Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Strada Simion Stoilov.

Numele Stoilov are rădăcini în istoria Craiovei. Acest nume este legat de generalul de Brigadă Simion Stoilov care s-a remarcat în luptele de la Plevna. Generalul Simion Stoilov s-a născut și a murit la Craiova.Fiul său, care s-a numit tot Simion, s-a născut la data de 14 septembrie 1887 în București dar a crescut în Craiova, în casa situată pe strada Unirii nr. 5 .și a fost unul dintre marii matematicieni ai României, ai lumii. Pe casa din strada Unirii nr. 5 este amplasată o placă din marmură care amintește de familia Stoilov.
Strada Simion Stoilov din cartierul Craiovean Rovine poartă numele marelui matematician. Această stradă este paralelă cu str.Nicolae Iorga și face legătura dintre str.Gheorghe Țițeica și strada Mihail Bârcă.
In anul 1907,imediat după absolvirea cursurilor Școlii Centrale din Craiova, actualul Colegiu Carol I, pleacă la Paris cu gândul să devină inginer dar se va înscrie la Facultatea de științe de la Sorbona. După 3 ani, în 1910 , obține licența în matematici ,iar în 1914 finalizează Teza de doctorat, în domeniul ecuațiilor cu derivate parțiale, pe care o va susține abia în 1916. Se întoarce în ţară şi este mobilizat ca ofiţer de geniu și participă la luptele din Dobrogea și din Moldova.
În 1919, la un an după terminarea Primului Război Mondial este încadrat la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, catedra de geometrie analitică. În același an obține titlul de doctor docent la Universitatea din Iași unde este încadrat conferențiar de algebră superioară. Între anii 1925-1926 şi 1932-1939 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Iași. Timp de doi ani , între 1939 și 1941 a funcționat ca profesor de analiză matematică la Școala Politehnică din București, după care s-a mutat la Universitatea din București unde a funcționat până în 1961.Pe lângă activitatea didactică, a desfășurat o remarcabilă activitate administrativă în calitate de Rector, între 1944 și 1945, și de Decan al Facultății de matematică și fizică, în perioada 1948-1951. Timp de doi ani, între 1946 și 1948, a fost Ambasadorul României la Paris dar a păstrat legătura cu cercurile științifice și culturale franceze și după reîntoarcerea în țară organizând ” zilele prieteniei franco-române” în 1955.
La începutul anului 1961 starea sănătății se înrăutățește și din februarie 1961, la vîrsta de 74 de ani, a devenit profesor onorific al Universității din București. Din păcate în data de 4 aprilie s-a stins din viață.
A făcut descoperiri importane în matematici, unele teoreme purtându-i numele, și a publicat peste 102 de lucrări în domeniu, fiind considerat creatorul școlii românești de analiză complexă. A abordat teme complexe despre gândirea matematică printre care axiomatica în matematica modernă și infiniţii mici. Numele lui Simion Stoilov a intrat în istoria științei prin ”Teorema de decompunere Stoilov” , ”suprafețele Iversen Stoilov” și altele.

Lucrările lui Simion Stoilov conţin contribuţii originale în cercetarea matematică precum și articole dedicate unor nume mari ale matematicii printre care și Gheorghe Ţiţeica. Interesant de menționat că strada Simion Stoilov din cartierul Rovine se intersectează cu strada Gheorghe Țițeica pentru a marca și fizic legătura dintre activitatea activitatea lui Gheorghe Țițeica și a lui Simion Stoilov. Să fie oare o pură întâmplare sau cei care au botezat cele două străzi au fost buni cunoscători ai istoriei științei și tehnicii? Dumneavoastră ce părere aveți, stimați acultători? Aștept opiniile dumneavoastră pe adresa Studioului de Radio din Craiova.
Vă reamintesc că la realizarea acestei emisiuni am pornit de la ipoteza că oamenii de azi care trăiesc, care locuiesc pe o stradă ar vrea să știe ce se ascunde în spatele numelui pe care ei îl folosesc pentru a indica locul în care poștașul să le aducă o scrisoare, un ziar sau pensia, unde să fie căutați de prieteni, de rude.
Avem datoria morală să povestim crâmpeie din viața oamenilor care și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova, pentru națiunea noastră, pentru ca viața noastră, a celor de azi, să fie ,astfel, o verigă din istoria neamului românesc. Așadar, Simion Stoilov este un stindard al matematicii mondiale, a fost luptător în Primul Război Mondial, a fost ambasador, a fost Decan al Facultății de Matematică din București, a fost Rector. O stradă din Craiova îi poartă numele: Simion Stoilov.
Prof.dr.ing. Gheorghe Manolea

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada George Breazul

În această toamnă m-am plimbat pe mai multe străzi din cartierul Rovine. Din Piața Rovine am pornit pe strada Traian Lalescu. Abia trecusem de intersecția cu strada Gogu Constantinescu când am întâlnit o veche cunoștință care ieșise la plimbare cu nepotul de 3 ani. După obișnuitele exclamații prin care ne exprimăm surpriza dar și bucuria revederii după mai mulți ani , l-am întrebat.
– Pe ce stradă locuiți?
– Pe strada George Breazul, chiar aici, în blocul H22, mi-a răspuns bucuros interlocutorul meu și mi-a arătat un bloc pe care era scris numele George Breazul și anii între care a trăit: 1887-1961.
– Știți cine a fost George Breazul? l-am întrebat.
– Când m-am mutat aici mi-am pus și eu această întrebare, mi-a răspuns cunoștința mea, apoi m-am obișnuit cu acest nume.Dacă aș găsi ușor câteva date le-ași citi cu interes.
Pentru că aveam timp i-am povestit ce știam eu.
George Breazul s-a născut la data de 14 septembrie 1887 în comuna Amărăștii de Jos din județul Dolj.A început să studieze muzica de la vârsta de 12 ani la Seminarul din Râmnicu Vîlcea ,la Seminarul Central din București și apoi la Conservatorul din București obținând licența în 1912. A făcut mai multe specializări în străinătate ,una dintre acestea fiind în domeniul înregistrărilor fonografice.Trebuie subliniat că discul de ebonită pe care se făceau înregistrările fusese inventat în 1887, adică în anul în care s-a născut George Breazul. A funcționat ca profesor de muzică la mai multe școli inclusiv la Conservatorul din București. A fost și Inspector general al învățământului muzical secundar .Contribuțiile pe care vreau să le fac cunoscute sunt cele legate de culegerea, transcrierea și publicarea folclorului fiind fondatorul Arhivei Fonografice a României unde a lucrat timp de 14 ani, până în 1941. În această perioadă a strâns peste 10.000 de melodii populare . A susținut ideea înființării unui Muzeu al intrumentelor muzicale ale poporului român.
Prin contribuția sa ,colecția de melodii începe cu secolul XVII. A organizat concerte- lecții, a susținut emisuni la radio privind folclorul românesc. A publicat multe articole și în ziare la care avea acces majoritatea populației din țara noastră, printre care și Scânteia de care își amintesc mulți ascultători. A fost dirijor de cor al multor formații artistice printre care și ” Societatea pentru Răspândirea Cântărilor”. A avut cea mai mare bibliotecă muzicală particulară din țară. Pentru activitatea desfășurată, inclusiv cea de răspândire a folclorului românesc a fost distins de trei ori cu Premiul Academiei Române ( 1931, 1933, 1937) cu Ordinul Muncii clasa a II-a ( 1955) și cu Premiul de Stat clada I-a (1955).
George Breazul este un deschizător de drumuri în cultura muzicală românescă prin introducerea cursului de Istoria muzicii românești și prin scrierea primelor manuale de muzică pentru copii care cuprindeau exclusiv melodii inspirate din melosul național.Aceste manuale au devenit modele pentru cultura muzicală din țări cu tradiței ca Germania și Franța.
Se spune că avea darul înăscut al ” vorbirii la inimă” pe care l-a folosit pentru educarea elevilor, studenților dar și a marelui public.                       Deoarece cunoștea bine limbile clasice și moderne a reușit să promoveze muzica românească în toată Europa.
Este un exemplu de cercetător care a aplicat cu măestrie metoda istorică , metoda bazată pe fișe și partituri autografe și metoda statistică în studiul lucrărilor muzicale.
George Breazul este un model în disputarea controverselor științifice, pedagogice sau administrative prin tonul său academic și ponderat. Răspunsurile sale erau susținute cu argumente verificate riguros astfel că aceste polemici au avut o ținută superioară. Acest aspect trebuie subliniat în contextul actual în care polemicile scrise sau vorbite conțin atacuri nejustificate cu expresii care nu duc la rezolvarea disputei. Cartea ” Pagini din istoria muzicii românești” este un model de investigare riguroasă în domeniul muzicologiei românești.
George Breazul s-a stins din viață la data de 3 august 1961. Așadar a trăit 74 de ani, timp în care și-a consumat energia creatoare în multe domenii ale culturii muzicale românești.
Prin tot ce a realizat, George Breazul face cinste satului în care s-a născut , Amărăștii de Jos, face cinste Olteniei. Cei care au botezat una dintre străzile Craiovei cu numele lui George Breazul au făcut un act de recunoaștere a contribuției acestuia în educația noastră muzicală.

Prof.dr.ing. Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor

Strada Mihail Bârcă

Strada Mihai Bârcă face legătura între strada Nicolae Iorga și Bulevardul Dacia după ce intersectează străzile Gogu Constantinescu și Simion Stoilov.Aparent un nume mai puțin cunoscut.Spun ”aparent” pentru că este printre puținele străzi din Craiova a cărei placă indicatoare a fost aplicată pe tablă vopsită cu alb și îndoită sub formă de L astfel încât latura scurtă să protejeze placa. Probabil unul dintre locatari a vrut ca numele străzii să fie ușor vizibil sau, poate, a vrut să arate că l-a cunoscut pe Mihail Bârcă, locuitor al Craiovei între 1941și 1975.
Mihail Bârcă s-a născut la data de 5 noiembrie 1888 în localitatea Mileștii Mici, județul Lăpușna din Republica Moldova.Localitatea este bine cunoscută pentru podgoriile sale, pentru Crama care funcționează în această localitate.Oamenii din Mileștii Mici au avut parte încă din 1843 de o școală în sat. Acum, în Mileștii Mici funcționează un liceu teoretic modern, înființat în 1998, și care poartă , din 2003, numele lui Mihail Bârcă.
În 1911 Mihail Bârcă începe studiile în domeniul muzicii la școala muzical- dramatică din Moscova care avea, la vremea aceea, statut de conervator pe care le finalizează în 1914, după care se stabilește la Chișinău unde desfășoară o susținută activitate în domeniul muzical.A fost maestru de cor la Opera basarabeană între 1919 și 1922, dar și profesor de muzică la liceul Alexandru Donici din Chișinău, mai bine de 11 ani, între 1918 și 1929. A fost profesor și la Liceul Ștefan cel Mare din Tighina transnistreană. O vreme, între 1936 și 1940, a funcționat ca profesor de compoziție la Conservatorul municipal din Chișinău. În aceiași perioadă a fost și directorul acestei instituții.În perioada 1940-1941 a fost șef al catedrei de compoziție la Conservatorul municipal din Chișinău.
Din 1941 s-a stabilit la Craiova unde și-a continuat activitatea în domeniul muzical. La început, între 1945 și 1949 a fost profesor de muzică la Liceul militar Dimitrie A. Sturdza din Craiova.În paralel a desfășurat și alte activitități dintre care merită să fie menționată cea de dirijor al Corului de la Biserica Madona Dudu ( 1948-1952), maestru de cor la Școala Populară de Artă ( 1949-1962) sau cea de dirijor al Ansamblului artistic ”Nicolae Bălcescu” (1949-1973).
A compus muzică de teatru, muzică vocal – simfonică, muzică vocală și corală. Având în vedere că s-a născut în Moldova de dincolo de Prut, temele compozițiilor erau inspirate de cântecele și activitățile din această zonă. Câteva titluri sunt edificatoare : “Colind moldovenesc”, “La Nistru, la mărgioara” , “Plângi mireasă”.
A scris și un roman , “Morozeni”.
În activitatea sa muzicală a dirijat mai multe spectacole, printre care „Bărbierul din Sevilla” de G. Rossini, „Evgheni Oneghin” şi „Dama de Pica” de P. I. Ceaikovski, „Faust” de Ch. Gounod, „Traviata”, „Aida” şi „Trubadurul” de G. Verdi, „Paiaţe” de R. Leoncavallo.
S-a stins din viață la data de 1 decembrie 1975.
Presupun că unii dintre ascultătorii Radio Craiova l-au cunoscut și de aceea îi invit la o discuție pe această temă pentru a găsi și alte detalii din viața profesorului de muzică Mihail Bârcă. Este bine cunoscută inițiativa Filarmonicii din Craiova de a susține concerte în spații publice. Cred că un concert cu unele dintre lucrările muzicale ale lui Mihail Bârcă, organizat pe strada Mihail Bârcă ar putea atrage un public nou atât la concertele susținute în spații publice cât și la concertele de la Filarmonică. Sunt convins că un concert organizat în curtea Bisericii Madona Dudu sau în incinta Bisericii Madona Dudu cu câteva dintre lucrările lui Mihail Bârcă poate fi un spectacol de succes.

Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada Gheorghe Țițeica

Strada Gheorghe Țițeica, din cartierul  Rovine, unește strada Nicolae Iorga cu strada Dacia. Vechile case au fost înlocuite de blocuri.Unele dintre ele au fost vopsite de curând și arată foarte bine.Pe fiecare bloc este fixată câte plăcuță cu indicativul acestuia și cu numele străzii așa că un călător, străin de cartier, o găsește ușor. Dar cine a fost Gheorghe Țițeica? Ce l-a legat pe Gheorghe Țițeica de Craiova?

Gheorghe Ţiţeica s-a născut pe  data16 octombrie 1873 în oraşul Turnu Severin. La vremea aceea, Turnu Severin avea circa 13.000 de locuitori, printre care şi o comunitate germană bine organizată. Oraşul era în plină ascensiune economică datorită înfiinţării Şantierului Naval, în 1852, dar şi statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă. Tatăl său era mecanic de vapor.A urmat școala primară în Turnu Severin. I-a impresionat pe profesori prin ușurința cu care învăța, i-a uimit pe adulții din jurul său prin raționamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns. Părinții au decis ca fiul lor să urmeze liceul la Craiova așa că din toamna anului 1885 până în 1892 a frecventat cursurile Școlii Centrale din Craiova, actualul Liceu ”Carol I”.Și aici s-a remarcat prin logica cu care își construia raționamentele, în special la matematică. Din bursa de studii ”Eufrosin Poteca” și din meditații  a reușit să-și ajute familia, după moartea timpurie a tatălui său. S-a remarcat şi prin iniţiativele pe care le avea pentru organizarea activităţilor desfăşurate de elevi, printre care se numără şi conducerea rubricii de matematică din „Revista şcoalei“, dar şi concertele în care el cânta la vioară. Pasiunea pentru vioară l-a însoţit toată viaţa. Publica sistematic în revistă articole dedicate matematicii, dar şi articole filozofice, studii de critică literară. În 15 iunie 1892 a susţinut examenul de bacalaureat. În acelaşi an a fost admis la Şcoala normală superioară din Bucureşti. Simţea nevoia să abordeze matematica într-o manieră superioară, aşa că s-a înscris şi la Universitate, Facultatea de Ştiinţe, Secţia de matematică. În 1895 a obţinut licenţa în matematică şi a funcţionat ca profesor suplinitor la seminarul teologic „Nifon“ din Bucureşti. A dorit să-și perfecționze gândirea geometrică așa că  în 1897 s-a  înscris la Şcoala Normală Superioară din Paris. Aci lucrează cu marele geometru Jean Gaston Darboux la teza de doctorat  pe care a susţinut-o pe 30 iunie 1899.Se întoarce în țară și, în toamna aceluiași an,  i se încredinţează cursul de Calcul diferenţial şi integral la Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie sferică. Avea 27 de ani.A împletit activitatea didactică cu cea de cercetare, pentru care a avut o adevărată chemare. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „curbele Ţiţeica“, „suprafeţele Ţiţeica“. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine.Un profesor de excepţie care a scris multe cărţi de referinţă în geometrie: „Geometrie superioară. Suprafeţe riglate“,  „Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor“.Un fost student spunea: „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs, el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit, fără să se folosească de nici o notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică“.

A înţeles  că menirea unui profesor este să răspândească ştiinţa printre tineri. Aşa că a fondat revista ”Natura”  unde a publicat multe articole de cultură generală. Articole despre Arhimede, Galilei dar și despre profesorii săi din facultate.A susținut multe conferințe publice pe aceleași teme de larg interes. A fost preşedinte al „Asociaţiei pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor“, al „Societăţii române de ştiinţe“, al „Societăţii matematice din România“. A fost şi vicepreşedinte al „Societăţii Politehnica“, o asociaţie inginerească înfiinţată cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată proiectată şi construită de inginerii români. Din 1899 a fost unul dintre „pilonii“ Gazetei matematice.

Pentru meritele sale a fost ales Membru al Academiei Române, iar în 1929 a fost ales Scretar general al acestui înalt for științific. A fost ales membru corespondent al Societăţii de ştiinţe din Maryland – SUA, din Liège- Belgia. În 1934 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Varşovia.Între 1919 şi 1923 a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.

S-a stins din viaţă pe 5 februarie 1939, în Bucureşti. Avea aproape 66 de ani.

Strada Gheorghe Țițeica, o stradă cu multă verdeață  care pare că-și ia hrana din forța spiritului matematicianului Gheorghe Țițeica. Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada Petrache Poenaru

Numele străzilor dintr-un oraș pot fi considerate o  Carte  ale cărei pagini sunt deschise toate în același timp. Pe fiecare pagină este scris doar titlul: numele unei personalități, un eveniment istoric, numele unui oraș sau al unei țări. Conținutul paginii ne este , uneori, bine cunoscut, alteori informațiile sunt vagi, confuze.

Pornind de la această constatare mi-am propus să vă prezint câteva istorisiri  legate de numele străzilor din Craiova,în special numele personalităților din domeniul științei dar și din alte domenii.Am început cu cartierul Rovine, nume cu rezonanță în istoria românilor, al doilea ca mărime din Craiova după numărul de locuitori.Pentru astăzi m-am oprit la strada Petrache Poenaru care face legătura între Bd. Dacia și strada Dezrobirii. Bustul lui Petrache Poenaru se află ,de aprope 50 de ani, în curtea Școlii nr. 9 situată pe strada Vasile .

Pentru a spune cine a fost Petrache Poenaru și care au fost legăturile lui cu orașul nostru, Craiova, mi-ar trebui mai bine de două ore și de aceea vă invit să considerați că istorisirea de azi este o invitație de a-l descoperii pe mereu deschizătorul de drumuri Petrache Poenaru, inventatorul stiloului și organizatorul școlilor din Țara Românească.

Petrache Poenaru s-a născut la data de 10 ianuarie 1799  , în localitatea Băneşti  din judeţul Vâlcea. Și-a făcut studiile secundare la Craiova , la şcoala de pe lângă  Biserica Obedeanu , între 1811 şi 1818.  Petrache Poenaru era nepotul vornicului Iordache Oteteleşanu , cel care a avut un rol foarte important în evoluţia şcolilor din Craiova.

În anul 1821 Petrache Poenaru  a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei,rolul său fiind de a consemna deciziile luate de acesta.În 1822 obţine o bursă de studii la Şcoala Tehnică din Viena şi Berlin. Aici învaţă despre o seamă de instrumente tehnice noi la vremea aceea : şublere , micrometre.In 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique  din Paris în domeniul topografiei şi geodeziei.

In 1827 , la data de 25 mai , obţine Brevetul Francez 3208 pentru „ Condei portăreţ fără sfârşit , alimentându-se el însuşi cu cerneală”. Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris , contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent  de milioane de oameni. În 1831 , la 27 octombrie , aflat în Anglia  , călătoreşte cu trenul , fiind astfel primul român care foloseşte acest mijloc de transport  pus în funcţiune cu doar un an urmă între Liverpool şi Manchester.Petrache Poenaru consemna în Raportul său :„Am făcut această călătorie  cu un nou mijloc de transport , care este una din minunile industriei secolului nostru. Douăzeci de trăsuri legate unele de altele , încărcate  cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi”.

Se întoarce în Ţara Românească  în 1832 şi este numit profesor de fizică şi  matematică la Sf. Sava din Bucureşti , iar din 1833  devine directorul acestei şcoli.Tot în 1833 contribuie la înfiinţarea în Ţara Românească a cursurilor  speciale de matematici superioare , geodezie, mecanică , arhitectură , agricultură şi silvicultură.El creează două clase cu profil ingineresc şi le dotează cu manuale şi aparatură.

În 1837 traduce şi publică în limba română primul curs de  „Geometrie „ , iar în 1841 cursul de „Algebră” . Tot în 1841 publică , în colaborare ,  „ Vocabularul franţezo – român” în două volume.Pe acest considerent , Petrache Poenaru este evocat şi azi ca un susţinător al francofoniei în România.

În 1838 , în calitate de Director General al Şcolilor din Ţara Românească , funcţie cu grad de demnitar , înfiinţează şcolile publice săteşti din Muntenia.        Petrache Poenaru s-a implicat direct în dotarea şcolilor Craiovei.Astfel , în 1837 el donează Pensionului de fete din Craiova , actualul  Colegiu Naţional Elena Cuza , un set de hărţi – Europa, Asia , Africa , America , Australia – precum şi 20 de cărţi privind  „Cours complet d’education domestiques pour les filles”.

La 20 octombrie 1850 este numit  membru al Eforiei Şcolilor Naţionale având ca sarcină  să urmărească aplicarea Regulamentului de  funcţionare a şcolilor din Ţara Românească, semnat de domnitorul Barbu D. Ştirbei  în care se prevedea  să se înfiinţeze o „ Facultate de ştiinţe eczacte cu 3  secţii : pentru topografi; ingineri de poduri şi şosele;arhitecţi”. Ca urmare a  implicării  directe a lui Petrache Poenaru cursurile Şcolii de Poduri şi Şosele –  actuala Universitate  „Politehnica” din Bucureşti  încep  în ianuarie 1851.

După unirea Principatelor Române , Petrache Poenaru participă intens la viaţa publică şi concepe textul „Legii instrucţiunii publice „ de la 1864.

Pentru a sublinia complexitatea activităţii lui Petrache Poenaru, amintesc că în 1849 publică o lucrare de sericicultură „ Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase.

În 1841 a fost  ales deputat de Dolj.

În 1870, 10 septembrie,  devine membru al Academiei Române.

S-a stins din viaţă la 2 octombrie 1875 , la vârsta de 76 de ani şi a lăsat în urma sa o operă socială cu efecte până în zilele noastre.

Aceasta este  istoria lui   Petrache Poenaru, poate prea puţin cunoscut, poate prea puţin evocat de noi , cei din Oltenia – mamă a  unuia dintre cei mai  implicaţi oameni în dezvoltarea învăţământului şi a ingineriei din Ţara Românească. Și strada care îi poartă numele parcă ilustrează uitarea noastră  față de inventatorul stiloului.

Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada Traian Lalescu

Plecând de la ipoteza că oamenii ar vrea să știe mai multe despre personalitatea al cărui nume îl poartă strada pe care locuiesc ei sau prietenii lor, strada pe care merg în fiecare zi sau  doar uneori, am început să  vă prezint câteva istorisiri legate de numele străzilor din Craiova, în special numele personalităților din domeniul științei,  dar și din alte domenii. Am început cu cartierul Rovine, al doilea ca mărime din Craiova după numărul de locuitori. În emisiunea precedentă am poposit pe strada Gogu Constantinescu care leagă strada Nicolae Iorga  de strada Traian Lalescu.  Gogu Constantinescu și Traian Lalescu au iubit matematica. Traian Lalescu  s-a născut  la data de 12 iulie 1882 adică  la un an după Gogu Constantinescu. S-a născut la București așa că studiile primare le-a făcut la București dar primele două clase gimnaziale le-a urmat la Craiova.Ne putem imagina , putem presupune că cei doi titani s-au cunoscut în această perioadă la  Craiova dar și mai târziu la Școala Națională de Poduri și Șosele din București unde Traian Lalescu a fost admis în 1900 când Gogu Constantinescu era deja elev în anul II. Așadar, cele două străzi par  să lege istoric două mari personalități din România. În 1903 Traian Lalescu se înscrie  la facultatae de Științe a Universității din București, secția de Matematici. Obține titlul de licențiat în 1905 după care pleacă la Paris, la celebra Universitate Sorbona. La 28 februarie 1908 şi-a susţinut, la Sorbona , teza de doctorat cu titlul Sur l’equation de Volterra  care  va fi considerată prima contribuţie de seamă în domeniul ecuaţiilor integrale şi prin aceasta Traian Lalescu este  unul dintre  fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale.  A publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuaţiilor integrale, intitulat Introducere la teoria ecuaţiunilor integrale . A elaborat  studii în domeniile ecuaţiilor funcţionale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

Spirit practic, Traian Lalescu a fost atras de inginerie. A funcţionat , o vreme, după 1912, ca asistent la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele dar a urmat, în 1915, şi un curs de electricitate, predat de  craioveanul Nicolae Vasilescu-Karpen.  În perioada şederii la Paris, a obţinut şi diploma de inginer la Şcoala Superioară de Electricitate . El convinge Ministerul Lucrărilor Publice  să înfiinţeze o Şcoală Politehnică şi la Timişoara devenind ,la data de 15 noiembrie 1920 primul Rector al Școlii Politehnice din Timișoara..

Viziunea lui Traian Lalescu depăşea graniţele matematicii . El a generat un stil de viaţă, a creat modele pentru cei tineri. Desena frumos, cânta la violoncel, traducea din italiană. A fost  bun prieten cu Tonitza, Medrea sau Zamfiropol-Dall. Câţiva ani  l-a găzduit pe tânărul bănăţean Corneliu Baba, marele pictor de mai târziu

Avea un adevărat cult pentru teatru fiind bun prieten cu Victor Eftimiu, soţii Bulandra, Mişu Fotino.În februarie 1916, din iniţiativa  unui grup de studenţi şi profesori din capitală, a luat fiinţă Clubul Universitar Bucureşti,  ulterior Sportul stunedeţesc, iar Traian Lalescu a fost  primul preşedinte. În acea perioadă era membru în Comitetul Central al forului  conducător al sportului românesc. El a iniţiat şi înfiinţarea unei grupări sportive a Şcolii Politehnice din Timişoara.

În anii 1918 – 1919 , ca trimis al  Guvernului României la Paris, a  susţinut   unirea tuturor românilor.A scris numeroase lucrări privind istoria matematicii în România. Printre acestea „Viaţa şi activitatea lui Gheorghe Lazăr” . În 1919, fiind la Paris,  publică  “Le  problème ethnographique du Banat  “, din care răzbate spiritul patriotic şi dragostea lui pentru  Banatul din care  provenea prin rădăcinile tatălui său.A fost deputat de Caransebeş şi raportor general al bugetului statului,  pentru anul 1925, în guvernarea Brătianu.

În 1927    s-a îmbolnăvit de  pneumonie și  moare    la data 15 iunie 1929 în Bucureşti, la numai 47 de ani în plină putere ştiinţifică. Pentru a omagia personalitatea sa,  numeroase licee din ţară poartă numele “ Traian Lalescu”, iar  câte o  stradă din Tmişoara, Craiova,Reşiţa, Oradea  se numeşte Traian Lalescu.

Începând cu anul 1985 a fost organizat anual un concurs interjudeţean de matematică, pentru elevii de gimnaziu şi liceu din judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş. În mediul universitar se organizează  concursuri  de Mecanică teoretică, de Bazele electrotehnicii care poartă numele de  “Traian Lalescu”.

Din anul 1990 devine membru post-mortem al Academiei Române. La intrarea în Politehnica din Timişoara este plasat bustul lui Traian Lalescu , făcut de prietenul său , sculptorul  Corneliu Medrea , în 1930.

Așadar, locuitorii străzii Traian Lalescu din Craiova., și nu numai ei,  au motive să caute în numele străzii lor modele de viață profesională, modele de viață socială.

Prof.dr.ing. Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada Gogu Constantinescu

Numele străzilor dintr-un oraș, numele străzilor din Craiova , pot fi considerate o  Carte de istorie ale cărei pagini sunt deschise toate în același timp și rămân deschise zi și noapte, vară-iarnă.

Probabil că oamenii  de azi care trăiesc, care locuiesc pe o stradă ar vrea să știe ce se ascunde în spatele numelui pe care ei îl folosesc pentru a indica locul în care poștașul să le aducă o scrisoare, un ziar  sau pensia, unde să fie căutați de prieteni, de rude.

Plecând de la această ipoteză – oamenii ar vrea să știe, oamenii ar vrea să asculte o povestire despre strada lor – mi-am propus să vă prezint   câteva istorisirii legate de numele străzilor din Craiova, în special numele personalităților din domeniul științei, din domeniul tehnicii dar și din alte domenii.

Voi începe cu cartierul Rovine, nume cu rezonanță istorică pentru națiunea română,  al doilea  ca mărime  din Craiova, după numărul de locuitori. Cartierul Rovine este mărginit  de Bulevardul  Decebal, strada Dezrobirii și Frații Golești.

Prima stradă: Gogu Constantinescu. O stradă mică, poate prea mică pentru forța , pentru dimensiunea mondială a savantului Gogu Constantinescu.  Strada Gogu Constantinescu leagă strada Nicolae Iorga de strada Traian Lalescu. O stradă nouă, cu multe blocuri botezate cu litera G mare și F mare urmate de câte un număr.

Gogu Constantinescu s-a născut  în Craiova ,la data de 4  octombrie  1881, într-o casă situată lângă Grădina Mihai Bravu.  A urmat școala primară ”Obedeanu” , situată în apropierea casei sale ,  apoi, din 1892, Școala superioară din Craiova, actualul Colegiu Carol I pe care îl va absolvi în 1899 cu media 8,90, fiind al 8-lea din  75 de absolvenți. S-a înscris la Școala Națională de Poduri și Șosele din București pe care o termină în 1904 ca șef de promoție cu cea mai mare notă obținută până atunci : 18,51,  adică 9,25 pentru zilele noastre. Spirit novator și bun matematician, a pus la punct metoda de calcul a podurilor din beton armat și a demonstrat că se poate  construind mai multe poduri . În 1905  primul pod cu arc , de 14 m deschidere la Doftana, apoi, în 1906 podul cu grinzi drepte și 16 m deschidere din Parcul Carol din București.  Gogu Constantinescu a proiectat și podurile de peste Jiu de la Mănăstirea Lainici, scoase acum din uz, podurile peste Siret de la Adjud, Răcătău, Roman , Dolhasca. Trebuie menționată cupola Moscheii  din Constanța, construită în 1910, o performanță la vremea aceea deoarece are o deschidere de 8 m dar grosimea este numai de 8 cm.  Mai poate fi  adăugată clădirea Ministerului Lucrărilor Publice , acum Primăria Generală a Municipiului București dar și  rețeaua de alimentare  cu apă a orașului Calafat.

În noiembrie 1910 pleacă în Anglia pentru aș pune în aplicare ideile extrem de îndrăznețe pentru care acasă, în România , nu a găsit nici finanțarea dar nici înțelegerea necesară. La 45 de ani era celebru în lume. Revista engleză ”The Graphycs” , din 10 ianuarie 1926 , îl menționează ca unul dintre cei 17 cei mai reumimiți oameni de știință ai lumii din perioada 1900-1925 împreună cu Einstein,Lord Kelvin, Marconi, Marie Curie.

Bazându-se pe cunoștințele sale de matematică dar și pe cultura sa generală, în special cunoașterea armoniei muzicale, a elaborat teoria sonicității,  altfel spus a formulat legile pentru transmiterea puterii mecanice la distanță prin oscilațiile  care se propagă  în lichide sau solide datorită elsaticității acestora.Cea mai cunoscută aplicație este mitraliera sonică. În 1915, în primul Război Mondial, nemții foloseau un sistem nou de tragere printre palele elicei de avion. Soluțiile propuse de  inginerii britanici erau mecanice și nu dădeau rezultatele dorite. Salvarea a venit de la Gogu Constantinescu care a câștigat concursul lansat de Amiralitatea britanică.  Ca dovadă că soluția  era superioară poate fi și faptul că  până la sfârșitul  războiului au fost echipate 50.000 de avioane cu dispozitivul  conceput și construit de Gogu Constantinescu.

Deși a plecat din România în 1910, a revenit în țară de mai multe ori. Ultima dată a revenit în 1961 cînd a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Institutului Politehnic din București, fosta Școală Națională de Poduri și Șosele. Atunci  a fost și la Craiova. A vizitat și Liceul ” Nicolae Bălcescu”  numele de atunci al Școlii superioare din Craiova unde a regăsit fonograful lui Edison pe care îl folosise ca elev și care este păstrat și acum, în zilele noastre. S-a stins din viață la 12 decembrie 1965 și este înmormântat în Anglia.

Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

De unde  vine numele localității Craiova?

Numele străzilor dintr-un oraș, numele străzilor din Craiova , pot fi considerate o  Carte de istorie ale cărei pagini sunt deschise toate în același timp și rămân deschise zi și noapte, vară-iarnă.

Uneori, unele pagini sunt rescrise, de cele mai  multe ori  conjunctural, după cum bate vântul,  alteori pentru a marca schimbări în istoria orașului, a țării, a neamului, a lumii.

În majoritatea cazurilor, numele străzilor este legat de personalități, de evenimente istorice, de natură, de alte orașe sau de țări.

Personalitatea al cărei nume  a fost  dat  unei  străzi este legată de identitatea națională, de istoria militară, de artă și literatură, de știință.

Fiecare stradă are istoria ei.

Fiecare nume are o poveste, a avut o viață care se pierde în negura vremurilor mai depărtate sau mai apropiate.

Probabil că oamenii  de azi care trăiesc, care locuiesc pe o stradă ar vrea să știe ce se ascunde în spatele numelui pe care ei îl folosesc pentru a indica locul în care poștașul să le aducă o scrisoare, un ziar  sau pensia, unde să fie căutați de prieteni, de rude.

Plecând de la această ipoteză – oamenii ar vrea să știe, oamenii ar vrea să asculte o povestire despre strada lor – mi-am propus să vă prezint   câteva istorisirii legate de numele străzilor din Craiova, în special numele personalităților din domeniul științei, din domeniul tehnicii dar și din alte domenii.

Deși ordinea de prezentare a  străzilor nu urmărește o regulă strictă, le-am grupat pe cartiere. Voi începe cu cartierul Rovine, nume cu rezonanță istorică pentru națiunea română,  al doilea  ca mărime  din Craiova, după numărul de locuitori și în care se găsesc  multe străzi cu nume sonore de personalități din domeniul științei și tehnicii.  Una dintre acestea poartă numele marelui inginer Gogu Constantinescu, născut  în Craiova,  altele poartă nume de matematicieni :  Traian Lalescu, Simion Stoilov, Gheorghe Țițeica . O altă stradă, din cartierul craiovean Rovine,  poartă numele  Petrache Poenaru, personalitate complexă  a națiunii române.La acestea se adaugă nume grele: Nicoale Iorga,   Pictor Negulici,  Vasile Alecsandri. Altele poartă nume mai puțin cunoscute de oamenii de azi dar care, la vremea lor, și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova, pentru oamenii Craiovei, pentru națiunea noastră.

Avem datoria morală  să povestim crâmpeie din viața lor, pentru  ca viața noastră, a celor de azi, să fie ,astfel,   o verigă din istoria neamului românesc.

Este prima emisiune din această rubrică permanentă așa că o să încep cu o istorie , cu o legendă legată de numele orașului nostru : Craiova.

De unde vine numele orașului nostru? De ce se numește orașul nostru Craiova?

De mult, tare de mult, prin locurile astea trăia un om bogat și puternic, un Crai. Craiul Iov.  Deși era bogat și avea un castel mare și frumos  , era neferict pentru că nu avea copii. Spre bătrânețe nevasta lui i-a dăruit o fată . A fost atât de bucuros încât a uitat să de  celor trei ursitori ceea ce tradiția cerea. Două dintre ursitori nu  s-au supărat, dar a treia tare s-a mâniat și  a aruncat un blestem cumplit. Castelul Craiului Iov să se năruie  când fata lui va părăsi castelul.

Craiul Iov a aflat de blestemul care s-a abătut asupra lui și nu o lăsa pe fată să iasă din castel. Oamenii din jur veneau adesea la  castelul Craiului Iov unde găseau la frumoasa și buna lui copilă o vorbă bună, o alinare a durerilor lor.

Vestea despre frumusețea și bunătatea fiicei Craiului Iov s-a răspândit peste mări și țări așa că, la vremea măritișului , au început să curgă flăcăi să o pețească. Numai că tatăl său, Craiul Iov, nu-i lăsa să ajungă la fiica lui. Unul dintre flăcăi, a pândit-o pe fată până a ieșit la fereastra castelului și s-au înțeles să fugă în lume.

Zis-și-făcut!

La miezul nopții,  fata, îmbrăcată în rochie de mireasă, cu un buchet de flori în mână, a ieșit la poarta castelului unde o aștepta  flăcăul călare pe un cal falnic. Doar ce s-a închis poarta castelului și s-a pornit o furtună  cum nu s-a mai pomenit. Câteva clipe au trecut  și castelul Craiului Iov  a fost  acoperit de ape.

A doua zi , oamenii din jur au venit, ca de obicei, la castel. În locul lui au găsit un lac, iar pe luciul liniștit al apei plutea vălul de mireasă al fetei.

În amintirea bunătății și frumuseței fetei  oamenii l-au numit lacul Craiovița,  iar  așezării   de lângă  lac i-au zis Craiova.

Poate numele orașului nostru,Craiova,  este legat  de numele Craiului Iov, de bunătatea oamenilor , de frumusețea oamenilor , de puterea spirituală și fizică a oamenilor de aici.

Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/audio-strazile-craiovei/

Amza Jianu- olteanul  inventator  de metode chirurgicale

Când vorbim despre inventatori ne ducem cu gândul la meseria de inginer, la ingineri. Desigur, cea  mai  mare parte a inventatorilor este  din zona ingineriei. Nu trebuie să generalizăm, însă. Oricine dintre noi poate să inventeze. Oricine  dintre noi poate să imagineze o soluţie tehnică, un produs , un procedeu care să fie  nou, să implice o activitate inventivă  şi să poată fi aplicat industrial. Oricare dintre noi poate să inventeze dacă  are cunoştinţe temeinice într-un domeniu al ştiinţei dar şi un spirit imaginativ. Pot să dau exemple din aproape toate  domeniile de activitate. Multe exemple  sunt din domeniul medicinei sau se referă la medici obligaţi ,  prin natura  meseriei lor, să găsească soluţii tehnice sau metode  pentru rezolvarea medicală sau chirurgicală a problemelor legate de sînătatea oamenilor   . Unul dintre aceşti medici  a fost  Amza Jianu.           

Amza Jianu  s-a născut la 7 iulie 1881   în comuna Fălcoiu, judeţul Olt . Comuna Fălcoiu  este situată la confluenţa  Olteţului cu râul Olt şi este atestată documentar din 1535. Legenda spune că numele comunei vine de la numele boierului Matei Fălcoianu. O analiză toponimică poate duce , însă, la concluzia că boierul Matei şi-a luat numele de la satul Fălcoiu, unde îşi avea moşia. Acesta era mare vistier în vremea domniei lui Ioan Mavrocordat (2 decembrie 1716 – 6 martie 1719). Matei Fălcoianu , neavând moştenitori,  a lăsat întreaga avere satului cu condiţia  de a se construi în comună un spital pentru săteni. În prezent  funcţionează aici un Cămin cu 50 de locuri pentru persoane vârstnice de tip rezidenţial, având ca atribuţie principală protecţia persoanelor vârstnice si prevenirea marginalizării sociale a  acestora. Acum localitatea  are cca. 4.300 locuitori.

Studii superioare

Amza Jianu a urmat cursurile Liceului Carol I din Craiova apoi, din  1901,  Facultatea de Medicină din  Bucureşti. A publicat,în 1908,  în Revista de chirurgie, câteva articole care l-au consacrat ca  promotor al chirurgiei experimentale în România.  În teza sa de doctorat, susţinută în  1908, intitulată „Terapeutica chirurgicală în ulcerul stomacului” (225 pagini), bogat ilustrată şi cu o amplă bibliografie, studiază experimental şi clinic rezultatele obţinute prin anastomoza gastro-duodenală, pilorectomia şi excluderea pilorului, modificările sucului gastric, ajungând la concluzii  valabile şi azi. Teza sa de doctorat a fost premiată cu Medalia de aur.

Activitatea medicală

În perioada 1901 1904 a lucrat ca extern în câteva spitale bucureştene, iar în perioada 1904 -1908 a funcţionat ca intern. Timp de doi ani, 1910-1912, a fost încadrat ca asistent la Clinica I-a cirurgicală a Facultăţii de medicină  din Bucureşti, apoi timp de opt ani, între 1912 şi 1920   a  activat  la clinica chirurgicală  a Facultăţii de  medicină din Iaşi, ca profesor.  Din 1920 revine în Bucureşti şi  activează la clinica  bolilor  căilor urinare, până  în 1930, apoi la clinica chirurgicală a  Facultăţii de medicină, până  la pensionare în 1949.

Domenii de cercetare

A fost  preocupat şi de fiziopatologia digestivă şi efectuează o serie de cercetări  experimentale bazate pe metoda fistulei Pavlov  şi  elaborează   o tehnică  originală pe care a publicat-o în reviste de specialitate. A studiat  digestia gastrică a grăsimilor şi a cercetat  modificarile mucoasei antrale în urma excluziei pilorice.

Preocupat de ameliorări de tehnică şi crearea de noi metode chirurgicale, imaginează

un procedeu original de tratament al paraliziei faciale prin transplantare de maseter,procedeu cunoscut  acum  în literatura de specialitate  ca metoda Jianu-Lexer. Detaliile despre acest procedeu au fost expuse în articolul “ Tratamentul chirurgical al paraliziei faciale” publicat în 1909 în Revista de chirurgie. A pus în evidenţă calităţile anestezice ale stovainei utilizată apoi pentru perfecţionarea tehnicilor rahianesteziei.

Avea doar 31 de ani când  a fost numit profesor  la clinica chirurgicală din Iaşi. Aici a organizat un centru de  chirurgie unde a abordat cu succes toate domeniile chirurgicale.Tot aici a introdus măsuri severe  de asepsie si antisepsie. Se pare ca este primul chirurg din ţara  noastră care a operat cu   mască, boneta, mănuşi de cauciuc si halat sterile.

Consacrarea internaţională

Consacrarea internaţională  i-a fost adusă  de inventarea unui procedeu original de esofagoplastie, utilizând un tub confecţionat din marea curburăgastrică. Execută pentru prima dată esofagoplastia cu tub gastric pretoracic, pe care îl ridică până în regiunea cervicală.  A publicat detalii despre acest procedeu într-o revistă germană de specialitate în 1912 şi în 1914.  De atunci metoda este  menţionată în toate tratatele clasice şi , mai mult,  este utilizată şi în prezent în practica chirurgicală  .Cu toate îmbunătăţirile aduse ulterior ,ideea de bază şi meritul primordial rămân ale profesorului  Amza Jianu.Interesant de menţionat că  peste aproape 40 de ani , în 1951, un alt chirurg  român  de la Spitalul Universitar Bucureşti , profesorul Dan Gavriliu,  a  inventat  esofagoplastia cu material gastric,  înlocuind complet esofagul.Procedeul este cunoscut şi sub numele de “ esofagoplastie cu material gastric” sau “anastomoză eso-gastrică”. Procedeul se aplică persoanelor care nu au esofag  fie din naştere fie în urma ingestiei de substanţe toxice sau din alte cauze canceroase.  Prima operaţie a fost făcută de profesorul Dan Gavriliu în data de 20 aprilie 1951 şi consemnată într-o publicaţie medicală  românească. După un an  de experimentări, în 1952, profesorul Dan Gavriliu a prezentat  o comunicare la Societatea Română de Chirurgie  despre rezultatele obţinute pe încă 17 pacienţi.

Creator de şcoală medicală

Reuşeşte să înfiinţeze, pe lângă clinica de chirurgie ,  un post de conferentiar de radiologie  şi organizează primul curs de radiologie din Iaşi, sub conducerea doctorului Vignal, medic al Misiunii Franceze.

A avut preocupări de neurochirurgie fiind considerat primul neurochirurg al ţării.

noastre. A imaginat, în 1910,  un procedeu original de craniectomie decompresivă  şi  a efectuat , la Iaşi, extirpări de tumori ponto-cerebeloase.

În 1920 este transferat la Bucureşti  ca profesor titular la Clinica de Boli Urinare a Spitalului Colţea. Timp de 8 ani a practicat în această clinică chirurgia urinară,  şi chirurgia generală. Aici organizează o secţie de urologie şi , în 1928, “Centrul anticanceros”  cu 12 paturi, pentru radioterapie anticanceroasă.

În 1930, Amza  Jianu este numit profesor de clinică chirurgicală la Spitalul Colţea. Deşi  în 1946 clinica  este mutată la Spitalul Filantropia,   Amza Jianu va  funcţiona până la data pensionării, în 1949,  ca profesor de clinică chirurgicală.

Din 1936 devine   membru al Academiei de Medicină din România  şi membru al Societăţii internaţionale de Chirurgie.

Articolul publicat în “Bulletin de l’Académie de Médicine de Roumanie“ în anul 1937 şi intitulat  “Principes d’organisation de la lutte contre le cancer “ înscrie în galeria   organizatorilor luptei  contra cancerului  din ţara noastră.

Este primul chirurg care introduce la noi în  ţară cuiul Smith-Petersen pentru stabilizarea fracturilor de col femural, realizând un aparat original pentru orientarea cuiului şi foloseşte pentru prima dată metoda Kuntscher în fracturile oaselor lungi .

S-a stins din viaţă în  data de 22 noiembrie 1962 în Bucureşti.

Hermann Oberth şi  cucerirea spaţiului cosmic

În data de  12 aprilie 1961, a fost lansată nava cosmică” Vostok 1” care avea la bord un om: Iuri Gagarin. A fost   primul om  care a  zburat în spaţiu  pe orbita Pământului. Unii dintre noi îşi mai aduc aminte de  ziua în care a fost lansată nava spaţială “Vostok 6“ condusă de Valentina Tereşkova, prima femeie cosmonaut  din lume. Era atunci  16 iunie 1963. Mulţi dintre noi îşi aduc aminte de data de 22 iulie 1969, ora 4,40, ora Bucureştiului când  Neil Armstrong  a coborât pe Lună, satelitul natural  al Pământului. Atunci a spus „ Un pas mic pentru om, dar un salt uriaş pentru omenire”. Un salt uriaş la care şi-a adus contribuţia şi românul Hermann Oberth.

            Despre familie

Hermann Oberth  s-a născut  în  data de 25 iunie 1894  la Sibiu, într-o familie  de iluminişti. Bunicul său Friedrich Krasser,  a scris mai multe poezii progresiste dintre care Antisyllabus  şi Tabula rasa  sunt cele mai cunoscute şi publicate în volumul Viziera deschisă. Istoria spune că în iulie 1869, la o întâlnire duminicală obişnuită în casa bunicului lui Hermann Oberth , Friedrich Krasser, acesta ar fi spus:” Oameni buni, puteţi crede ce vreţi, dar să ştiţi că peste o sută de ani oamenii vor debarca pe Lună”. Peste o sută de ani, la data de 22 iulie 1969 primul om păşea pe Lună. Mama lui Hermann , Valerie Oberth  a fost o femeie inteligentă şi înţeleaptă, dotată cu o memorie extraordinară. Valerie a cumpărat multe cărţi pentru  cei doi băieţi ai săi. Printre ele , romanele lui Jules Verne. Tatăl lui Hermann a fost un chirurg celebru , corect, perseverent   şi care se entuziasma pentru orice  noutate .A fost directorul spitalului judeţean din Sighişoara  timp de 30 de ani, din 1896 până în 1926. Cu un simţ al datoriei  proverbial   a contribuit la formarea  spiritului strălucitor şi caracterului remarcabil  al fiului său.

Copilăria

Spiritul  inventiv al lui Hermann  s-a manifestat de timpuriu. Se spune că la vârsta de patru ani a construit o locomotivă din lemn şi i-a întrebat pe musafirii veniţi în vizită dacă ar putea ajunge cu ea  în Lună  , aşa cum spusese bunicul său.  A imaginat o moară de apă   destinată cascadei Niagara. Avea, atunci, şase ani.

La vârsta de şase ani Hermann Oberth a început să înveţe la celebra „ Şcoală din Deal” . Celebră pentru că este atestată documentar din 1522,  pentru că a format mulţi oameni de seamă,   pentru că  majoritatea celor care trec şi azi prin Sighişoara urcă cele 174 de  trepte spre această şcoală.

Pe toată perioada şcolii l-a frământat problema zborului cosmic . A făcut calcule . A făcut experienţe. În  1908 , când avea paisprezece ani, a  construit o centrifugă cu braţe de 35 de metri şi care se rotea în jurul unui ax vertical pentru a verifica  dacă un om poate suporta forţa care se exercită asupra sa în momentul lansării rachetei.

Studiile superioare

În 1913  a plecat la München pentru a studia medicina, aşa cum vroia tatăl său, dar mergea adesea să audieze  cursurile facultăţii  tehnice. Între timp a izbucnit războiul şi a plecat pe front. A fost rănit şi  şi-a continuat stagiul militar ca sergent sanitar.

În 1917 a calculat prima rachetă  de mare distanţă  care avea o lungime de 25 de metri şi diametrul de 5 m. Drept combustibil  propunea un amestec de alcool, apă şi aer  lichid. Aşadar – combustibil lichid. A fost primul proiect din lume al unei rachete cu rază mare de acţiune cu combustibil lichid.

Pentru ceea ce vroia să facă avea nevoie de învăţătură temeinică, aşa că în  februarie 1919  s-a înscris la  Universitatea din Cluj , iar în toamnă  s-a transferat la München. Cu noile cunoştinţe , dar şi pe baza celor pe  care le acumulase deja , în vara  anului 1920 , a finalizat proiectul unei rachete cu hidrogen şi oxigen. Cu această ocazie a ajuns şi la o nouă invenţie : racheta cu mai multe  trepte. Treapta inferioară folosea  un amestec de alcool şi oxigen, iar cea superioară un amestec de hidrogen şi oxigen. Era primul proiect din lume al unei rachete cu mai multe trepte şi combustibil lichid bazat pe calcule numerice. A proiectat apoi o rachetă pentru cercetări meteorologice, iar în final o rachetă care trebuia să pătrundă în spaţiul cosmic cu oameni la bord,  fiind astfel primul care a prezentat  calcule matematice referitoare la lansarea unei rachete spre Lună şi aterizarea cu paraşuta. Proiectul  a fost prezentat ca lucrare de disertaţie la Universitatea din Heidelberg, apoi,  la 23 mai 1923 şi la Facultatea de Fizică  din Cluj. Preşedintele Comisiei a fost Augustin Maior.

Despre rachete

În  1923, a apărut la editura Oldenbourg  din München, cartea „Racheta spre spaţiile interplanetare” care avea acelaşi titlu cu lucrarea sa de disertaţie. Multe dintre soluţiile propuse s-au aplicat sau se aplică  în prezent .Viteza optimă de lansare şi traiectoria rachetei în urcare de la vest spre est, forma de clopot a ajutajelor pentru viteze mari de evacuare a gazelor, răcirea regenerativă, rigidizarea rezervoarelor de  combustibil printr-o uşoară suprapresiune, aterizarea cu paraşuta, curăţirea aerului din capsulă prin distilare. În 1925  familia Oberth s-a mutat  la Mediaş, unde Hermann  a ocupat un post de profesor de matematică şi fizică la  gimnaziul Stephan Ludwig Roth. Continuă cercetările , deşi  mijloacele financiare erau modeste, iar în 1929 apare la editura Oldenbourg cartea „ Căile navigaţiei spaţiale”,  care a intrat în istoria  ştiinţelor ca lucrare-model, numită de multe ori „ Biblia astronauticii”.

Povestea  vieţii lui Hermann Oberth a început de la ficţiunea lui Jules Verne. A continuat tot cu ficţiune. În 1928 a participat , în calitate de consultant ştiinţific la turnarea filmului „Femeia în Lună” de către studiourile UFA  din Germania. Imaginile din film au prefigurat lansarea reală  din 1969 a unei rachete spaţiale  la Cape Kennedy. Platforma rachetei, interiorul navei , deşi ficţiune în 1928 , erau aranjate ca în navele spaţiale de azi. În acea perioadă pune la punct motorul conic şi a obţinut mai multe Brevete de invenţie: Propulsarea vehicolelor cu aparate  reactive acţionate de gazele de ejecţie,Procedeu de combustie rapidă(1931).

După premiera filmului Femeia în Lună s-a reîntors la Mediaş ca profesor de gimnaziu dar şi-a continuat cercetările cu mijloace financiare proprii. În 1932 a publicat, în revista românească „Natura”  articolul „Zborul rachetelor şi zborul în vid”. În acelaşi an a preluat şi conducerea atelierului gimnaziului unde a putut să realizeze şi să experimenteze multe dintre soluţiile imaginate. Hermann povesteşte într-o scrisoare că a reuşit să lanseze  primele rachete cu combustibil lichid. Se poate spune că Mediaşul a fost primul oraş  din care s-a lansat o rachetă. Porţile spre zborul cosmic erau deschise. La Mediaş poate fi vizitat acum  Muzeul Hermann Oberth.

Oglinda cosmică

În 1923  a conceput o oglindă cosmică capabilă să concentreze energia solară    în anumite puncte de pe Pământ . Cu o faţetă individuală a oglinzii s-ar putea lumina noaptea  un oraş întreg, nemaifiind  necesare instalaţiile electrice pentru iluminatul stradal.

După 1938 au urmat ani grei pentru Hermann. Ani cu realizări profesionale dar şi cu decepţii psihologice legate de atitudinea oamenilor şi a oficialităţilor.

S-a stins din viaţă la 28 decembrie 1989 la Feucht, Nürnberg, Germania.