Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să discutăm despre Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

            Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii s-au îmbolnăvit din toate timpurile. În antichitate, oamenii, oamenii de știință, considerau  că maladiile sunt provocate de niște făpturi mici care ajungeau în corpul omului. Pentru  a evita îmbolnăvirea s-au formulat norme igienice stricte care, în multe cazuri, au dat rezultate deși micile făpturi nu puteau fi văzute.

            Prin  1600  se inventează microscopul. În 1665 Robert Hooke folosește microscopul în scop biologic.          Pe la 1880 Louis Pasteur se ocupa de conservarea vinului și de sănătatea  oamenilor. Pentru conservarea vinului a  pus la punct  o metodă numită, acum, pasteurizare prin care sunt distruse microorganismele. A găsit și microorganismele, adică micile făpturi care îi îmbolnăveau pe oameni. A găsit și metoda prin care oamenii se puteau apăra de aceste mici făpturi: metoda se numește vaccinare. Tot atunci, adică pe la 1882, lucrează cu un tânăr medic cu rădăcini românești, care va duce mai departe metoda imaginată de Pasteur. Acest tânăr era Victor Babeș.

Victor Babeș, deși are rădăcini bănățene, s-a născut  la Viena, în data de 28 iulie 1854, fiind al doilea copil din  familia  avocatului Vincențiu Babeș și Sofia Babeș. Tatăl său avea 30 de ani și  îndeplinea funcția de secretar al Înaltei curți de casație și justiție a  Austriei. Printre alte atribuiții o avea și pe aceea de a pleda pentru drepturile românilor din Transilvania, Bucovina și Banat. Copil dotat, Victor Babeș,  obține, la Viena, certificatul de absolvire  a claselor primare  după care urmează gimnaziul la Lugoj, apoi Liceul piariștilor din Buda. Aici, la Liceu, dă lecții altor copii reușind să-și ajute financiar familia, mai ales că tatăl său, Vincențiu Babeș  fusese îndepărtat din magistratură pe motiv că pledoariile sale sunt mult prea patriotice.

După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din Budapesta de unde, după un an, în toamna anului 1872  este înscris în anul doi la Facultatea de Medicină din Viena. Este captivat  de cursul de anatomie patologică, predat de profesorul Carl von  Rokitansky.

În 1875 ocupă un post de asistent la catedra de anatomie patologică a Facultății de Medicină din Budapesta. În 1881 obține titlul de doctor  pentru specializările chirurgie, oftalmologie și obstretică.

Publică mai multe articole, în reviste de specialitate, articole din care rezultă calitățile de cercetător dar și conturarea  domeniul în care dorea să  găsească soluții, bacteriologia, domeniu inițiat de Pasteur.  Dintre aceste articole amintesc doar „Cercetări experimentale asupra studiului influenței sistemului nervos asupra modificărilor patologice ale pielii”.

Deoarece  activitatea de cercetare de  la Facultatea de Medicină din Budapesta  nu îi oferea condițiile pe care și le dorea, în 1882 pleacă într-o călătorie profesională prin Germania și Franța. Împreună cu profesorul André Victor Cornil  elaborează primul  Tratat de bacteriologie  medicală, publicat în 1885 la Paris. În cercetările sale, Victor Babeș a corelat studiul leziunilor cu studiul bacteriilor,  cu studiul clinic, cu analiza  transmiterii bolii. Altfel spus,  a avut o viziune  sistemică urmărind legătura cauză-efect. În 1887, Academia de Științe din Paris  i-a premiat cartea „Bacteriile și rolul lor  în etiologia, anatomia și histologia  patologică a bolilor infecțioase”. Ședința de premiere a fost prezidată de Louis Pasteur.

Victor Babeș a explicat fenomenul de antibioză, pe care l-a cercetat în perioada 1883-1893, și a intuit inventarea antibioticelor. Iată ce spunea în 1885 despre antibiotice, pe care le-a numit substanțe difuzabile: „Va veni o vreme când chimiștii vor reuși să purifice aceste substanțe  difuzabile utilizându-le în terapie”.

Recunoașterea de care se bucura Victor Babeș obligă conducerea Facultății de Medicină din Budapesta să-i creeze un post  de profesor, pe care a funcționat doi ani, din 1885 până în 1887.

În luna ianuarie 1886 Victor Babeș  îl asistă pe Louis Pasteur la prepararea vaccinului antirabic și învață repede  cum poate fi aplicat. Mai mult, observă care ar fi posibilitățile de îmbunătățire a vaccinului din punct de vedere medical și al modului de administrare.   Louis Pasteur spera ca Victor Babeș să lucreze în continuare cu el, la Paris. Un concurs  de împrejurări, inclusiv  vizita  Ministrului Instrucțiunii Publice de la acea vreme,  Dimitrie Sturza,   face ca Victor Babeș să fie numit  profesor la Facultatea de Medicină din București și medic primar în spitalele din țară. Menționez că până atunci funcționase la Facultatea din Budapesta.

Mai mult,  parlamentul de la București aprobă înființarea unui Institut de patologie și  bacteriologie.  Așa se face că din 10 august 1887, Victor Babeș   se implică în amenajarea Institutului de patologie  în  fostul Palat  Bibescu Vodă, situat în apropierea Dealului Mitropoliei. După doisprezece ani, în 1899,  institutul a fost mutat într-un sațiu nou construit, situat și în prezent pe Splaiul Independenței nr.99-101, unde funcționează  sub numele „Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”.

Institutul a avut, la început, patru secții. Prima secție, denumită mai târziu  Secția de bacteriologie și anatomie patalogică, era destinată  cercetării bolilor infecțioase la om.  La vremea aceea, adică în 1888  a fost condusă de doctorul Gheorghe Marinescu, cel care se va afirma, mai târziu, ca savant în neurologie.  În secția a doua, condusă de medicul veterinar  Constantin  Starcovici, se cercetau bolile infecțioase la animale. Secția a treia, condusă de  Aurel Babeș, doctor în chimie, fratele lui Victor Babeș, se ocupa de cercetări  de chimie patologică și biologică. În sfârșit,  secția a patra se ocupa de tratamentul antirabic, fiind condusă de doctorul Emil Pușcaru.

Pentru publicarea rezultatelor  cercetărilor  efectuate în institut, încă din 1889 a fost inițiată apariția Analelor Institutului  de patologie și bacteriologie  din București. Mai târziu, în 1893 a inițiat publicația „România medicală”, respectiv în 1895 „Archives des sciences médicales”.

S-au  efectuat cercetări privind  pelagra și enterohepatita la om.

În vremea aceea, bântuiau câteva molimi  care făceau prăpăd prin cirezile de animale: boala secetei, udeala roșie. Prin cercetările conduse de Victor Babeș s-a stabilit că agentul patogen era un parazit care, pătrunzând  și dezvoltându-se în învelișul celulei roșii, îl rupe determinând înroșirea urinei. Babeș numește  acest parazit „hematococus”.  Aplicând aceeași metodă de cercetare descoperă  cauza bolii numită „cârceagul oilor”. Ca recunoaștere a contribuției lui Victor Babeș în acest domeniu, lumea științifică numește aceste  boli „babesioze”.

În 1893 este primit în Academia Română. Mai târziu, a fost ales, de două ori, vicepreședinte, între 1899-1900 și 1918-1919.

Totuși, una dintre contribuțiile fundamentale aduse de Victor Babeș, se referă la seroterapie,  adică metoda  de „combatere a unei boli  microbiene prin tratarea ei cu serul din sângele celor care s-au vindecat de aceea boală”. Serul astfel obținut conține anticorpi care neutralizează microbul și toxinele produse de microb. Metoda pusă la punct de Victor Babeș, seroterapia, a fost privită ca o mare victorie  în lupta cu bolile microbiene.

Trebuie să menționez și tratamentul contra turbării. Vaccinul antirabic a fost descoperit de Louis Pasteur prin prepararea unui ser prelevat de la câini turbați.  Victor Babeș a plecat de la un virus izolat de la lupi turbați, iar serul antirabic  conține anticorpi gata pregătiți,  tratamentul fiind mult mai eficient.

Merită menționată prepararea  serului antidifteric care a fost, apoi, produs în mii de doze distribuite  spitalelor sau vândute în farmacii.

Trebuie să  vă spun că, la insistențele lui Victor Babeș, s-a construit, în 1889, un sistem de alimentare cu apă a Bucureștiului, sistem dotat  cu filtre cu nisip  și  cu un sistem  de sterilizare a apei. Constructorul sistemului de alimentare cu apă a fost inginerul  Elie Radu, cel care a construit și calea ferată Craiova-Calafat. Cu siguranță, acest sistem de alimentare cu apă i-a ferit pe bucureșteni de epidemia de holeră din 1892.

Dacă vorbim de holeră, trebuie spus că  Victor Babeș a preparat un vaccin antiholeric folosit de Armata Română în Războiul Balcanic din 1913.

Victor Babeș ține conferințe și publică articole din care rezultă starea de sănătate din România la începutul  secolului XX. Iată doar câteva titluri: Regenerarea poporului român,  Tuberculoza și combaterea ei, Expunere de motive  pentru crearea unui Minister al Sănătății Publice.

În 1918, după Marea Unire, Conducerea Universității din Cluj  îi trimite o  scrisoare:„ Consiliul Dirigent roagă pe domnul profesor Babeș să aducă jertfa de a primi catedra  de  Anatomie patologică și de bacteriologie la noua universitate al cărei tineret va fi fericit să urmeze  vestitele cursuri ale profesorului Babeș”.

În martie 1925, la propunerea Ministerului Instrucțiunii Publice, „Institutul de patologie și bacteriologie” din București va primi numele „Institutul dr.Victor Babeș”, „ca un omagiu pentru multele descoperiri fundamentale pornite de aici și destinate să renoveze știința medicală, să ridice sănătatea publică mondială și în special să regenereze sanitară a poporului român”.

Victor Babeș a încetat din viață în 19 octombrie 1926. Avea 72 de ani.

Un bust care îl reprezintă pe  dr.Victor Babeș este amplasat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În București funcționează  Muzeul memorial  dr. Victor Babeș. Mai multe spitale poartă numele dr. Victor Babeș.  Câte o strada din Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș și multe alte orașe poartă numele  dr. Victor Babeș.

Spitalul   de boli infecțioase din Craiova, situat pe strada Sărari,  are rădăcini  care încep de la 1900, iar din 1957 i s-a atribuit numele Dr.Victor Babeș. Un bust al doctorului Victor Babeș este amplasat în Grădina Botanică din Craiova.

La finalul acestui episod, pentru  consolidarea informațiilor despre dr. Victor Babeș, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare prin Grădina Botanică din Craiova. De la intrare, mergeți spre sere. Bustul doctorului Victor Babeș  este într-o companie selectă: poetul Alexandru Macedonski și profesorul Alexandru Buia.

De aici mergeți pe Calea București, până la intersecția cu strada Sărari.  Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftizilogie, înființat prin 1900, are, din 1957, patronimul dr. Victor Babeș.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să discutăm despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

Afirm, adesea, că „Istoria este ca o busolă care indică de unde s-a plecat, unde s-a ajuns, dar mai ales ne dă „energia” pentru a merge mai departe.

Au fost oameni care au învățat carte în altă limbă decât limba maternă. Au fost oameni care, deși găseau cu greu cărți scrise în limba română, le-au căutat, le-au găsit dar, mai ales, le-au citit. Au fost oameni care, cu greu, au aflat  câte ceva despre   istoria neamului apoi, când au știut mai multe, le-au scris pe multe pagini pentru ca cei din vremea de acum să știe. Unul dintre acești oameni a fost Gheorghe Barițiu.           

Gheorghe Barițiu, sau George Barițiu, s-a născut la data de 24 mai 1812 în localitatea Jucul de Sus, situată lângă Apahida și Căianu, la 20 km nord de Cluj-Napoca, pe drumul spre Dej. A fost primul copil al familiei Ioan Pop Barițiu,  preot greco-catolic, căsătorit  cu  Ana Rafila, fiica preotului  ortodox Simion Cornea. Acasă vorbea limba română. A urmat școala primară în localitatea Rimetea, situată în apropiere de Turda. Aici a învățat în limba maghiară  dar  cunoștea bine  germana, latina și franceza.

            În 1824 s-a înscris la gimnaziul din Blaj, oraș în care s-au format mulți oameni de cultură din Transilvania, unde a avut profesori cu calități didactice deosebite, continuatori ai Școlii Ardelene. Din 1827 a urmat  liceul romano-catolic din Cluj, capitala Marelui Principat al Transilvaniei, și a continuat la facultatea de filozofie, timp de doi ani, 1829-1830.

Deși se găseau cu dificultate, a citit multe cărți în limba română, în special cărți legate de istoria românilor.

Stimați ascultători, pentru ca dumneavoastră să aveți un reper temporal, precizez că în 1826, adică aproape în aceiași perioadă,  Petrache Poenaru, născut lângă Bălceștii din Vâlcea, își completa studiile inginerești la Ecole Polytechnique din Paris.

Dar să revenim  la Gheorghe Barițiu.

Gheorghe Barițiu, student la facultatea de filozofie, a studiat fizica, chimia, mecanica, matematica, istoria universală, filologia, filosofia și morala. Așadar, discipline fundamentale care i-au format cultura generală și cultura de specialitate.

Își începe activitatea didactică în 1835 la Liceul din Blaj.  Apoi, împreună cu Timotei Cipariu,  face o călătorie lungă prin orașele din Transilvania. La final au rămas o vreme la București unde s-a întâlnit cu personalitățile vremii: Ion Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Iancu Văcărescu, Cezar Boliac, Petrache Poenaru, Eftimie Murgu. Se poate spune că, în această călătorie, a cunoscut realitatea românească.

În 1836 s-a stabilit la Brașov unde  s-a angajat să înființeze o școală  cu predare în limba română și germană pentru copii brașovenilor.  A început cu 12 elevi  dar numărul  lor a crescut datorită principiilor progresiste pe care le-a adoptat și prestigiului său pedagogic și moral.

Un popor are nevoie de cultură, iar cultura se construiește cu ajutorul școlii și al  ziarelor. În 1838 Gheorghe Barițiu înființează, la Brașov, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei, Gazeta de Transilvania, iar la Blaj  revista literară  numită „Foaia pentru minte, inimă și literatură”.   Primul număr al Gazetei de Transilvania conținea chemarea „Deșteaptă-te și tu, române”. Pentru dezvoltarea creației literare, pentru îmbogățirea limbii și literaturii române a încurajat traducerile din alte literaturi și culegerea folclorului românesc. Ambele publicații erau difuzate și în Țara Românească și în Moldova. La realizarea acestor publicații a fost ajutat și de Andrei Mureșanu, cel care, în mai 1848, a scris  poemul ” Deșteaptă-te, române” devenit, în 1990, imnul de stat al României.

Mai mult, pentru știrile locale a găsit corespondenți în mai toate localitățile din Transilvania, Moldova și Muntenia. Și la Craiova avea un corespondent.

Articolele erau legate de problemele agricole, industriale, comerciale și bancare, adică de viața economică a celor trei regiuni încă nereunite, studiile alternând cu reportaje și polemici aprinse. Trebuie menționat că prin articolele publicate, Gheorghe Barițiu  încerca să ofere răspunsuri, soluții la problemele abordate.

Timp de opt ani, între 1838 și 1846, a publicat, în Gazeta de Transilvania, articole cu caracter educativ în care erau evocate personalități  din istoria Europei, printre care Napoleon Bonaparte.

 A susținut crearea unei rețele de căi ferate, luptându-se  cu cei care se împotriveau noilor mijloace de transport, introduse  deja în Europa. Prin articolele sale s-a opus legilor și practicilor de maghiarizare a populației românești din Transilvania.

În 1851, din inițiativa sa, a lui Timotei Cipariu și a lui Andrei Șaguna, s-a înființat  „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român”, ASTRA, care a avut un rol important în emanciparea culturală și politică a românilor. În 6 august 1888, Gheorghe Barițiu a fost ales președinte al asociației ASTRA, poziție din care  a elaborat  lucrarea istorică „Studii asupra locuitorilor, porturilor și obiceiurilor din diferite ținuturi, asupra hranei, esteticii, etnologiei și psihologiei românilor” și a organizat, la Brașov, prima expoziție de industrie casnică românească.

Din inițiativa sa s-a înființat, la Sibiu, primul gimnaziu de fete precum și  Muzeul de Istorie și Etnografie. Gheorghe Barițiu a inițiat editarea  lucrării „Enciclopedia României”, publicată la Sibiu, în trei volume, între  1898 și 1904,   și a colecției „Biblioteca populară”.

A fost, în 1866, unul dintre  cei 21 de membri fondatorii ai Academiei Române, care reprezentau Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Basarabia. Între 1879 și 1885 a fost Președintele Secției de Istorie.

La începutul anului 1893, ca recunoaștere a contribuțiilor sale la dezvoltarea științei și culturii, a  fost  ales Președinte al Academiei, funcție de care nu s-a bucurat mult deoarece, după câteva luni, în 2 mai 1893, la vârsta de 80 de ani, a trecut la cele veșnice. Este înmormântat la Sibiu, în curtea  Bisericii dintre  Brazi.

             Transilvăneanul  Gheorghe Barițiu a intrat în istorie   ca  excelent om de școală,  cu vederi didactice progresiste,  ca luptător pentru   dreptul la limba și cultura națională, ca revoluționar de la 1848, ca fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

            Gheorghe Barițiu s-a remarcat și ca istoric. A scris o amplă monografie, „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă”, în trei volume,  publicate între 1889 și 1891. A mai scris și alte lucrări printre care, în 1877, „Noțiuni relative la economia socială și la istoria civilizației în Transilvania”.

            Pentru a cinsti memoria lui Gheorghe Barițiu, numele său a fost atribuit  mai multor instituții de cultură, unor licee și unor străzi din multe localități printre care   Cluj-Napoca, Baia Mare, Sibiu, Brașov, Jucu de Sus, Craiova. Statuia lui a fost amplasată în Parcul ASTRA din Sibiu încă din 1912. O altă statuie există la Brașov. Pentru aducere aminte despre Revoluția de la 1848, despre Marea Adunare Națională  de la Blaj din 3-5 mai 1848, a fost  amenajat aici, la Blaj,  Ansamblul monumental Gloria, care cuprinde busturile contemporanilor lui Gheorghe Barițiu, inclusiv bustul acestuia. Un bust a fost ridicat și în comuna Jucu de Sus, localitatea în care a văzut lumina zilei Gheorghe Barițiu.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Gheorghe Barițiu din Craiova. Este una dintre străzile centrale ale orașului. Face legătura între strada Jean Negulescu, fostă Borzești, și Bulevardul  Carol I. Pe partea stângă au mai  rămas doar opt case, parcă încremenite  de spaima demolării, înghesuite una în alta. Zugrăveala de la exterior trădează trecerea anilor de așteptare a unor vremuri mai bune. Pe partea dreaptă, spectacolul obișnuit din spatele unui bloc a cărui față este îndreptată spre o arteră principală, Calea București. Mașinile parcate  pe dreapta și pe stânga  fac parte din peisajul specific străzilor din zona centrală a orașului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică.

Ion Ștefan Basgan, inginerul care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  mi-am propus să vă  spun povestea inginerului Ion Ștefan Basgan  care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Extragerea petrolului în țara noastră are istorie, adică este o activitatea practicată de peste 150 de ani iar  românii au contribuit  la dezvoltarea  tehnologiei de extragere și prelucrare a țițeiului.

În 1856, frații Teodor și Marin Mehedințeanu  pun în funcțiune prima rafinările de exploatare industrială a petrolului, la Râfov, lângă Ploiești.

Primul Brevet de invenție, semnat de Alexandru Ioan Cuza în 1865,  se referea la un Rezervor pentru înmagazinarea de păcură.

În 1908, Lazăr Edeleanu a obținut Brevetul de invenție pentru procedeul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Lazăr Edeleanu este considerat  fondatorul petrochimiei în țara noastră.

Prin anii ’25 din secolul trecut,  forarea sondelor pentru extragerea petrolului era în impas. Viteza de forare și adâncimea de forare erau limitate de tehnologia și echipamentele existente la vremea  aceea.  Un român, un inginer român, folosind  teoria sonicității, elaborată de un alt român, a propus o soluție tehnică, brevetată, cu care s-a depășit impasul în forarea sondelor. Este vorba despre inginerul Ion Basgan.

          Ion  Basgan s-a născut la data de 24 iunie 1902 în Focșani, fiind primul dintre cei cinici copii ai  familiei preotului Ștefan  și Maria Basgan, descendentă  și ea dintr-o familie de preoți. A urmat școala primară la Focșani, continuând studiile gimnaziale și liceale la Iași. Din 1920 a urmat cursurile Școlii Superioare de Mine și Metalurgie din Leoben, Austria, pe care le va absolvi în iulie 1925. Se reîntoarce în țară  într-o conjunctură favorabilă,  având în vedere  dezvoltarea  extracției petroliere  dar și prevederile  Legii minelor,  adoptată în 1924,  care prevedea că 75% din personalul companiilor cu capital mixt trebuie să fie românesc. Este angajat ca inginer la Societatea Petrolieră „Steaua Română”.

          Inginerul Ion Basgan s-a implicat, încă de la început, în activitatea de prospectare și extragere a petrolului. Mai întâi s-a documentat, a sistematizat informațiile despre regiunea petroliferă Moreni-Gura Ocniței,  și le-a publicat într-un  articol apărut în Revista Minelor nr.8 din 1926. 

          În 1929 este numit șef al Șantierului Scăioși de pe Valea Teleajenului unde  experimentează utilizarea motoarelor termice pentru forajul rotativ al  sondelor. Deși această soluție a contribuit la creșterea randamentului procesul de forare a sondelor petroliere, viteza de înaintare, viteza de forare era redusă.

          Așadar,  inginerul Ion Basgan, implicat în forarea sondelor petroliere, a identificat câteva  probleme întâlnite în  procesului de forare: viteza redusă de perforare a solului și  adâncimea până la care putea fora gaura de sondă.  Căuta o soluție.

 În 1930 este numit  Director al Șantierului de la Moinești, poziție administrativă care îi permite să  cerceteze și să experimenteze o nouă metodă pentru forarea sondelor, metodă bazată pe teoria sonicității.

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că Teoria sonicității a fost elaborată de Gogu Constantinescu, născut la Craiova, și făcută public în decembrie 1919 și ianuarie 1920  într-o conferință  susținută la București, în localul Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Teoria sonicității se ocupă cu transmiterea puterii mecanice la distanță prin oscilațiile care se propagă în medii continui datorită elasticității acestora. Mulți oameni știu că Gogu Constantinescu a aplicat  Teoria sonicității pentru crearea unui dispozitiv  de tragere cu mitraliera montată pe avioanele cu elice.

          Ion Basgan experimentează aplicarea Teoriei sonicității, adică a transmiterii puterii mecanice, pentru  forajul rotativ al sondelor. Contribuția fundamentală adusă de Ion Basgan constă în combinarea mișcării de rotație  a sapei de forare cu mișcarea de percuție, rezultând mișcarea rotopercutantă, și  transmiterea puterii mecanice pe principiul  sonicității. De altfel,  această combinație este cunoscută  sub numele  de „efectul Basgan”. Prin această metodă, Ion Basgan a revoluționat tehnica forajului.

          A valorificat rezultatele cercetărilor aplicative prin elaborarea Tezei de doctorat cu titlul „Metodă de forare cu sapă rotativă”  și susținerea   ei  la Școala Politehnică din Leoben, în 1933.

 Teza de doctorat, cu o prefață  scrisă de Gogu Constantinescu,  creatorul teoriei sonicității,  a fost publicată în 1934 la Editura „Hans Urban” din Viena. La finalul prefeței, Gogu Constantinescu  nota „O lucrare serioasă și bine gândită într-o direcție care până astăzi a fost cu totul neglijată”. Istoria spune că la susținerea tezei a asistat și ambasadorul României la Viena, Caius  Brediceanu,  cel care, în 1918, a consemnat cele discutate în Sala Unirii de la Alba Iulia. Așadar, un eveniment remarcabil care i-a deschis lui Ion Basgan  noi  oportunități.

Printre aceste oportunități poate fi inclusă participarea sa, ca reprezentant al României, la Primul Congres Mondial de Petrol  din 1933, organizat  la Londra, unde a susținut o comunicare științifică în plenul  întrunirii. De asemenea, a fost numit profesor onorific la Academia de Înalte Studii Comerciale  și Industriale din București, fondată în 1913,  precursoarea   Academiei de Științe Economice  ASE de azi.  Aici, la Academia de Științe Economice,  dr.ing. Ion Basagan, inginerul, a predat cursul „Rentabilitatea întreprinderilor”.

Tot ca o oportunitate rezultată din susținerea Tezei de doctorat poate fi considerată și publicarea  la Moscova a cărții „ Bazele științifice ale Metodelor  Moderne de Foraj”.        

          Ion Basgan a valorificat rezultatele cercetărilor sale brevetând soluțiile tehnice  concepute pentru rezolvarea problemei identificate și aplicate în producție.

          Brevetează soluția în România și obține Brevetul nr. 22789 din 1934 cu titlul „Metodă pentru îmbunătățirea randamentului  și perfecționarea forajului rotativ, prin rotație percutantă și prin amortizarea presiunilor hidrodinamice”.  Depune o Cerere de brevet și în SUA obținând, în 1937,  Brevetul nr. 2103137 „ Instalație  rotativă de forat puțuri”.

          Continuă cercetările și perfecționează soluția inițială obținând, în 1945, Brevetul românesc cu  nr.37743  cu titlul „ Forajul  cu ciocan  Rotary”. În 1967 brevetează  în Franța, SUA, Portugalia și Emiratele Arabe Unite o nouă invenție „Sistem de foraj rotativ și percutant cu frecvențe sonice și  limitarea efectului presiunii arhimedice”,  care permitea  forarea sondelor cu adâncimi de peste 8000 m.

          Ion Basgan,  a scris articole științifice dar a  scris și articole pe teme de  politică economică, de strategie privind dezvoltarea domeniului petrolier. Se poate exemplifica cu articolul „Factori importanți în realizarea unei Politici Naționale  a Petrolului”, publicat în 1936 în Revista „Industrie și Comerț” din 31 martie 1936.

          În același context,  politică economică, poate fi menționata și lucrarea „Politica Petrolului în funcție de situația Exploatărilor și Problema  combustibilului”, lucrare premiată de Academia Română.

 Printre altele, Ion Basgan spunea: „Statul nu a întreprins lucrări de exploatare, iar fondurile destinate prin lege pentru aceasta au fost deturnate altor scopuri”.

Propunerea de premiere a fost făcută de Președintele Academiei Române, geologul Ludovic Mrazec, născut la Craiova și  prezentat într-unul din episoadele acestei emisiuni. Ludovic Mrazec  motiva propunerea astfel: „În ansamblul ei , este o schiță a situațiunii din țară, punându-se în evidență mai ales latura problemei din punct de vedere național”.

Având în vedere conjunctura economică actuală a României,  dezvoltarea industriei în regiunea noastră, trebuie să menționez și articolul „Rolul Statului în Industrializare” publicat în Buletinul AGIR  nr.10 din 1936.

Se ocupă de săparea a zece sonde pentru apă, în Dobrogea, activitate pe care o va continua  după terminarea războiului.

Timpul a trecut, regimul politic s-a schimbat dar specialistul Ion Basgan a rămas un profesionist valoros, implicat în viața comunității ocupând diverse funcții de conducere în domeniul industriei miniere, petroliere sau metalurgie.

Din 1949 până în 1954 a lucrat la Ministerul Agriculturii unde s-a ocupat de proiectarea și executarea forajelor pentru alimentarea cu apă a orașelor din România, iar din 1954 până în 1966 a lucrat la Comitetul de Stat al Apelor, ca Președinte al Comisiei pentru coordonarea forajelor de apă din România. S-a ocupat de forarea a peste 1000 de sonde pentru apă, a ținut conferințe pe tema alimentării cu apă a localităților rurale, a ținut cursuri și a scris  articole pe această temă. A propus o nouă invenție legată de forarea  sondelor petroliere la adâncimi de 15.000 de metri.

În decembrie 1967 finalizează o carte, o monografie dedicată profesorului Dumitrie Leonida.

 Într-un cuvânt, s-a implicat în viața comunității.

Deși activitatea sa profesională și extraprofesională  era folositoare s-au găsit și detractori  care să-l denigreze.

S-a pensionat la data de 1 martie 1968 la vârsta de 66 de ani.

Apoi a dus o luptă „surdă” pentru  primirea drepturilor ce i se cuveneau  prin aplicarea brevetelor  sale atât în țară cât și în străinătate. Dacă în lupta cu adâncimea de forare a sondelor a câștigat,  în lupta cu oamenii pentru obținerea drepturilor legale  nu a avut câștig de cauză.

A întâlnit multe personalități, mulți oameni de seamă din vremea sa. A știut să-și facă prieteni.

S-a stins din viață la data de 18 decembrie 1980, în urma unui infarct.

În data de 10 octombrie 2002, la Muzeul Național al  Petrolului  din Ploiești s-a dezvelit Bustul lui Ion Basgan.

 A primit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România și al Academiei Oamenilor  de Știință din România.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un inventator de talie mondială.

A urmat o școală de inginerie. Ca inginer a identificat o problemă tehnică. Ca inginer și cercetător a căutat o soluție pentru problema tehnică identificată. A verificat soluția tehnică prin aplicare practică. A valorificat soluția tehnică prin brevetare și publicare. A rămas un profesionist recunoscut și util în condițiile schimbării  coordonatelor politice. A cunoscut direct fățărnicia unora. Și-a oferit  oamenilor priceperea profesională.

La finalul acestui episod, pentru completarea  celor spuse de mine, vă recomand să mergeți la Biblioteca Universității din Craiova și să răsfoiți cartea „Ion Basgan, un inventator de geniu”.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din  știință și tehnică.

Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit și o legendă țesută în jurul său.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit în jurul căruia s-a țesut o legendă.

            Vă vorbesc de ceva vreme despre personalități din știință și tehnică. Vă vorbesc despre oameni  care și-au adus o contribuție valoroasă în domeniul științei și tehnicii. Desigur, se poate pune întrebarea  cum se măsoară  valoarea contribuției unui om, cât de mare trebuie să fie această contribuție pentru a fi inclus în categoria „personalități”? Subiectul acesta,  cât de mare trebuie să fie contribuția unui inginer, l-am discutat încă din vremea studenției. L-am urmărit în toate  scrierile mele despre personalități, despre  oameni. Este important ca un om să facă ceva în plus față de ce fac cei din jurul lui. Uneori, ceva în plus poate să însemne să  meargă departe de casă, de locul natal, pentru învățătură de carte pe care, apoi, să o aplice pentru binele neamului său. Un exemplu de asemenea personalitate poate fi inginerul Gheorghe  Pănculescu.

            Gheorghe Pănculescu, fiul lui Ghiță și al Nastasiei Panca,  s-a născut la data de 10 aprilie 1844 în Vălenii de Munte din actualul județ Prahova care, la vremea aceea, făcea parte din Plaiul Teleajen.  Rămâne orfan de tată, de timpuriu, și se mută la București la o mătușă din partea tatălui. Aici, la București, a absolvit  gimnaziul  Gheorghe Lazăr,  iar documentele consemnează rezultate foarte bune la învățătură. Încă de la vârsta de 14 ani s-a simțit atras de desen, în arhive păstrându-se câteva desene cu elemente florale arhitecturale.

            În 1867, când avea 23 de ani, s-a înscris la Școala Politehnică din Zürich. S-au păstrat documente din această perioadă, respectiv foaia matricolă, din care  se pot extrage informații utile despre implicarea lui Gheorghe Pănculescu  în procesul de  pregătire. Din lista disciplinelor rezultă că în acei ani, 1867-1869, elevii școlilor politehnice audiau și cursuri de cultură generală printre care istoria literaturii, istoria renașterii, economie politică.

            Cred că este momentul potrivit să subliniez importanța culturii generale pentru un om.

Cultura generală formează capacitatea de a comunica eficient, de a emite și de a înțelege  mesajele transmise prin mijlocele scrise sau audiovizuale. Cultura generală îi permite unui om să discearnă valorile, îi asigură unui om  capacitatea de a înțelege lumea în care trăiește.

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În 1869 se mută la Școala Politehnică din München unde studiază încă patru ani, până în 10 august  1873. A studiat teoria construcțiilor, teoria materialelor pentru construcții, geodezie. Iată cum era caracterizat, la finalul studiilor, de către directorul școlii: „La absolvire s-a dovedit că Gheorghe Pănculescu a corespuns la toate cerințele printr-o conduită corespunzătoare și  pentru acumulările și progresele realizate la obiectele de studii a obținut notele menționate în anexă”

            După terminarea studiilor, în 1873, Gheorghe Pănculescu se întoarce în țară. Diferența între cele învățate la Școala Politehnică din Zürich și nivelul tehnologic din țară era foarte mare. Diferența dintre rigoarea tehnologică deprinsă la Școala Politehnică din München și  munca manuală practicată în țară era descurajantă. Gheorghe Pănculescu, însă, nu s-a descurajat.

            Este locul să menționez, stimați ascultători,  că învățământul ingineresc din țara noastră a început la 1 octombrie 1864 prin înființarea „Școlii de Ponți, Șosele, Mine și Arhitectură” printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Importanța acestei școli începe să crească  din 1881, după  numirea  ca Director a inginerului Ion Gheorghe Duca, care a introdus exigența și disciplina în  activitatea școlii.

            Este potrivit să menționez, stimați ascultători, pentru a avea o imagine asupra nivelului tehnologic din țară că, între 1800 și 1882, majoritatea țărilor europene adoptaseră Legi în domeniul invențiilor. În Principatele Române, Legea invențiilor a fost adoptată abia în 1906, după lungi discuții asupra Proiectelor de Lege din 1860, 1861,1865, 1873, 1880 și 1885. Așadar …boală veche!

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În data de  11 iunie 1874 s-a angajat la Ministerul Lucrărilor Publice ca inginer la Circumscripția a IV-a  de poduri și șosele unde  a lucrat până la data de 17 martie 1883, adică  timp de nouă ani, cu o scurtă detașare la serviciul poduri de fier. Din documentele existente rezultă că din 17 martie 1883 până în 17 mai 1886 a fost șef de secție la lucrări de căi ferate.

A funcționat și inginer diriginte de șantier în portul Galați până în 1892. Pentru scurt timp s-a ocupat și de o cale ferată pe valea Topologului din Argeș.  Șeful lui Gheorghe Pănculescu a scris următorul Raport: „Cu  această ocasiune, am constatu că inginerul Gheorghe Pănculescu are toată aptitudinea cerută pentru o asemenea lucrare”. Așadar, o recunoaștere a competenței inginerului Pănculescu în domeniul construcției căilor ferate.

            Este locul să menționez, stimați ascultători, că în Europa construirea căilor ferate  era în toi. La 15 septembrie 1830 s-a inaugurat, în Anglia, prima cale ferată din lume. Și pe teritoriul actual al României se construiseră și se foloseau căile ferate. Amintesc  calea ferată Oravița- Baziaș, inaugurată la data de 20 august 1854. La 4 octombrie 1860 a fost inaugurată linia ferată Cernavodă-Constanța. De asemenea, calea ferată București-Giurgiu se dăduse în funcțiune  la 26 august 1869. La 13 septembrie 1872s-a deschis oficial linia Pitești-București-Buzău-Galați-Tecuci-Roman-Suceava, iar la 9 mai 1878 s-a inaugurat  calea ferată București- Pitești-Craiova- Vârciorova, lângă Orșova.

            Timp de șapte ani, între 1872 și 1879 au avut loc  dezbateri politice aprinse  despre construirea unei căi ferate de  la Ploiești la Predeal care să asigure legătură   Principatelor Române cu Austria. Prin 1874 s-a semnat o Convenție prin care România se angaja să construiască o cale ferată de la Ploiești la Predeal, iar Austria se angaja să construiască linia de la Brașov la Predeal.

            În sfârșit, lucrările la calea ferată Ploiești-Predeal au început la data de 1 martie 1876.

Lucrările fuseseră concesionate unei firme străine. După cinci luni, la începutul lunii septembrie, fuseseră construiți 13 km, de la Ploiești la Buda.  Apoi vremea rea, Războiul de Independență din 1877-1878, alte dificultățile legate de constructor au impus sistarea lucrărilor. La 1 martie 1878 sunt reluate. Podurile au fost proiectate de inginerul francez Emile Nouguier, colaborator al vestitului constructor Gustav Eiffel.

Pentru verificarea calității lucrărilor s-a făcut apel, ca și în zilele noastre, la experți străini printre care și profesorul Karl Culman de la Școala Politehnică din Zürich. Se poate presupune că Gheorghe Pănculescu și Karl Culman se cunoșteau din perioada în care românul fusese student  la Zürich.

Legenda spune că în perioada 1878-1879, celebrul inginer francez Gustav Eiffel, în timp ce inspecta porțiunea de cale ferată construit de francezi ar fi întâlnit un tânăr care  monta, care prefabrica, un segment  de cale ferată  pe care apoi îl monta pe terasamentul final. Deși un istoric-cercetător s-a documentat pe această temă, nu a reușit să găsească documente credibile care să confirme ipoteza acest tânăr a fost Gheorghe Pănculescu. Totuși, trebuie să admitem că toate legendele sunt frumoase, (pe mine mă fascinează) și se bazează pe elemente concrete, verificabile.

Există documente care atestă că inginerul francez Gustav Eiffel a construit, în 1882, Hotelul Traian din Iași. Există documente care atestă că inginerul român Gheorghe Pănculescu, alături de alți ingineri români, a participat la construirea acestui hotel.

Exită documente care atestă că Gheorghe Pănculescu a fost invitat, în data de 20 iunie 1883, la inaugurarea  liniei ferate Râmnic-Petra-Corabia-Ocnele Mari.

Se menționează și Decretul Regal nr.1533 din 10 mai 1884, prin care Direcția Generală a Căilor Ferate  din România îl avanasează ca „Inginer Ordinat clasa I-a”. Aceste documente demonstrează legătura inginerului  Gheorghe Pănculescu cu construcția de căi ferate dar și recunoașterea contribuțiilor sale în acest domeniu.

Există documente, din 1886, care  atestă numirea ca diriginte de șantier al Portului Galați și al  șoselei din Zimnicea-Port, respectiv din 1900  care confirmă participarea la construcția farului din Tuzla, alături de Anghel Saligny, cu zece ani tânăr decât Gheorghe Pănculescu. Farul din Tuzla este cel mai vechi far funcțional din România.

S-a căsătorit cu Maria Fotiade. A avut doi copii, doi băieți: Alexandru și Tudorel. Documentele legate de Gheorghe Pănculescu au fost  păstrate de  fiul lui Tudorel, Theodor Marian Pănculescu, născut în 1948.

 A decedat la data de 1 iunie 1924 și este înmormântat în Cimitirul Bellu din București. Menționez că testamentul era semnat „Gheorghe Pănculescu, inginer pensionar”

Din 2004, Școala de Arte și Meserii din Vălenii de Munte poartă numele „ Ing.Gheorghe Pănculescu”.

Va reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” are și un rol educativ. De aceea, în acest episod, am folosit de mai multe ori  sintagma „Există documente”, pe care le-am și menționat, ca să fiu credibil. Multe dintre documentele despre inginerul Gheorghe Pănculescu au fost păstrate de către membrii familiei. Ei bine, în perioada pe care o traversăm, există riscul să apară o „criză a documentelor”, inclusiv a documentelor legate de instituții, legate de școli. Fiecare dintre noi are datoria să „conserve documente” legate de oameni, legate de oamenii de lângă noi. Oamenii de lângă noi sunt importanți. Oamenii obișnuiți sunt importanți. Oamenii sunt importanți.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Marin Drăcea, militant pentru formarea „conștiinței nationale forestiere”.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Marin Drăcea, militant pentru formarea conșiinței naționale forestiere.

În ultimii ani se discută și se scrie mult despre conservarea pădurilor,  despre creșterea suprafețelor împădurite din țara noastră,  despre îmbunătățirea calitativă a fondului forestier, despre gestionarea durabilă a pădurilor, despre adaptarea  politicilor silvice la necesitățile legate de schimbările climatice.  S-ar putea crede că aceste subiecte sunt de dată recentă.  Totuși, istoria demonstrează că aceste subiecte i-au preocupat pe oameni și în alte vremuri. Istoria demonstrează că și în alte perioade  istorice personalitățile din știința și tehnica silvică au studiat  aceste probleme. Printre aceste personalități se numără și  Marin Drăcea.

Marin Drăcea s-a născut  la data de 15 octombrie 1885 în satul  Izvoru, din actualul județ Giurgiu. Marin a fost al doilea copil al familiei Dumitru și Ioana Drăcea care a avut, în total opt copii.

A început școala primară în 1891, în satul natal, Izvoru, având-o ca dascăl pe învățătoarea Florica Mărgineanu. În vara anului 1894, după ce  Marin Drăcea absolvise clada a III-a, un incendiu devastator distruge mai multe case, inclusiv școala și primăria din sat.

Toamna continuă  școala  primară la Giurgiu unde va aobsolvi și   prima clasă gimnazială.  Documentele nu consemnează  motivele pentru care  s-a mutat la București. Cert este că a continuat gimnaziul la Liceul Matei Basarb și  la Liceul Sfântul Sava din București. Examenul de absolvire a școlii gimnaziale l-a susținut la Liceul Sfântul Sava , iar cursurile liceale le-a urmat la Liceul Gheorghe Lazăr, secția reală, pe care le-a absolvit în 1905.

În același an, 1905 s-a înscris la Școala Superioară Silvică din Brănești, din apropiere de București, înființată în 1893. Se poate spune că Școala era la început de dum.

Este locul, stimați ascultători, să vă spun câteva detalii despre această instituție de învățământ superior. Așadar, Școala de Silvicultură de la Brănești  s-a construit pe un teren donat de  Regionala Silvică București. Încă de la început, lângă școală, s-a construit și Parcul dendrologic, iar câțiva arbori plantați atunci există și azi. Pregătirea viitorilor ingineri silvici dura cinci ani dintre care primul an era de practică, urmat de doi ani de pregatire teoretică. Apoi urma încă un an și jumătate de practică la un ocol silvic, iar în ultima jumătate de an se pregătea proiectul de absolvire. Mai trebuie precizat că viitorii elevi se puteau înscrie la concursul de admitere după un stagiu de practică la un ocol silvic și primeau diploma de inginer numai cei care, la finalul studiilor, obțineau cel puțin media 7,00. Toate aceste detalii  au fost prezentate având în vedere că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele, de a oferi referințe, oamenilor din zilele noastre.

Dar să revenim la Marin Drăcea, personalitatea despre care mi-am propus să vă povestesc azi.     Marin Drăcea a absolvit Școala Superioară de Silvicultură în anul 1909 continuându-și acitivitatea aici ca asistent, apoi ca profesor.

Spre finalul anului 1912 merge în Germania, la Universitatea din München, pentru perfecționare prin doctorat, unde începe o cercetare doctorală cu tema „Contribuții la cunoașterea salcâmului din România, cu privire specială asupra culturii sale în Oltenia”. Din păcate, izbucnirea Primului Război Mondial face ca susținerea publică să se petreacă abia în ianuarie 1923.

 În 1921 s-a înființat Școala Politehnică din București, iar din 1923  silvicultura devine o facultate a acestei instituții de învățământ superior.

 Marin Drăcea a fost unul dintre profesorii de bază ai Facultății de Silvicultură din București. Când spun „profesor de bază” am în vedere că în 1923 a fost numit profesor titular dar mă gândesc și la partea vizionară a activității sale, transformând   fundamental silvicultura din țara noastră.

Iată ce spunea Marin Drăcea în 1923: „Am luat și de la francezi și de la germani fel de fel de teorii, dar nu s-a căutat nici până acum a se stabili întru cât aceste teorii se pot aplica în silvicultura noastră și întru cât sunt aplicabile în condițiile specifice în care este așezată țara noastră”.

Pornind de la această constatare, Marin Drăcea a  elaborat, științific, tehnologia culturii salcâmului în țara noastră reușind să obținuă o producție lemnoasă încurajatoare. De asemenea, a elaborat tehnologia de regenerare progresivă a pădurilor de stejari reușind reconstrucția ecologică a acestor păduri.

În februarie 1927 obține o bursă de documentare în Statele Unite ale Americii pe tema organizării lucrărilor de cercetare în domeniul tipurilor de arborete și organizarea instituțiilor pentru administrarea pădurilor. La întoarcere, în 1930, a organizat trei Oficii pentru cercetări forestiere. Din activitatea de pionierat desfășurată în aceste Oficii și-a dat seama că dezvoltarea silviculturii din România trebuie să se bazeze  pe cercetări sistematice, corelate, organizate în instituții specializate. În acest context a reușit să înființeze, în 1933,  Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră  care a avut ca obiectiv fundamentarea  economiei forestiere pe baze științifice. A fost Directorul acestui Institut timp de 12 ani, până în 1945.

La început, Institutul avea  cinci Secții de Cercetare în București și  4 Statiuni de cercetare în diferite  regiuni ale țării: Stațiunea Gurghiu în Mureș, Stațiuna Casa Verde  în Timișoara, Stațiunea Comorova în Dobrogea. Lista trebuie completată  cu Stațiunea de cercetare Sinaia care fusese  înființată ca Laborator de cercetare încă din 1922.

Mai trebuie spus că Instititul funcționează și în prezent sub numele „Institutul  Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură” având patronimul  „Marin Drăcea”.

Pe lângă activitatea didactică, în perioada 1923-1930, ca director al Direcției împăduririlor  din „Casa Pădurilor”, s-a ocupat de  reorganizarea activității din direcțiile regionale,  acordându-le mai multă autonomie, și impunând drept criteriu de promovare a inginerilor silvici implicarea acestora în activitățile de împădurire.

A contribuit la introducerea plopului în cultura din România, în zona Ocolului Silvic Ciuperceni, acum Ocolul Silvic Calafat.

Este locul să menționez că instituția „Casa pădurilor” a fost înființată în 1910, având  ca obiectiv gestionarea bunurilor forestiere ale Statului Român. În 1930 aceasta  a devenit Casa Autonomă a Pădurilor Statului.  Ca fapt divers menționez că am găsit, în format digital, un anuar din 1936, cu titlul „Casa pădurilor statului și regimul silvic”, care are peste 200 de pagini și care prezintă angajații prin caricaturi făcute de redactorul anuarului.

În 14 februarie 1937 Ateneul Român a organizat un eveniment științific în cadrul căruia Marin Drăcea a prezentat conferința „Considerațiuni asupra domeniului forestier al României” în care menționa: „Pădurea este un organism care poate suporta o comparație cu noțiunea de organism așa cum o stabilesc științele biologice. Pădurea naște, trăiește și crește spre a se regenera apoi și pentru ca o nouă generație de arbori să ia locul  celei care piere. Am putea asemăna și mai bine pădurea cu un organism social în care se pot urmări foarte interesante procese de interdependență și de relațiune între părțile sale componente”.

Tot cu această ocazie a mai spus:„ Dacă este o problemă mare, permanentă, generală a poporului românesc, aceasta constă în elaborarea și difuzarea câtorva adevăruri fundamentale despre rolul pădurilor și apoi, pe baza acestora, cristalizarea câtorva norme general admise de a acționa sau de a reacționa față de economia forestieră. Noi am denumit încă de mult această mișcare: crearea unei conștiințe forestiere a poporului român” 

A fost președintele societății Progresul Silvic, în perioada 1934-1944. Societatea fusese înființată în 1886. Cu ocazia sărbătoririi semicentenarului societății, în 1937, a spus:    „Problema fores- tieră ocupă în adevăr primul plan în viața unui popor ca o problemă de cultură generală, de apărare națională în cel mai larg înțeles al cuvântului, de bunăstare și, în unele privințe, de viață și de moarte, de a fi sau a nu fi, pentru un popor. Un mare adevăr ce s-a spus adesea, nu numai de silvicultori ci mai cu seamă de mari oameni de stat și de mari gânditori ai neamului.  Iar popoare care, ca cel englez, au avut o dată imprudența să-și distrugă patrimoniul forestier au putut,  în timpul ultimului război, să înțeleagă bine ce înseamnă pădurea în viața unei țări. În centrul acestei probleme stă soldatul ei cel mai devotat, silvicultorul, sau gruparea tuturor Silvicultorilor. În cazul nostru societatea Progresul silvic”.

Menționez că Societatea „Progresul silvic” funcționează și în prezent, fiind  încă un argument al importanței  unirii specialiștilor în asociații profesionale.

În 1942 Marin Drăcea, ca o sinteză a cercetărilor teoretice și experimentale, a elaborat  primul tratat de silvicultură românească în care a definit politica forestieră din România.

Ca dovadă a valorii activității desfășurate, Marin Drăcea a fost ales, în 1944, membru al Academiei de Agricultură, Academia de Științe Agricole de azi.

În 1947, deși avea numai 62 de ani și era în plină putere  creatoare științifică, este obligat să se pensioneze  și împins spre un con de umbră profesională.

S-a stins din viață în data de 14 iunie 1958.

Din 1991, Academia Română acordă Premiul „Marin Drăcea”  pentru cele mai valoroase  lucrări din domeniul silviculturii. În 2010, Marin  Drăcea, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

          La finalul acestui episod vă recomand ca într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca Fa-cultății de Agronomie din Craiova, pe strada Libertății nr.19, unde ve-ți găsi, tipărite pe hârtie, două dintre conferințele susținute de profesorul Marin Drăcea. Pe  aceste tipărituri  o să găsiți, scrise de mână, dedicațiile către Gheorghe Ionescu Șișești, cea mai importantă personalitate a școlii românești de agricultură, născută în Oltenia, la Șișești, în același an și aceeași lună cu  personalitatea prezentată azi, Marin Drăcea.

Personalitățile adevărate se respectă reciproc.

          Vă sugerez ca apoi, într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare în Pădurea Bucovăț. După ce se urcă dealul spre Cetate, pe stânga, s-a amenajat, de curând,  drumul fores-tier Grăjdana, cu o lungime de 5,3 km. Atât cei care au fost în zonă în ultimii  50 de ani cât și cei care nu au mai fost până acum, au ce să vadă: Pădurea, ca organism viu, rezultat al conștiinței noastre forestiere, așa cum o vedea Marin Drăcea.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Cartianu- realizatorul  primelor  legături cu radiorelee din ţara noastră.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, vă invit să asculați  câteva cuvinte despre viața și activitatea inginerului Gheorghe Cartianu, realizatorul primelor legături cu radiorelee din țara noastră.

Mulţi dintre noi au aşteptat trenul într-o staţie de metrou din Bucureşti. Când călătoreşti timpul are altă valoare, aşa că fiecare dintre noi s-a uitat la afișajele din stațiile de metrou din București ca să afle felurite informații.

Primele tabele cu informații despre circulația ramelor de metrou au fost instalate încă de  la darea în funcțiune a acestui mijloc de transport, adică în 1979. La început erau niște simple cronometre care indicau timpul scurs de la plecarea unei  garnituri din stația de metrou. Desigur, un călător este interesat să știe când vine următorul metrou, așa cum este afișat acum. Toate soluțiie tehnice au evoluat, dar  ele au avut la bază o soluție inițială, de regulă mai simplă.

 Primele tabele de afișaj din stațiiile metrolului bucureștean au fost conecepute  de Gheorghe Cartianu, inginer, profesor, inventator, cercetător şi creator de şcoală în domeniul radiocomunicaţiilor. În plus, un om sensibil faţă de colaboratorii săi, un om cu o cultură vastă care declara: „A nu fi atent la artă, la literatură, pentru că eşti inginer, e o mare eroare. Te transformi într-o maşină, devii un robot lipsit de sensibilitate”.

Gheorghe Cartianu  s-a născut   la data de 8 august 1907  în comuna Borca,  situată pe malul râului Bistriţa,  judeţul Neamţ. Tatăl său, Ioan Cartianu, a fost inginer silvic, iar mama sa, Eufrosina, casnică, era o femeie cultă.Urmează şcoala primară în comuna Dubrovăţ,  judeţul Iaşi, iar liceul la Bacău.  Ca elev, a fost colaborator la Gazeta matematică. Admirator al lui Proust a citit multă literatură franceză. A luat lecţii de pian şi vioară dezvlotându-şi aptitudinile native pentru muzică. A dovedit, încă din acea vreme, spirit inventiv şi aplicativ, construind , cu fratele său Paul, un planor şi un aparat de radiorecepţie cu lămpi. Desigur, o realizare remarcabilă pentru vremea aceea.

In 1926, a terminat liceul, ca absolvent de onoare şi s-a înscris la  Şcoala Politehnică din Bucureşti,  Facultatea de Electromecanică. Paralel cu studiile politehnice, le-a urmat şi pe cele de la Facultatea de Matematică, la Universitatea din Bucureşti.

In 1932, a obţinut licenţa de la ambele facultăţi şi  este numit inginer la Societatea de Radiodifuziune, pentru a lucra la Studioul Bucureşti şi la staţia de emisie Otopeni. Între anii 1933-1934 a luat parte la lucrările de realizare a primelor studiouri de radiodifuziune din Bucureşti, a staţiei de emisie de la Bod şi a efectuat emisiuni experimentale cu mai multe staţii de emisie.  Din 1933, la solicitarea profesorului Ernest Abason, ocupă şi postul de asistent la Matematici speciale în Şcoala Politehnică. Profesorul Tudor Tănăsescu îl solicită, apoi, ca asistent la cursul nou-înfiinţat de Radiocomunicaţii. Această combinare  între rigurozitatea cunoştinţelor teoretice de matematici şi aplicaţiile din tehnica radiocomunicaţiilor a marcat ulterior întreaga sa activitate. Frumuseţea domeniului de radiocomunicaţii îl  face ca, începând cu anul1937, să renunţe  la alte activităţi şi se dedică în exclusivitate activităţii  didactice şi de cercetare ştiinţifică  sub îndrumarea profesorului Tudor Tănăsescu.Valenţa de bază a acestei activităţi a fost aplicabilitatea rezultatelor cercetărilor   şi, de aceea, multe dintre aparatele concepute de el, bazate pe tehnicile radio,  au fost utilizate în practica vremii.  

In 1948 devine conferenţiar la cursul de Radiocomunicaţii, iar din  1952 ocupă postul de profesor şi este numit şef al Catedrei de radiocomunicaţii, la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii nou-înfiinţată, unde  a activat până la sfârşitul vieţii sale, contribuind la orientarea şi dezvoltarea electronicii şi telecomunicaţiilor ca profesor-manager, aşa cum îl numea, mai târziu, unul dintre discipolii săi, profesoara Adelaida Mateescu.

Devine doctor inginer, în 1968, cu lucrarea „Modulaţia de frecvenţă”, iar din 1970, deţine titlul de doctor docent.
            În anul 1940, a formulat noul criteriu de stabilitate a sistemelor electrice liniare şi neliniare, cunoscute, în literatura de specialitate, sub numele  „Criteriul Cartianu-Loewe”.

            Gheorghe Cartianu a asistat la apariţia şi aplicarea celor mai importante invenţii în domeniul electronicii şi a adus contribuţii originale  la utilizarea acestora în practica curentă, prin perfecţionări, invenţii şi teorii originale.
                   În peioada 1933-1939  a construit mai multe staţii de emisie, cu care a efectuat emisiuni experimentale, iar în peioada 1947-1950  a realizat instalaţii de emisie, de concepţie proprie, cu modulaţie de frecvenţă.
                  În anul 1949, a realizat prima legatură cu radiorelee din ţară, între studiourile din Bucureşti şi staţia de emisie Tâncăbeşti, judeţul Ilfov, după o concepţie originală. Din Tâncăbeşti, efectua emisiuni şi recepţii de radiodifuziune, pe unde ultrascurte, cu modulaţie de frecvenţă, demonstrând superioritatea acestora, faţă de modulaţia de amplitudine. Au fost primele experimentări de radiodifuziune HF (High Fidelity), din România.
                    În 1970 a inventat o instalaţie de emisie-recepţie pentru legături bilaterale radiotelex şi primul sistem din lume, de comunicaţie bilaterală, pentru galerii de mină. A primit Medalia de aur, la  Expoziția de la Nürenberg, în 1969, pentru invenţia “Procedeu de transmitere a semnalelor în bandă largă”.

Una dintre ultimele preocupări ale sale a fost transmiterea orei exacte, prin radio şi prin fir, cu afişare digitală. O concretizare practică au fost, multă vreme, ceasurile de la Metroul din Bucureşti, atât cele care indicau ora exactă precum  şi cele care indicau intervalele de timp la care se succedau trenurile.

Este creatorul şcolii româneşti de radiotehnică şi radiocomunicaţii.             

A stimulat abordarea de  noi domenii de cercetare cum ar fi : stabilitatea sistemelor electrice, modulaţia de frecvenţă, sinteza circuitelor electrice, transmisiuni de date, procese informaţionale în organismele vii.

A scris  zece  cărţi de referinţă în domeniu printre care  „Modulaţia de frecvenţă” (1958) , „Bazele radiotehnicii” (1962) , „Sinteza în domeniul frecvenţă” (1974) . Modulaţia de frecvenţă, a fost tradusă şi publicată în Franţa, Rusia, Ungaria.

A fost redactor al revistei Telecomunicaţii în perioada 1956–1974.

În 1930 s-a căsătorit cu   Ana  Tomescu,   asistentă de limba engleză la Universitatea  din Bucureşti.  Iată ce a scris doamna Cartianu despre căsnicia lor: „…Am trăit o viaţă întreagă ca doi studenţi, fiecare cu locul şi preocupările sale, cu lucruri simple, mărginindu-se la membrii familiei, prieteni din tinereţe şi colegii de profesie. În dialogul nostru interdisciplinar, îmi vorbea adesea despre proiecte şi căutări ştiinţifice, ceea ce îi deschidea perspectiva voiajului imaginar al unui veşnic tânăr căutător în lumea cunoaşterii“.

În anul 1963, a fost ales Membru Corespondent al Academiei Române, iar în 1981 a primit  Premiul Traian Vuia al Academiei Române.

Recunoaşterea valorii sale profesionale şi umane  se regăseşte în mai multe iniţiative ale discipolilor săi. Un amfiteatru al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti, unul dintre Premiile acordate de Academia Română  pentru rezultate deosebite în domeniul ştiinţelor tehnice poartă numele „Gheorghe Cartianu”. Din 2002 un Liceu din Piatra Neamţ poartă numele „Gheorghe Cartianu”.

S-a stins din viaţă la 26 iulie 1982 în Bucureşti.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Gheorghe Cartianu,  profesorul, inginerul,  profesorul care a realizat primele afișaje  din stațiile metrolului  din București. De atunci, din 1979, multe s-au schimbat în domeniul afișajelor  electronice din sațiile de metrou, din metrou, din  stațiile de tramvai, din tramvaie.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Cartianu, vă sugerez să faceți o plimbare cu tramvaiul din Craiova. O să constatați că în fiecare stație  sunt montate panouri electronice care afișeză timpii de așteptare. În alte orașe sunt  altfel de panouri.

Dacă unii dintre dumneavostră mergeți des cu tramvaiul, iar panourile electronice nu mai sunt o noutate, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Cartianu, vă îndemn … să ne amintim  de vremea în care nu era afișat nimic! Așadar, stimați ascultători, să ne bucurăm de ce avem! Să păstrăm ce avem! Să dezvoltăm ce avem bun!

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Lazăr – fondatorul învăţământului în limba română.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc despre Gheorghe Lazăr, fondatorul învățământului în limba română.

Despre şcoală , despre reformarea şcolii  se vorbeşte şi se scrie mult azi.  Slujtorii şcolii de azi  aplică  soluţii sugerate sau impuse. În vremea fanarioţilor învăţământul se făcea în limba greacă , era accesibil numai  celor cu dare de mână, iar cei ce deţineau puterea  imitau tot ceea ce era străin. Acestea erau condiţiile când, un ardelean, Gheorghe Lazăr, a întemeiat învăţământul  cu predare în limba noastră.

                     Gheorghe Lazăr s-a născut  la data de 5 iunie 1779  în localitatea  Avrig, situată la 25 km de Sibiu, mergând înspre Braşov, şi atestată documentar încă din 1364. Părinţii săi,  Gheorghe şi Mărie Lăzăroaie, ţărani înstăriţi, voiau ca fiul lor să devină preot în sat, aşa cum doreau mulţi  săteni din acea vreme.  Avea nouă ani când a început  Şcoala primară  în Avrig, avându-l ca dascăl pe Ioan Barac cu care a păstrat legătura mulţi  ani. S-a dovedit un elev eminent , aşa că învăţătorul şi preotul din sat, Ioan Racotă, îl îndeamnă să  continuie  învăţătura la Gimnaziul Piariştilor din Cluj pe care l-a absolvit în 1806. Doar în primul an a obţinut calificativul bine, apoi  a fost declarat în fiecare an „eminent”.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că Ordinul piarist este un ordin călugăresc romano-catolic  înfiinţat cu scopul de a educa  tineretul în spirit religios. Şcoala piaristă din Cluj a fost înfiinţată   la data de 7 iunie  1776.

Dar să revenim la Gheorghe Lazăr.

 În a doua parte a  studiilor, numite şi gimnaziul superior, şi-a îndreptat atenţia în special asupra  filozofiei şi dreptului. Pentru a se întreţine a dat lecţii particulare fiului unei familii de intelectuali din Cluj, Gyulay Khun. Aici a avut acces la o bibliotecă bogată dar a întâlnit şi alţi intelectuali ai vremii printre care Samuel Crişianul, profesor de logică. Datorită condiţiilor materiale, aproape doi ani, între 1801 şi 1802, a studiat la Gimnaziul Piariştilor din Sibiu, perioadă în care Consistoriul din Sibiu, având în vedere  calităţile sale,   l-a selecţionat  pentru a deveni propovăduitor al catolicismului. După absolvirea gimnaziului a primit o bursă  de 200 florini pe an şi a  plecat la Viena  pentru a studia teologia cu cei mai renumiţi  profesori.

                     Spiritul său analitic l-a îndepărtat  de şcoala religioasă rigidă şi l-a îndreptat spre studiul  laic al  filozofiei, istoriei şi matematicii. În perioada 1806-1809, când  Austria a fost ocupată de armatele lui Napoleon I, Gheorghe Lazăr a lucrat ca topograf, alături de alţi studenţi concentraţi. Cunoştinţele şi experienţa dobândite atunci, i-au fost de mare folos mai târziu pentru a-şi căştiga existenţa, iar mai apoi la pregătirea topografilor  din Ţara Românească.

La Viena a publicat mai multe articole cu caracter pedagogic  în care îşi expune  concepţiile sale privind cugetarea liberă şi admiraţia pentru valorile  enciclopedice, pentru concepţiile democratice. Această schimbare de atitudine a lui Gheorghe Lazăr  i-a determinat pe susţinătorii săi din Consistoriul din Sibiu  să  nu-i mai acorde încrederea  pentru a ocupa un post de preot. A funcţionat, timp de patru ani, între 1811 şi 1815,  ca profesor la o şcoală elementară de teologie din Sibiu, cu un salariu de mizerie de 300 de florini pe an, venit pe care l-a avut şi ca student la Viena. A încercat să tipărească  unele lucrări cu carcater educativ dar  a fost împiedicat. Ca urmare a mai multor nedreptăţi care i s-au făcut, inclusiv evacuarea din locuinţa primită în cadrul şcolii, pleacă în Ţara Românească.

La recomandarea fostului său învăţător din sat, Ioan Barac, stabilit între timp la Braşov, este primit de logofeteasa  Cantica Bărcăneasa ca învăţător particular pentru fii săi. Îl suie  în caleaşca sa şi îl trece munţii în Ţara Românească, bazându-se şi pe faptul că era rudă cu Grigorie Dimitrie Ghica, devenit ulterior Domn al Ţării Româneşti.

 A lucrat ca inginer topograf  pe moşia  banului  Constantin Bălăceanu care avea şi atribuţii privind  coordonarea şcolilor din Ţara Românească. Împreună cu Iordache Golescu, cu Ioan Văcărăscu, cu mitropolitul Dionisie au pus la punct un plan amplu de organizare a şcolii pe trei grade, începând cu  şcoala primară, apoi învăţământul  mediu  şi continuând cu învăţământul superior, universitar. Datorită reputaţiei de inginer şi geometru pe care şi-o câştigase în capitala ţării, Gheorghe Lazăr are şansa  “să prezinte personal în Divanul cel mare al ţării, în faţa Domnitorului şi în faţa dascălilor de la Academia grecească  din Schitul Măgureanului, planul său de organizare a unei Academii cu ştiinţe în limba română , cuprinzând şcolari de la cei „de tot neştiutori” până la matematicieni virtuoşi, filozofi şi jurişti….”

Divanul ţării a discutat acest plan aprope trei luni, dar la data de 6 martie 1818 a aprobat planul propus de Gheorghe Lazăr.

                     La 24 martie 1818, a  început activitatea didactică  cu predare în limba română  la Şcoala de inginerie hotarnică românească. Localul, deşi situat în centrul Bucureştiului, fostele chilii ale mănăstirii  Sf. Sava, era  impropriu pentru o şcoală. Elevii acestei şcoli erau  copii micilor meseriaşi şi ai târgoveţilor. Cei cu dare de mână mergeau în continuare la şcolile greceşti.

Gheorghe Lazăr a elaborat mai multe manuale  prin care a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice în limba română. Se aminteşte „Aritmetica matematicească”  şi „Trigonometria  cea dreaptă”, adică trigonometria plană.  I s-au alăturat şi alţi cărturari : Eufrosin Poteca , Ion Eliade Rădulescu. A introdus discipline noi precum geometria, filosofia, geografia, gramatica.

Scriind noile manuale, prin traducerea sau compilarea  celor utilizate în Europa, Gheorghe Lazăr a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice  în limba română. Termeni precum adunare, scădere, înmulţire, împărţire, latură, triunghi, sin , cos, punct, linie, poligon, trapez  au fost introduşi de Gheorghe Lazăr şi îşi păstrează forma şi azi. Desigur, alţi termeni au suferit  schimbări radicale, alţii s-au pierdut în timp, aşa cum se întâmplă, de altfel şi astăzi.

         În felul acesta, Gheorghe Lazăr a demonstrat că limba română poate fi folosită pentru a transmite cunoştinţe de bază, cunoştinţe inginereşti dar şi cunoştinţe de filozofie, disciplină  considerată, la vremea respectivă,   piatra de încercare a unei limbi superioare care poate fi folosită în învăţământul universitar. Până la înfiinţarea şcolii de la Sf.Sava, numită de Gheorghe Lazăr  „Academia cu ştiinţe”, filozofia  era predată numai în limba greacă la Academiile domneşti  la care nu aveau acces  decât cei privilegiaţi.

În primăvara anului  1823 s-a îmbolnăvit şi a simţit că nu mai are mult de trăit aşa că l-a chemat pe fratele său, Onea –numit şi Oancea, să vină cu căruţa la Bucureşti şi să-l  readucă în satul lor, Avrig. După câteva luni, la 17 septembrie 1823 s-a stins din viaţă şi  a fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe, nu departe de casa în care s-a născut. Avea 44 de ani. Pe cruce este gravat  un epitaf scris de Gheorghe Lazăr : „ Cititorule, Ce eşti am fost, Ce sunt vei fi, Găteşte-te dar”

După 63 de ani de la moartea sa , în 1886, a fost amplasată în Bucureşti o statuie a lui Gheorghe Lazăr  şi un bust în Avrig, localitatea în care s-a născut, iar în 1973  a fost amplasat şi la Sibiu un bust din bronz.

În multe orașe, câte o stradă poartă numele Gheorghe Lazăr. Printre aceste orașe se numără București, Constanța, Timișoara, Satu Mare, Sibiu, Brașov. Putem spune că în toată țara numele lui Gheorghe Lazăr este cinstit.

            Câteva Licee din țară poartă numele Gheorghe Lazăr.  Evident  în București și Sibiu funcționează câte un Colegiu cu patronimul „Gheorghe Lazăr”.

            În  2007 Parlamentul României a stabilit, prin Legea nr.289 din  29 octombrie, ca data de 5 iunie,  data la care s-a născut Gheorghe Lazăr, să fie declarată Ziua Învățătorului în România.

            La finalul acestui episod,  stimați ascultători, mi-am propus să vă spun cum îl caracteriza Onisifor Ghibu,  unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri  din 1918: „Gheorghe Lazăr nu este un cărturar ardelean oarecare, care a întrebuințat cel dintâi limba românească în predarea învățământului de diferite categorii, în Bucureștii grecizați de Fanarioți, și care a făcut legătura între teorie și practică, – el nu este un dascăl în rând cu alți dascăli chemați să facă lecții mai mault sau mai puțin practice cu ucenicii  săi, nici un autor  oarecare de manuale de Aritmetică și Trigonometrie, – el este o figură care poate fi declarată cu drept cuvânt ca unică în istoria nu numai a ănvățământului și culturii, ci în întreaga noastră istorie națională. El este unul din marii eroi ai naționalității noastre, dechizător d epocă nouă. El a fost stegarul  care a dschis, nu atât  prin programe pompoase, cât prin inițiative  clare, îndrăznețe și eficace, calea spre mântuirea tot norodului românesc.”

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Simion Stoilow creatorul școlii românești de analiză complexă

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  o să vă povestesc despre Simion Stoilow, creatorul școlii românești de analiză complexă.

Avem datoria morală  să povestim crâmpeie din viața oamenilor care  și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova,  pentru națiunea noastră, pentru  ca viața noastră, a celor de azi, să fie, astfel,   o verigă din istoria neamului românesc. Unii au fost personalități cu recunoaștere mondială, au luptat în Primul Război Mondial, au condus instituții de învățământ superior, Facultăți sau Universități, au reprezentat România   ca diplomați, ca ambasadori. Unul dintre aceștia a fost Simion Stoilow.

Numele Stoilow are rădăcini în istoria Craiovei. Acest nume este legat de generalul de Brigadă Simion Stoilow care s-a remarcat în luptele de la Plevna. Militarul Stoilow a plecat pe front cu Regimentul 4 din garnizoana Craiova remarcându-se în Războiul de Independență  în luptele de la Bukov și de la Plevna. Pentru faptele de arme a fost decorat  cu mai multe distincții printre care Medaliile „trecerea Dunării” și „Apărătorii Independenței”.

Generalul Simion Stoilow s-a născut și a murit la Craiova.

Fiul său, care s-a numit tot Simion, s-a născut la data de 14 septembrie 1887 în București dar a crescut în Craiova, în casa situată pe strada Unirii  nr. 5 și a fost unul dintre marii matematicieni ai României, ai lumii. Pe casa  din strada Unirii nr. 5 este amplasată o placă din marmură  care amintește de familia Stoilow.

A urmat clasele elementare la Școala Obedeanu din Craiova apoi a studiat la liceul la Colegiul Carol I din Craiova

In anul 1907, imediat după absolvirea  cursurilor Școlii Centrale din Craiova, actualul Colegiu Carol I,  pleacă la Paris cu gândul să devină inginer dar se va înscrie la Facultatea de științe de la Sorbona. După 3 ani, în 1910, obține licența în matematici, iar în 1914  finalizează Teza de doctorat, în domeniul ecuațiilor cu derivate parțiale, pe care o va susține abia în 1916. Se întoarce în ţară, este mobilizat  ca ofiţer de geniu și participă la luptele din Dobrogea și din Moldova.

            În 1919, la un an după terminarea Primului Război Mondial este încadrat  la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, catedra de geometrie analitică. În același an obține titlul de doctor docent la Universitatea din Iași  unde este încadrat conferențiar de algebră superioară. În perioada 1921-1939 a fost profesor la Universitatea din Cernăuți.

Între anii 1925-1926 şi 1932-1939 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Iași.  Timp de doi ani, între  1939 și 1941, a funcționat ca  profesor de analiză matematică la Școala Politehnică din București, după care s-a mutat la Universitatea din București unde a funcționat până în 1961. Pe lângă activitatea didactică, a desfășurat o remarcabilă activitate administrativă în calitate de Rector, între 1944 și 1945, și de Decan al Facultății de matematică și fizică, în perioada 1948-1951.

Timp de doi ani, între 1946 și 1948, adică la începuturile perioadei comuniste, când intelectualii de valoare erau apreciați,  a fost Ambasadorul României la Paris. A  păstrat legătura cu cercurile  științifice și culturale franceze și după reîntoarcerea în țară organizând  „zilele prieteniei franco-române” în 1955.

A fost membru al Academiei Române din 1936, ca membru corespondent, apoi ca membru titular, din 1945.

Creator de școală matematică, în 1946 a fondat, în cadrul Academiei, Institutul de Matematică.

La începutul anului 1961 starea sănătății se înrăutățește și din februarie 1961, la vârsta de 74 de ani, a devenit profesor onorific al Universității din București. Din păcate în data de 4 aprilie s-a stins din viață.

A făcut descoperiri importante în matematici, unele teoreme purtându-i numele, și a publicat peste 102 de  lucrări în domeniu, fiind considerat creatorul școlii românești de analiză complexă. A abordat teme complexe  despre gândirea matematică printre care  axiomatica în matematica modernă  și infiniţii mici. Numele lui Simion Stoilow a intrat în istoria științei prin „Teorema de descompunere Stoilov”,  „suprafețele  Iversen Stoilow” și altele.

 Lucrările lui Simion Stoilow  conţin contribuţii originale în cercetarea matematică  precum și  articole  dedicate unor nume mari ale matematicii printre care și  Gheorghe  Ţiţeica.

A publicat în Gazeta matematică articole despre filosofia matematicii

A scris cărți fundamentale în domeniul matematicii, în marea lor majoritate în limba franceză. Iată câteva tiluri „Algebra abstractă”, 1935, „Teoria funcțiilor de o variabilă complexă”, publicată întrei volume în perioada 1954-1958.

Editura Academiei Române i-a publicat, în 1964, cartea „ Oeuvre mathématique”.

Ca recunoaștere a valorii lucrărilor elaborate, Simion Stoilow a  primit numeroase Premii, Medalii, Ordine Naționale prin care  „Legiunea de onoare” în 1928, Ordinul „Steaua României” în grad de Mare ofițer în 1946.

Așadar,  Simion Stoilow este un stindard al matematicii mondiale,  a fost luptător în Primul Război Mondial, a fost ambasador, a fost Decan al Facultății de Matematică din București, a fost Rector.

Ca dovadă a recunoașterii  valorii profesionale, un Premiu al Academiei Române, „Premiul pentru științe matematice”, îi poartă numele: Simon Stoilw

Pentru a-i cinsti memoria, o stradă din Craiova îi poartă numele:Simion Stoilow.

Interesant de menționat că strada Simion Stoilow din cartierul Rovine se intersectează cu strada Gheorghe Țițeica pentru a marca și fizic legătura dintre activitatea  lui Gheorghe Țițeica și a lui Simion Stoilow. Să fie oare o pură întâmplare sau cei care au botezat cele două străzi au fost buni cunoscători ai istoriei științei și tehnicii?

Strada Simion Stoilow din cartierul Craiovean Rovine  este paralelă cu strada Nicolae Iorga și face legătura dintre strada Gheorghe Țițeica și strada Mihail Bârcă.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, pentru consolidarea informațiilor despre Simion Stoilow vă propun ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să mergeți pe strada Unirii și să priviți casa de la nr.5. Apoi mergeți  în cartierul Rovine, pe strada Simion Stoilow. Stați de vorbă cu cel puțin un  locuitor al zonei. Vorbiți cu el despre Simion Stoilow. Avem datoria morală  să povestim crâmpeie din viața oamenilor care  și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova,  pentru națiunea noastră, pentru  ca viața noastră, a celor de azi, să fie, astfel,   o verigă din istoria neamului românesc.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Anghel Saligny, primul inginer român președinte al Academiei Române

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  aș vrea să vă impresionez cu câteva informații despre Anghel Saligny, primul inginer Președinte al Academiei Române.

Ca să ajung în satul meu, venind dinspre Craiova, trebuie să trec peste râul Motru. L-am traversat, de mult, cu podul umblător .Un fel de barcă cu fundul și capetele plate, legat de un lanț ancorat pe cele două maluri. Apoi s-a construit un pod din bârne de lemn, înlocuit în anii din urmă cu unul din beton.

Am traversat Dunărea cu bacul, pe la Calafat, pe la Bechet, pe la Zimnicea, pe la Călărași.

Am traversat Dunărea, cu trenul, pe podul de la Fetești-Cernavodă, construit sub coordonarea inginerului Anghel Saligny.

Anghel Saligny s-a născut la data de 4 mai 1854 în satul Șerbănești de lângă Tecuci. Istoria spune că părinții  săi,  se îndreptau spre Focșani, venind de la un Iarmaroc. La Șerbănești i-a prins o ploaie torențială, care a ținut câteva  zile la hanul din Șerbănești unde a venit pe lume copilul Anghel.

A urmat școala  în Focșani, la pensionul administrat  de tatăl său. După absolvirea liceului  s-a înscris la  Universitatea  din Berlin apoi, inspirat de dezvoltarea căilor ferate din Germania,   s-a mutat la o Școală Tehnică Superioară de lângă Berlin, unde a studiat despre construcția podurilor și a sistemelor hidrotehnice cu marii profesori ai  timpurilor respective. A obținut diploma de inginer în 1874 și a lucrat, timp de un an, la construirea căilor ferate din Germania.

În 1875  a revenit în țară și a lucrat la Serviciul de Poduri și Șosele din București, apoi la construirea  căii ferate Ploiești-Predeal. Istoria consemnează că  podurile construire de Anghel Saligny pe acest tronson însumează  1165 m, adică mai bine de 1 km.

             În perioada 1881-1883 s-a ocupat de înlocuirea podurilor  de cale ferată din lemn cu poduri metalice duble, pentru calea ferată și pentru șosea. Podul de la Cosmești, peste Siret, este funcțional și în prezent. Pe  partea de sus a podului circulă trenul, iar pe partea de jos circulă autovehicule rutiere.    Vă reamintesc, stimați ascultători, că un pod asemănător a fost folosit, până în 1970, pentru traversarea Jiului la Podari, lângă Craiova. Pe partea de jos circula trenul  Craiova-Calafat, iar pe partea de sus  era  șoseaua de legătură  dintre Craiova și sudul județului.

            În 1883 s-a pus problema construirii unui pod  pentru calea ferată peste Dunăre, în zona Fetești-Cernavodă, pentru asigura legătura directă cu provincia Dobrogea. S-a lansat o competiție, dar cele 8 proiecte depuse nu au întrunit exigențele impuse. După patru ani, în 1887, Anghel Saligny, care avea atunci 33 de ani, în calitate de Director al Direcției Generale a Căilor Ferate din România, primește misiunea de a se ocupa  de proiectarea și construirea podului peste Dunăre, la Cernavodă.            S-a documentat. A selectat ingineri de la Școala Națională de Poduri și Șosele, adică a făcut echipă cu foștii săi studenți. Proiectul a fost gata în trei ani, adică în 1890. Imediat s-a ținut licitația  pentru executarea podurilor, cu deschiderea de 100 m, o premieră la vremea aceea, care însumau o lungime de  km.

            La 14 septembrie 1895 podul Fetești- Cernavodă a fost inaugurat.        Prim Ministru era Lascăr Catargiu.

Este locul să menționez, stimați ascultători, că inginerii români din zilele noastre, uniți în Asociația Generală a Inginerilor din România, au decis ca ziua de 14 septembrie să fie declarată Ziua inginerilor și sărbătorită în fiecare an.

            Dar să revenim la Anghel Saligny și la podul de la Cernavodă.

            La inaugurare, podul de 4087,95 m, era cel mai lung  din Europa. Podul are 15 deschideri de 60 metri, 4 deschideri de 140 metri și o deschidere centrală, deasupra Dunării, de 190 metri. Este construit la 30 m deasupra apelor Dunării, pentru a permite navigarea vaselor fluviale.

            Deși povestea inaugurării podului este cunoscută,  o voi repeta  pentru că metoda de încercare, de verificare finală  este folosită și în prezent. Inaugurarea trebuia să inspire încredere celor care urmau să  călătorească cu trenul pe podul peste Dunăre. Mai întâi, un tren, compus din 15 locomotive, a traversat podul cu viteza de 60 km/oră. Apoi, un al doilea tren  cu vagoane pentru călători, în care se îmbarcaseră 400 de persoane, a traversat podul cu o viteză de 80 km/oră. La capul podului, cel dinspre Cernavodă, sunt amplasate, de o parte și de alta, statuile a doi soldați, doi Dorobanți, care ne amintesc de Războiul de Independență din 1877-1878.  Ca să vă impresionez,  vă reamintesc că, în tot acest timp, Anghel Saligny stătea într-o șalupă, sub pod, alături de colaboratorii săi.

            De altfel, cu ocazia unei întâlniri oficiale în care Anghel Saligny a fost lăudat, acesta a spus:„ Eu nu am așa mare merit în ceea ce s-a făcut, căci am avut în jurul meu elemente cu totul superioare, care m-au ajutat, și am avut norocul să găsesc asemenea colaboratori. Sunt sigur că fiecare dintre dumneavoastră, dacă ar fi avut același noroc, făcea cât și mine, dacă nu chir mai mult și mai bine ca mine”.

            Pentru ca povestirea mea să fie completă precizez  că în 1884 Anghel Saligny a fost numit profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București. A ocupat acest post până la pensionare, în 1914, când a împlinit vârsta de 60 de ani. Unul dintre studenții lui a fost craioveanul Gogu Constantinescu. În 1925  George Țițeica spunea: „ a avut marele  merit …să dea încredere corpului ingineresc român în puterile lui, aceasta fiind o operă de înaltă  și prețioasă educație națională”.

            Anghel Saligny și-a demonstrat  valoarea prin proiectele și construcțiile realizate așa  că în 1892 a fost primit în Academia Română ca membru corespondent, iar în 1897 a  devenit membru titular. Acest moment este asociat cu întâmplare  emblematică pentru  modul în care este percepută activitatea inginerilor. Ei bine,  la ședința de titularizare în Academie,  Anghel Saligny nu a obținut numărul de voturi necesare pentru că nu avea  cărți și articole. În această situație Președintele Academiei Române  a organizat o excursie cu vaporul pe Dunăre la care au participat majoritatea membrilor. Când s-au apropiat de Cernavodă au fost invitați pe puntea vaporului să admire răsăritul de soare. Spre surprinderea  tuturor, au dat cu ochii de   frumosul și maestuosul pod metalic. Firesc, au întrebat cine l-a  construit, iar Președinte Academiei le-a  răspuns: „ Cel pe care l-ați respins la scrutinul de acum câteva zile”.

            În scurt timp, mai precis în zece ani, Anghel Saligny i-a convins pe membrii Academiei  de valoarea sa. Așa se face că în 1907  a fost ales Președinte al Academiei Române, fiind primul inginer care a ocupat această funcție. Iată ce a spus Anghel Saligny cu ocazia alegerii sale:„  Cu câteva zile în urmă mai mulți colegi binevoitori mi-au propus  să primesc  a fi ales președinte al instituției noastre. Am răspuns hotărât că onoarea aceasta este prea  mare pentru mine care, între dumneavoastră, nu sînt dintre cei mai vechi și că sunt alții care trebuie să aibă pasul înaintea mea. Acum, că ați avut indulgența să-mi acordați această onoare, primesc sarcina ce mi-ați încredințat-o și vă mulțumesc din toată inima, asigurându-vă că-mi voi da  toate puterile pentru propășirea acestei instituțiuni, care ne este atât de scumpă”.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele. Să-i apreciem pe oamenii care au făcut ceva  concret, durabil pentru țară și pentru neam, iar Anghel Saligny a făcut.

            Anghel Saligny  avut contribuții notabile în construirea porturilor fluviale și maritime. În 1884 a început proiectarea și amenajarea porturilor Brăila și Galați. În 1889 docurile și antrepozitele erau finalizate.

            Mai menționez doar  un exemplu.  Avizarea proiectelor pentru lucrările de șosele, căi ferate etc. era făcută de Consiliul Tehnic Superior, înființat încă din 1847, și condus de un Președinte care, de regulă era un om politic. Ei bine,  în perioada în care a fost Ministru Lucrărilor Publice, pentru câteva luni și, implicit, Președintele Consiliului Tehnic Superior, a modificat Statul Consiliului  astfel încât această funcție tehnică, de specialitate să nu mai fie ocupată de un om politic.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Anghel Saligny, vă sugerez ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică să faceți o excursie până la Vidin. Puteți să mergeți  cu mașina sau cu trenul. Ca să ajungeți la destinație o să traversați podul peste Dunăre. Podul a fost inaugurat în 2013. Trecuseră 118 ani de la inaugurarea podului  care poartă numele Anghel Saligny.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Traian Vuia, pionier în aviația mondială

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă reamintesc contribuțiile lui Traian Vuia  în aviația mondială

Pe deasupra Craiovei zboară, din când în când, un avion cu elice  pentru dezinsecția orașului. Zboară la înălțime mică și, uneori, parcă îl ghicești pe pilot.

În partea de sud a Craiovei, zboară un avion cu elice, care tractează un aeroplan. Îl duce la înălțimea potrivită, apoi îl lasă să planeze  singur.

Destul de  des, câte un monoplan cu puțini oameni la bord, zboară la 2-3 km înălțime.

Aproape zilnic vedem elicopterul SMURD brăzdând  cerul Craiovei.

Ei bine, unul dintre conaționalii noștrii a avut  contribuții-pionier în zborul cu avionul și în zborul cu elicopterul. Este vorba despre Traian Vuia.

Traian Vuia s-a născut la data de 17 august 1872 în satul Surducul Mic din județul Timiș. Acum satul Surducul Mic, împreună cu  alte cinci sate formează comuna Traian Vuia, situată la 25 km Nord-este de Lugoj. Părinții săi au fost agricultori.

A urmat  școala primară în câteva localități apropiate, iar Liceul la finalizat  în 1892 la Lugoj. Documentele consemnează că a absolvit fiecare clasă cu calificative  maxime demonstrând, în același timp, aptitudini pentru mecanica aplicată. De aici până la pasiunea pentru construirea unui  avion a fost doar un pas. Jocurile  din copilărie l-au ajutat să fac acest pas. Iată  ce povestea Traian Vuia, peste ani: „La vârsta de zece ani, când frecventam școala elementară din Făget, în anul 1881, învățătorul Malher construise pentru băiatul său un zmeu. Acest zmeu, învelit cu hârtie albastră putea văzut din orice punct al orășelului. Mai târziu , ca elev la liceul din Lugoj, construisem mai multe zmeie și le experimentam pe câmpul  de sub poalele viilor”.

Să nu uităm, stimați ascultători: la liceu elevii își însușesc noțiuni de fizică și de mecanică. Învață despre portanță, adică despre forța care  ridică avionul în aer. Train Vuia a înțeles  lecțiile de fizică.

În 1892 s-a înscris la   Școala politehnică din Budapesta, Facultatea de Mecanică. Participarea la cursuri și laboratoare era obligatorie, iar cheltuielile  erau peste puterile financiare ale lui Traian Vuia. Se înscrie la Facultatea de Drept  pentru că, în această calitate, a putut să lucreze în birourile unor avocați. În 1901 a absolvit Facultatea de Drept și at fi putut să profesez în  acest domeniu dar  Traian Vuia  se gândea mereu la „automobilul cu aripi”.

La data de 27 iunie 1902 pleacă spre Paris, unde ajunge  la data de 1 iulie, ducând cu el modelul  aeroplanului-automobil și speranța că acolo, la Paris, va găsi atmosfera potrivită pentru finalizarea planurilor sale. Mai întâi s-a documentat. A constat că teoria zborului mecanic era  bine conturată. Iată ce spunea Traian Vuia în acea vreme: „Aveam certitudinea zborului cu mijloace mecanice. Și nu puteam să-mi explic de ce mașina  de zburat nu s-a inventat, deoarece toate condițiile tehnice erau date și toate principiile teoretice stabilite”.

În 16 februarie 1903 depune, la Academia de Științe din Paris, „Proiectul de aeroplan-automobil”. Lumea științifică nu putea depăși barierele cunoștințelor anterioare și  barierele  experiențelor contemporane. Nu a avut succes dar a înțeles că aeroplanul avea nevoie un motor care să antreneze elicea. Motorul încă nu exista.

În 15 mai 1903 depune la Oficiul de Brevete din Paris Cererea  pentru invenția sa „Aeroplan-Automobil”.  În 17 august 1903 obține Brevetul de invenție  nr.332.106. Soluția  brevetată prevedea trenul de aterizare și  triciclul  pe care se deplasa  aeroplanul.

Existența Brevetului i-a convins pe compatrioți, în special pe lugojeni  să strângă banii necesari așa că Aurel Vlaicu începe construirea aeroplanului  în toamna anului 1903. Termină partea mecanică în februarie 1905. Între timp, în toamna anului 1904 începe să construiască motorul pe care îl va finaliza  abia în decembrie 1905.

Traian Vuia  a realizat un aeroplan la care a adus câteva noutăți esențiale: trenul de aterizare, folosirea unei singure elice , adică a construit un monoplan, elicea este plasată în fața aripilor, iar  cârmele de profunzime și de direcție sunt montate în partea din spate a aeroplanului.

În decembrie 1905 aeroplanul era pregătit. Prima probă s-a făcut  spre  sfârșitul lunii decembrie pe un drum comunal  care lega  localitatea Montesson cu râul Sena Un drum necirculat pentru ca manevrele să poată fi făcute în liniște. La prima probă a participat numai Traian Vuia asistat de mecanicul său. Aeroplanul s-a deplasat pe drum, prin tracțiunea elicei, atingând viteza de 40 km/oră. Era o premieră. Vremea a fost rece, Traian Vuia contractează o răceală care îl va ține departe de aeroplanul-automobil până în februarie 1906.

În 5 februarie 1906, deși condițiile meteorologice erau nefavorabile, în prezența mai multor personalități franceze, cu preocupări în domeniul aeronautic,  precum și a jurnaliștilor, Traian Vuia a mai făcut o probă de reluare pe drumul comunal de la Montesson pentru a demonstra că avionul automobil se  deplasează tras de elicea avionului. Oamenii nu mai văzuseră încă așa ceva.

 În 6 martie s-a făcut o probă de accelerare a aeroplanului-automobil. A parcurs 400 de metri în 30 secunde.

Am insistat asupra acestor detalii, stimați ascultători, pentru că în aplicarea tuturor invențiilor pionier, adică a acelor soluții tehnice nemaiîntâlnite până atunci se procedează la fel: soluția este testată, este încercată pas cu pas, bucată cu bucată.

Așa s-a pregătit și evenimentul epocal din 18 martie 1906.

Train Vuia a rulat de mai multe ori pe drumul comunl de la Montesson.

A observat că arcurile pe care sunt montate roțile se destind. A observat că  denivelările drumului nu mai sunt resimțite de aeroplanul-automobil. Erau semne că  acesta se ridică de la sol.  A mai făcut o încercare. A rulat aproape 50 m, s-a desprins de la sol, s-a ridicat la înălțimea de 1 m, a zburat cca 12 m, apoi s-a așezat ușor pe pământ. Au fost de față mecanicul și doi prieteni. N-a fost și  presa, sau o persoană oficială, așa că evenimentul a trecut neobservat și …uitat.

Într-o discuție cu inginerul  George Lipovan, care a scris despre contribuțiile lui Traian Vuia în  aeronautică, acesta  a spus: „Ce importanță are cine a făcut  un lucru? Important este că el există. Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om”. Cu altă ocazie a mai spus: Eu nu lucrez pentru gloria mea personală ci lucrez pentru gloria geniului uman”.

A reluat încercările. Cele  din 7 și 14 octombrie 1906 le-a făcut pe câmpul de la  Issy-les-Moulineaux, omologat de  Aero-Clubul Franței. Aceste reușite sunt consemnate în istoria zborului cu un aparat mai greu decât aerul.

Traian Vuia s-a ocupat și de zborul cu ceea ce  numim azi elicopter. Prin articolele pe care le-a publicat și prin  conferințele pe care le-a susținut i-a convins pe contemporanii săi că aripa rotativă, adică elicea elicopterului,  poate să îndeplinească atât rol de sustentator cât și rol de propulsor.

În toamna anului 1946 Traian Vuia s-a  îmbolnăvit.  Multiplele șicanări l-au obosit. Singura dorință pe care o mai avea era aceea de reveni în țară. A revenit dar a rezistat doar până la 2 septembrie 1950 când s-a stins din viață.

Un liceu din Craiova poartă numele Traian Vuia.

Pentru consolidarea informațiilor despre Traian  Vuia, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să  vizitați Aeroclubul din Craiova, situat pe drumul spre Podari, pe partea dreaptă.

Apoi puteți să vă continuați excursia spre Liceul Traian Vuia. Intrați pe strada General Dragalina și mergeți până la intersecția cu strada Rovinari.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.