Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Ion Ștefan Basgan, inginerul care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  mi-am propus să vă  spun povestea inginerului Ion Ștefan Basgan  care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Extragerea petrolului în țara noastră are istorie, adică este o activitatea practicată de peste 150 de ani iar  românii au contribuit  la dezvoltarea  tehnologiei de extragere și prelucrare a țițeiului.

În 1856, frații Teodor și Marin Mehedințeanu  pun în funcțiune prima rafinările de exploatare industrială a petrolului, la Râfov, lângă Ploiești.

Primul Brevet de invenție, semnat de Alexandru Ioan Cuza în 1865,  se referea la un Rezervor pentru înmagazinarea de păcură.

În 1908, Lazăr Edeleanu a obținut Brevetul de invenție pentru procedeul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Lazăr Edeleanu este considerat  fondatorul petrochimiei în țara noastră.

Prin anii ’25 din secolul trecut,  forarea sondelor pentru extragerea petrolului era în impas. Viteza de forare și adâncimea de forare erau limitate de tehnologia și echipamentele existente la vremea  aceea.  Un român, un inginer român, folosind  teoria sonicității, elaborată de un alt român, a propus o soluție tehnică, brevetată, cu care s-a depășit impasul în forarea sondelor. Este vorba despre inginerul Ion Basgan.

          Ion  Basgan s-a născut la data de 24 iunie 1902 în Focșani, fiind primul dintre cei cinici copii ai  familiei preotului Ștefan  și Maria Basgan, descendentă  și ea dintr-o familie de preoți. A urmat școala primară la Focșani, continuând studiile gimnaziale și liceale la Iași. Din 1920 a urmat cursurile Școlii Superioare de Mine și Metalurgie din Leoben, Austria, pe care le va absolvi în iulie 1925. Se reîntoarce în țară  într-o conjunctură favorabilă,  având în vedere  dezvoltarea  extracției petroliere  dar și prevederile  Legii minelor,  adoptată în 1924,  care prevedea că 75% din personalul companiilor cu capital mixt trebuie să fie românesc. Este angajat ca inginer la Societatea Petrolieră „Steaua Română”.

          Inginerul Ion Basgan s-a implicat, încă de la început, în activitatea de prospectare și extragere a petrolului. Mai întâi s-a documentat, a sistematizat informațiile despre regiunea petroliferă Moreni-Gura Ocniței,  și le-a publicat într-un  articol apărut în Revista Minelor nr.8 din 1926. 

          În 1929 este numit șef al Șantierului Scăioși de pe Valea Teleajenului unde  experimentează utilizarea motoarelor termice pentru forajul rotativ al  sondelor. Deși această soluție a contribuit la creșterea randamentului procesul de forare a sondelor petroliere, viteza de înaintare, viteza de forare era redusă.

          Așadar,  inginerul Ion Basgan, implicat în forarea sondelor petroliere, a identificat câteva  probleme întâlnite în  procesului de forare: viteza redusă de perforare a solului și  adâncimea până la care putea fora gaura de sondă.  Căuta o soluție.

 În 1930 este numit  Director al Șantierului de la Moinești, poziție administrativă care îi permite să  cerceteze și să experimenteze o nouă metodă pentru forarea sondelor, metodă bazată pe teoria sonicității.

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că Teoria sonicității a fost elaborată de Gogu Constantinescu, născut la Craiova, și făcută public în decembrie 1919 și ianuarie 1920  într-o conferință  susținută la București, în localul Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Teoria sonicității se ocupă cu transmiterea puterii mecanice la distanță prin oscilațiile care se propagă în medii continui datorită elasticității acestora. Mulți oameni știu că Gogu Constantinescu a aplicat  Teoria sonicității pentru crearea unui dispozitiv  de tragere cu mitraliera montată pe avioanele cu elice.

          Ion Basgan experimentează aplicarea Teoriei sonicității, adică a transmiterii puterii mecanice, pentru  forajul rotativ al sondelor. Contribuția fundamentală adusă de Ion Basgan constă în combinarea mișcării de rotație  a sapei de forare cu mișcarea de percuție, rezultând mișcarea rotopercutantă, și  transmiterea puterii mecanice pe principiul  sonicității. De altfel,  această combinație este cunoscută  sub numele  de „efectul Basgan”. Prin această metodă, Ion Basgan a revoluționat tehnica forajului.

          A valorificat rezultatele cercetărilor aplicative prin elaborarea Tezei de doctorat cu titlul „Metodă de forare cu sapă rotativă”  și susținerea   ei  la Școala Politehnică din Leoben, în 1933.

 Teza de doctorat, cu o prefață  scrisă de Gogu Constantinescu,  creatorul teoriei sonicității,  a fost publicată în 1934 la Editura „Hans Urban” din Viena. La finalul prefeței, Gogu Constantinescu  nota „O lucrare serioasă și bine gândită într-o direcție care până astăzi a fost cu totul neglijată”. Istoria spune că la susținerea tezei a asistat și ambasadorul României la Viena, Caius  Brediceanu,  cel care, în 1918, a consemnat cele discutate în Sala Unirii de la Alba Iulia. Așadar, un eveniment remarcabil care i-a deschis lui Ion Basgan  noi  oportunități.

Printre aceste oportunități poate fi inclusă participarea sa, ca reprezentant al României, la Primul Congres Mondial de Petrol  din 1933, organizat  la Londra, unde a susținut o comunicare științifică în plenul  întrunirii. De asemenea, a fost numit profesor onorific la Academia de Înalte Studii Comerciale  și Industriale din București, fondată în 1913,  precursoarea   Academiei de Științe Economice  ASE de azi.  Aici, la Academia de Științe Economice,  dr.ing. Ion Basagan, inginerul, a predat cursul „Rentabilitatea întreprinderilor”.

Tot ca o oportunitate rezultată din susținerea Tezei de doctorat poate fi considerată și publicarea  la Moscova a cărții „ Bazele științifice ale Metodelor  Moderne de Foraj”.        

          Ion Basgan a valorificat rezultatele cercetărilor sale brevetând soluțiile tehnice  concepute pentru rezolvarea problemei identificate și aplicate în producție.

          Brevetează soluția în România și obține Brevetul nr. 22789 din 1934 cu titlul „Metodă pentru îmbunătățirea randamentului  și perfecționarea forajului rotativ, prin rotație percutantă și prin amortizarea presiunilor hidrodinamice”.  Depune o Cerere de brevet și în SUA obținând, în 1937,  Brevetul nr. 2103137 „ Instalație  rotativă de forat puțuri”.

          Continuă cercetările și perfecționează soluția inițială obținând, în 1945, Brevetul românesc cu  nr.37743  cu titlul „ Forajul  cu ciocan  Rotary”. În 1967 brevetează  în Franța, SUA, Portugalia și Emiratele Arabe Unite o nouă invenție „Sistem de foraj rotativ și percutant cu frecvențe sonice și  limitarea efectului presiunii arhimedice”,  care permitea  forarea sondelor cu adâncimi de peste 8000 m.

          Ion Basgan,  a scris articole științifice dar a  scris și articole pe teme de  politică economică, de strategie privind dezvoltarea domeniului petrolier. Se poate exemplifica cu articolul „Factori importanți în realizarea unei Politici Naționale  a Petrolului”, publicat în 1936 în Revista „Industrie și Comerț” din 31 martie 1936.

          În același context,  politică economică, poate fi menționata și lucrarea „Politica Petrolului în funcție de situația Exploatărilor și Problema  combustibilului”, lucrare premiată de Academia Română.

 Printre altele, Ion Basgan spunea: „Statul nu a întreprins lucrări de exploatare, iar fondurile destinate prin lege pentru aceasta au fost deturnate altor scopuri”.

Propunerea de premiere a fost făcută de Președintele Academiei Române, geologul Ludovic Mrazec, născut la Craiova și  prezentat într-unul din episoadele acestei emisiuni. Ludovic Mrazec  motiva propunerea astfel: „În ansamblul ei , este o schiță a situațiunii din țară, punându-se în evidență mai ales latura problemei din punct de vedere național”.

Având în vedere conjunctura economică actuală a României,  dezvoltarea industriei în regiunea noastră, trebuie să menționez și articolul „Rolul Statului în Industrializare” publicat în Buletinul AGIR  nr.10 din 1936.

Se ocupă de săparea a zece sonde pentru apă, în Dobrogea, activitate pe care o va continua  după terminarea războiului.

Timpul a trecut, regimul politic s-a schimbat dar specialistul Ion Basgan a rămas un profesionist valoros, implicat în viața comunității ocupând diverse funcții de conducere în domeniul industriei miniere, petroliere sau metalurgie.

Din 1949 până în 1954 a lucrat la Ministerul Agriculturii unde s-a ocupat de proiectarea și executarea forajelor pentru alimentarea cu apă a orașelor din România, iar din 1954 până în 1966 a lucrat la Comitetul de Stat al Apelor, ca Președinte al Comisiei pentru coordonarea forajelor de apă din România. S-a ocupat de forarea a peste 1000 de sonde pentru apă, a ținut conferințe pe tema alimentării cu apă a localităților rurale, a ținut cursuri și a scris  articole pe această temă. A propus o nouă invenție legată de forarea  sondelor petroliere la adâncimi de 15.000 de metri.

În decembrie 1967 finalizează o carte, o monografie dedicată profesorului Dumitrie Leonida.

 Într-un cuvânt, s-a implicat în viața comunității.

Deși activitatea sa profesională și extraprofesională  era folositoare s-au găsit și detractori  care să-l denigreze.

S-a pensionat la data de 1 martie 1968 la vârsta de 66 de ani.

Apoi a dus o luptă „surdă” pentru  primirea drepturilor ce i se cuveneau  prin aplicarea brevetelor  sale atât în țară cât și în străinătate. Dacă în lupta cu adâncimea de forare a sondelor a câștigat,  în lupta cu oamenii pentru obținerea drepturilor legale  nu a avut câștig de cauză.

A întâlnit multe personalități, mulți oameni de seamă din vremea sa. A știut să-și facă prieteni.

S-a stins din viață la data de 18 decembrie 1980, în urma unui infarct.

În data de 10 octombrie 2002, la Muzeul Național al  Petrolului  din Ploiești s-a dezvelit Bustul lui Ion Basgan.

 A primit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România și al Academiei Oamenilor  de Știință din România.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un inventator de talie mondială.

A urmat o școală de inginerie. Ca inginer a identificat o problemă tehnică. Ca inginer și cercetător a căutat o soluție pentru problema tehnică identificată. A verificat soluția tehnică prin aplicare practică. A valorificat soluția tehnică prin brevetare și publicare. A rămas un profesionist recunoscut și util în condițiile schimbării  coordonatelor politice. A cunoscut direct fățărnicia unora. Și-a oferit  oamenilor priceperea profesională.

La finalul acestui episod, pentru completarea  celor spuse de mine, vă recomand să mergeți la Biblioteca Universității din Craiova și să răsfoiți cartea „Ion Basgan, un inventator de geniu”.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din  știință și tehnică.

Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit și o legendă țesută în jurul său.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit în jurul căruia s-a țesut o legendă.

            Vă vorbesc de ceva vreme despre personalități din știință și tehnică. Vă vorbesc despre oameni  care și-au adus o contribuție valoroasă în domeniul științei și tehnicii. Desigur, se poate pune întrebarea  cum se măsoară  valoarea contribuției unui om, cât de mare trebuie să fie această contribuție pentru a fi inclus în categoria „personalități”? Subiectul acesta,  cât de mare trebuie să fie contribuția unui inginer, l-am discutat încă din vremea studenției. L-am urmărit în toate  scrierile mele despre personalități, despre  oameni. Este important ca un om să facă ceva în plus față de ce fac cei din jurul lui. Uneori, ceva în plus poate să însemne să  meargă departe de casă, de locul natal, pentru învățătură de carte pe care, apoi, să o aplice pentru binele neamului său. Un exemplu de asemenea personalitate poate fi inginerul Gheorghe  Pănculescu.

            Gheorghe Pănculescu, fiul lui Ghiță și al Nastasiei Panca,  s-a născut la data de 10 aprilie 1844 în Vălenii de Munte din actualul județ Prahova care, la vremea aceea, făcea parte din Plaiul Teleajen.  Rămâne orfan de tată, de timpuriu, și se mută la București la o mătușă din partea tatălui. Aici, la București, a absolvit  gimnaziul  Gheorghe Lazăr,  iar documentele consemnează rezultate foarte bune la învățătură. Încă de la vârsta de 14 ani s-a simțit atras de desen, în arhive păstrându-se câteva desene cu elemente florale arhitecturale.

            În 1867, când avea 23 de ani, s-a înscris la Școala Politehnică din Zürich. S-au păstrat documente din această perioadă, respectiv foaia matricolă, din care  se pot extrage informații utile despre implicarea lui Gheorghe Pănculescu  în procesul de  pregătire. Din lista disciplinelor rezultă că în acei ani, 1867-1869, elevii școlilor politehnice audiau și cursuri de cultură generală printre care istoria literaturii, istoria renașterii, economie politică.

            Cred că este momentul potrivit să subliniez importanța culturii generale pentru un om.

Cultura generală formează capacitatea de a comunica eficient, de a emite și de a înțelege  mesajele transmise prin mijlocele scrise sau audiovizuale. Cultura generală îi permite unui om să discearnă valorile, îi asigură unui om  capacitatea de a înțelege lumea în care trăiește.

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În 1869 se mută la Școala Politehnică din München unde studiază încă patru ani, până în 10 august  1873. A studiat teoria construcțiilor, teoria materialelor pentru construcții, geodezie. Iată cum era caracterizat, la finalul studiilor, de către directorul școlii: „La absolvire s-a dovedit că Gheorghe Pănculescu a corespuns la toate cerințele printr-o conduită corespunzătoare și  pentru acumulările și progresele realizate la obiectele de studii a obținut notele menționate în anexă”

            După terminarea studiilor, în 1873, Gheorghe Pănculescu se întoarce în țară. Diferența între cele învățate la Școala Politehnică din Zürich și nivelul tehnologic din țară era foarte mare. Diferența dintre rigoarea tehnologică deprinsă la Școala Politehnică din München și  munca manuală practicată în țară era descurajantă. Gheorghe Pănculescu, însă, nu s-a descurajat.

            Este locul să menționez, stimați ascultători,  că învățământul ingineresc din țara noastră a început la 1 octombrie 1864 prin înființarea „Școlii de Ponți, Șosele, Mine și Arhitectură” printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Importanța acestei școli începe să crească  din 1881, după  numirea  ca Director a inginerului Ion Gheorghe Duca, care a introdus exigența și disciplina în  activitatea școlii.

            Este potrivit să menționez, stimați ascultători, pentru a avea o imagine asupra nivelului tehnologic din țară că, între 1800 și 1882, majoritatea țărilor europene adoptaseră Legi în domeniul invențiilor. În Principatele Române, Legea invențiilor a fost adoptată abia în 1906, după lungi discuții asupra Proiectelor de Lege din 1860, 1861,1865, 1873, 1880 și 1885. Așadar …boală veche!

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În data de  11 iunie 1874 s-a angajat la Ministerul Lucrărilor Publice ca inginer la Circumscripția a IV-a  de poduri și șosele unde  a lucrat până la data de 17 martie 1883, adică  timp de nouă ani, cu o scurtă detașare la serviciul poduri de fier. Din documentele existente rezultă că din 17 martie 1883 până în 17 mai 1886 a fost șef de secție la lucrări de căi ferate.

A funcționat și inginer diriginte de șantier în portul Galați până în 1892. Pentru scurt timp s-a ocupat și de o cale ferată pe valea Topologului din Argeș.  Șeful lui Gheorghe Pănculescu a scris următorul Raport: „Cu  această ocasiune, am constatu că inginerul Gheorghe Pănculescu are toată aptitudinea cerută pentru o asemenea lucrare”. Așadar, o recunoaștere a competenței inginerului Pănculescu în domeniul construcției căilor ferate.

            Este locul să menționez, stimați ascultători, că în Europa construirea căilor ferate  era în toi. La 15 septembrie 1830 s-a inaugurat, în Anglia, prima cale ferată din lume. Și pe teritoriul actual al României se construiseră și se foloseau căile ferate. Amintesc  calea ferată Oravița- Baziaș, inaugurată la data de 20 august 1854. La 4 octombrie 1860 a fost inaugurată linia ferată Cernavodă-Constanța. De asemenea, calea ferată București-Giurgiu se dăduse în funcțiune  la 26 august 1869. La 13 septembrie 1872s-a deschis oficial linia Pitești-București-Buzău-Galați-Tecuci-Roman-Suceava, iar la 9 mai 1878 s-a inaugurat  calea ferată București- Pitești-Craiova- Vârciorova, lângă Orșova.

            Timp de șapte ani, între 1872 și 1879 au avut loc  dezbateri politice aprinse  despre construirea unei căi ferate de  la Ploiești la Predeal care să asigure legătură   Principatelor Române cu Austria. Prin 1874 s-a semnat o Convenție prin care România se angaja să construiască o cale ferată de la Ploiești la Predeal, iar Austria se angaja să construiască linia de la Brașov la Predeal.

            În sfârșit, lucrările la calea ferată Ploiești-Predeal au început la data de 1 martie 1876.

Lucrările fuseseră concesionate unei firme străine. După cinci luni, la începutul lunii septembrie, fuseseră construiți 13 km, de la Ploiești la Buda.  Apoi vremea rea, Războiul de Independență din 1877-1878, alte dificultățile legate de constructor au impus sistarea lucrărilor. La 1 martie 1878 sunt reluate. Podurile au fost proiectate de inginerul francez Emile Nouguier, colaborator al vestitului constructor Gustav Eiffel.

Pentru verificarea calității lucrărilor s-a făcut apel, ca și în zilele noastre, la experți străini printre care și profesorul Karl Culman de la Școala Politehnică din Zürich. Se poate presupune că Gheorghe Pănculescu și Karl Culman se cunoșteau din perioada în care românul fusese student  la Zürich.

Legenda spune că în perioada 1878-1879, celebrul inginer francez Gustav Eiffel, în timp ce inspecta porțiunea de cale ferată construit de francezi ar fi întâlnit un tânăr care  monta, care prefabrica, un segment  de cale ferată  pe care apoi îl monta pe terasamentul final. Deși un istoric-cercetător s-a documentat pe această temă, nu a reușit să găsească documente credibile care să confirme ipoteza acest tânăr a fost Gheorghe Pănculescu. Totuși, trebuie să admitem că toate legendele sunt frumoase, (pe mine mă fascinează) și se bazează pe elemente concrete, verificabile.

Există documente care atestă că inginerul francez Gustav Eiffel a construit, în 1882, Hotelul Traian din Iași. Există documente care atestă că inginerul român Gheorghe Pănculescu, alături de alți ingineri români, a participat la construirea acestui hotel.

Exită documente care atestă că Gheorghe Pănculescu a fost invitat, în data de 20 iunie 1883, la inaugurarea  liniei ferate Râmnic-Petra-Corabia-Ocnele Mari.

Se menționează și Decretul Regal nr.1533 din 10 mai 1884, prin care Direcția Generală a Căilor Ferate  din România îl avanasează ca „Inginer Ordinat clasa I-a”. Aceste documente demonstrează legătura inginerului  Gheorghe Pănculescu cu construcția de căi ferate dar și recunoașterea contribuțiilor sale în acest domeniu.

Există documente, din 1886, care  atestă numirea ca diriginte de șantier al Portului Galați și al  șoselei din Zimnicea-Port, respectiv din 1900  care confirmă participarea la construcția farului din Tuzla, alături de Anghel Saligny, cu zece ani tânăr decât Gheorghe Pănculescu. Farul din Tuzla este cel mai vechi far funcțional din România.

S-a căsătorit cu Maria Fotiade. A avut doi copii, doi băieți: Alexandru și Tudorel. Documentele legate de Gheorghe Pănculescu au fost  păstrate de  fiul lui Tudorel, Theodor Marian Pănculescu, născut în 1948.

 A decedat la data de 1 iunie 1924 și este înmormântat în Cimitirul Bellu din București. Menționez că testamentul era semnat „Gheorghe Pănculescu, inginer pensionar”

Din 2004, Școala de Arte și Meserii din Vălenii de Munte poartă numele „ Ing.Gheorghe Pănculescu”.

Va reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” are și un rol educativ. De aceea, în acest episod, am folosit de mai multe ori  sintagma „Există documente”, pe care le-am și menționat, ca să fiu credibil. Multe dintre documentele despre inginerul Gheorghe Pănculescu au fost păstrate de către membrii familiei. Ei bine, în perioada pe care o traversăm, există riscul să apară o „criză a documentelor”, inclusiv a documentelor legate de instituții, legate de școli. Fiecare dintre noi are datoria să „conserve documente” legate de oameni, legate de oamenii de lângă noi. Oamenii de lângă noi sunt importanți. Oamenii obișnuiți sunt importanți. Oamenii sunt importanți.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nicolae Boțan fondatorul școlii de acționări electrice din România

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Nicolae Boțan, fondatorul școlii de acționări electrice din România.

Copil fiind, mergeam vara,  de Sfânta Marie, în satul bunicilor mei, Cosovăț, din Mehedinți. Hramul bisericii este Adormirea Maicii Domnului. Multă vreme, până în vremurile din acest secol, s-a păstrat obieceiul ca în 15 august, de Sfânta Marie, cei plecați din sat  să vină să se întâlnească. Așa mi-am cunoscut, fizic, rudele rămase în sat sau plecate prin toată țara.

Mai târziu, ca student, am participat la Sesiuni științifice studențești, oraganizate în diferite centre universitare, unde veneau studenți din toată țara. Așa am cunoscut mulți colegi  din țară. Cu unii mă întâlnesc și acum.

Apoi, ca inginer am participat la diverse întâlniri profesionale, numite Sesiuni științifice, Colocvii  sau Conferințe științifice. Așa am cunoscut mulți colegi cu preocupări similare din țară și străinătate. Exagerând puțin, pot spune că așa mi-am cunoscut „rudele profesionale”.

 Am participat și la un Congres Mondial al Inginerilor.Au venit aproape 2500 de ingineri din toată lumea,

Din mulțimea acestor  conferințe științifice una are, pentru mine, o  semnificație specială: Conferința Națională de Acționări Elecrice. În acest episod o să vă povestesc, mai întâi, despre inițiatorul acestei Conferințe, Nicolae Boțan.

Nicolae Boțan s-a născut în comuna Tătărești, județul Lăpușna, acum în Republica Moldova, la data  9 mai 1915 fiind primul copil al preotului Vasile Boțan. A urmat cursurile şcolii primare în comuna Lozova şi apoi ale Liceului B. P. Haşdeu din Chişinău, pe care le-a finalizat în 1933. În 1934  se înscrie la facultatea de Matematică și apoi la Facultatea de Electrotehnică din Iași. În 1940 își începe activitatea de inginer  la  Societatea Comunală de Electricitate din Iaşi, devenind în scurt timp   şef al secţiei de tramvaie.

La 1 octombrie 1942 ocupă, prin concurs, postul de asistent la disciplina de Mașini electrice din cadrul Facultăţii de Electrotehnică, titular fiind profesorul Cezar Parteni Antoni. În 1948 este numit profesor provizoriu la disciplina Transportul şi distribuţia energiei electrice. În 1949 și-a susținut teza de doctorat „Contribuţii la studiul încălzirii cablurilor electrice subterane”, conducător – prof. dr. ing. Cezar Antoni Parteni.

Din 1952 a predat disciplina de Acţionări electrice, domeniu  în care a obţinut  rezultate remarcabile, motiv pentru care este considerat  fondatorul şcolii româneşti de acţionări electrice.

Cred că este locul, stimați ascultători, să precizez că prin acționare electrică se înțelege ansamblul format dintr-un motor electric și o mașină de lucru: pompă pentru apă, ventilator pentru aer, ascensor, macara, strung. Exemplul cel mai potrivit pentru zilele noastre este automobilul electric.

Dar să revenim, stimați ascultători, la personalitatea evocată: Nicolae Boțan.

În anii ’50,  învățământul tehnic românesc avea nevoie și de cărți de specialitate, așa că Nicolae Boțan  a scris mai multe cărți. Se menţionează: Transportul şi distribuţia energiei electrice (5 volume), Editura Politehnicii Gh. Asachi, Iasi, 1948, reeditat în 1951, Acţionări electrice, Litografia Institutului Politehnic Iaşi, 1955, Acţionarea electrică şi utilajul electromecanic al podurilor rulante normale, Editura Tehnică, 1956, Reţele Electrice – calculul electric, Editura Tehnică, 1961, Acţionări electromecanice şi automatizări, Editura Didactică şi Pedagogică, 1962. Trebuie să menționez trilogia volumelor dedicate acţionărilor electrice, publicată la Editura Tehnică în perioada 1973 – 1975  și anume: Bazele teoretice ale sistemelor de acţionare electrică, Reglarea vitezei sistemelor de acţionare electrică, Comanda sistemelor de acţionare electrică. La acestea  se adaugă, ca un corolar,  cartea „Regimuri economice ale sistemelor de acţionare electrică”, Editura Tehnică, 1985.

A creat primul laborator din ţară în domeniul acționărilor electrice pe baza căruia a construit Școala de acționări electrice de la Iași, exstinsă apoi  în toată țara.

Din 1964 a condus Teze de doctorat în această specialitate, sub îndrumarea sa obţinând titlul de doctor inginer 32 de specialişti, iar alţii aflându-se într-o fază avansată de elaborare a lucrărilor la data decesului său (28 iulie 1985).

Trebuie spus, stimați ascultători, că primul doctor inginer al profesorului Nicolae Boțan a fost Vintilă Nicolae care, în 1964 și-a susținut Teza cu titlul „Asupra unei scheme de acționare a locomotivelor electrice monofazate cu motoare asincrone în scurtcircuit”.Vintilă  Nicu a urmat cursurile Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic Iaşi în perioada 1949-1954, a fost repartizat ca asistent universitar la Institutul de Maşini şi Aparate Electrice din Craiova apoi, după câțiva ani petrecuți la Petroșani, a  revenit la Universitatea din Craiova unde a fost  profesor, Decan,  Prorector.

Nicolae Boțan a organizat la Iași, în 1972,  „Primul Colocviu Național de Acționări Electrice”  care s-a desfășurat în perioada 21-23 decembrie 1972. Din această denumire rezultă intenția de continuare a întâlnirilor. În data de 23 decembrie s-a întocmit un document în care s-au formulat Concluziile discuțiilor, ale prezentării lucrărilor și care evidențiază, din punctul meu de vedere, valența de „sinteză”  care s-a păstrat și la edițiile care au urmat, organizate în diverse centre universitare din țară, sub titulatura de „Conferința Națională de Acționări Electrice” și la care Nicolae Boțan a participat în calitate de președinte de onoare, până în 1985.

S-a pensionat în anul 1980 dar a rămas profesor consultant până la sfârşitul vieţii 28.07.1985 când a trecut în neființă.

Era o fire deschisă, prietenoasă, gata oricând să vină în ajutorul celor din jur şi mai ales al colaboratorilor. A fost apropiat de studenţi, de foştii săi discipoli, pe mulţi dintre aceştia sprijinindu-i sau îndrumându-i cu diverse ocazii. Era respectat şi simpatizat de toţi cei care l-au cunoscut, fiind solicitat pentru competenţa sa profesională la multe expertize şi asistenţe tehnice, pentru conferinţe de specialitate.

Iată cum și-l amintea, în 2015,  profesorul Andrei Maghiari, de la Universitatea din Petroșani: „Eu mi-am susținut Teza de doctorat în 22 ianuarie 1971. Conducătorul meu a fost profesorul Profir Degeratu dar am mers de mai multe ori la Iași pentru documentare. Am rămas cu cele mai frumoase impresii. Deși era foarte ocupat, totdeauna a fost disponibil și nu lăsa impresia că se grăbește sau problema discutată  nu prezintă interes. Problema abordată de mine ,„Asupra optimizării agregatelor de măcinare a minereurilor”, era și din domeniul acționărilor dar și  din domeniul automatizărilor. Era o problemă nouă, puțin tratată în literatura de specialitate. Cu toate acestea, din discuțiile cu domnia sa au rezultat câteva idei care mi-au folosit.”

            Și eu, cel care vă povestește, l-am cunoscut pe profesorul Nicolae Boțan în mai multe împrejurări. Cu ocazia festivități organizată la Iași în 2015, când se împliniseră  100 de ani de la naștere, pentru a sublinia valoarea profesională a domniei sale, am afirmat, printre altele,  „de la Craiova , profesorul Nicolae Boțan se vede în mărime naturală”.

            De altfel legătura profesorului Nicolae Boțan cu  Universitatea din Craiova și Institutul de Mine din Petroșani, actuala Universitate din Petroșani a fost una specială.

            Legăturile dintre Universități nu sunt legături între zidurile acestora ci între oamenii, între spiritele care domnesc în ele. Legătura  dintre profesorul Nicolae Boțan și Craiova și Petroșani a fost, de fapt, legătura cu profesorul Profir Degeratu, legătură bazată pe dorința celor două „spirite vizionare” din domeniul acționărilor electrice de a dezvolta învățământul, de a dezvolta știința.

            Așadar, stimați ascultători, multe a reușit să facă profesorul Nicolae Boțan dar inițierea Conferinței Naționale de Acționări Electrice, care se organizează din 1972, în diferite centre universitare din țară, este o realizare specială pentru că reunește oameni cu preocupări profesionale comune, în același spațiu fizic, pentru câteva zile, așa cum sărbătorirea Hramului unei Biserici  reunește oamenii cu rădăcini comune.

Din acest motiv, în partea doua a acestui  episod, o să vă povestesc istoria Conferinței Naționale de Acționări Electrice.

Se desfășoară multe conferințe științifice în țara noastră. Fiecare are istoria ei, așa cum și Conferința  Națională de Acționări Electrice are o istorie care, în opinia mea, trebuie cunoscută. Ca să fie cunoscută trebuie spusă, trebuie povestită. Ca să rămână, trebuie scrisă.

Ideea de a scrie o istorie a CNAE  a apărut în 2010 la Craiova. Atunci am prezentat, în a doua zi a Conferinței, vineri 8 octombrie, într-una dintre secțiuni, o lucrare despre profesorul Profir Degeratu, fondatorul Școlii de acționări electrice de la Craiova. În prezentarea PowerPoint am introdus, ca  preambul, o scurtă trecere în revistă a edițiilor CNAE. Reacția participanților a fost bună. Așa a apărut ideea de a scrie o istorie  legată de CNAE și am scris-o apoi am spus la câteva dintre edițiile care au urmat.

            V-o spun și dumneavoastră  dar pe scurt.

Începuturile au fost făcute, în 1972, la Iași, de către profesorul Nicolae Boțan și colaboratorii domniei sale. Așa cum a afirmat unul dintre aceștia, la început a fost o Consfătuire pe tema acționărilor electrice, domeniu în care profesorul Nicolae Boțan a avut multe și importante contribuții.

            A doua Conferință a fost organizată la Cluj în  16-17 mai 1980, principalul organizator  fiind profesorul Arpad Kelemen. Domnia sa  a propus ca lucrările să fie traduse în limba engleză, coperta volumului să aibă o formă specifică.

Echipa care s-a ocupat  organizare a fost formată din: Arpad Kelemen, Mircea Crivii,Viorel Trifa,I.A.Leția, Maria Imecs, Gheorghe Lazea, Vasile Iancu, Radu Munteanu, Radu Ciupa, Eugeniu Man, Virgil Maier, Karoly Pusztai.

            Următoarea ediție s-a desfășurat  la Brașov în  28-30 mai 1982.S-a păstrat forma volumului, schimbându-se numai siglele entităților organizatoare. Echipa care s-a ocupat de organizarea acestei ediții a fost formată  din: Carol Saal, Iulian Țopa, Ioan Matlac, Ion Mărgineanu, prof.dr.ing.St.Dan, prof. dr.ing.Gheorghe Cruțu,șef lcur.dr.ing.Gheorghe Toacșe, Ovidiu Peșteanu, Iuliu Szekely, Mihai Cernat, V.Pîrvulescu, Francisc Sisak, A.Mailat V.Comnac, Aurel.Fratu.Florin Moldoveanu, R.Crăciun, I.Olteanu,D.Bonfert

A IV-a Conferință s-a desfășurat la Craiova în 20-21 septembrie 1984.Comitetul local de organizare a fost format din: Profir Degeratu,  Gheorghe Popescu, Gheorghe Manolea, Alexandru Bitoleanu, Silviu Țolescu, Dan Mihai, Dan Ciobanu, Niculae Boteanu. Pentru noi, cei de la Craiova, a fost un foarte bun prilej pentru a e face cunoscuți în toată țara.

A V-a Conferință s-a desfășurat la Iași în 16-17 mai 1986.Comitetul local a fost format din: Nicolae Boțan, care  decedase la data de  28.07.1985, Eugen Balaban, Mircea Diaconescu, Gheorghe Livinț, M.Oprișor, Lucian Ciobanu, Simona Caba, Grigore Tașcă, Iulian Graur.

            A VI-a Conferință s-a desfășurat la Timișoara în 13-14 mai  1988.Comitetul local a format din: Eugen Seracin, Ion Șora, Ștefan Bartzer,  Manoilă Prodan, Dorin Popovici, Ștefan Bălteanu, Gheorghe Bogoevici, Vasile Coita, Ovidiu Văzdăuțeanu, Ioan Ghiur.

            A VII-a ediție s-a desfășurat la Galați în 11-14 octombrie 1990. Comitetul local a fost format din: Dumitru Călueanu, Emil Ceangă, Ion Bivol, Viorel Dugan,  Emil Roșu, Mircea Berbeciu, Gabriela Nemțanu, Cristian Nichita, Sergiu Ivas.

            Poate am pronunțat prea multe nume dar, stimați ascultători, toți cei menționați mai sus au devenit, între timp personalități din știință și tehnică și merită, în cadrul acestei emisiuni, măcar pronunțarea numelui. Oamenii sunt importanți!

            Anul 1990 a fost, pentru mulți dintre noi, anul care a adus schimbări, într-un fel sau altul. La fel s-a întâmplat și cu istoria Conferinței Naționale de Acționări Electrice dar, până la urmă, oamenii, adică noi,  au reușit să ducă mai departe  tradiția.

            Conferința ne-a reunit, din nou, în 1992 la Iași, în 1998 la Craiova, în 2000 la Iași, în 2002 la Galați, în 2004 la Cluj-Napoca, în 2006 la Ploiești, în 2008 la Timișoara, în 2010 la Craiova, în 2012 la Suceava, în 2014 la Reșița, în 2016 la Cluj-Napoca, în 2018 la Iași.

 În 2022, după 50 de ani de la prima ediție, ne-am întâlnit la Timișoara. Mulți din cei care au participat la edițiile anterioare nu mai există, dar  locul lor a fost luat  de alții, mai tineri.

 O întreagă istorie.

În 2024 a venit rândul Bucureștiului.

            Așadar, stimați scultători, azi v-am povestit despre Nicolae Boțan,  artizanul Școlii de acționări electrice din România, și despre o realizare  asigură legătura  dintre oameni cu aceleași preocupări  profesionale: Conferința Națională de Acționări Electrice.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Elisa Leonida-Zamfirescu, prima femeie inginer din România

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elisa Leonida-Zamfirescu, prima femeie inginer din România

            În istoria omenirii sunt cunoscute multe femei celebre.Au fost regine, împărătese, scriitoare, misionare.Cunoaştem multe femei celebre din sport, din teatru, din film, din artă. Ştim despre multe femei eroine, care s-au jertfit pentru libertate, pentru dreptate. Aparent, în ştiinţă, în inginerie sunt mai puţine femei celebre. Este doar o aparenţă. Iată un exemplu:Elisa Leonida Zamfirescu.

Elisa Leonida-Zamfirescu s-a născut la data de 10 noiembrie 1887  la Galaţi. Tatăl său, Anastase Leonida,  ofiţer de armată şi  mama sa, Matilda Gill,  fiica unui inginer de origine franceză, s-au ocupat atent de creşterea  celor 11 copii, patru fete şi 7 băieţi, şi de educaţia celor opt care au ajuns la maturitate şi care au fost, fiecare în felul său, modele de intelectuali români de la începutul secolului XX : în inginerie, în medicină, în artă, în învăţământ. Elisa a fost al cincilea copil al familiei Leonida. A urmat Şcoala primară la Galaţi, iar studiile liceale umaniste le-a făcut la Şcoala Centrală  de Fete din Bucureşti. Aici a avut profesoare cu titluri universitare obţinute la Paris, Viena, Berlin, Bucureşti şi a căpătat pregătirea necesară pentru a urma, la rândul său, studii superioare universitare umaniste. Dar Elisa vroia să devină inginer chimist, ca bunicul său Charles Gill , ca vestita Marie Curie, care, în 1903, primise Premiul Nobel, despre care  presa vremii scrisese mult, despre care  Elisa citise mult şi pe care a admirat-o toată viaţa. Ca să devină inginer trebuia  să obţină o diplomă de absolvire a unei secţii reale de liceu. Dacă vrei, poţi trece peste orice obstacol. A susţinut diferenţele la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti şi a obţinut recunoaşterea absolvirii unui liceu real. Alt obstacol. Cererea  de înscriere  la Şcoala  Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti i-a fost respinsă deoarece fetele nu erau admise la această şcoală unde viitorii ingineri erau pregătiţi şi ca ofiţeri de geniu. În 1909 s-a înscris la Academia Tehnică Regală  din Berlin. Nici aici nu a fost simplu. Conducerea Academiei era pusă în faţa unei situaţii inedite:  era prima  candidată din istoria Academiei, dar scria şi  vorbea  impecabil limba germană cultă, avea cunoştinţe temeinice de matematică, fizică, chimie. În final a fost admisă. Poate a contat şi faptul că fratele său, Dimitrie Leonida, era deja un eminent student al Academiei. Cu toate acestea, era ocolită de colegi. Istoria spune că unul dintre profesori, văzând-o în sală a strigat: „La bucătărie, acolo-i locul femeilor, nu la politehnică”. Şi totuşi, abnegaţia Elizei l-a determinat  pe Decanul Facultăţii de Chimie şi Metalurgie, profesorul  Hoffman  ca,  la  înmânarea diplomei, datată 20 ianuarie 1912, să o caracterizeze ca  „Cea mai silitoare dintre silitori”. Presa vremii a consemnat evenimentul astfel: „Elisa Leonida, prima  femeie inginer  din ţara noastră şi din Germania”. Investigaţiile ulterioare au arătat că era de fapt prima femeie inginer din Europa şi , probabil, din lume.             Deşi i s-a oferit un post de inginer la BASF, o firmă    din Germania, Elisa s-a întors în ţară, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reuşit,  cu greu,  să obţină un post de inginer  la laboratorul  Institutului Geologic din Bucureşti, înfiinţat  prin Decretul Regal nr.139 din20 iunie 1906.                                                                                                                                    Între timp a început Războiul. Toată familia Leonida, bărbaţi şi femei, era pe front. Elisa Leonida, ca infirmieră voluntară, mergea până în linia întâi pentru a da primul ajutor răniţilor. Să nu uităm că şi studenta  Ana  Aslan, născută la Brăila,  a făcut acelaşi lucru. Să nu uităm că profesoara Ecaterina Teodoroiu, născută la Vădeni, Tg. Jiu, a căzut în linia întâi pe frontul Mărăşti-Oituz. Elisa a primit în acea perioadă multe distincţii. Merită a fi  menţionată „Medalia de Război a Republicii Franceze”. Aici, pe front, a văzut multă suferinţă, dar a întâlnit şi oameni cu aspiraţii intelectuale înalte. Printre ei, Constantin Zamfirescu, doctor în chimie, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu. S-au căsătorit, în 1918, în comuna  Ghidigeni, lângă Mărăşeşti, iar la nuntă a participat însăşi regina Maria şi Principesa Ileana. Regina Maria i-a dat fotografia ei cu autograf, într-o ramă sculptată cu motive româneşti. Viaţa lor, a Elizei şi a lui Constantin Zamfirescu, poate fi comparată cu a soţilor Curie: profesiune, modestie, urmaşi cu contribuţii notabile în viaţa socială a ţării.                                                                  După terminarea Războiului, Elisa Leonida-Zamfirescu, se întoarce la Institutul Geologic unde ocupă postul de chimist clasa I, la laboratorul de analize chimice, aşa cum rezultă din Decretul Regal  din 21 decembrie 1920. Activitatea era aproape la început aşa că, tânăra ingineră, a elaborat multe metode şi tehnici de analiză a substanţelor minerale, a petrolului, a gazelor, a cărbunelui, a apelor potabile şi a apelor minerale  pentru a determina valoarea economică a acestora. Pe lângă activitatea de rutină, specifică  laboratorului de analize chimice, a efectuat cercetări proprii legate de extragerea potasiului din glauconite, legate de zăcămintele de grafit din Munţii Olteţului, de compoziţia chimică  a ţiţeiurilor din România. A activat şi ca  profesoară de fizică-chimie la şcoala de fete Pitar Moş din Bucureşti. A făcut parte din Asociaţia Internaţională a femeilor cu studii Universitare şi din Asociaţia Generală a Inginerilor  din România, fiind prima femeie din această asociaţie. A locuit în Bucureşti, împreună cu mai multe rude, pe strada Salcâmi, nr. 9, în casa  construită de tatăl său Anastase Leonida. Din 12 noiembrie 1993 această   strada se numeşte ing. Elisa Leonida Zamfirescu.                               .            La 1 mai 1963, s-a pensionat. Avea atunci 75 de ani şi muncise 42  de ani, ani  în care a arătat că dorinţa de a fi inginer venea dintr-o chemare şi nu din dorinţa de a imita sau a epata. Pentru a răsplăti contribuţiile aduse de femei în ştiinţa românească, a fost instituit, în 1997,  Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu.                                                                                                                                       Ca şi Marie Curie, a avut două fiice: Măruica, născută în anul 1921 şi Ancuţa Zoe care a devenit, mai apoi, chimist ca mama ei. De la fiecare a avut câte un nepot – Mihai, slăbiciunea ei, şi Ucu, preferatul bunicului cu care, de altfel, semăna. Nepotul  Mihai, devenit scriitor, Mihai Dan Cantuniari, a scris în „Memoriile” sale „Despre Bunica”, adică despre Elisa Leonida Zamfirescu astfel: „Mamaia mea, bunica dreaptă, serioasă, veşnic  preocupată de ceva, veşnic muncitoare, reţinută cu toată lumea, afară de noi, nepoţii ei pe care îi adora, însă la modul nemţesc, mai sever”

              Istoria se repetă- în timp şi spaţiu.                 

S-a  stins din viaţă la 25 noiembrie 1973.Avea 86 de ani.

O stradă din București și o stradă din Galați poartă numele Elisa Leonida Zamfirescu.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Elisa Leonida Zamfirescu, născută la Galați, ajunsă celebră în Europa, cunoscută în toată lumea.

              În 2023, Asociația Generală a Inginerilor din România, cu ocazia  comemorării a 50 de ani de la moartea Elisei Leonida Zamfirescu, prima femeie membră AGIR, a instituit Premiul anual Elisa Leonida Zamfirescu, dedicat femeilor inginer pentru activitatea profesională desfășurată.

              La finalul acestui episod,  în care v-am povestit  despre Elisa Leonida Zamfirescu și despre Premiul care îi poartă numele,  acordat femeilor inginer, vă propun să faceți un exercițiu civic. Prin  exercițiu vrem să contribuim la formarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. 

              Gândiți-vă la un Premiu, imaginat, instituit de dumneavoastră.

              Gândiți-vă la o persoană de genul feminin,  din afara familiei dumneavoastră, care desfășoară o activitate publică:  farmacistă, jurnalistă, doctoriță, profesoară, casieră,  actriță, sportivă etc.

              Găsiți un argument pentru ai acorda Premiul instituit de dumneavoastră.

              Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Spiru Haret, reformator al învăţământului românesc.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Spiru Haret, reformator al învățământului românesc.

Totă lumea este de acord că învățământul este o componentă importantă în evoluția unei țări, a unei națiuni.

Mulți dintre noi  sunt de acord că învățământul din țara noastră trece, de ani buni, prin perioade dificile, prin  căutări și adapatări iar rezultatele se lasă așteptate.

Ultimii ani au fost o adevărată Gologotă pentru  Școala românească.

Am afirmat de mai multe ori că „Istoria este ca o busolă care ne arată de unde am plecat, unde s-a ajuns, dar mai als ne dă energia pentru a merge mai departe”.

Învățământul din România a mai trecut prin perioade grele. Era sfârșitul secolului XIX.

Și atunci, cu greu, a ajuns la locul potrivit, adică la   cârma învățământului din România, omul potrivit, adică Spiru Haret.

Spiru Haret s-a născut în data  de 15 februarie 1851 la Iaşi. Străbunicii lui au venit   de la sud de Dunăre  pe la 1800, fiind cel mai probabil de  origine aromână, şi s-au stabilit în zona de nord a Moldovei. Tatăl  său, Costache Haret, era condicar la tribunalul „ criminalicesc”  din Iaşi. Mama sa, Smaranda, provenea  din familia Ştefanovici, originară din Bucovina. Boala tatălui său dar şi un conflict la locul de muncă face ca Spiru Haret să înceapă şcoala abia la 15 mai 1859 la Dorohoi. Cu toate acestea, încheie  clasa I-a cu  calificativul „ eminenţie”. Lipsurile materiale obligă familia să plece  şi din Dorohoi, iar Spiru Haret este încredinţat unei mătuşi şi înscris  la o şcoală situată în  mahalaua Sărăriei din Iaşi. Departe de căldura  familiei, Spiru Haret şi-a găsit în învăţătură dar şi în treburile suplimentare de la şcoală  echilibrul sufletesc. Directorul şcolii îl caracteriza  ca  „ retras   de copiii gâlcevitori şi stând la sfat cu cei buni, liniştit şi tăcut în bancă, răspunzând prompt şi decisiv, vorbind rar şi lămurit când era întrebat din obiectele clasei”.  Unul dintre evenimentele  care l-au marcat  din perioada şcolii primare a  fost inaugurarea Universităţii din  Iaşi, petrecută la data de  26 octombrie 1860, la care a participat şi  domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În acelaşi an pleacă cu mătuşa şi unchiul său la Bucureşti, iar în 1862   devine bursier la colegiul Sf.Sava. Avea 14 ani când, după moartea mamei, în 1865 şi a tatălui, în 1866, preia responsabilitatea  de a avea grijă de fratele şi cele două surori  pe care îi aduce la Bucureşti. Cu toate greutăţile materiale reuşeşte să rămână an de an premiant al clasei şi al colegiului.

Încă din vremea liceului a  fost atras de astronomie, iar frumuseţea matematicii a descoperit-o aproape singur  conspectând  din cărţile recomandate la şcoală. Deşi a demonstrat aptitudini şi pentru disciplinele umaniste, în 1869  s-a înscris la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti. Greutăţile financiare îl obligă să predea, ca profesor de matematică, la Seminarul Central şi să cunoască astfel  direct  punctele slabe din organizarea învăţământului  românesc de la acea vreme. Mai mult, contribuie la completarea  lipsei de manuale didactice prin  publicarea, în 1873,  a  unui „Curs de trigonometrie” şi o traducere  a  cărţii „Elemente de astronomie”, vechea lui  pasiune din liceu. Aceste contribuţii, cunoscute  şi de  Titu Maiorescu,  ajuns  Ministru al instrucţiunii publice, îi facilitează obţinerea unei burse de studii la Paris, în 1874. Drumul spre Paris a început pe peronul Gării Filaret, inaugurată cu doar cinci ani în urmă, o dată cu darea în funcţiune a liniei ferate Bucureşti-Giurgiu.

Şi la Paris lipsurile materiale l-au însoţit, mai ales că o parte din bursă i-o trimitea surorii sale Ana –Nina, studentă la Iaşi. A suportat uşor  aceste lipsuri pentru că a descoperit aici  domenii de studiu care îl atrăgeau în mod deosebit dar şi  pe secretarul facultăţii de ştiinţe, Charles Philippon,  a cărui fiică, Féline, era căsătorită  la Craiova cu Nicolae Glogoveanu.

Așadar, stimați ascultări, având în vedere obiectivele acestei emisiuni, este locul să vă spun, că  familia boierilor  Glogoveanu, care a jucat un rol important  în istoria Olteniei, are rădăcini în satul Glogova, situat pe drumul care face legătura dintre Motru și Baia de Aramă, iar casa Glogoveanu există și azi în zona Grădinii Mihai Bravu, zonă care „mustește” de istorie.

Dar să revenim la personalitatea evocată azi: Spiru Haret.

Spiru Haret a obţinut licenţa în matematici la 3 iulie 1875 şi licenţa în ştiinţe fizice la 2  august 1876 dar a urmat şi „ Şcoala de înalte studii” unde se predau cursuri cu caracter aplicativ. Mai mult, audiind cursul de mecanică cerească, predat de profesorul Victor Puiseaux, s-a hotărât să-şi  concretizeze şi visul de a  elabora o teză de doctorat pe tema „Asupra invariabilităţii marilor axe  ale orbitelor planetare”. Aşa se face că în 30 ianuarie 1878 are loc susţinerea festivă, Spiru Haret devenind   primul străin şi , evident, primul român doctor în matematici  la Sorbona, iar teza sa privind  instabilitatea sistemelor planetare a fost  citată  în lucrările de specialitate până în zilele noastre. Vestea despre succesul lui Spiru Haret  a ajuns în ţară  pe cale oficială prin scrisoarea  Decanului de ştiinţe  din Paris adresată Ministrului  Instrucţiunii Publice, Gheorghe Chiţu, cu rădăcini oltenești.

Vă reamintesc, stimați ascultători,  că în 1877  Principatele Române îşi cuceriseră, cu jertfe umane, Independenţa. Deşi Universitatea din Grenoble i-a oferit un post de profesor, Spiru Haret a decis să se întoarcă în ţară deoarece venise în Franţa cu o bursă  oferită de ţara sa dar şi pentru că  obţinerea Independenţei oferea intelectualilor perspective  atractive.

În martie 1878 a revenit în ţară şi a fost numit profesor  la disciplina „Mecanică raţională”. Avea 27 de ani. Doi ani mai târziu devine Membru Corespondent al Academiei Române. Un pedagog excelent. Demonstraţia era construită simultan la tablă şi pe caietele studenţilor. Urmărea  reacţiile auditoriului şi se adapta la puterea de înţelegere a acestuia. Completa demonstraţia cu aplicaţia practică.  Pentru el era clar  că  pregătirea din liceu nu le permitea studenţilor să urmărească un curs universitar de ţinută. Probabil că şi-a amintit  de experienţa lui de elev, experienţă în care şcoala  a suplinit familia. Sigur şi-a amintit de experienţa lui de profesor la Seminarul Central din Bucureşti. Şi-a expus cu fermitate punctul de vedere. Ministerul Instrucţiunii Publice  a remarcat competenţa lui Spiru Haret  şi i-a încredinţat misiunea de a inspecta  şcolile medii din Moldova. În Rapoartele întocmite  critica  accentul pus pe memorare în procesul de învăţământ, remarca  slaba pregătire pedagogică a profesorilor  atraşi spre politică, remarca lipsa profesorilor luminaţi, pasionaţi de meserie. Iată ce scria Spiru Haret în Raportul publicat în data de  10 decembrie 1884: „ Pentru a organiza şi a conduce învăţământul într-un stat trebuie mai întâi a se defini cu preciziune trebuinţele pe care e vorba a le satisface şi mijloacele  de care se dispune pentru aceasta atât în bani cât şi în oameni”. Efectul publicării acestui Raport a fost mutarea discuţiilor privind Reforma învăţământului din cercul politicienilor , în faţa opiniei publice.

Ca urmare a competenţei profesionale şi a spiritului de corectitudine, este numit  în februarie 1885 Secretar  general al Ministerului instrucţiunii, ministru fiind D.A.Sturdza. Într-o atmosferă ostilă, Spiru Haret a elaborat un Proiect de reformă depus la biroul Adunării Deputaţilor la 24 ianuarie 1886. Lupta a fost grea. Au căzut Miniştri. Au căzut Guverne. Nici Reforma nu a trecut. În martie 1897 Spiru Haret a fost numit Ministru. Reacţiile adverse au fost extrem de virulente, dar el era conştient de  trăinicia convingerilor sale. Mai mult, în intervalul scurs,  Proiectul fusese supus dezbaterii publice, iar observaţiile corpului didactic erau consistente. Noul Proiect prevedea gimnaziul unic, divizarea cursului superior de liceu în secţiile clasică, reală şi modernă, iar cunoştinţele predate trebuiau să asigure dobândirea unui orizont cultural larg, care să ţină seama de trebuinţele societăţii româneşti. A fost introdusă calitatea de „profesor diriginte”. Îmbina exigenţa cu obiectivitatea examinării. Era îmbunătăţită remunerarea profesorilor. Universităţile trebuiau să aducă un aport original la progresul ştiinţei. În 23 martie 1898 Proiectul a devenit Lege. Acesta a fost doar începutul, dar efectele s-au simţit multă vreme, până când… a fost reluată Gologota învățământului românesc.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un reformator al învățământului, Spiru Haret. În mod normal majoritatea ascultărilor sunt din Oltenia, în general, din Craiova, în special.

Plecând de la această ipoteză, dar și de la faptul că Spiru Haret l-a cunoscut, la Paris, pe clucerul Nicolae Glogoveanu, unul dintre membrii familiei Glogoveanu, la finalul acestui episod, pentru a vă  consolida imaginea despre Spiru Haret vă invit ca într-o sâmbătă, sau într-o duminică să mergeți în Grădină Mihai Bravu. Faceți o plimbare pe aleile Grădinii Mihai Bravu. O să descoperiți locuri și case pline de istorie. Printre ele, Casele Glogoveanu, care au găzduit, de-a lungul timpului oameni importanți care, într-un fel  sau altul, au influențat   au contribuit la dezvoltarea Școlii, a învățământuui, din țara noastră. O sa descoperiți și alte construcții, inscripții, înscrisuri, sau statui. Va fi, cu siguranță, o plimbare plină de învățătură așa cum este  o Școală adevărată.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalitățidin știință și tehnică

Ioan Ştefan Gheorghiu şi proiectele strategice.

Azi la emisiunea Personalități din știință și tehnică vă propun să discutăm despre un vizionar în domeniul electrotehnicii, Ioan Ștefan Gheorghiu.

În ultimii ani vorbim mult despre proiecte. În ultimii ani sintagma „proiect strategic” este frecvent utilizată în discuţiile noastre profesionale. Aparent, sintagma „proiect strategic” este un concept nou, al zilelor noastre. Şi totuşi, dezvoltarea societăţii, dezvoltarea unor sectoare economice, dezvoltarea instituţiilor pe baza unor proiecte strategice s-a aplicat din toate timpurile. S-a aplicat şi la noi în ţară. Diferenţa constă în modalitatea de elaborare a proiectelor strategie. Acum, la elaborarea proiectelor strategice lucrează echipe, echipe interdisciplinare. Acum, la elaborarea proiectelor strategice se aplică metode complexe. Valoarea proiectelor strategice este verificată în timp.   Multe proiecte elaborate acum o sută de ani şi-au dovedit, în timp, valoarea strategică.

 Atunci,  aceste  proiecte strategice au fost elaborate  de o singură persoană, iar metodele erau mai simple. L-am ales, pentru exemplificare, pe renumitul profesor Ioan Ştefan Gheorghiu, I.S.Gheorghiu.

          Ioan Gheorghiu  s-a născut la  Bacău la data de 24 august  1885. A făcut studiile primare la Bacău, iar pe cele gimnaziale şi liceale la Bucureşti.

În 1904 s-a înscris la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti pe care a absolvit-o ca şef de promoţie în 1909. Printre profesorii care au contribuit la formarea sa se numără  Spiru Haret şi Anghel Saligny. După absolvire, a primit din partea Academiei Române o bursă „ Adamachi”  care i-a permis o  specializare în domeniul  electric,  domeniu pe care Şcoala Naţională de Poduri nu îl acoperea în întregime. Şi-a continuat studiile la Şcoala Superioară de Electricitate din Paris, pe care a absolvit-o în 1910, şi pe cele practice la uzinele Allgemeine Electrizitäts Gesellschaft (AEG) din Berlin (1910-1911). A făcut apoi o   călătorie de studii pe tema  electrificării căilor ferate, în Germania, Franţa şi Italia.

Şi-a început activitatea în 1911  ca inginer în portul Constanţa, a continuat  la Societatea de Tramvaie Bucureşti, între1912 și1914, iar apoi, până în 1924, la CFR ca şef al Serviciului de electrificare şi la Societatea de gaz şi Electricitate din Bucureşti unde s-a ocupat  de dezvoltarea reţelei electrice  din Bucureşti.

            In anul 1913  Ioan Ştefan  Gheorghiu, la cererea Direcţiei Generale CFR, elaborează primul proiect de electrificare a căii ferate Sinaia – Pietroşiţa şi de prelungire a electrificării pe tronsonul Sinaia – Predeal. În studiul care însoţea proiectul, exemplu de clarviziune tehnică, exemplu de proiect startegic, I.S.Gheorghiu recomanda  construirea a două centrale hidroelectrice pe Ialomiţa superioară la Dobreşti şi la Gâlma-Moroieni, realizate de altfel ulterior. Prima în anii 1928-1930, iar a doua în anii 1952 – 1953. Tot în 1913 s-a pus problema execuţiei căii ferate Pietroşiţa-Moroeni-Sinaia precum şi prelungirea acesteia până la Predeal care, la vremea aceea, era staţie de frontieră. Din motive economice proiectul nu s-a aplicat. Abia în 1959 începe electrificarea liniei de cale ferată Braşov-Predeal-Câmpina. La 27 decembrie 1960 a fost plantat în staţia Predeal stâlpul metalic nr. 69,  pe fundaţie de beton monolit, moment considerat  începutul lucrărilor de electrificare la Căile Ferate Române. La 1 august 1963 a fost terminat si trecut în probe tehnologice tronsonul Braşov–Predeal, prima cale ferată normală electrificată din România. La  9 decembrie 1965 a fost dată în exploatare zona Braşov-Predeal, apoi, în 20 aprilie 1966 s-a deschis circulaţiei şi linia electrificată Predeal – Câmpina, extinsă  până la Bucureşti şi inaugurată la 16 februarie 1969.

          A contribuit  la modernizarea Uzinei Filaret-Bucureşti şi extinderea reţelei de 5kV în afara Bucureştiului, introducerea cablului subteran de 30 kV pentru distribuţia energiei electrice  şi electrificarea zonei rurale din jurul capitalei. A contribuit la modernizarea şi extinderea Uzinei Grozăveşti, prin creşterea  puterii instalate de la 30.000 kW la 80.000 kW . A colaborat la realizarea hidrocentralei de la Dobreşti şi a primei linii de 110 kV din ţară : Dobreşti-Târgovişte-Bucureşti.

Hidrocentrala Dobreşti  este situată pe cursul superior al râului Ialomiţa la cota 893,50m şi cuprindea, la darea în funcţiune,  4 turbine Pelton de 5650 CP plus una de 210 CP pentru servicii auxiliare. Puterea instalată era de 22.810 CP corespunzând la un debit de 7 m³/sec. la înălţimea de cădere de 304 m. Turbinele erau cuplate cu generatoare  de 5.000 kVA. Uzina electrică de la Dobreşti a fost prima uzină din Europa echipată cu aparatură de automatizări realizată după o soluţie  brevetată de Brown-Boveri. Pentru transportul energiei electrice produse aici, tensiunea era ridicată la 110 kV prin 4 transformatoare de 5000 kVA. Linia de transport cu piloni metalici, era echipată cu 4 conductori de la Dobreşti până la Târgovişte şi cu 6 conductori oţel-aluminiu (2 circuite) de la Târgovişte la Bucureşti.

Ioan Ştefan Gheorghiu şi-a început activitatea  didactică în 1920, la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, apoi din  1921, la Şcoala Politehnică Bucureşti, Catedra de maşini şi aparate electrice, devenind profesor  titular în 1926. Despre cursurile sale se spunea : „Prelegerile sale de maşini electrice erau pătrunse de rigoare ştiinţifică împletite armonios cu partea aplicată, menţinând la un nivel superior îmbinarea între teorie şi practică. Cursurile sale ţineau pasul cu progresele realizate, fiind împrospătate mereu cu noutăţi ştiinţifice şi practice”. „Rămâne pentru toţi care l-au cunoscut ca o figură de distins dascăl, ce uneşte o cunoaştere profundă a teoriei clasice a maşinilor electrice cu o deosebită claritate a expunerii, cu privirea mereu aţintită spre   sublinierea esenţialului, spre aplicaţiile posibile ale teoriei prezentate”.

 Ioan Ştefan  Gheorghiu a dezvoltat o teorie generală unitară a maşinilor electrice de curent alternativ, cu sau fără colector. In domeniul  funcţionării în paralel a centralelor electrice, a aplicat o metodă devenită ulterior clasică, sub numele de metoda generatorului unic. A elaborat o metodă  comparativă pentru stabilirea tarifelor  la energia electrică. Ca întemeietor  al şcolii româneşti de maşini electrice  a elaborat primele cărţi din acest domeniu. Astfel , între 1960-1966,  a elaborat  „Tratatul de maşini electrice” în  patru volume şi, în perioada 1968-1972 a elaborat „ Culegere de probleme de maşini electrice”, trei volume.

Pentru a asigura pregătirea practică a studenţilor, a organizat, la Politehnica Bucureşti,  Laboratorul de maşini electrice.

Ca urmare a  rezultatelor obţinute în activitatea de cercetare, în anul 1951 a fost numit Director al Institutului de Energetică al Academiei Române. În această calitate a contribuit la abordarea unor noi direcţii de cercetare  privind utilizarea  maşinilor electrice.

Ca recunoaştere a meritelor ştiinţifice şi profesionale a fost ales  membru corespondent al Academiei Române în 1948 apoi  membru titular în 1952. A fost vicepreşedinte  şi preşedinte al Secţiei de ştiinte tehnice  în perioada 1959-1963.

S-a stins din viaţă în ziua de 6 noiembrie 1968.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre profesorul universitar Ioan Ștefan Gheorghiu, un vizionar în domeniul  electrificării căilor ferate, al hidrocentralelor și termocentralelor, întemeietor al școlii românești de mașini electrice din țara noastră.

            Pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea profesrului Ioan Ștefan Gheorghiu vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți  excursie până la Terocentrala de la Iașlnița.

După ce ieșiți din oraș, treceți  pe sub podul  rutier  care asigură accesul pe Centura de Nord a Craiovei, și urmați drumul spre Filiași.

            Observați pe partea dreaptă calea ferată  Craiova- Timișoara, electrificată în 1969 până la Orșova. Vă reamintesc că Ioan Ștefan Gheorghiu a propus un proiect de electrificare a căilor ferate din România în 1913.

Tot pe partea dreaptă poate fi observată  linia de tramvai electric, care merge până la Termocentrala de la Ișalnița, inauguată în 1987. Vă reamintesc că tramvaiul electric din București a fost inaugurat în 1894.Ioan Ștefan Gheorghiu a lucrat ca inginer, ca tânăr inginer,  la Societatea de Tramvaie din București între 1912 și 1914.

Ajungeți repede la Termocentrala Ișalnița, pusă în funcțiune în1964.  Vă reamintesc că Ioan Ștefan Gheorghiu a contribuit la modernizarea Uzinei Filaret din București.

Peisajul este brăzdat de linii electrice de înaltă tensiune de 220 kV.  Vă reamintesc că Ioan Ștefan Gheorghiu a proiectat prima linie de 110 kV din țară: Dobreşti-Târgovişte-Bucureşti.

Dacă această v-a plăcut această excursie, puteți să o repetați folosind tramvaiul ca mijloc de transport.

   Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Marin Drăcea, militant pentru formarea „conștiinței nationale forestiere”.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Marin Drăcea, militant pentru formarea conșiinței naționale forestiere.

În ultimii ani se discută și se scrie mult despre conservarea pădurilor,  despre creșterea suprafețelor împădurite din țara noastră,  despre îmbunătățirea calitativă a fondului forestier, despre gestionarea durabilă a pădurilor, despre adaptarea  politicilor silvice la necesitățile legate de schimbările climatice.  S-ar putea crede că aceste subiecte sunt de dată recentă.  Totuși, istoria demonstrează că aceste subiecte i-au preocupat pe oameni și în alte vremuri. Istoria demonstrează că și în alte perioade  istorice personalitățile din știința și tehnica silvică au studiat  aceste probleme. Printre aceste personalități se numără și  Marin Drăcea.

Marin Drăcea s-a născut  la data de 15 octombrie 1885 în satul  Izvoru, din actualul județ Giurgiu. Marin a fost al doilea copil al familiei Dumitru și Ioana Drăcea care a avut, în total opt copii.

A început școala primară în 1891, în satul natal, Izvoru, având-o ca dascăl pe învățătoarea Florica Mărgineanu. În vara anului 1894, după ce  Marin Drăcea absolvise clada a III-a, un incendiu devastator distruge mai multe case, inclusiv școala și primăria din sat.

Toamna continuă  școala  primară la Giurgiu unde va aobsolvi și   prima clasă gimnazială.  Documentele nu consemnează  motivele pentru care  s-a mutat la București. Cert este că a continuat gimnaziul la Liceul Matei Basarb și  la Liceul Sfântul Sava din București. Examenul de absolvire a școlii gimnaziale l-a susținut la Liceul Sfântul Sava , iar cursurile liceale le-a urmat la Liceul Gheorghe Lazăr, secția reală, pe care le-a absolvit în 1905.

În același an, 1905 s-a înscris la Școala Superioară Silvică din Brănești, din apropiere de București, înființată în 1893. Se poate spune că Școala era la început de dum.

Este locul, stimați ascultători, să vă spun câteva detalii despre această instituție de învățământ superior. Așadar, Școala de Silvicultură de la Brănești  s-a construit pe un teren donat de  Regionala Silvică București. Încă de la început, lângă școală, s-a construit și Parcul dendrologic, iar câțiva arbori plantați atunci există și azi. Pregătirea viitorilor ingineri silvici dura cinci ani dintre care primul an era de practică, urmat de doi ani de pregatire teoretică. Apoi urma încă un an și jumătate de practică la un ocol silvic, iar în ultima jumătate de an se pregătea proiectul de absolvire. Mai trebuie precizat că viitorii elevi se puteau înscrie la concursul de admitere după un stagiu de practică la un ocol silvic și primeau diploma de inginer numai cei care, la finalul studiilor, obțineau cel puțin media 7,00. Toate aceste detalii  au fost prezentate având în vedere că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele, de a oferi referințe, oamenilor din zilele noastre.

Dar să revenim la Marin Drăcea, personalitatea despre care mi-am propus să vă povestesc azi.     Marin Drăcea a absolvit Școala Superioară de Silvicultură în anul 1909 continuându-și acitivitatea aici ca asistent, apoi ca profesor.

Spre finalul anului 1912 merge în Germania, la Universitatea din München, pentru perfecționare prin doctorat, unde începe o cercetare doctorală cu tema „Contribuții la cunoașterea salcâmului din România, cu privire specială asupra culturii sale în Oltenia”. Din păcate, izbucnirea Primului Război Mondial face ca susținerea publică să se petreacă abia în ianuarie 1923.

 În 1921 s-a înființat Școala Politehnică din București, iar din 1923  silvicultura devine o facultate a acestei instituții de învățământ superior.

 Marin Drăcea a fost unul dintre profesorii de bază ai Facultății de Silvicultură din București. Când spun „profesor de bază” am în vedere că în 1923 a fost numit profesor titular dar mă gândesc și la partea vizionară a activității sale, transformând   fundamental silvicultura din țara noastră.

Iată ce spunea Marin Drăcea în 1923: „Am luat și de la francezi și de la germani fel de fel de teorii, dar nu s-a căutat nici până acum a se stabili întru cât aceste teorii se pot aplica în silvicultura noastră și întru cât sunt aplicabile în condițiile specifice în care este așezată țara noastră”.

Pornind de la această constatare, Marin Drăcea a  elaborat, științific, tehnologia culturii salcâmului în țara noastră reușind să obținuă o producție lemnoasă încurajatoare. De asemenea, a elaborat tehnologia de regenerare progresivă a pădurilor de stejari reușind reconstrucția ecologică a acestor păduri.

În februarie 1927 obține o bursă de documentare în Statele Unite ale Americii pe tema organizării lucrărilor de cercetare în domeniul tipurilor de arborete și organizarea instituțiilor pentru administrarea pădurilor. La întoarcere, în 1930, a organizat trei Oficii pentru cercetări forestiere. Din activitatea de pionierat desfășurată în aceste Oficii și-a dat seama că dezvoltarea silviculturii din România trebuie să se bazeze  pe cercetări sistematice, corelate, organizate în instituții specializate. În acest context a reușit să înființeze, în 1933,  Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră  care a avut ca obiectiv fundamentarea  economiei forestiere pe baze științifice. A fost Directorul acestui Institut timp de 12 ani, până în 1945.

La început, Institutul avea  cinci Secții de Cercetare în București și  4 Statiuni de cercetare în diferite  regiuni ale țării: Stațiunea Gurghiu în Mureș, Stațiuna Casa Verde  în Timișoara, Stațiunea Comorova în Dobrogea. Lista trebuie completată  cu Stațiunea de cercetare Sinaia care fusese  înființată ca Laborator de cercetare încă din 1922.

Mai trebuie spus că Instititul funcționează și în prezent sub numele „Institutul  Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură” având patronimul  „Marin Drăcea”.

Pe lângă activitatea didactică, în perioada 1923-1930, ca director al Direcției împăduririlor  din „Casa Pădurilor”, s-a ocupat de  reorganizarea activității din direcțiile regionale,  acordându-le mai multă autonomie, și impunând drept criteriu de promovare a inginerilor silvici implicarea acestora în activitățile de împădurire.

A contribuit la introducerea plopului în cultura din România, în zona Ocolului Silvic Ciuperceni, acum Ocolul Silvic Calafat.

Este locul să menționez că instituția „Casa pădurilor” a fost înființată în 1910, având  ca obiectiv gestionarea bunurilor forestiere ale Statului Român. În 1930 aceasta  a devenit Casa Autonomă a Pădurilor Statului.  Ca fapt divers menționez că am găsit, în format digital, un anuar din 1936, cu titlul „Casa pădurilor statului și regimul silvic”, care are peste 200 de pagini și care prezintă angajații prin caricaturi făcute de redactorul anuarului.

În 14 februarie 1937 Ateneul Român a organizat un eveniment științific în cadrul căruia Marin Drăcea a prezentat conferința „Considerațiuni asupra domeniului forestier al României” în care menționa: „Pădurea este un organism care poate suporta o comparație cu noțiunea de organism așa cum o stabilesc științele biologice. Pădurea naște, trăiește și crește spre a se regenera apoi și pentru ca o nouă generație de arbori să ia locul  celei care piere. Am putea asemăna și mai bine pădurea cu un organism social în care se pot urmări foarte interesante procese de interdependență și de relațiune între părțile sale componente”.

Tot cu această ocazie a mai spus:„ Dacă este o problemă mare, permanentă, generală a poporului românesc, aceasta constă în elaborarea și difuzarea câtorva adevăruri fundamentale despre rolul pădurilor și apoi, pe baza acestora, cristalizarea câtorva norme general admise de a acționa sau de a reacționa față de economia forestieră. Noi am denumit încă de mult această mișcare: crearea unei conștiințe forestiere a poporului român” 

A fost președintele societății Progresul Silvic, în perioada 1934-1944. Societatea fusese înființată în 1886. Cu ocazia sărbătoririi semicentenarului societății, în 1937, a spus:    „Problema fores- tieră ocupă în adevăr primul plan în viața unui popor ca o problemă de cultură generală, de apărare națională în cel mai larg înțeles al cuvântului, de bunăstare și, în unele privințe, de viață și de moarte, de a fi sau a nu fi, pentru un popor. Un mare adevăr ce s-a spus adesea, nu numai de silvicultori ci mai cu seamă de mari oameni de stat și de mari gânditori ai neamului.  Iar popoare care, ca cel englez, au avut o dată imprudența să-și distrugă patrimoniul forestier au putut,  în timpul ultimului război, să înțeleagă bine ce înseamnă pădurea în viața unei țări. În centrul acestei probleme stă soldatul ei cel mai devotat, silvicultorul, sau gruparea tuturor Silvicultorilor. În cazul nostru societatea Progresul silvic”.

Menționez că Societatea „Progresul silvic” funcționează și în prezent, fiind  încă un argument al importanței  unirii specialiștilor în asociații profesionale.

În 1942 Marin Drăcea, ca o sinteză a cercetărilor teoretice și experimentale, a elaborat  primul tratat de silvicultură românească în care a definit politica forestieră din România.

Ca dovadă a valorii activității desfășurate, Marin Drăcea a fost ales, în 1944, membru al Academiei de Agricultură, Academia de Științe Agricole de azi.

În 1947, deși avea numai 62 de ani și era în plină putere  creatoare științifică, este obligat să se pensioneze  și împins spre un con de umbră profesională.

S-a stins din viață în data de 14 iunie 1958.

Din 1991, Academia Română acordă Premiul „Marin Drăcea”  pentru cele mai valoroase  lucrări din domeniul silviculturii. În 2010, Marin  Drăcea, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

          La finalul acestui episod vă recomand ca într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca Fa-cultății de Agronomie din Craiova, pe strada Libertății nr.19, unde ve-ți găsi, tipărite pe hârtie, două dintre conferințele susținute de profesorul Marin Drăcea. Pe  aceste tipărituri  o să găsiți, scrise de mână, dedicațiile către Gheorghe Ionescu Șișești, cea mai importantă personalitate a școlii românești de agricultură, născută în Oltenia, la Șișești, în același an și aceeași lună cu  personalitatea prezentată azi, Marin Drăcea.

Personalitățile adevărate se respectă reciproc.

          Vă sugerez ca apoi, într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare în Pădurea Bucovăț. După ce se urcă dealul spre Cetate, pe stânga, s-a amenajat, de curând,  drumul fores-tier Grăjdana, cu o lungime de 5,3 km. Atât cei care au fost în zonă în ultimii  50 de ani cât și cei care nu au mai fost până acum, au ce să vadă: Pădurea, ca organism viu, rezultat al conștiinței noastre forestiere, așa cum o vedea Marin Drăcea.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Ion Duca, reformator al învățământului ingineresc din Principatele Române.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Gheorghe

Ion Duca, reformator al învățământului  ingineresc din Principatele Române.

Luați cu treburile nu ne întrebăm când a început învățământul ingineresc în Craiova. Mai mult, nu ne întrebăm nici când a înceuput învățământul ingineresc din țara noastră. Este bine să le spunem oamenilor de azi  care au fost începuturile pentru că nimic nu apare pe teren nepregătit.

Învățământul tehnic din țara noastră a început în 1818 prin înființarea Școlii de topografie  de către Gheorghe Lazăr, în Chiliile Mînăstirii Sfântul Sava. Trebuie să-l menționăm și pe Petrache Poenaru, legat de Oltenia, care, în 1833, a înființat o clasă de ingineri topografi și o clasă de ingineri hotarnici.

Și totuși, începutul adevărat a fost făcut la 1 octombrie 1864 prin înființarea Școlii de Ponți Șosele și Arhitectură. A mai fost nevoie de ceva pentru. ca această instituție să devină o Școală. A fost nevevoie de exigență. Exigența și disciplina a fost introdusă de Ion Gheorghe Duca.

Gheorghe  Duca, s-a născut în data de 3 februarie 1847 la Galaţi. Tatăl său, Ion Duca,  a fost ministru în perioada domniei lui Alexandru  Ioan Cuza. Studiile liceale le-a făcut la Liceul Louis le Grand din Paris. De educaţia şi supravegherea lui la Paris s-a ocupat  Iancu Alecsandri, fratele poetului Vasile Alecsandri, care în vremea aceea era unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Alexandru Ioan Cuza. A susţinut bacalaureatul în 1864  şi s-a înscris imediat la Şcoala Centrală de Arte şi Meserii, obţinând diploma de inginer în 1869.

S-a reîntors în ţară în acelaşi an, 1869,  şi s-a angajat ca profesor de geometrie descriptivă la Liceul  Militar din Iaşi unde s-a remarcat pentru spiritul  organizatoric  şi rigoarea pedagogică.

În 8 aprilie 1881  a fost numit  profesor şi director al Şcolii   de Poduri şi Şosele  din Bucureşti. Având modelul şcolii franceze a îmbunătăţit programele analitice, modul de desfăşurare a activităţilor didactice  astfel încât rezultatele obţinute de absolvenţii Şcolii  să fie la nivelul celor  din Europa. Noul director a introdus o disciplină foarte severă. Astfel, prin raportul nr. 109 din 16 iunie 1881, aprobat de Minister, a propus măsuri care să permită declararea ca repetenţi, corijenţi sau îndepărtarea din şcoală a elevilor care nu învaţă ritmic sau nu corespund la examenul general. Gheorghe Duca spunea : „O condiţie esenţială de izbândă este o severitate absolută atât pentru conduită cât şi pentru studii“. Cu raportul nr. 205 din 19 septembrie 1881 a propus pentru noul an şcolar 1881-1882 introducerea unui an preparator pentru a completa lipsurile absolvenţilor de liceu în domeniul ştiinţelor matematice.    

 Gheorghe Ion Duca a susţinut necesitatea ca statul, care face mari sacrificii băneşti, să caute înainte de toate să-şi formeze personalul trebuincios lucrărilor publice (adică poduri, şosele şi drumuri de fier).  Gheorghe Duca  a organizat o selecţie extrem de riguroasă. Numărul celor care reuşeau în anul I nu trecea de 15, deşi „nimic n-ar fi mai uşor decât a avea cel puţin 50 elevi în fiecare clasă, dar atunci şcoala ar exista numai de nume şi ar deveni o fabrică de nulităţi”.Într-un document al vremii se spunea că „ a reorganizat şcoala din temelii”.

        Vă reamintesc, stimați ascultători, că  la 1 octombrie 1864 a luat fiinţă o şcoală de inginerie,  după un proiect  elaborat de Mihail Kogălniceanu şi care se numea  Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură care avea ca obiectiv formarea agenţilor specialişti   pentru conducerea  lucrărilor publice din ce în ce mai numeroase. Durata studiilor era de doi ani.
La 30 octombrie 1867, aceasta  devine Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine cu durata de cinci ani dintre care un an preparator, trei ani de cursuri comune şi un ultim an de cursuri de specializare, cu două secţii de specializare: „Secţia de Poduri şi Şosele” şi „Secţia de Mine”.  Acesta este considerat un  început stabil de organizare a învăţământul ingineresc din România, început care se va finaliza în 1881 prin numirea lui Gheorghe Duca la conducerea acestei şcoli.

           La 1 aprilie 1881, sub conducerea lui Gheorghe Duca, instituţia capătă o nouă structură sub denumirea de Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Înfiinţarea ei, la numai doi ani de la înfiinţarea Şcolii Politehnice din Berlin-Charlottenburg, este una din dovezile de maturitate tehnică a marilor noştri înaintaşi. Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a pregătit ingineri în diferite specialităţi, în domeniul lucrărilor edilitare, al construcţiilor, al exploatării minelor şi petrolului etc.Nivelul cunoştinţelor teoretice era foarte ridicat. A introdus practica obligatorie.

          Începând cu anul 1890, absolvenţilor de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele li s-a asigurat aceeaşi recunoaştere ca pentru cei ai politehnicilor din străinătate. Gheorghe Duca a considerat că o şcoală  bună trebuie să aibă spaţii pe măsură. Din iniţiativa lui Gheorghe Duca , în 1884 au început lucrările pentru construirea unui nou local pe strada Gheorghe Polizu, colţ cu Calea Griviţei. Este vorba despre  Corpul A, parter şi etaj,  în care a funcţionat mai apoi, mulţi ani, Institutul Politehnic din Bucureşti. La 2 octombrie 1886 a avut loc inaugurarea noului local, într-un cadru solemn. Localul era destinat pentru 100 de studenţi, avea o suprafaţă de 7000 m² şi cuprindea un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări mecanice, precum şi săli de desen, biblioteca şi un muzeu, echivalentul laboratorului  de azi.

Gheorghe Duca a condus Şcoala  până în martie 1888 când a fost numit Director general al căilor ferate. De altfel o bună parte din activitatea lui a fost  legată de calea ferată. In anul 1874 a fost numit director al liniei Iaşi – Ungheni. Intre anii 1876 – 1881 a lucrat la Direcţia centrală a Antreprizei  liniei ferate Ploieşti – Predeal. În 1897 a fost numit Director general la CFR calitate în care a  introdus multe soluţii inovative, a dezvoltat reţeaua de căi ferate, a introdus aparate specifice pentru creşterea  siguranţei traficului feroviar şi reducerea numărului de accidente, a redus tariful pentru călători.  Pentru a creşte  calitatea profesională a personalului, a înfiinţat, în 1890, o şcoală pentru mecanicii de tracţiune, a înființat în 1892 o şcoală pentru şefii de întreţinere, iar în1893 o altă școală  pentru manipulanţi.

A fost Preşedinte al Societăţii Politehnica în 1883 si 1890.S-a stins din viaţă, prematur,  la 7 august 1899.Avea 52 de ani. Bustul său, din bronz,  este plasat între vechea clădire a Politehnicii şi Gara de Nord, două instituţii  cărora le-a dedicat cea mai mare parte din energia sa.

Așadar, stimați ascultători, în prima parte a acestui episod am spus:

Luați cu treburile nu ne întrebăm când a început învățământul ingineresc în Craiova. Mai mult, nu ne întrebăm nici când a înceuput învățământul ingineresc din țara noastră. Este bine să le spunem oamenilor de azi  care au fost începuturile pentru că nimic nu apare pe teren nepregătit. Apoi v-am povestit de Gheorghe Duca.

Cred că  este bine, totuși, să menționez câteva repere din evoluția învățământului superior ingineresc  din Craiova.

În 1948 și-a început  activitatea Facultatea de Agronomie.De fapt, în 1948 s-a înființat Institutul Agronomic din Craiova cu două facultăți: Facultatea de Agricultură   și Facultatea de Mașini Agricole, devenită la scurt timp Facultatea de Mecanizarea Agriculturii. Funcționează, încă de la început în sediul situat vizavi de Grădina Mihai Bravu.

În 1951 s-a înființat Institutul de Mașini și Aparate Electrice IMAE, care pregătea ingineri electrotehnicieni. A funcționat, numai până în 1958, în clădirea actuală a Universității din Craiova.

În 1962 s-a înființat Facultatea de Horticultură care, de la început ca și în prezent are sediul în clădirea actuală a Unversității din Craiova.

În 1966 s-a înființat Facultatea de Elecrotehnică care a funcționat în clădirea situată pe strada A.I. Cuza până în 1975, când s-a mutat pe platforma industrială.Atunci, strada se numea Lăpuș.

În 1977 s-a înființat Facultatea de Mecanică, cu sediul pe Calea București, în clădirea în care a funcționat multă vreme Școala normală.

La finalul acestui episod, pentru a avea o imagine legată de  dimensiunea învățământului  tehic superior  din Craiova, vă recomand ca, într-o sâmbătă sau într-o duminică, să vizitați campusul de la Agronomie,  clădirea centrală, situată pe strada A I Cuza nr.13,campusul de la Mecanică,cuprins între Calea București și  strada Arhitect Ion Mincu, apoi campusul de la Electrotehnică, cuprins între bulevardul Decebal, strada Tehnicii și Calea București.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Ion Ionescu-Bizeţ-   profesor și constructor de poduri.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Ion Ionescu-Bizeț, profesor și constructor de poduri.

Am avut, în facultate, mulţi profesori în vârstă. Deşi fiecare era o personalitate bine individualizată, caracteristica lor comună era….modestia. La Geometrie descriptivă şi  la Desen tehnic  l-am avut ca dascăl pe profesorul Paul Eugen. Purta ochelari cu multe dioptrii dar desenele erau impecabile.  Studenţii îi spuneau „Moş Paul”. Era originar dintr-un sat din    Bistriţa-Năsăud. Într-o seară a venit la noi în cămin şi ne-a povestit multe  întâmplări din viaţa domniei sale. Deşi au trecut  foarte mulți  ani de atunci îmi aduc aminte expresia feţei şi a ochilor  când ne povestea cum  „tătuca m-o suit în căruţă, m-o dus la liceu la Năsăud  şi mi-o zâs: fiule, musai să înveţi carte bine…”. Pentru domnia sa  cuvântul părintelui a fost lege. Despre viaţa unora dintre profesorii mei am aflat în timp şi alte  detalii, dar prea puţine. În documentarea mea despre Cristea Mateescu, oltean constructor de baraje hidrotehnice, am aflat că a scris o carte biografică despre Ion Ionescu, unul dintre profesorii săi, publicată în vremea când eram student. Am cumpărat cartea şi am citit-o. M-a frapat modestia profesorului Ion Ionescu  şi cultul pentru părinţi.

.

Ion Ionescu, apelat toată viaţa cu prenumele de Iancu,  s-a născut la 4 decembrie 1870,  în cătunul Stoienoaia, comuna Creaţa-Leşile din judeţul Ilfov, la 30 km de Bucureşti. Aşezare cu istorie dacă ţinem seama că aici  s-au găsit  urme ale culturii Dridu  din secolele IX- X. Tatăl său, Nicolae Ionescu, podgorean din Valea Călugărească, era administrator al  moşiei  Stoienoaia, proprietatea fraţilor Dârvari, iar mama sa, Atina, născută Diamandescu  era o femeie harnică. Deşi a început  şcoala la ţară, părinţii au decis, după primul an, să-l înscrie la şcoala „Clemenţa” apoi la Şcoala  de  Roşu nr.1  din Bucureşti. Avea 10 ani când tatăl său s-a îmbolnăvit. Iancu  şi-a amintit toată viaţa de cuvintele pe care i le-a spus tatăl său  în ultimele clipe de viaţă . „ Atunci mi-a spus să citesc mult şi să învăţ bine ca să pot îngriji de mama mea când voi fi mare. Cuvântul lui l-am păstrat cu sfinţenie, căci am învăţat cu toată stăruinţa şi am stat cu mama până la moartea ei. Pe dânsa am avut-o ca exemplu de muncă şi conştiinţă la îndeplinirea datoriei; de la ea am luat spiritul de corectitudine, de economie, de a trăi modest”. Situaţia financiară l-a obligat  să se înscrie la o şcoală comercială şi nu la liceu, să lucreze pe post de contabil la moşia din satul natal. În această perioadă l-a întâlnit, ca profesor de chimie , pe  dr.Constantin I.Istrati pe care l-a avut ca model pentru lecţiile sale clare şi pentru îndemnurile lui morale. A învăţat mult de unul singur. În anul 1889 a susţinut concursul de admitere la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. A reuşit pe primul loc obţinând astfel şi o bursă de studii. A dat meditaţii,  a lucrat ca preparator, a tradus cărţi şi a câştigat banii necesari pentru a-şi întreţine întreaga familie. A găsit şi aici modele pentru viaţa sa profesională : Anghel Saligny- inginer modern cu o vastă  cultură şi experienţă; Gheorghe Duca – directorul sever, hotărât în atingerea  obiectivelor propuse.

La terminarea studiilor superioare, în 1894, se angajează ca inginer  la căile ferate. A lucrat la construirea căii ferate Cernavodă-Feteşti care făcea legătura cu tronsonul Cernavodă- Constanţa, inaugurată   la 4 octombrie 1860, cu o lungime de 65 km, şi cu tronsonul Bucureşti-Feteşti,  dat în funcţiune  de 15 ani, adică în 1879. La 1 ianuarie 1890 este numit subdirector apoi  director la Serviciului hidraulic din Bucureşti. În această calitate coordonează proiectarea şi construcţia podului peste braţul Sf.Gheorghe  din bazinul de la Giurgiu. Datorită formei terenului şi a subsolului, podul dublu, cale ferată şi şosea, are o formă curbă , unică la vremea aceea în lume. Prin această lucrare, inaugurată în 1905,  Ion Ionescu-Bizeţ a rămas în istoria oraşului Giurgiu. Şi azi podul este cunoscut sub numele Podul Bizeţ deşi, în ziele noastre, este folosit numai  de pietoni.  În perioada  1923-1926  a prezidat Comisia tehnică a Capitalei. Iată ce s-a scris într-un articol al vremii: „Toată clientela politică interesată …. s-a găsit în faţa zidului intransigenţei lui Ion Ionescu. Intransigenţă în afacerile comunale nu se mai pomenise şi inginerul Ion Ionescu a trebuit să demisioneze, căci altfel s-ar fi primejduit poziţia însăşi a primarului care-l numise”.

Cariera de inginer s-a împletit cu cea de profesor. În 1902 este  numit profesor pentru „ lucrări de statică grafică, rezistenţa materialelor, hidraulică şi proiecte de poduri” unde a funcţionat timp de 12 ani, apoi a preluat cursul de poduri, predat de Anghel Saligny, după ce acesta s-a pensionat. În cariera  de profesor s-a călăuzit după trei principii pe care le-a enunţat astfel. „Profesorul este răspunzător de timpul pe care elevii îl pierd în şcoală la cursurile şi la lucrările pe care le fac. Acolo trebuie să li se dea elevilor tot ce le este necesar pentru instrucţia şi educaţia lor tehnică. … Al doilea principiu călăuzitor a fost de  a face ca elevii să iasă din şcoală cu încredere deplină în ei înşişi că sînt în stare  să facă faţă cerinţelor practicii, să aibă încredere în puterea lor de a concepe şi practica lucrări tehnice….Un al treilea principiu călăuzitor a fost seriozitatea în îndeplinirea datoriilor. Mi-am impus aceasta întâi mie, mi-am impus să fiu sever cu mine şi apoi cu elevii”. Această atitudine i-a atras adversitatea  unor colegi, dar numărul admiratorilor a  fost mai mare decât al detractorilor. Ca dovadă, iată o epigramă, intitulată „Gelozie” şi  scrisă de ing. Edgar Russu  la aniversarea profesorului Ion Ionescu-Bizeț  când  acesta a împlinit   68 de ani.

„Un pod la Giurgiu se lăuda odată

  Că domnul profesor îi e tată.

  Toate podurile din ţară

   Protestară.

   Ce e? Nouă nu ne e nimic?

   De nu ni-i tată, ni-i bunic!”

Ion Ionescu  a desfăşurat  o activitate bogată în Societatea Politehnica, înfiinţată  în 1881, cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărăşeşti. A fost secretarul Societăţii Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouă ani, între 1923 şi 1932, a fost vicepreşedinte, iar între 1932 şi 1934 a fost Preşedintele acestei societăţi profesionale. Pentru a  demonstra consistenţa activităţii desfăşurate  în aceste funcţii  menţionez  moţiunea propusă de Ion Ionescu cu ocazia  protestului faţă de  atitudinea autorităţilor care, pentru executarea alimentării cu apă a oraşului Iaşi, a întocmit caietele de sarcini  astfel încât inginerii şi antreprenorii români să fie înlăturaţi de la licitaţie. Iată finalul acestei moţiuni: „Societatea politehnica, deplin convinsă că această lucrare se poate executa, fie în totalitate, fie fracţionată în loturi, de către  inginerii antreprenori români, regretă că s-a eliminat concurenţa inginerilor  români şi îşi exprimă speranţa că pe viitor asemenea proceduri nu se vor mai întrebuinţa”.

Aladar, stimați ascultători, deși au trecut aproape 100 de ani, de când Ion Ionescu a formulat această propoziție,  am impresia că istoria se repetă și în zilele noastre.

Ion Ionescu  a fost un educator complex. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii „ Gazeta matematică”  unde a publicat constant, inclusiv articole de istoria matematicii. A scris articole educative şi  în revistele „ Natura” şi „ Buletinul Societăţii Politehnica”

Pentru meritele sale  a fost ales, în 1919, membru corespondent al Academiei Române, secţia ştiinţifică. Cuvântul de primire l-a rostit academicianul Gheorghe Ţiţeica. În final acesta a spus:             „ Aşadar, inginer distins, profesor eminent, scriitor ales, luptător pe tărâmul cultural, domnul Ionescu socotesc că are  toate însuşirile spre a fi ales membru corespondent al Academiei Române”.

În testamentul pe care l-a scris în 12 august 1946  a cerut ca la înmormântare să nu se ţină discursuri. Tot prin acest testament  a lăsat casa sa din str. Răsuri nr. 25   Societăţii „ Gazeta matematică”  cu menţiunea ca în două camere să se facă o sală de lectură pentru elevii de liceu din Bucureşti. La mai puţin de două luni, în 17 septembrie 1946, a trecut în nefiinţă şi înmormântat  aşa cum a cerut: simplu, fără fast. Totuşi, urmaşii şi colegii săi, după un an, în 17 septembrie 1947  au organizat comemorarea lui Ion Ionescu-Bizeţ, iar cu această ocazie s-au ţinut discursuri  remarcabile. Adunarea de comemorare  s-a ţinut în sala care îi purta numele din localul Şcolii  Politehnice din Bucureşti.

Așadar, stimați ascultători, la finalul episodului de azi, în care v-am povestit despre Ion Ionescu-Bizeț, profesor și constructor de poduri,  vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare spre Valea Fetii.

Plecați din strada Caracal, de la bariera cu calea ferată, dată în funcțiune la 1 decembrie 1895 și care făcea legătura dintre Craiova și Calafat. Deși această porțiune nu mai are destinația inițială este  bine întreținută având rol de cale ferată uzinală. S-a păstrăt vechiul canton, bariera manuală și bariera mecanică.

Mergeți spre pârâul Valea Fetii.

După câteva sute de metri întâlniți urmele ramificației către Hala Elctroputere, construită prin anii 1980 pentru a  experimenta aici, la noi, la Craiova, vehicule feroviare cu sustentație magnetică și motoare liniare.

Mai mergeți puțin și ajungeți la destinație: Viaductul de la km 4 de pe Magistrala Craiova-Calafat, dată în funcțiune la 1 decembrie 1895.

Peisajul s-a schimbat substanțial dar viaductul, sau podul, ca să fim în nota  episodului de azi,  a rămas pe „poziție”.

Podul a fost construit, în 1894, din zidărie  de piatră cioplită, cu trei deschideri, cu înălțimea de 14 metri.

 Pe Valea Fetii, în amonte, s-a amenajat un lac, iar vegetația a crescut abundent.

Tinerii, amatori de graffiti, au găsit aici un loc de manifestare a talentului lor.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

            George Emil Palade- român deţinător al  Premiului Nobel

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc George Emil Palade, românul deținător al Premiului Nobel.

Ne place să ne mândrim cu rezultatele obţinute de membrii familiei din care facem parte. Extrapolând noţiunea de familie la naţiune se poate face aceiaşi afirmaţie: ne place să mândrim cu rezultatele obţinute de un român fie că este sportiv, fie că este artist, fie că este inventator, fie că este om de ştiinţă. Deşi avem un  singur  profesor de origine română  deţinător al Premiului Nobel, deşi a primit Premiul  Nobel  pentru rezultatele obţinute în laboratoare aflate peste mări şi ţări, totuşi  el are rădăcini în forţa unui ţăran român, s-a format la şcolile  româneşti primare, liceale, superioare, a revenit pe pământul natal de mai multe ori pentru a susţine cercetarea în România, pentru a susţine tinerii cercetători români şi la ei acasă, adică a rămas român. Acest profesor este George Emil Palade.

George Emil Palade s-a născut în data de 19 noiembrie 1919  la Iaşi, ca al doilea copil al unei   familii de intelectuali, cu rădăcini înspre  ţăranul  cu ştiinţă de carte, Lupu Palade , din satul Cudalbi, judeţul Galaţi. Tatăl său, Emil Palade, a fost profesor  de filozofie şi pedagogie la Şcoala normală ‘’Spiru C. Haret ‘’ din Buzău şi director al ei, iar mama sa, Constanţa, născută Cantemir, a fost  institutoare. Primii doi ani de şcoală primară i-a făcut la Iaşi, apoi Liceul la Buzău. În liceu era pasionat de istorie dar considera că în viaţă trebuie să-ţi propui un scop pe care să nu-l pierzi din vedere. Deşi tatăl său dorea ca George să urmeze filozofia, el se înscrie ca student , în 1930 , la Facultatea de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Aici s-a remarcat prin pregătirea sa de excepţie, prin  inteligenţă, disciplină, memorie, stăpânire de sine dar şi pentru umorul său.  Iată ce spunea,  Ion Juvara,  unul dintre colegii săi : “S-a dus vestea în an că e unul de la Buzău cu 10 pe linie, inclusiv la bacalaureat, ceea ce era mai rar, că examenul se dădea cu profesori străini. Preşedintele era universitar. Mi-am zis: cine o fi, dom’le, tipul ăsta? Băiat de ministru ori geniu? Ia să-l cunosc şi eu. L-am căutat şi, iaca, am devenit prieteni atât de buni încât în facultate ne porecliseră Castor şi Polux”.

După absolvire, în 1936,  a lucrat doi ani la spitalul „Colentina”. În acea perioadă era  internat  poetul Tudor Arghezi  care fusese operat de polipi la vezica urinară dar suferise o infecţie postoperatorie la coloana vertebrală. Deşi fusese consultat de medicii vestiţi ai vremii, nu s-a descoperit cauza durerilor insuportabile .Se presupunea  că are cancer osos şi i se administra  sistematic morfină. Meritul lui Palade, în calitate de terapeut, a fost că a reuşit să-l dezintoxice pe Tudor Arghezi care era în pragul de a deveni dependent de morfină. Plecând de la această întâmplare, Arghezi a scris piesa de teatru „Seringa”.   Experienţa trăită aici, dar şi experienţele trăite în perioada 1942- 1945, în calitate de  component al Corpului  Medical al Armatei Române,  l-au determinat să se dedice cercetării , aşa cum rezultă şi mărturisirile sale : “Hotărârea de a mă dedica cercetării fundamentale a fost dictată de două motive. Mai întâi mă tulbura ideea că există o diferenţă, aproape o prăpastie, între ce ştiam eu ca medic şi speranţele pe care bolnavii şi le puneau în mine. Perspectiva de a deveni medic într-un cabinet sau într-un spital mă nemulţumea. Suficienţa, schematismul şi plafonarea căreia îi cădeau victime cei mai mulţi dintre colegi m-ar fi împins, fără îndoială, spre blazare, spre ratarea adevăratei mele chemări, care era incursiunea în necunoscut. Mă interesa să pătrund în profunzimea fenomenelor biologice. Să lucrez acolo unde bântuie îndoielile, unde se naşte ştiinţa. De aceea mi-am ales ceea ce americanii numesc «Basic Science», «Pilonii pe care se sprijină medicina»”.Aşa  a început să studieze anatomia .Contactele cu profesorul de anatomie Francis Rainer şi cu profesorul de biochmie, André Boivin , l-au dirijat către cercetarea biomedicală. A început să lucreze la catedra de anatomie la o temă mai puţin obişnuită pentru un student la medicină: rinichiul delfinului. Dar acest studiu i-a permis să intre în tainele structurilor şi să înţeleagă modul în care structura  se poate adapta funcţiei.  În 1940  obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza „Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie şi fiziologie comparativă”.

 În 1945 a plecat în SUA cu o bursă postdoctorală. Vreme de câteva luni, în 1946,  a lucrat în laboratorul de biologie al lui Robert Chambers, de la Universitatea New York. Aici, la o conferinţă despre studiile de microscopie electronică,  l-a întâlnit pe belgianul Albert Claude. După conferinţă au avut o discuţie, iar Albert Claude    îl  invită  să lucreze împreună cu el în Departamentul de Patologie celulară al Institutului  Rockefeller.

În cercetările sale, George Palade a   colaborat cu biochimistul  Philip Siekevitz cu care a  combinat metodele de fracţionare a celulei cu microscopia electronică, producând componenţi celulari care erau omogeni morfologic . In 1953, a reuşit să pună în evidenţă  particulele  numite ulterior  ribozomi sau „granulele Palade” şi să explice mecanismul celular al producţiei de proteine.Analiza biochimică a fracţiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producător de energie. El a pus în evidenţă particule intracitoplasmatice bogate în RNA, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor                                                                            În 1954,  împreună  Keith Porter, a descris reticulul endoplasmatic, explicând funcţiile acestuia şi au editat  “The Journal of Cell Biology” (Revista de Biologie Celulară), una dintre cele mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul biologiei celulare.

Toate aceste rezultate au făcut ca în 1956 să fie numit  profesor de biologie celulară la Universitatea Rockefeller, iar în 1961, a fost numit  şef  al  departamentului de biologie celulară al Institutului  de cercetare Rockefeller. În acelaşi an a devenit  Membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe  a SUA. A continuat să studieze procesul de secreţie intracelulară folosind paralel sau succesiv două metode de cercetare: metoda fracţionării celulare şi metoda radioautoradiografie.Pe baza acestor cercetări s-au formulat concluziile privind  sinteza şi procesarea intracelulară a proteinelor pentru exportul în afara celulei.                                                                                                                                   În 1973 s-a mutat  la  Yale University, iar din 1990  a activat la  Universitatea din San Diego, California.

La 10 noiembrie  1974  primeşte Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină  pe care l-a împărţit cu Albert Claude, reîntors la Universitatea Liberă din Bruxelles   şi Christian de Duve care şi-a  continuat activitatea la Universitatea  Rockefeller . Cu ocazia ceremoniei de decernare a  Premiului, organizată în data de 12 decembrie , a ţinut conferinţa  „Aspecte intracelulare în procesul de secreţie a proteinelor“,  publicată în 1992 de Fundaţia Premiului Nobel.

 La 12 martie 1986, Preşedintele Ronald Reagan i-a decernat Medalia Naţională pentru Ştiinţă –în biologie pentru: “descoperiri fundamentale (‘pioneering’) a unei serii esenţiale de structuri supercomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

În 1946 s-a căsătorit cu Irina Malaxa, fiica  industriaşului român Malaxa. Au avut  doi copii, Georgia şi Philip. Fata, Georgia Van Dusen este filolog, iar Philip  este profesor de neurofiziologie la Glaveston, Texas, S.U.A.

Tot timpul s-a simţit legat de ţară, fapt demonstrat  de vizitele destul de dese pe care le-a făcut în 1965,1969,1971,dar şi de legăturile profesionale cu Nicolae şi Maia Simionescu, ale căror destine s-au împletit cu existenţa Institutului de Biologie şi Patologie Celulară din Bucureşti, înfiinţat în 1979  cu aportul lor. A venit şi în 1975, împreună cu Marlyn Farquar. Cu această ocazie a fost primit în Academia Română, ca membru de onoare. Moartea mamei, Constanţa Palade, în 1978, îl readuce pentru scurt timp în ţară, dar revine un an mai târziu, în 1979, pentru a participa la Colocviul „ Transportul macromoleculelor în sisteme celulare” , organizat  la Bucureşti , fiind însoţit atunci şi de Christian De Duve, cu care a împărţit Premiul Nobel. Ultima vizită a  fost făcută în 1995, cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

Începând cu anul 1993, ziua de 19 noiembrie a fost declarată  “Ziua cercetătorului şi proiectantului din România”.

În anul 2008, Preşedintele României l-a decorat cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Colan.

            S-a stins din viaţă miercuri 8 octombrie 2008.Avea 96 de ani.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre George Emil Palade, unul dintre cei patru români care au primit Premiul Nobel, într-un fel sau altul.

            Ca de obicei, la finalul fiecărui episod fac o sugestie, o recomandare, care să-i aducă unui ascultător interesat  un element suplimentar care să consolidez informațiile   recepționate.

            Așadar, stimați ascultători, vă recomand să căutați, pe Yoo Tube, pe Internet, înregistrarea radiofonică a piesei de teatru Seringa, scrisă de Tudor Arghezi. Personajul principal, doctorul George Emil Palade, este interpretat de Victor Rebengiuc.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.