Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Strada Virgil Madgearu

Strada Virgil Madgearu din cartierul Rovine urcă abrupt din strada Nicolae Iorga  până la intersecția cu strada Maramureș unde se mai păstrează pavajul cu piatră cubică. Într-o vreme era aici  fabrica de pâine  PANGRUP din care a mai rămăs doar  vechiul coș de  la centrala termică. În locul fabricii de pâine s-a construit un supermarket în care se vinde  acum pâine adusă  de aiurea.

Pe vremea când eram elev, adică prin anii ’60,  nu exista această stradă. Nici informații despre Virgil Madgearu nu prea existau.Am citit atunci, pentru prima dată,  despre Virgil Madgearu în Enciclopedia Română , publicată la Editura Minerva din Cluj în anul 1929. Atunci, în 1929, Virgil Madgearu era în plină putere. Mai am și acum această Enciclopedie. Iată ce se scria atunci .

Madgearu Virgil, născut în 1884, om politic român. Studii în Germania, profesor de economie națională la Academia de înalte studii comerciale și industriale din București. Desputat între 1919 și 1929. Membru marcant al Partidului Țărănesc  din 1919 fiind doctrinarul și Secretarul general al acestui partid și după fuzionarea din 1926 cu Partidul Național sub șefia lui Iuliu Maniu. În Parlament a dezvoltat o extraordinară activitate, vorbind la toate chestiunile importante economice, financiare, dând și soluții, pe care le realizează ca ministru de comerț și industrie ( din 1928) în guvernul  Maniu.A publicat studii prețioase pe lângă numeroase discursuri din Cameră: Țărănismul ( 1929) , Doctrina țărănistă (1923) ,Reforma parlamentului ( 1922), Revoluția agrară și evoluția clasei țărănești (1923).

Acum se pot găsi mult mai multe informații despre Virgil Madgearu.

S-a născut la data de 14 decembrie 1887 la Galați într-o familie de negustori de origine macedo-română.A aboslvit Liceul Vasile Alecsandri din Galați în anul 1907 după care s-a înscris la Universitatea din Leipzig, una dintre marile universități ale timpului la care studiase și celebrul matematician de mai târziu Leibnitz sau celebrul scriitor Goethe. În anul 1911 a obținut titlul de doctor în științe economice și financiare cu lucrarea ” Cu privire la dezvoltarea industrială a României” după care face o specializare de un an în Anglia. În 1912 se întoarce în țară și lucrează la Casa Centrală a Meseriilor și Asigurărilor Muncitorești dar scrie multe lucrări în domeniu. Printre acestea : Cercetări despre industria la domiciliu (1914), Industria la domiciliu și asigurările sociale (1914), Structura și tendințele băncilor populare în România (1914), Ocrotirea muncitorilor din România (1915), Politica socială și războiul (1915).

A fost numit profesor la  Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale din București   la 1 februarie 1916 și a predat cursul ” Studiul practic al întreprinderilor comerciale și industriale”  și ” Studiul transporturilor în economia socială”. Se spune că acestea au fost primele cursuri de management predate într-o institiție de învățământ superior din România. Trebuie menționat că Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale fusese înființată în aprilie 1913  și era subordonată  Ministerului Comerțului și Industriei. A fost inclusă în   Ministerului Educației abia  în anul 1934. Mai târziu Virgil Madgearu a predat cursul de  Economie Națională care avea două părți: Economie industrială și Economie agrară. În anul 1927 a fondat, alături de alte personalități ale vremii, Institutul Român de Organizare Științifică în Domeniul Conducerii (IROM), afiliat la Consiliul Internațional de Organizare Științifică (CIOS).

Deși a fost mobilizat ca intendent în Primul Război Mondial, a desfășurat o susținută activitate didactică, publicistică și  asociativă. A fondat revista ” Independența economică” , care a  apărut până în 1947, și  asociația, devenită mai târziu, ” Institutul Social Român”. În articolele publicate susținea că,  în România, trebuie  dezvoltate ramurile industriale  bazate pe valorificarea produselor agricole  pe piața internă și pe piața externă.A militat pentru asocierea familiilor țărănești ca soluție pentru creșterea standardelor lor de viață, amintind despre vechiul obicei,  claca țărănească, formă de ajutor reciproc, practicată  de secole în satele românești, prin care s-a cultivat  dragostea de aproapele tău.

Din 1921 Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale a obținut dreptul de a organiza perfecționarea prin doctorat, iar Virgil Madgearu  a fost unul dintre pionierii acestei activități. Printre doctoranzii săi s-a numărat Gogu Rădulescu, demnitarul comunist de mai târziu, care a obținut titlul de doctor înainte de 1940, precum și Manea Mănescu, devenit Prim-ministru în perioada 1974-1975.

Ca om politic a inițiat mai multe legi printre care: Legea pentru reglementarea circulației pământurilor dobândite prin legile de împroprietărire, Legea pentru înființarea Regiei Autonome a CFR,  Legea Casei de Economii.

A fost asasinat în  aceiași zi cu Nicolae Iorga , 27 noiembrie 1940, în pădurea Snagov. A fost înmormântat, în Cimitirul Belu din București,în aceiași zi cu Nicolae Iorga. S-a scris mult pe seama acestor două asasinate.  Cert este că România a pierdut, prin  aceste asasinate, două minți strălucite. Cert este că și la Craiova cei doi sunt apropiați unul de altul  prin numele celor două străzi legate una de alta.

Strada Nicolae Iorga,

Strada Nicolae Iorga este una dintre străzile maestuoase din zonele noi ale Craiovei, pe măsura numelui pe care îl poartă. Are două benzi pe sens. Cam pe la jumătatea străzii este un spațiu generos, cu un monument în formă de flacără stilizată, așa cum a trăit Nicolae Iorga. În acest spațiu sunt amenajate locuri de joacă pentru copii. Nicolae Iorga a avut 10 copii. Strada Nicolae Iorga are formă de sabie dacică. Nici că se putea o formă mai potrivită pentru istoricul Nicolae Iorga.Începe din strada Frații Golești și se termină la intersecția cu strada Dezrobirii. Înspre strada Nicolae Iorga afluează strada Rovine, parcă pentru ai mulțumi istoricului Nicolae Iorga că a susținut ipoteza că bătălia de la Rovine s-a dat pe teritoriul actual al Craiovei. Din strada Nicolae Iorga pornește ,spre deal, strada Virgil Madgearu. Amândoi , Nicolae Iorga și Virgil Madgearu, au fost asasinați în aceiași zi – 27 noiembrie 1940.Au fost înmormântați în aceiași zi.
Nicolae Iorga s-a născut la data de 5 iunie 1871 la Botoșani. A fost un copil minune. Studiile elementare și gimnaziale le-a făcut la Botoșani. Deși avea numai 9 ani, știa atât de multe despre Istoria României încât profesorii săi l-au îndemnat să le predea colegilor săi. Avea 13 ani când a scris primul articol în ziarul Românul.A început liceul la Botoșani dar la continuat la Iași pe care l-a absolvit în 1888 cu media 9,24 . S-a înscris la Universitatea din Iași pe care a absolvit-o într-un singur an, cu dispensă de la Minister, obținând diploma ” magna cum laude” . Lucrarea de disertație elaborată a fost remarcată atât de membrii Academiei române, care l-au considerat ” o minune de om” , cât și de opinia publică.
A obținut o bursă cu durata de patru ani pentru studii universitare. Și-a început studiile în Italia, apoi le-a continuat în Franța , la Paris,precum și în Germania la Berlin și Leipzig, obținând titlul de doctor în 1893, adică la vârsta de 23 de ani. În anul astfel câștigat s-a documentat asupra vieții domnitorului Petru Șchiopul și Mihai Viteazul. S-a reîntors în țară pentru scurt timp, apoi a plecat din nou în Olanda și Italia pentru a continua documentarea privind viața lui Mihai Viteazul.În 1897 a fost ales Membru Corespondent al Academiei Române.Avea 26 de ani. În 1911 a devenit Membru al Academiei Române. Cu această ocazie a ținut discursul ” Două concepții istorice”.
A făcut mai multe vizite de documentare în Transilvania, care aparținea atunci Austro-Ungariei, la Bistrița, Sibiu și Brașov, analizând rolul de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor. Ca rezultat al acestor cercetări a publicat,în 1912 ,, Trei drame, grupând ”Mihai Viteazul”, ”Învierea lui Ștefan cel Mare” și ”Un domn pribeag”
Nicolae Iorga este cunoscut și pentru Școala de vară înființată la Vălenii de Munte în anul 1908, ca centru academic și cultural, la care au participat numeroase personalități din România și din întreaga lume.
A predat la Universitatea din București și la Paris, având o activitatea științifică impresionantă. A scris cca 1250 volume și 25.000 de articole și studii.
Opera istorică a lui Nicolae Iorga conține monografii privind armata ,Biserica, domnitori români, familii de boieri, tipărituri, orașe. A publicat 25 de volume în perioada 1901-1913 și 10 volume în perioada 1936-1939, privind istoria românilor, 5 volume privind Istoria imperiului otoman la care se adaugă numeroase articole.
Opera literară a lui Nicolae Iorga cuprinde poezii, romane istorice, memorii, volume de călătorii.
Pe Nicolae Iorga îl regăsim și ca istoric literar, prin lucrări precum Istoria literaturii române,Istoria literaturii religioase a românilor.
În activitatea politică , începută la vârsta de 36 de ani, îm 1907, a fost consilier regal, deputat în Parlament, Presedintele Adunării Deputaților,Președintele Consiliului de Miniștri, Președintele Partidului Naționalist-Democrat,Președintele Senatului,Ministru de Interne, Ministru de stat.
Așa cum spuneam la început, Nicolae Iorga a avut zece copii .Puțini dintre ei a ajuns la maturitate și s-au dedicat unor meserii diferite de a tatălui lor. Una dintre fiice, Magdalina, a devenit pictor, unul dintre băieți a făcut studii inginerești, iar al doilea băiat a făcut studii medicale. Doar Liliana Iorga , cunoscută pentru sculpturile sale, s-a ocupat și de istorie.
Nicolae Iorga s-a opus Gărzii de Fier, motiv pentru care , în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, un grup de legionari l-au ridicat de la vila sa din Sinaia și l-au împușcat lângă localitatea Strejnicu, sitută la 12 km de Ploiești. Comunitatea internațională a fost consternată de această crimă. Mai multe universități din lume au arborat drapelul în bernă.În țară, datorită condițiilor politice din acea vreme, manifestările au fost interzise. Cel care ” a întrupat puterea de muncă intelectuală a nemaului nostru în gradul cel mai înalt” a avut parte, atunci,doar de o ceremonie la Academia Română.
În Craiova,strada Nicolae Iorga, este una dintre străzile maestuoase din zonele noi ale urbei nostre, pe măsura numelui pe care îl poartă.Nicolae Iorga

În august 2o13 am scris întâmplarea de mai jos.

Ieri s-a petrecut o întâmplare cutremurătoare la Paris: mai mulți oameni au fost împușcați.

M-am tot gândit la  întâmplarea  de la Paris apoi mi-am adus aminte  de  întâmplarea  din parcarea unui supermarket din Craiova

Hai mai repede, că mă grăbesc!

Într-una din zile am mers să fac cumpărăturile săptămânale la un Supermarket.

Descărcam cumpărăturile în plase și le grupam după categorii, greutate etc. .

Un copil , din cei pe care îi întâlnim uneori în parcările magazinelor, s-a apropiat de mine .

– Îmi dai mie căruciorul?

De regulă răspunsul meu este Nu. De data asta am vrut să i-l dau.

– – Căruciorul nu pot să ți-l dau pentru că nu este al meu, este al magazinului.

– – Păi mie nu-mi trebuie căruciorul. Vreau moneda de 50 de bani.

Ușor descumpănit de sinceritatea brutală a copilului, fără să renunț la decizia de a-i da căruciorul, căutam o replică pe măsură si, probabil,  descarcam mai incet.

Copilul ținea în mână o agrafă special confecționată pentru a elibera moneda din dispozitivul căruciorului fără ca acesta să fie dus la locul de depozitare.

Eu încă nu-i răspunsesem așa că, puțin agasat mi-a spus:

– – Hai mai repede, că mă grăbesc!

La început am râs.

Apoi, reflectând asupra fenomenului, mi-am dat seama că nu este nimic de râs.

Îmi aduc aminte de începuturile acestor practici, transformate, încet-încet , în fenomen social.

Am constatat ,cu această ocazie, unde a ajuns fenomenul .

Îmi imaginez unde vom ajunge!!!!

Am comparat întâmplarea cu alte fenomene sociale pe care, la vremea lor, nu le-am privit cu indiferență și am reacționat rapid ( atunci eram tânăr).

Am comparat întâmplarea cu alte fenomene sociale pe care le-am privit cu indiferență ( atunci credeam că este toleranță, dar granița dintre toleranță și indiferență este difuză).

Degeaba mi-a părut rău, mai târziu, că nu am reacționat normal.

Discutia poate fi continuată pe tema…”reacție  normală”.

Să învățăm să reacționăm normal!

Strada Locomotivei.Strada Franarului

Am afirmat de mai multe ori că străzile dintr-un oraș, străzile din Craiova , pot fi considerate o Carte de istorie ale cărei pagini sunt deschise toate în același timp și rămân deschise zi și noapte, vară-iarnă. Unele pagini sunt rescrise dar altele rămân ca la început și povestesc, astfel, despre evoluția orașului.
Din strada Frânarului, situată în cartierul Rovine, a mai rămas doar o porțiune mică, între strada I.G.Duca și strada Maramureș. În vremurile de glorie ajungea până la gara Craiovei. Și strada Locomotivei a avut aceiași soartă.Mai are doar câteva dintre casele tip construite pentru lucrătorii de la CFR. Este însă mulțumită că i-a mai rămas capătul dinspre gară și aude, ca la început, zgomotul sacadat al vagoanelor care trec peste acele căii ferate. I-a rămas în vecinătate și strada Fochistului.
Numele acestor străzi este legat, evident, de construcția căii ferate și a gării Craiova.
Construcția căii ferate București-Pitești-Craiova-Vârciorova, a început la data de 22 septembrie 1869 și a fost inaugurată la data de 9 mai 1878, adică la un an după Războiul de independență. Stația Craiova a fost pusă în funcțiune la data de 5 aprilie 1875, cu patru linii, fiecare cu o lungime de 250 m. Gara construită în acea perioadă a funcționat până în 1966-1967 când a fost construită clădirea actuală. Studiile pentru magistrala Craiova-Calafat au început la data de 10 mai 1885, proiectarea s-a încheiat în luna mai 1886, iar lucrările au început în 1890.
Primele locomotive din țara noastră s-au construit la Reșița, începând cu anul 1872.După primul război mondial, în 1926 s-a construit o locomotivă cu abur foarte perfromantă, botezată ” Regele Ferdinard” , care a avut un asemenea succes încât ,începând cu anul 1930, România nu a mai importat locomotive. Construcția locomotivelor cu abur a continuat până în anul 1960 și au fost utilizate până în 1980.
Mai trebuie spus că istoria Craiovei se împletește cu istoria locomotivelor deoarece aici , în perioada 1941-1949, s-au reparat locomotive cu abur, iar apoi , din 1960 s-au construit locomotive Diesel-electrice. Primele locomotive electrice au fost livrate de Electroputere Craiova în anul 1967.Tot la Craiova s-a construit, în1977, prima ramă electrică românească. În 2014 a fost pusă în funcțiune de către firma craioveană SOFTRONIC o ramă electrică modernă , Hyperion, care poate dezvolta viteza de 160 km/h. La acestea se adaugă modernizările făcute de către fimele criovene SOFRONIC , PROMAT și RELOC la locomotivele electrice, Diesel –electrice sau Diesel –hidraulice.
Așadar, strada Locomotivei are istorie, are prezent și poate avea viitor dacă în zonă s-ar amenaja un Spațiu, un Muzeu al locomotivelor. Nu trebuie să ne gândim la expunerea locomotivelor în mărime naturală. La Electroputere s-au construit machete ale tuturor tipurilor de locomotive pe care le-a fabricat. Acum stau prăfuite pe undeva. Ar putea fi reunite într-un spațiu situat pe strada Locomotivei alături de zeci de machete funcționale, atractive pentru cei mici dar și pentru cei mari. Ca să fiu mai convingător , reamintesc că Muzeul Orsay din Paris a fost la început, în 1900, o gară. Acum este un spaţiu expozițional prin care trec anual 2,5 milioane de oameni din toate colţurile lumii. Muzeul Orsay , o fostă gară, este locul unde se împleteşte acum arta cu ingineria, iar liantul este istoria.
Meseria de frânar, de la care vine numele străzii Frânarului, a apărut o dată cu primele vagoane de marfă și de pasageri. Din motive de siguranță, pentru ca acestea să nu plece singure, au fost prevăzute frâne cu saboți care apasă pe suprafața de rulare a roții. Deplasarea saboților se făcea, la început, cu o manivelă acționată manual și atașată la fiecare vagon. Tot din motive de siguranță, la început trenurile de marfă erau însoțite de câte un frânar care trebuia să acționeze frâna cu saboți la coborârea pantelor, la staționarea în rampă sau aliniament sau în cazuri de urgență semnalizate de mecanicul locomotivei prin semnale sonore după un cod bine cunoscut de lucrătorii de la calea ferată. Din acest motiv, unele vagoane de marfă erau echipate cu o cabină pentru frânar, dar care nu avea nici-un sistem de încălzire. De aceea frânarul purta pe timp de iarnă o pufoaică îmblănită și niște cizme la care partea superioară, numită carâmb, care îmbracă gamba piciorului era confecționată din pâslă. Se numeau, în limbajul obișnuit, pâslari. Numele de pufoaică vine de la cuvântul rusesc fufaika. Multe dintre accidentele feroviare au fost legate și de sistemul de frânare, iar în multe cazuri frânarii au plătit cu viața.Spre exemplu,în noaptea de 20 septembrie 1939, la ora 23,55 trenul de marfă 1555 care circula spre Filiași, s-a ciocnit în stația Coțofeni, cu trenul persoanl 1006, care venea dinspre Filiași.În urma impactului 3 vagoane de călători și 10 vagoane de marfă au fost distruse, 2 persoane au murit iar 6 persoane au fost rănite. Printre răniți s-a numărat și frânarul Florea Hălălău. Un alt accident feroviar, produs la data de 20 februarie 1940 în stația Șibot, situată între Simeria și Vințul de Jos, în care a fost implicat trenul de coletările rapidă 2605 compus din 46 de vagoane, s-a soldat, pe lângă alte victime, cu decesul unui frânar și rănirea a încă doi frânari.
Numele de Frânar este folosit, uneori, și în sens peiorativ. Spre exmplu , suporterii echipei de fotbal ” Universitea Cluj” îi numesc ” frânari” pe suporterii echipei ”CFR Cluj”. Un prieten mi-a povestit că are un coleg care locuiește pe strada Frânarului. Acesta mi-a spus odată:
– Domnule, cred că omul ăsta a luat de la numele străzii lui obiceiul de a frâna orice inițiativă, de a frâna elanul fiecărui coleg. Datorită acestui obicei, a dus instituția noastră până la desființare.Dacă ar fi locuit pe strada Locomotivei poate am fi existat și acum.
Mai trebuie spus că strada Frânarului, din cartierul Rovine, este cea mai înclinată ,iar numele său este asociat cu o meserie acum dispărută dar care a avut un rol foarte important în siguranța căilor ferate din România

Strada Bogdan Petriceicu Hasdeu

Am început acest ciclu de emisiuni cu o legendă legată de numele orașului nostru, Craiova. Am vrut să subliniez astfel vechimea urbei noastre. Nu mi-am propus să prezint istoria străzilor. Mi-am propus să vă spun povestea personalităților al căror nume este purtat de străzile Craiovei.

Totuși, după ce am parcurs strada Bogdan Petriceicu Hașdeu de la un capăt la altul, consider că trebuie să vă reamintesc că prima mențiune oficială a Craiovei datează din anul 1475 , adică de acum 539 ani, în Hrisovul de danie a lui Laiotă Basarab Voievod.Domn al Țării Românești. Multe dintre clădirile maestuoase ale Craiovei au fost construite spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Una dintre acestea se găsește pe strada Bogdan Petriceicu Hașdeu. Pe unul dintre pereții exteriori este menționat, pe un frumos blazon, anul 1932. Și pe altă casă se poate vedea un blazon asemănător dar care nu indică anul construcției. Se poate trage concluzia că este una dintre străzile vechi ale Craiovei. Ea apare pe o hartă datată 1905 și se pare că a purtat numele strada Neptun.Acum are un farmec aparte. Un amestec savuros de case foarte vechi, cu cerdac închis cu scânduri de lemn frumos sculpate, case vechi nelocuite, din care nu te-ai mira să vezi ieșind un spirit străveziu, dar și case foarte noi, unele având la ferestre perdele clasice aranjate cu pedanterie.
Strada Bogdan Petriceicu Hașdeu începe de la Podișor, din strada Feldioara. La început pare că se desparte greu de aspectul pe care l-a avut în urmă cu aproape 100 de ani. Jumătatea din dreapta,asfaltată, este puțin mai sus decât jumătatea din stânga care este tăiată în pământ. Apoi,intersectează strada Frații Golești și ajunge în strada Rovine unde pare să se termine dar, după ce se traversează un gang între câteva case, strada își regăsește lărgimea și continuă până în strada Păstorului.
S-ar putea face multe comentarii dar, mai bine,să trecem la personalitatea al cărui nume este purtat de această stradă. Numele Hașdeu are rădăcini adânci în istoria neamului nostru, ajungând până în vremea lui Ștefan cel Mare. Bogdan Hașdeu s-a născut la data de 26 februarie 1838 în localitatea Cristinești situată lângă Hotin, în Basarabia. Mulți dintre noi își amintesc de Cetatea Hotinului , situată pe malul Nistrului, întărită de Ștefan cel Mare pentru a apăra granițele Moldovei. Și-a adăugat și numele Petriceicu pentru a arăta legătura sa cu domitorii moldoveni. Tatăl său, Alexandru Hașdeu, a fost profesor și un mare patriot. A urmat gimnaziul în câteva orașe din Polonia ,unde tatăl funcționa ca profesor, iar din 1850 a urmat liceul în Chișinău.
In vara anului 1852 se inscrie ca student la Universitatea din Harkov unde urmează atît cursuri de drept dar și istorie și filologie.Încă din perioada studiilor universitare se implică în activitatea publicistică și în studii privind istoria dacilor. După terminarea facultății,în 16 februarie 1857 ,vine la Iași cu pașaport rusesc. Pentru a demonstra ruptura cu Imperiul țarist, își rupe pașaportul și ăl trimite în această stare la Consulatul rusesc din Iași. Desigur, represaliile nu s-au lăsat așteptate.
În 1858 , mai precis pe data de 8 martie, este numit judecător la Cahul, localitate aflată acum în sudul Republicii Moldova și care, atunci, revenise României în urma războilului Crimeei, război la care a partcipat și Bogdan Petricicu Hașdeu ca ofițer. Deși a activat puțin timp la Cahul, prezența sa a fost foarte importantă motiv pentru care actuala Universitate paortă numele ” Bogdan Petriceicu Hașdeu”.
Viața lui Bogdan Petriceicu Hașdeu poate fi asemănată cu Marea Neagră pe timp de furtună: tot timpul în mișcare, cu valuri care lasă urme în viața socială a țării, cu vârfuri spumoase, cu retrageri și reveniri în forță. Toată această agitație a poate fi centrată pe o temă esențială : istoria românilor.
A fost ofițer în armată, s-a duelat, a fost judecător, a profesor de istorie, geografie și statistică, s-a implicat în politică, a susținut dinastia dar a și luat atitudine impotriva principelui străin când nu i-a plăcut atitudinea acestuia, a fost bănuit că că s-a implicat în Republica de la Ploiești și a stat închis aproape o săptămămână la Văcărești, a candidat la alegerile parlamentare de la Craiova, fără a obține numărul necesar de voturi.
A ținut cursul de Filologie comparată la Facultatea de litere din București, suspendat după un an de Ministrul Instrucțiunii ,Titu Maiorescu, reintrodus după încă un an de noul Ministru al Instrucțiunii , Gheorghe Chițu.
A înființat numeroase reviste. Prima ” România” ,în 1858, scrisă integral de Bogdan Petriceicu Hașdeu, în 1860 “Foița de istorie și literatură” . În 1862 editeză revista “Din Moldova”, iar în 1863 la București, editeaza “Aghiuță. Revista umoristică și critică” , în 1869 editează revista “Traian”, apoi în 1870 “Columna lui Traian” , în 1870, “Foaia Societății Românismul”, care își propunea să întărească conștiința națională a cititorilor. Pentru scurt timp a fost director la ” Revista literară și științifică”. În 1887 a scos “Revista nouă”, una dintre cele mai longevive și prestigioase reviste înființate de Hașdeu.În aceste reviste a publicat articole cu carcter istoric și literar.
A ținut numeroase dicursuri remarcabile : în 1868 , în Camera Deputaților, despre Legea organizării armatei, în 1881 cu ocazia dezvelirii statuii lui Ion Heliade Rădulescu în fața Universității din București, pe 13 iulie 1882, ca reprezentant al României la Paris la dezvelirea monumentului lui Jules Michelet, pe 11 iunie 1883 cu ocazia dezvelirii monumentului lui Ștefan cel Mare din Iași, pe 13 ianuarie 1902, la Academia Română, despre Ion Heliade Rădulescu.
Dintre lucrările literare ,cea mai cunoscută este drama ” Răzvan și Vidra” în care pătura țărănescă este prezentată cu multă căldură în contextul luptei pentru obținerea tronului Moldovei.

Strada Mihail Strajan

Mergând pe strada Traian Lalescu dinspre Bulevardul Dacia  se traversează strada Dezrobirii și se ajunge la strada Mihail Strajan. O stradă croită prin anii ’60 care se luptă și acum să răzbată până în strada Petre Ispirescu.

Numele lui Mihail Strajan este legat de Colegiul Național Carol I, de Biblioteca acestei școli  care îi poartă numele.

Mihail Strajan  s-a născut la data de 2 octombrie 1841 în localitatea Tiur, lângă Blaj, județul Alba.  A urmat liceul la Blaj, iar studiile universitare la Sibiu, Facultatea de Drept, și București, Facultatea de litere și filosofie. A obținut licența în 1868 cu lucrarea ” Etica sau filosofia practică a lui Aristotel”  după care a făcut o specializare în Franța și în Germania. A obținut titlul de doctor în filosofie în anul 1872 la Universitatea din Giessen, localitate  aflată aproape de Frankfurt pe Main, Germania. Trebuie menționat că Universitatea din Giessen a fost înființată la  data de 19 mai 1607, adică avea o vechime de 265 ani în vremea în care Mihail Strajan era student acolo. Celebrul fizician Wilhelm  Röntgen, descoperitorul razelor care îi poartă numele, a predat la această universitate în perioada 1879-1889. Se poate spune că era o universitate cu tradiție. Orașul  Giessen a  fost legat la rețeua de cale ferată în 1849, iar în 1909  a circulat în Giessen primul tramvai electric. Așadar, un centru cultural bine racordat cu valorile europene de la acea vreme.Am făcut aceste precizări pentru a sublinia nivelul studiilor urmate de Mihail Strajan.

După obținerea doctoratulului se întoarce în țară și funcționează ca profesor la Școala secundară din Iași și Botoșani, apoi la Liceul Matei Basarab  din București. În 1881 a fost profesor  de română, italiană și filosofie la Liceul Carol I din Craiova. În 1890 a fost numit director al Internatului Liceului Carol I și bibliotecar.

Pentru a înțelege aportul lui Mihail Strajan la organizarea bibliotecii Colegiului Național Carol I trebuie să aruncăm o privire și asupra istoriei acestei instituții de învățământ.

La început s-a numit Școala Centrală din Craiova și a fost înființată la data de 20 mai 1826, fiind a doua școală de grad mediu din Principate. Ctitorii ei au fost doi discipoli ai lui Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu, respectiv Stanciu Căpățâneanu și Grigore Pleșoianu, amândoi cu rădăcini oltenești. La început Școala Centrală a funcționat în chiliile Mănăstirii Obedeanu apoi  pe lângă Biserica ” Maica Precista din Dud”. Din 1835 a început construcția unui local propriu, situat , aproximativ, pe amplasamnetul actual al Colegiului Național Carol I. Deoarece  în timpul Revoluției din 1848, în sala de festivități a școlii Ion Heliade Rădulescu  a citit cunoscuta ” Proclamație de la Islaz” , iar Directorul școlii, Ioan Maiorescu,  a recitit-o în fața elevilor și craiovenilor, școala a fost închisă, iar clădirea  a fost transformată în cazarmă pentru turci. O bună parte din mobilier dar și din fondul de carte a fost distrus. Totuși, prin strădania directorului George Marian Fontanin,  școala se redeschide în 1854, iar în 1860  se deschide și un internat pentru elevii ” de afară”. În aceste condiții a venit Mihail Strajan, în 1881,  profesor la Școala Centrală din Craiova. În 1902, când Mihail Strajan a ieșit la pensie, biblioteca avea 7.000 de volume, fiind, la vremea aceea, cea mai mare din țară. Mihail Strajan a întocmit un catalog sistematic, așa cum văzuse la Universitatea din Giessen, în care a înregistrat toate cărțile,  grupate în fișiere sistematice, clasificate tematic și alfabetic.    Mihail Strajan a propus ca Biblioteca școlii să aibă statut de bibliotecă publică. A întocmit și un Regulament, aprobat de forurile superioare, care s-a aplicat începând cu 4 septembrie 1884. Statutul școlii se modifică sensibil  din 1885 când, prin Decret Regal , i se atribuie numele ” Liceul Carol I”. Apoi, între 1893 și 1895 se construiește un nou local, construcția actuală,  prevăzut cu o sală specială, cu totul deosebită,  pentru Biblioteca. Sala Bibliotecii are câteva coloane monumentale şi pictură murală realizată de Francis Tribalski.  Pe tavan  și pe partea de sus este pictată  o frescă pe tema interesului pentru artă și știință, iar sub arcuri de cerc, în medalioane, pe fond de mozaic, se află portretele unor personalitati ale culturii româneşti: Alexandru. Odobescu, Mihail Kogalniceanu, Vasile Conta, George Coşbuc, Ion Heliade  Radulescu, Gheorghe Lazar, Vasile Alecsandri.  Obiceiul vremii era ca la deschidere Biblioteca să fie dotată cu mobilierul trebuincios, aşa că acesta a fost achiziţionat tot în acea perioadă. În prezent, patrimonul Bibliotecii Colegiului National Carol I cuprinde  cărți de o valoare deosebită, provenind din colecția Mavrocordat și  Cantacuziono.

Mihail Strajan este cunoscut și pentru participarea la viața culturală a țării, pentru cărțile scrise de el. Amintesc doar ” Înemnătatea și influența morală a caracterului și a bunelor maniere” , publicată la Craiova în 1909.

Îi invit pe cei care locuiesc pe strada Mihail Strajan, și nu numai pe ei,  să viziteze Biblioteca Mihail Strajan din cadrul Colegiului Național Carol I.

I.G.Duca

Strada I.G.Duca este paralelă cu strada Nicolae Iorga și face legătura între strada Virgil Madgearu și Barbu Lăzăreanu. Pe placa fixată pe unul dintre blocuri scrie: I.G.Duca  1897 -1933. Până acum mi-a fost ușor să povestesc despre oamenii, despre personalitățile al căror nume este purtat de străzile Craiovei. În ce privește strada I.G.Duca a fost mai complicat. A fost mai complicat pentru că mi-a fost greu să mă hotărăsc despre care Duca să vă povestesc. Știu multe despre Gheorghe Ion Duca, reformatorul Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București care, prin măsurile luate în 1881 ,a pus bazele învățământului tehnic superior din Țara Româneacă. Numai că strada  poartă numele  omului politic  I.G.Duca, născut la data de 20 decembrie 1879 în București și asasinat în data de 29 decembrie 1933 în Gara Sinaia. Numele Duca l-am întâlnit, în liceu,  la lecțiile de istorie . Am învățat atunci că Gheorghe Duca a fost de patru ori Domitor al Moldovei între 1665 și 1683.A făcut și bune și rele.

Cineva ar putea întreba:

• Este vre-o legătură între persoanele care poartă numele Duca și prezentate mai înainte?

Documentele demonstrează că omul politic liberal  Ion Gheorghe Duca nu are nici-o legătură cu fostul domnitor. Ceilalți doi au rădăcini comune , au legături directe.

Voi începe de la bunicul lui I.G.Duca

Rădăcina începe de la Ion Duca, născut în 1816, răzeș din zona Vaslui-Bârlad care a fost ofițer în armata  moldovenească  apoi, după unirea dintre Moldova și Țara Românească a făcut parte din Garnizoana București. Trebuie menționat că Ion Duca a fost apropiat de Mihail Kogălniceanu și de Alexandru Ioan Cuza și rudă prin alianță cu Vasile Alecsandri. Îl voi numi în povestirea mea- Duca militarul.

Ion Duca  , militarul, a avut doi copii. Unul a fost jursit,Președinte al Curții de casație. Celălat ,Gheorghe Ion Duca, s-a născut în  data de 3 februarie 1847 la Galați. Studiile liceale le-a făcut la Liceul Louis le Grand din Paris. De educaţia şi supravegherea lui la Paris s-a ocupat  Iancu Alecsandi, fratele poetului Vasile Alecsandri. A susţinut bacalaureatul în 1864  şi s-a înscris  la Şcoala Centrală de Arte şi Meserii, obţinând diploma de inginer în 1869. În 8 aprilie 1881  a fost numit  profesor şi director al Şcolii   de Poduri şi Şosele  din Bucureşti. A îmbunătăţit programele analitice ale disciplinelor, modul de desfăşurare a activităţilor didactice  astfel încât rezultatele obţinute de absolvenţii Şcolii  să fie la nivelul celor  din  Franţa, din Europa. Noul Director a introdus o disciplină foarte severă. Elevii care nu învățau ritmic erau declarați corijenți, repetenți și excluși din școală. Din iniţiativa lui Gheorghe Ion  Duca , în 1884 au început lucrările pentru localul din strada Polizu, colţ cu Calea Griviţei din București,  în care a funcţionat  mulţi ani, Institutul Politehnic de Bucureşti.  În martie 1888 Gheorghe Ion Duca a fost numit Director General al Căilor ferate.  Pentru a creşte  calitatea profesională a personalului angajat la calea ferată, a înfiinţat o şcoală pentru mecanicii de tracţiune (1890), o şcoală pentru şefii de întreţinere (1892) şi o alta pentru manipulanţi (1893). Îl voi numi în povestirea mea –Duca inginerul.

Duca inginerul a avut patru copii. Cel mai mare,Ion Gheorghe Duca, I.G.Duca, s-a născut la data de 20 decembrie 1879 în București. A urmat cursurile celebrului Liceu Sf.Sava din București pe care l-a absolvit în 1897. Încă de la începutul școlii s-a impus în fața colegilor și a profesorilor  prin sârguința și inteligența sa. După absolvirea liceului și-a continuat studiile de drept la Paris, iar în 1902 și-a susținut Teza de doctorat cu tema                     ” Societățile cooperatiste în România”. Revenit în țară a lucrat ca jurist apoi, o vreme, în domeniul cooperatist cunoscând ,astfel, foarte bine lumea satului românesc dar și pe frații Ionel Brătianu și Vintilă Brătianu. Îi întâlnise prima dată când aceștia erau elevii tatălui său – Duca inginerul. Așa își începe I.G.Duca  activitatea în Partidul Național Liberal. Il voi numi în povestirea mea – Duca omul politic.În această activitate a avut o ascensiune rapidă ajungând deputat, Ministru, Preşedinte al PNL şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri. A fost unul dintre teoreticienii de elită ai liberalismului românesc, sintetizând în numeroase lucrări şi discursuri principiile doctrinei liberale în perioada interbelică. A fost Ministru al Educației între 1914 și 1918, apoi ,între 1919 și 1920 a fost Ministru al Agriculturii, după care, timp de patru ani , între 1922 și 1926 a fost Ministru de Externe. A fost și Ministru al Afacerilor Interne între 1927 și 1928. În 14 noiembrie 1933 a fost numit Prim-ministru dar a ocupat această funcție doar o lună deoarece în 30 decembrie 1933 a fost asasinat în gara Sinaia de către un adept al  Gărzii de Fier.

Strada I.G.Duca poartă numele omului politic I.G.Duca, 1897-1933. Poate fi parcursă la pas în 5-6 minute dar istoria legată de acest nume  se întinde pe apropae 200 de ani : de  la Duca-inginerul, părintele Școlii politehnice din București, la Duca-militarul, răzeșul moldovean care a participat la unirea Moldovei cu Țara Romîneacă, ajuns  de la soldat la general  prin geniul său, prin cinstea lui proverbială.

Strada Stoica Dumitrescu

O stradă discretă din cartierul Rovine.Seamănă cu persoana al cărui nume îl poartă: un om binecuvântat de Dumezeu,Stoica Dumitrescu.
Strada, paralelă cu strada George Breazul, face legătura între străzile Traian Lalescu și Petrache Poenaru. Pe plăcuțele fixate pe blocurile H11 și H19 scrie simplu D.Stoica. Litera D vine de la Dumitrescu, numele de familie.
Stoica Dumitrescu a fost unul dintre cei mai importanți pictori de compoziții istorice. Unul dintre tablori , ”Horea, Cloşca şi Crişan” , face parte din colecția Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia. O compoziție care spune despre Horia ,Cloșca și Crișan cât o carte: culorile cenușiu și brun exprimă viața țăranilor români din anul 1784, anul răscoalei, lumânarea care pâlpâie în încăpere vrea să fie speranța pentru care s-au răculat, Horia și Cloșca sunt aproape lipiți unul de altul așa cum au fost cei doi și în lupta lor. A mai pictat ” Ștefan cel Mare primind solii tătari” , ” Intrarea lui Ștefan cel Mare în Cetatea Neamțului”, ”Mihai Viteazul la masă cu căpitanii săi ”.
După această înșiruire , un interlocutor imaginar sau poate un locatar din blocul H19 ar putea spune:
– Probabil că s-a născut într-o familie de istorici!
Stoica Dumitrescu s-a născut la data de 11 mai 1886 în comuna Zănoaga din județul Dolj. Probabil că a început școala în comuna natală.Cert este că a urmat două clase la Școala centrală din Craiova unde l-a avut ca profesor pe Nicoale Rădulescu care i-a descoperit talentul și l-a sfătuit să meargă la Școala elementară de meserii din Vișina, din județul Olt unde a stat numai un an. Între 1900 și 1905 a urmat Școala de Bele-Arte din București.Nevoia de bani l-a împins să picteze, în 1904, biserica din Comuna Leu iar apoi să deseneze ilustrații în revista ” Arhitectura”. Stilul său a fost remarcat de Nicolae Iorga care l-a îndemnat să studieze istoria și să-și aleagă teme din istoria neamului nostru. L-a mai întâlnit pe Nicoale Iorga și în al doilea război balcanic,în 1913, perioadă în care au dezvoltat temele istorice abordate de Stoica Dumitrescu. După absolvirea școlii de pictură a colaborat cu desene la câteva Reviste și a ilustrat mai multe manuale școlare. În această activitate a cunoscut mulți scriitori, printre care Al.Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, cărora le-a pictat potretele incluse în volumele tipărite.În anul 1909 a plecat la München, în Germania, pentru aș perfecționa stilul de a desena. Aici a acordat o atenție specială desenelor cu cai și a pictat câteva tablouri care l-au făcut cunoscut, printre care ”Mihai Viteazul la masă cu căpitanii săi”, ”Moartea lui Decebal” , ”Ștefan cel mare primind solii tătari”. Viața la pus în situația de a trăi în mijlocul luptelor reale purtate în Primul Război Mondial, în Dobrogea, bătălia de la Turtucaia find cea mai cunoscută. Tablourile realizate pe suprafețe mari de pânză în care apar mulți ostași, cai și armament redau într-o manieră convingătoare și emoționantă eroismul armatei române. Trei dintre aceste tablouri ” Capturarea unui convoi inamic” , ”Lupta de la Mărășești” și ” Din luptele de la Turtucaia” au fost elogiate și de Nicoale Iorga . Talentul pictorului Stoica Dumitrescu, născut la Zănoaga, a fost remarcat chiar de la terminarea Școlii de pictură, în anul 1905, de francezul L.Bachelin, crtic de artă în România, care, în 1926, a publicat cartea ” Schiță estetică asupra operei pictorului Stoica D.” . Cartea cuprinde reproduceri după picturile lui Stoica : ”Moartea lui Ștefan cel Mare” , ”Intrarea triumfală a Mihai Viteazul la Alba Iulia”, ”Vlad Țepeș meditând” . Măestria atinsă de Stoica Dumitrescu în pictarea scenelor cu cai este demonstrată de tablourile ” În urmărirea tătarilor” , ” Pe câmpia tătarilor”, ” Santinela-toboșar” . Portul popular din Oltenia, din Zănoaga lui Stoica Dumitrescu, este redat în multe dintre tablorile sale: ”La cârciumă” , ”Țăran român”.
Vă reamintesc că la realizarea acestei emisiuni am pornit de la ipoteza că oamenii de azi, care trăiesc, care locuiesc pe o stradă ar vrea să știe ce se ascunde în spatele numelui pe care ei îl folosesc pentru a indica locul în care poștașul să le aducă o scrisoare, un ziar sau pensia, unde să fie căutați de prieteni, de rude.
Episodul de azi este un foarte bun exemplu. Am colegi din Zănoaga Dolj , care locuiesc în Zănoaga și care au fost suprinși de aceste informații.Chiar și în lucrările de critică de specialitate spațiul alocat pictorului Stoica Dumitrescu este redus.
Poate că deschiderea unei expoziții, fie la Muzeul de artă fie în spațiul public din cartierul Rovine, cu lucrările pictorului Stoica Dumitrescu, la care să fie invitați în mod special locuitorii cartierului Rovine și locuitorii din satul Zănoaga și din comuna Leu ,ar fi un act de mândrie oltenească față de oamenii pe care i-a dat Oltenia noastră.

Strada Ion Popescu Voitesti

O stradă frumoasă, plină de verdeață în timpul verii, cu blocuri proaspăt vopsite, paralelă cu strada Gheorghe Țițeica. Face legătura între Bd. Dacia și strada Simion Stoilov.
Voitești este numele unui sat din județul Gorj.Aparține de comuna Bălănești, situată la poalele munților Parâng, accesibilă din drumul care leagă Tg.Cărbunești de Tg.Jiu. Este evident că Ion Popescu și-a luat numele după satul în care s-a născut la data 18 noiembrie 1876. A urmat școala primară în satul natal.Poate de aceea l-a iubit așa de mult încât, după pensionare, s-a reîntors să trăiască în casa părintescă, acum casă memorială care poate fi vizitată, și în care a lăsat moștenire multe dintre obiectele vaoroase pe care le-a adunat în timpul vieții, o bogată colecţie paleontologică şi de mineralogie.
În 1888 a venit, pentru învățătură, la Școală Centrală din Craiova, actualul Colegiu ” Carol I”. Atunci nu se construise clădirea de azi a Colegiului.În 1895, după absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din București, Secția de științe naturale. A obținut diploma de licență în 1898.
În 1905 a obținut un premiu de 1000 lei pentru lucrarea ” Studiul geologic al văii Argeşului începând mai jos de Boteni şi până mai jos de Nămăeşti” care i-a permis să plece la Viena pentru a se perfecționa în domeniul paleontologiei. Și-a susținut teza de doctorat cu titlul ” Contribuţii la studiul stratigrafic al Numuliticului din Depresiunea Getică” la Paris,în 1910.
În timpul Primului Război Mondial a fost înrolat ca ofițer și a luat parte la sângeroasa bătălie de la Turtucaia fiind unul dintre miile de răniți. A fost avansat la gradul de maior și trecut în rezervă dar a primit ordin, din partea Statului Major, să găsească noi zăcăminte de petrol și sare deoarece exploatările în funcțiune fuseseră ocupate de germani.A condus forarea sondelor de la Solonț și Moinești din județul Bacău și a descoperit masivul de sare de la Sărata-Bacău.
În anul 1919 a ocupt ,prin concurs, postul de profesor la Universitatea din Cluj și Director al Muzeului de Geologie şi Paleontologie. Acesta este motivul pentru care o stradă din Cluj-Napoca poartă numele său- Ion Popescu-Voitești. Și-a prezentat rezultatele cercetărilor efectuate la congrese internațioanle de prestigiu cum ar fi Congresul Internaţional de la Bruxelles (1922); Congresul Internaţional de Geologia Petrolului de la Londra (1923); Congresul Geografic de la Cairo (1924); Congresul Asociaţiei Geologilor Carpatini de la Lwow (1925), Bucureşti (1927), şi Praga (1931); Congresul Internaţional de Mine, Metalurgie şi Geologie Aplicată de la Liege (1930); Congresul Internaţional de la Paris (1935).
Având în vedere contribuțiile științifice ,în 1939 a fost numit Director al Institutului Geologic al României.
Marele savant nu s-a limitat la activitatea didactică şi de laborator, ci a fost permanent în teren, la cercetări, alături de studenţii săi. Mărturie stau fotografiile documentare, manuscrisele şi obiectele ce se află în casa memorială de la Bălăneşti, sat Voiteşti, unde s-a retras după ieşirea la pensie. De altfel, el a fost toată viaţa mândru de originea sa, dovadă faptul că şi-a adăugat numele satului de baştină la numele de familie. Mai mult, a lăsat aici, posterităţii, o veritabilă colecţie paleontologică şi de mineralogie.
În ziua de 4 octombrie 1944 a plecat, ca de obicei, într-o plimbare pe dealurile din satul său, Voitești.Din păcate a fost ultima plimbare dar spirtitul său este prezent și astăzi prin casa memorială vizitată frecvent de elevi și specialiști, prin școala generală care îi poartă numele.
Personalitatea geologului Ion Popescu-Voitești este evocată și în alte locuri din țară. Îmi amintesc că într-o zi din luna mai 2011,mai precis în 23 mai 2011, am fost într-o vizită profesională la Grupul Şcolar Industrial Stoina, localitate cu ”istorie” petrolieră. M-am convins că slujitorii școlii din Stoina sunt iubitori de istorie. Pe hol, parcă ruşinate că stau în calea „modernului” , câteva vitrine tixite de istorie: un corn şi câteva oase de mamut, un ceainic de demult, o spată pentru războiul de ţesut, un pieptene pentru cânepă, un vas rotund din lemn pentru unt, o ploscă din lut frumos pictată, câteva „ sărăriţe” tot din lut , fără ornamente, linguri de lemn. Şi printre toate stau modeste câteva tăbliţe pe care au învăţat să scrie părinţii noştri, bunicii noştri. Şi eu am scris, în clasa I-a , mai mult în joacă, pe o tăbliţă de acest tip.În sala de clasă unde am făcut vizita profesională stau înșirate, frumos, tablouri cu persoanlități din țara noastră. Printre acestea Ion Popescu-Voitești. Elevii din clasa vizitată știau cine a fost Ion Popescu-Voitești.
Vă reamintesc că la realizarea acestei emisiuni am pornit de la ipoteza că oamenii de azi care trăiesc, care locuiesc pe o stradă ar vrea să știe ce se ascunde în spatele numelui pe care ei îl folosesc pentru a indica locul în care poștașul să le aducă o scrisoare, un ziar sau pensia, unde să fie căutați de prieteni, de rude.
Îmi pot imagina că un grup de copii care locuiesc pe strada Ion Popescu-Voitești din Craiova, în blocurile D6,D7,D15 și D17 vor pleca în excursie : plecarea din strada Ion Popescu-Voitești, apoi pe Bulevardul Dacia, o cotesc la dreapta peste calea ferată în zona triaj, ajung la Stoina, apoi la Tg.Cărbunești, Scoarța,Copăcioasa iar de aici la casa memorială Ion Popescu-Voitești.

Doamnelor și Domnilor,

M-am angajat la SCSM Petroșani în data de 1 august 1970.
Atunci eu aveam 22 de ani, iar Institutul avea 21 de ani.
INSEMEX are, acum, 65 de ani și demonstrează o putere specifică instituțiilor în ascensiune.
Eu am 66 de ani.Vârsta bilanțurilor.
Am lucrat la SCSM-CCSM 7 ani. Tot atât cât un copil crește în familie, după care pleacă în viață. Este o perioadă care îi marchează, esențial, tot restul vieții.
Pentru mine INSEMEX a fost o școală ai celor 7 ani de început.
O școală în care eu am învățat secretele metodologiei cercetării științifice.
Acum o bună parte din activitatea mea este legată de cercetare, de metodologia cercetării, de proiectele de cercetare. Se poate trage concluzia că lecția a fost bună!
O școală în care eu am învățat cum se comunică rezultatele cercetării științifice.
Vizibilitatea mea de acum se bazează pe comunicări științifice : articole, comunicări științifice,cărți.Se paote trage concluzia că lecția a fost bine predată!
O școală în care am învățat că oamenii sunt importanți, că prietenia profesională dintre oameni dă putere și valoare demersului științific.
Profesorii mei de la Secția Electrosecuritate au fost Micheș Gheorghe, Oprea Nicolae, Vânătoru Ion , Loy Tiberiu, Pusac Mihai, Lașcu Vasile.
Prietenii mei profesionali de la care am învățat să transform ideile în modele fizice , în produse utile în industrie au fost Savețki Carol, Zaiu Nicolae, Boicescu Nicolae , Konyar, Gligor Aurel, Totoran,Baci Carol, Sabău, Purtător Tovie.
La această școală am învățat că Biblioteca este locul în care informația de ieri se transformă în diamantul de mâine dacă i se dă transparența caracteristică pietrelor prețioase.
Aș putea să spun multe despre INSEMEX și oamenii de aici, dar esența gândurilor mele am scris-o în urmă cu doi ani, în 25 octombrie 2012, într-un articol pe care l-am intitulat SCARA.
Vi-l citesc și dv.
SCARA
Merg adesea în orașul în care mi-am început activitatea de inginer.
Merg frecvent la Institutul în care mi-am început activitatea de cercetător.
Aici, inevitabil, urc și cobor o scară.
La început, adică la începuturile activității mele era doar o scară săpată în pământ.
Bună când …vremea era bună.
Cu Ion Căprar am pus câteva roabe de zgură ca scara să fie ” bună” și pe vreme rea.
Tiberiu Loy a proiectat o scară de beton pe care au urcat, ani mulți, oameni.
Azi am regăsit scara îmbrăcată în haine noi. Și Laboratorul are haine noi. Are și unelte noi, moderne. S-au păstrat și ”uneltele” de acum 42 de ani.
Oamenii care urcă scara păstrează și amintirea celor care nu mai urcă scara.
Am urcat scara. M-am regăsit pe mine, cel care am fost!
Am coborât scara. M-am regăsit pe mine, cel care sunt!
Am simțit, sub fiecare treaptă, urme din zgura de cărbune care , acum 42 de ani, a transformat poteca într-o SCARA.

In această zi de sărbătoare îi urez INSEMEX     Vivat ,Crescat ,Floreat !
Petroșani , 21 noiembrie 2014

Petroșani 28.11.2014.
Discurs la susținerea publică a Tezei de doctorat elaborată de Păsculescu Mihai Vlad

Susținerea de azi poate fi înscrisă în suita acțiunilor organizate de INSEMEX pentru a marca 65 de ani de existență.
Prin conținutul său, activitatea de azi poate fi considerată ca fiind piatra prețioasă care stă la loc de cinste în vârful bogățiilor acumulate de INSEMEX în cei 65 de ani.
INSEMEX este o echipă !
O echipă complexă,în permanentă căutare și în permanentă legătură cu mediul industrial și cu mediul academic.Vă știu pe toți din această sală dar, acum și aici, nu pot să vă separ pentru că sunteți un model de împletire între cercetare și academic.
INSEMEX este o școală!
Este o școală pentru că , de-a lungul timpului, a avut modele care sunt urmate de cei care populează azi spațiul științific din INSEMEX , din Petrpșani, din România.
Urmașul acestor modele se numește, azi ,Vlad Păculescu.