Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Mihail Bârcă, profesor de muzică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să împletesc, să îmbin, să reunesc în povestirea mea viața unui om, unui muzician, Mihail Bîrcă,  și istoria unei instituții, Filarmonica din Craiova.

            De regulă, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” v-am povestit despre ingineri, matematicinei, fizicieni, chimiști, medici.  În partea de început a unia dintre episodele în care am povestit despre inginerul Gheorghe Cartianu am folosit o frază spusă de acesta:„A nu fi atent la artă, la literatură, pentru că eşti inginer, e o mare eroare. Te transformi într-o maşină, devii un robot lipsit de sensibilitate”. Unul dintre ascultători,  un tânăr de 21 de ani, cu aplecare spre esența existenței omului,  a remarcat  acest citat,  din lunga mea povestire despre realizările  inginerești ale profesorului Cartianu.

Remarca tînărului ascultător  m-a îndemnat să extind  gama personalităților evocate și, în acest context, azi mi-am propus să împletesc, să îmbin, să reunesc în povestirea mea viața unui muzician, Mihail Bârcă,  și istoria unei instituții, Filarmonica din Craiova.

            Mihail Bârcă s-a născut la data de 5 noiembrie 1888 în localitatea Mileștii Mici, județul Lăpușna din Republica Moldova. Localitatea este bine cunoscută pentru podgoriile sale, pentru Crama care funcționează în această localitate.Oamenii din Mileștii Mici au avut parte încă din 1843 de o școală în sat. Acum, în Mileștii Mici funcționează un liceu teoretic  modern, înființat în 1998, și care poartă , din 2003, numele lui Mihail Bârcă.

În 1911  Mihail Bârcă începe studiile în domeniul muzicii  la școala muzical- dramatică din Moscova care avea, la vremea aceea, statut de conervator pe care le finalizează în 1914, după care se stabilește la Chișinău unde desfășoară o susținută activitate în domeniul muzical. A fost maestru de cor la Opera basarabeană între 1919 și 1922, dar și profesor de muzică la liceul Alexandru Donici din Chișinău, mai bine de 11 ani, între 1918 și 1929. A fost profesor și la Liceul Ștefan cel Mare din Tighina transnistreană. O vreme, între 1936 și 1940,  a funcționat ca profesor de compoziție  la Conservatorul municipal din Chișinău. În aceiași perioadă a fost și directorul acestei instituții. În perioada 1940-1941  a fost  șef al catedrei de compoziție la Conservatorul municipal din  Chișinău.

Din 1941 s-a stabilit la  Craiova unde  și-a continuat  activitatea în domeniul muzical. La început, între 1945 și 1949  a  fost  profesor de muzică la Liceul militar Dimitrie A. Sturdza din Craiova. În paralel a desfășurat și alte activitități dintre care merită să fie menționată cea de dirijor al Corului de la Biserica Madona Dudu ( 1948-1952),  maestru de cor la Școala Populară de Artă ( 1949-1962) sau cea de dirijor al Ansamblului artistic ”Nicolae Bălcescu” (1949-1973).

A  compus muzică de teatru,  muzică vocal – simfonică, muzică vocală și corală. Având în vedere că s-a născut în Moldova de dincolo de Prut, temele compozițiilor erau inspirate de cântecele și activitățile din această zonă. Câteva titluri sunt edificatoare : „Colind moldovenesc”, „Plângi mireasă”, „La Nistru, la mărgioara”.

Vă sugerez, stimați ascultători, să căutați acest cântec pe YouTube. Cântecul este interpretat de un grup vocal feminin din Basarabia, într-un peisaj  magnific de  pe malul Nistrului.

Iată câteva versuri:

„Nistrule apă vioară,

Facete-a-și neagră cerneală,

Să te pun în călimară,

Să scriu o carte poștală,

S-o trimit  la mama-n țară,

Să-i scriu maică-i ce mă doară”.

           În activitatea sa muzicală a dirijat mai multe spectacole, printre care  „Bărbierul din Sevilla” de G. Rossini, „Evgheni Oneghin” şi „Dama de Pica” de P. I. Ceaikovski, „Faust” de Ch. Gounod, „Traviata”, „Aida” şi „Trubadurul” de G. Verdi, „Paiaţe” de R. Leoncavallo.

              S-a stins din viață  la data de 1 decembrie 1975.

            O stradă din Craiova poartă numele „Mihail Bîrcă”.

O sală a Filarmonicii din Craiova poartă numele „Mihail Bârcă”.

Mulți craioveni  l-au cunoscut,  alții și-l amintesc pe Mihail Bârcă.

Printre aceștia se numără și Titu-Marius Băjenescu, inginer, care prin  1955 s-a ocupat de acustica Filarmonicii din Craiova. De ani buni  s-a stabilit  în Elveția. L-am cunoscut  pe profesorul Titu Băjenescu în data de 25 mai 2010 când am primit, amândoi, titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice a Moldovei din Chișinău. Iată ce își amintește domnia sa despre Mihail Bârcă.

În afara de generozitatea, bonomia, vastele cunoștințe muzicale și pedagogia deosebită ale regretatului meu profesor Mihail Bârca, aș mai avea de adăugat faptul că – în timpul Primului Razboi Mondial – a fost mai întâi infanterist și apoi (transferat la cerere) pilot de vânăatoare, s-a acoperit de glorie și a fost decorat – pentru vitejia de care a dat dovadă – cu ordinul “Sfântul Gheorghe” în grad de Cavaler, clasa IV (17 octombrie 1915). Numele sublocotenentului Mihail C. Bârca se găsește și astăzi, gravat în marmoră, în marea sală de protocol a Kremlinului, denumită “Sf. Gheorghe”.

            Așadar, stimați ascultători, personalitatea despre care v-am povestit azi, Mihail Bârcă,  ne îndeamnă  să spunem câteva vorbe și despre Filarmonica din Craiova.

            Propunerea de înființare a unei Societăți filarmonice în Craiova a făcută   în 18 iunie 1858 de către compozitorul Aleksandu Flechtenmacher, cel care a compus  muzica pentru Hora Unirii.

La 19 iunie 1904 a fost înființată Societatea Filarmonica din Craiova, iar în 17  decembrie a avut loc primul concert. Acest eveniment a marcat înființarea Filarmonicii din Craiova. Seratele muzicale, spectacolele, se organizau  de două ori pe lună în Salonul Restaurantului Minerva.

            Viața muzicală a Craiovei a continuat sub diverse forme, pregătind terenul pentru înființarea Orchestrei de camera,  în 1938, când  catedra de muzică a Liceului Militar din Craiova a fost preluată de Gheorghe Pascu.

            La 17 aprilie 1947, Regele Mihai I a promulgat Legea Nr. 131, prin care se înființa  Orchestra Filarmonica Oltenia din care fîceau parte 65 de instrumentiști, dintre care 47 erau craioveni.

Stagiunea 1947 – 1948 avea să confere o tot mai pronunțată continuitate acestei orchestre care numără la acea ora aproximativ 65 de instrumentiști, dintre care 47 erau craioveni.

            În  prezent  Filarmonica  din Craiova are peste 80 de muzicieni profesioniști.

                        La final acestui episod vă îndemn să descoperiți strada Mihail Bârcă din cartierul Rovine.

Vă îndemn să faceți o plimbare pe strada Unirii, până la Filarmonică. Zăboviți câteva minute bune pe una dintre bâncile din apropiere. Zăboviți câteva minute în fața avizierului în care o să găsiți spectacolele programate  pentru zilele următoare.

Vă îndemn să mergeți la câteva concerte susținute de Orchestra Filarmonicii din Craiova.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Nicolae Ionescu-Șișești și școala de neurologie din România

Bună seara, stimați ascultători!

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre  Nicolae Ionescu Șișești și școala de neurologie din România.

Ionescu este un nume obișnuit în România. Multe personalități au adăugat la numele de familie și un toponim, de regulă   numele localității în care s-au născut, pentru a se diferenția, pentru a se deosebi de alte persoane cu același nume. Șișești este o Comună importantă din județul Mehediniți. Un craiovean poate ajunge la Șișești  dacă merge  cu mașina până la Strehaia, virează la dreapta spre Motru apoi, din Broșteni spre stânga.

Istoria Șișeștiului începe de la daci și este legată de olărit și de oameni. Acolo, în coasta dealului Bora, Dumnezeu a pus un altfel de pământ din care oamenii locului fac și acum oale și ulcioare. Ceramica de Șișești este  vestită în toată lumea pentru brâul  ocru-gălbui care șerpuiește împrejurul oalei. Dumnezeu, în bunătatea lui, le-a dăruit oamenilor  născuți pe aceste meleaguri hărnicie, iar unora dintre ei ascuțime de minte.

În urmă cu aproape  150 de ani, preotul Constantin Ionescu  și-a întemeiat aici o familie. Preoteasa i-a dăruit 11 copii, dar au rămas în viață doar 8, patru băieți  și patru fete. De educația lor, adică de cei șapte ani de acasă, ocupându-se, cu dragoste, mama lor. Tot atunci s-a nimerit să fie în sat și un pedagog destoinic, învăţătorul Trandafirescu  care  aduna toţii copii satului într-o singură   încăpere  şi le preda, pe rând,  lecţiile de la clasa I-a până la clasa IV-a. Copii preotului Ionescu erau mereu în frunte. Cel mai mare, Gheorghe, s-a născut la data de 16 octombrie 1885. V-am povestit despre el  într-unul din episodele acestei emisiuni.

Azi o să vă povestesc  despre al doilea băiat al preotului din satul Șișești,  despre  Nicolae Ionescu Șișești.

Nicolae Ionescu s-a născut la data de 11februarie 1888, spre deosebire de fratele său agronom, a urmat calea medicinei, a neurologiei. A urmat școala primară în satul natal, Șișești, apoi a fost trimis să urmeze studiile secundare  la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, pentru a deveni preot, ca și tatăl său. Preotul Constantin Ionescu, tatăl lui Nicolae,  a avut grijă să nu se repete experiența avută cu celălalt băiat, Gheorghe. Nicolae avea vârsta necesară și a fost acceptat să studieze la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea.  Elev silitor, a citit mult dar, mai ales, a reușit să-și descopere aptitudinile, să-și identifice vocația.  A considerat că cercetarea  legată de om  este chemarea lui profesională.

Şi-a făcut studiile liceale la Turnu Severin şi la Bucureşti,

La început a fost atras de studiul psihologiei, așa că timp de un an universitar urmează cursurile la Universitatea din Leipzig, după care se decide să urmeze medicina. Revine la București și se înscrie la Universitatea de Medicină din capitala României. Specialitatea de neurologie era mai apropiată de psihologie, domeniul care îl fascina așa că, încă de la început, s-a orientat spre neurologie. După absolvire merge la Paris, între 1919 și 1925 pentru specializare, pentru perfecționare. Începe să lucreze la teza de doctorat, pe care o va susține public în 1929,  în care s-a ocupat de tumori ale măduvei spinării.

Are șansa să lucreze la renumita clinică de neurologie a spitalului  universitar Salpêtrière din Paris, în care se efectua atât activitate didactică  dar și activitate de cercetare.

În 1932 s-a reîntors la București fiind unul dintre colaboratorii apropiați ai renumitului neurolog român Gheorghe Marinescu, pe care îl va succeda ca profesor de neurologie la Facultatea de Medicină din București. La început a funcționat pe post de conferențiar și s-a ocupat de semiologie nervoasă, adică s-a ocupat de studiul  semnelor, simptomelor  care  indică o cădere nervoasă. A devenit profesor agregat în 1933 și profesor titular, în 1938,  la Clinica de Boli nervoase şi Electroterapie.

Cercetările privind neuroinfecțiile virale, printre care encefalitele virale ale copilului, le-a început în 1948, iar din1950 a inițiat câteva studii  experimentale privind mecanismul patologic relex și embolic al crizelor de epilepsie.

În activitatea de cercetare s-a ocupat de patologia tumorală a măduvei spinării, siringomieliei și siringobulbiei. A avut contribuții în studiul refelexelor psiho-galvanice și în studiul tonusului mușchilor striați. De asemenea, a explicat rolul spațiului perivascular în migrarea antigenilor în creier. Trebuie  amintite și contribuțiile din domeniul neuroinfecțiilor.

          Rezultatele cercetărilor au fost publicate în mai multe articole de specialitate  apoi grupate în mai multe cărți printre  care „Tumori medulare asociate cu un proces siringomielinic , publicată în limba franceză în 1929.

            În 1932 a publicat cartea  „Siringobulbia – contribuție la fiziopatologia trunchiului cerebral”,  despre care presa vremii, inclusiv cea din România,  spune că, prin această lucrare, Nicolae Ionescu Șișești a revoluționat  concepția despre centrii nervoși din bulbul rahidian. Mai mult, pentru această monografie de 360 de pagini,  Academia de Medicină din Paris i-a acordat Premiul „Potain”. Mai trebuie spus că această monografie  a fost reeditată, după apropate cincizeci de ani, în 1986, în limba engleză, devenind  o lucrare  de referință   referitoare la fiziologia și patologia bulbului rahidian.

            Iată ce spunea presa din 1986, în articolul cu titlul „ Valoarea sfidează numărul anilor”, despre reeditarea cărții scrisă de Nicolae Ioneșscu-Șișești în 1932 : Trebuie precizat că publicarea acestei tălmăciri nu a urmărit să înlesnească documentarea istorică în domeniul neurologiei prin punerea la îndemâna cititorului de astăzi a unui text semnificativ doar pentru nivelul cunoştinţelor dobândite în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Editarea versiunii engleze a monografiei amintite vizează un obiectiv eminamente practic, acela de a-l înarma pe neurologul zilelor noastre cu bagajul de informaţii necesar pentru punerea diagnosticului de siringobulbie şi pentru instituirea tratamentului corespunzător. Tocmai de aceea profesorul Ross a completat traducerea sa cu adnotări menite să-l încunoştiinţeze pe cititor despre progresele realizate de-a lungul ultimelor decenii în studiul acestei boli. Cartea apărută în 1986 nu se vrea deci considerată cu respectul datorat unei venerabile „piese de muzeu”, ci cu interesul activ cuvenit unui instrument de lucru”.

            În 1937, Nicolae Ionescu-Șișești a publicat, la Paris, o altă monografie, în colaborare cu  celebrul  neurolog Gheorghe Marinescu, cu titlul „ Tonusul mușchilor striați”.

Ca profesor, a rămas în memoria studenților săi dar și a publicului bucureștean care i-ascultat  prelegerile  susținute cu har oratoric.  Presa vremii consemnează conferința de avangardă, susținută public în amfiteatrul Spitalului „Colțea”, din București, despre „ Radiațiunile substanței vii”. La final, autorul articolului  menționează:„ Descoperirea acestor radiațiuni va permite, poate, într-o zi, să pătrundem, pe cale științifică în înțelegerea fenomenelor cunoscute sub numele de telepatie, sau a acelor atracții  misterioase de masă, pe care le exercită  anume conducătorii de popoare”.

A fost, multă vreme, directorul Clinicii de Neurologie  din Spitalul Colțea, continuând activitatea de cercetare a profesorului Gheorghe Marinescu.  Iată cum relata presa vremii acest eveniment într-un articol  titrat cu litere mari „Cine este urmașul profesorului Gheorghe Marinescu. Numirea ca titular la catedra de clinica boalelor nervoase depe lângă facultatea de medicină  din București, a  domnului agregat  Nicolae Ionescu-Șișești: „Lucrările domnului dr. Ionescu-Șișești, în cari domnia sa a fost preocupat de a scoate  în relief ceea ce este într-adevăr nou și important, sunt caracterizate  de  o minuțioasă grijă de control și de o vădită scrupulozitate a cercetării științifice”.

Pentru contribuțiile sale științifice a fost ales , în 1939, membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, a fost vicepreședinte  Societății Române de Biologie și membru corespondent al Academiei Americane de Neurologoie.

A fost distins   cu Ordine și Medalii  acordate de Asociația Medicilor Români și Facultatea de Medicină din Paris.

S-a stins din viață la data de 16 august 1954 în urma unei infecții contractate în laborator. Este vorba histoplasmoză, afecțiune cauzată de o ciupercă microscopică  ai cărei spori sunt inhalați cu aerul  respirat.

O stradă din Craiova, situată în apropierea Spitalului  Clinic Județean de Urgență, poartă numele dr. Nicolae Ionescu-Șișești.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, vă  îndemn, vă sfătuiesc ca într-o sâmbătă sau duminică să faceți o plimbare pe strada dr. Nicolae Ionescu-Șișești.

Strada este situată în cartierul 1 Mai, începe din zona fostei Întrepinderi Poligrafice Oltenia sud, demolată în bună parte, a Complexului comercial Pelendava și Bisericii „Sfinții Martiri Brâncoveni” ridicată în ultimii ani. În această zonă de început este un amestec de blocuri, clădiri cu destinație medicală și comercială care te amețesc. Apoi, de o parte și de alta se înșiră blocuri de locuințe, botezate cu litera I, urmată de un număr de la 46 la 98, aranjate într-o ordine care ține mai mult de teoria hazardului decât de o logică urbanistică. Strada, paralelă cu Bulevardul Nicolae Romanescu, continuă până la intersecția cu strada Popoveni de unde se vede cupola și clădirea noului Centru Multifuncțional din cartierul Romanescu. A mai rămas, pe stânga, o clădire solidă care a adăpostit cândva un detașament de cavalerie al Armatei române. Pe dreapta clădirea Școlii Gimnaziale nr.36 „Gheorghe Bibescu”, inaugurată în data de 2 octombrie 1992, având acum câteva sute de elevi și copii de grădiniță, vrea, parcă, să contrasteze cu  școala din comuna mehedințeană  în care a învățat cel al cărui nume este purtat de strada doctor Nicolae Ionescu-Șișești.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Ilie Constantinescu, profesor și etnolog  născut la Dioști

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre profesorul și etnologul Ilie Constantinescu,  născut  acum 150 de ani, în data de 27 octombrie 1874.

Așadar, stimați ascultători, se poate spune că episodul de azi este un episod jubiliar pentru că, în aceste zile, s-au împlinit 150 de ani de la nașterea personalității evocate.

În data de 11  octombrie participai  la Adunarea Generală a Comitetului Român  de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, organizată la București, la Academia Română. Într-una dintre pauze,  doamna Magda Stavinschi, astronom, membră a Diviziei de Istoria Științei, îmi povesti despre intenția colegului nostru, Victor Viorel Vătămanu, de a evoca una dintre personalitățile marcante din Caracal, profesorul Ilie Constantinescu.

Dar, din păcate, Victor Viorel Vătămanu a trecut în lumea celor drepți de o lună, la începutul lui septembrie.  Doamna Magda Stavinschi era oarecum necăjită că proiectul  inițiat de colegul nostru Victor Viorel Vătăman  va rămâne doar… un proiect.

Așa mi-am propus ca azi, 28 octombrie 2024, să vă povestesc despre profesorul și etnograful Ilie Constantinescu.

Ilie Constantinescu s-a născut la  data de 27 octombrie 1874, adică exact acum 150 de ani, în comuna Dioști. Tatăl său era sătean modest, cu puțină știință de carte, doar cu 3 clase primare.

La vremea aceea, localitatea făcea parte din județul Romanați, care avea capitala la Caracal și cuprindea inclusiv comuna Leu. Acum localitatea face parte din județul Dolj dar distanța  de la Dioști până la Craiova, de 40 de km, este  aproape triplă față de distanța până la Caracal, care este  de numai 15 km.

Așa cum era obiceiul, Ilie Constantinescu a urmat școala primară în Dioști, între 1882 și 1886, iar cursurile gimanziale le-a făcut la Caracal, timp de doi ani, între1886 și 1888. Apoi, din 1888 pînă în 1895, urmează școala la Craiova, la Liceul Carol I. În acea perioadă erau profesori la Liceul Carol I din Craiova Constantin Fortunescu, Vasile Mihăilescu și Theodor Ionescu. Aceștia îi învățau pe elevi cum  să strângă folclorul românesc, cum să  realizeze un dicționar de  cuvinte „adevărat românești, necunoscute în literatură”. Pentru elevul Ilie Constaninescu a fost o lecție bună, a fost o experiență utilă. Într-un document,  scris  de Ilie Constantinescu în 1951, acesta  menționa că, încă din perioada liceului strângea obiecte din case,  de la rude, de la oamenii din Dioști  cu scopul de a scrie o istorie a satului în care s-a născut.

Încă din vremea școlii primare s-a smițit atras de meseria de dascăl, nutrind speranța că  se va întoarce la Dioști ca învățător sau chiar profesor. Așa se face că, după absolvirea liceului, în 1895, s-a înscris  atât la Școala Normală Superioră din București  cât și la Universitatea din București, Facultatea de litere,  secția Istorie. A  devenit profesor în 1899. La început, adică în 1899, a funcționat ca profesor la Gimanziul  Carol I din Craiova.  Era perioada schimbărilor fundamentale generate de Legea Spiru Haret care a intrat în vigoare cu unele prevederi în anul școlar 1898-1899, apoi cu noua structură din anul școlar 1901-1902.

Câțiva ani,  din1902 până în 1906,  funcționează la Școala Normală din Craiova unde  director  era ilustrul pedagog Ștefan Velovan.

Cu siguranță, această experiență, de la Liceul „Carol I” și de la Școala Normală din Craiova i-a influențat  activitatea desfășurată ulterior la Caracal.

Rădăcinile și-au spus cuvânul. În 1906 se transferă la Liceul „Ioniță Asan” din Caracal unde va preda limba română și istoria până în 1938 când s-a pensionat. Timp de patru ani, între 1907 și 1911, a ocupat și funcția de director al Liceului „Ioniță Asan”.

Imediat după revenirea la Caracal  a pus bazele Muzeul de istorie a Liceului „Ioniță Asan”. Până în 1938 a fost preşedinte al Corpului Didactic Romanaţi şi reprezentant al Romanaţiului în Comisia monumentelor istorice.

Istoria spune că în primăvara anului 1930, în luna aprilie,  s-a declanșat un incendiu mistuitor care, întreținut de vânt, a ars satul  în întregime. Autoritățile din vremea aceea s-au implicat și, sub coordonarea academicianului Dimitrie Gusti s-au construit 26 de gospodării, cu case  în stil tradițional  românesc, cu 4,5 sau 6 camere, care au dat satului o notă aparte, un aspect de poveste.

Omul sfințește locul.

 În 1948, în România este desființată proprietatea privată. În Caracal existau la acea vreme patru ateliere fotografice: Foto-Arte „Chaland” Caracal, „Foto-Glob” Caracal,  „Foto-Royal”,  și o sucursală a  atelierelor „Torok” din București. Aceste ateliere  reprezentau  forme  de organizare a proprietății private. Profesorul Ilie  Constantinescu, intuind ce se va întâmpla cu cele aproape 30.000 de plăci fotografice- document, realizate în perioada 1908-1936, a reușit să le salveze. Fotografiile surprinseseră personalități de marcă la întrunirile politice din oraș, printre care  I.G.Duca, Octavian Goga, Nicoale Titulescu. Erau imortalizate scene din Primul Război Mondial, dar și scene din viața cotidiană a Caracalului. Ei bine, aceste documente au ajuns, într-un final la Arhivele Statului Olt.

Iată ce declara, în 2010, reprezentanul Direcției Județene  a Arhivelor Naționale Olt, cu ocazia organizării unei expoziții :„Am încercat prin această expoziţie să redăm atmosfera de la începutul secolului trecut prin momente semnificative. Avem de-a face pe de o parte cu diverse categorii sociale, iar pe de altă parte fotografiile surprind viaţa cotidiană în diverse ipostaze. Dacă ne uităm atent la chipurile lor, putem observa, pe lângă atenţia deosebită pe care o acordă faptului că sunt fotografiaţi, că se aseamănă foarte mult cu oamenii din ziua de azi. Am evoluat din punct de vedere tehnologic, dar nu foarte mult din punct de vedere moral. Trebuie să-i mulţumim pentru toate acestea marelui profesor Constantinescu, unul dintre cei mai mari colecţionari români”, 

Imediat după revenirea la Caracal, în 1906, a pus bazele Muzeul de istorie a Liceului „Ioniță Asan”, așa cum rezultă  dintr-un document din anul 1908, semnat de profesorul Ilie Constantinescu, în calitate director al Gimanziului „Ioniță Asan”. Documentul menționat este, de fapt, o scrisoare destinată preotului paroh din comuna Redea, prin care Ilie Constinescu  îl informa că  a recuperat din biserica Sfântul Ioan, aflată în ruină, „ două sfetnice, unul probabil de pe la 1812, altul de pe la 1840, 11 icoane de lemn, din diferite timpuri, cam din 1812 ( când e prima fondaţie a bisericii) şi din 1841 (refacerea ei), diferite bucăţi de haine bisericeşti, cam dintre 1812–1870, toate foarte deteriorate”.  De asemenea, îl informa  că aceste obiecte  sunt expuse  „..în anexele Amfiteatrului Gimnaziului, ca un început de muzeu istoric local, unde pot fi văzute de oricine doreşte să cunoască trecutul”.

Ca elev la Liceul Carol din Craiova a învâțat de la profesorii  de atunci, să adune folclor autentic. Învățătura  de la școală a devenit pasiune, consemnată astfel  în „Monografia municipiului Caracal”, ediția 2007: „Pasiunea sa pentru folclor s-a materializat în volumul de texte populare intitulat «Materialuri folclorice», colecţia lui totalizând 232 de cântece populare. A colaborat cu revistele «Arhivele Olteniei» şi «Ramuri», în care a publicat articole despre cultura şi istoria judeţului Romanaţi. După moartea sa, survenită în 10 februarie 1960, Ileana Constantinescu, fiica profesorului, a donat Muzeului din Caracal, Bibliotecii din Craiova şi Bibliotecii Universitare din Bucureşti, piesele adunate de-a lungul timpului de Ilie Constantinescu: 12.200 cărţi, 134 tablouri şi fotografii, 478 vederi, 2.050 ziare vechi, 362 monede austro-ungare şi germane, 61 bancnote româneşti şi străine vechi, scrisori, afişe, reclame, costume naţionale, obiecte de ceramică daco-romană, arcuri, săgeţi, scuturi”.

Ca director, cu deschidere spre lectură și spre cărți, s-a ocupat  de Biblioteca Liceului, care poartă numele „Nicolae Barbu Locusteanu”, deputat și senator de Romanați. Nicolae Barbu Locusteanu s-a născut  în satul Leu care, în 1821, făcea parte din județul Romanați, ca și orașul Caracal. Prin testament, Locusteanu și-a donat întreaga bibliotecă, în care erau adunate sute de cărți, Liceului „Ioniță Asan” din Caracal.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre viața unei  personalități care ieri, în 27 octombrie, ar fi împlinit 150 de la naștere.

Împins de curiozitatea de a vedea  cum arată casele construite în 1938, după proiectul academicianului Dimitrie Gusti dar și pentru a marca acest jubileu,  ieri, duminică 27 octombrie, împreună cu un grup de prieteni  din Craiova am mers în satul  Dioști. Vremea a ținut cu noi. Toată ziua a fost soare, iar  spre prânz a fost o zi minunată de toamnă.

Am plecat din Craiova spre Caracal. Am ajuns repede în comuna Leu unde s-a născut inginerul și omul politic Nică Barbu Locusteanu, participant activ la Revoluția de la 1848, cel care  și-a donat întreaga Bibliotecă Liceului  „Ioniță Asan” din Caracal.

            La ieșirea din Radomir, comuna din care face parte satul Dioști, am zărit ușor indicatorul spre Doști. Am trecut prin acest loc de zeci de ori, dar era prima dată când mergeam spre Dioști.

            Surpriza a fost mare. O stradă largă, acum asfaltată, mărginită de tei mari printre care se zăresc casele cu foișor și pridvor din lemn sculptat. Una dintre ele, care a fost folosită multă vreme drept casă  de  naștere, era ușor accesibilă, așa că am studiat-o de aproape. Fiecare casă a fost prevăzută cu pivniță, cu pătul pentru  depozitarea recoltei și adăpost pentru animale.

            La fiecare a treia casă  s-a construit câte o fântână, unele fiind folosite și acum deși localitatea este alimentată cu apă curentă adusă dintr-un  puț forat tot în această parte a satului.

            La fiecare poartă este câte o bancă, așa cum este tradiția pe la noi. Pe multe dintre bănci, fiind duminică, stătea fie o femeie, fie un bărbat sau chiar amândoi  locatarii de acum ai casei. Am stat de vorbă cu fiecare. Oameni deschiși la suflet și dornici de vorbă.

            Încet-încet am ajuns spre capătul străzii unde am găsit primăria, școala și biserica, construite  în aceeași vreme cu casele destinate oamenilor din Dioști.

            Pentru o clipă, în fața bisericii, ne-am gândit la colegul nostru, Victor Vătămanu, care își propusese ca în acest an, 2024, să-l cinstesacă pe profesorul  Ilie Constantinescu  de la a cărui naștere, 27 octombrie, s-au împlinit 150 de ani.

            La finalul acestui episod, vă recomand cu convingere ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să  mergeți în satul Dioști, satul în care s-a născut profesorul Ilie Constantinescu, culegător de folclor, colecționar de obiecte  care aduc aminte de istoria noastră.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Duiliu Marcu, arhitect născut la Calafat.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să încerc să vă prezint, pe scurt,  bogata activitate a arhitectului  Duiliu Marcu.

            Un vizitator printr-un oraș va ține minte câteva clădiri frumoase, impunătoare. Frumusețea clădirilor are mai multe rădăcini dar, fără îndoială, frumusețea lor   este rezultatul talentului arhitectului. De fiecare dată reținem destinația actuală a clădirii. Nu știm însă cine a fost arhitectul.

            Un vizitator prin Craiova ar putea să fie impresionat de clădirea Universității din Craiova, proiectată în 1890 de arhitectul Ion Socolescu, de clădirea Teatrului Național din Craiova, proiectată de arhitectul Alexandru Iotzu și inaugurată ân 1973. Ar putea să fie impresionat   de clădirea Primăriei din Craiova, care  a fost  proiectată de către  arhitectul Ion Mincu în 1906 și finalizată de Arhitectul Constantin Iotzu.

            Un vizitator prin Craiova, ajuns pe Calea Unirii, ar putea să fie impresionat de  Hotelul și Restaurantul Minerva, proiectat de arhitectul Thomas Dobrescu și construit în 1901. Și dacă are puterea să nu zăbovească prea mult la fiecare casă va ajunge, în zona Tabaci, la Casa Vrăbiescu, proiectată, în 1913, de către  tânărul arhitect Duiliu Marcu.

            Duiliu Marcu s-a născut  la Calafat în data de 23 martie 1885 într-o familie modestă. Tatăl său era ofițer în armata regală, iar mama sa, ca multe soții de ofițeri, era casnică. A început școala la Calafat, iar din 1900 devine elev al Liceului Carol I din Craiova. Pentru talentul său la desen  a câștigat multe premii și a fost îndrumat către Școala de Arhitectură din București. În 1906 pleacă la Paris pentru a studia la Școala de Arte Frumoase din capitala Franței. În 1912 s-a reîntors în țară. A proiectat atât clădiri cu destinație de locuință cât și clădiri cu destinație publică îmbinând tradiția arhitecturii naționale cu tendințele  contemporane lui, funcționalitatea cu preferințele beneficiarului și cu propria concepție arhitecturală.

            Activitatea arhitectului  Duiliu Marcu poate fi grupată în trei etape:

– etapa arhitecurii  clasice, în care a avut ca model arhitectura pariziană;

– etapa arhitecturii neoromânești, sau brâncovenești;

– etapa arhitectrii moderne.

În perioada  1913-1915, tânărul arhitect, abia reîntors în țară, este angajat într-o lucrare  de unificare a unor construcții existente care vor deveni, ceea ce  azi se numește „Casa Vrăbiescu”, situată pe strada Unirii nr.100. Casa este ușor de identificat. Mergând pe Calea Unirii înspre  Parcul Romanescu,  se trece de fosta Grădină de vară a Cinematografului Patria și se ajunge la intersecția cu strada Simion Bărnuțiu. Este  strada pe care circulă autobuzul spre gară. Casa Vrăbiescu este ultima, pe dreapta, la intersecția cu strada Gheorghe Doja. Ei bine, aici erau deja construite alte clădiri solosite ca așezământ medical. Sarcina  tânărului  arhitect Duiliu Marcu a fost să reunească aceste case într-un proiect unitar. A rezultat un edificiu „în stilul renascentist târziu, cu curte interioară și balconașe.”  Istoria menționează că, în aceiași perioadă,  s-a ocupat și de casa Tudor Mărăscu dar eu nu am reușit să identific această casă.

Se poate spune că în 1916 era încă la începutul carierei. Cu toate acestea, unul dintre specialiștii în beton armat, inginerul Constantin Vasilescu (1870-1944)  îl solicită să-i proiecteze casa din București, situată pe strada Lascăr Catargiu la nr. 54. Cădirea, impunătoare, există și în zilele noastre și adăpostește  Aeroclubul Român.

În Planul de sistematizare a Bucureștiului, elaborat de Primăria Capitalei în 1931,  s-a prevăzut demolarea atelierelor  de locomotive, construite lângă Gara de Nord. În 1936 s-a constituit un colectiv de arhitecți,  coordonat de Duiliu Marcu, care au proiectat „Palatul Administrtaiv CFR”.  Echipa de arhitecți a  avut în vedere  utilitatea construcției și sobrietatea acesteia. La vremea ei a fost cea mai mare clădire administrativă din sud-estul Europei, iar la conceperea ei, Duiliu Marcu, născut la Calafat, a avut un cuvânt depus. Construirea Palatului a început în 1937. În prezent aici funcționează Ministerul Transporturilor.

            Arhitectul Duiliu Marcu a proiectat, în 1937, Palatul Victoria din București care prin fațadă  de 90 m lungime  și prin interioarele sale combină elementele clasice cu concepția geometrică a compoziției.            Duiliu Marcu s-a implicat în toate etapele și detaliile Palatului Victoria. Iată ce spunea istoricul Georgeta Filitti:  „Duiliu Marcu este unul din acei români care a spus în repetate rânduri: suntem prea săraci ca să ne permitem să facem lucrul prost. De pildă, la Clădirea Consiliului de Miniștri a spus foarte clar și ce fel de marmură, și  de unde în Italia trebuie luată și adusă. A desenat lămpile de Murano, lămpi care s-au comandat la Murano, pe urmă altă parte au fost făcute aici. Concepția  unitară asupra clădirii îl face, într-adevăr, unic în spațiul nostru.” Palatul Victoria a fost sediul Ministerului de externe, a Consiliului de Miniștrii, iar acum este sediul Guvernului. Din 2004 este inclus pe Lista monumentelor istorice.

            Deși Hotelul  Athénée Palace fusese construit între 1912-1914,  fiind prima clădire cu structura din beton armat  din București, a fost modernizat în 1937 de arhitectul Duiliu Marcu care a păstrat aspectul special al acestuia, fațadele au fost complet schimbate prin utilizarea arcadelor adâncite. Hotelul a fost prevăzut, atunci, cu cele mai moderne instalații iar reorganizarea holului, a saloanelor de recepție și a sălii de mese i-au asigurat  caracterul funcțional și în zilele noastre.

            Primul local al Bibliotecii Academiei Române  a fost construit în perioada 1926-1928, după planurile arhitectului Gheorghe Balș, iar din 1937 proiectul a fost continuat de Duiliu Marcu care a conceput aripa destinată colecțiilor. Vă reamintesc, stimați ascultători, că sediul Academiei Române este pe Calea Victoriei nr.125, colț cu Bulevardul Dacia, iar accesul la Biblioteca Academiei se face prin Bulevardul Dacia, în apropiere de Calea Griviței.

            Planul de urbanism al Bucureștiului, adoptat în 1935, prevedea resistematizarea Bulevardului Eroilor, care se prelungea până la Palatul Victoria, și  construirea unui edificiu pentru  Școala Superioară de Război, în Dealul Cotroceni. Ansamblul monumental al Academiei Militare,  este bine pus în valoare fiind construit pe câteva terase. Pentru arhitectul Duiliu Marcu, născut la Calafat, a fost o oportunitate de ași pune în valoare  concepția privind  construcțiile publice. Acum instituția,  a cărei construcție a început în 1937, se numește Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.

            Arhitectul Duiliu Marcu, născut la Calafat, ajuns deja celebru, s-a ocupat de proiectarea celei de a doua gări regale din Sinaia. Aceasta a fost construită între 1938 și 1940, la solicitarea Regelui Carol al II-lea, fiind prevăzută și cu o remiză pentru gararea trenului regal.

            Documente demne de încredere spun că   Duiliu Marcu, împreună cu arihtecții Ion Mincu și I.D. Berindei s-a ocupat și de  Casa Poenaru,  din Craiova, situată pe strada Eugeniu Carada nr.10 , în care a funcționat o  vreme, până prin anii 90, Casa de Cultură a Studenților.  Deși în documentele studiate pentru elaborarea acestui episod sunt câteva inadvertențe, pe care sunt dator să le menționez,  amintirea activităților desfășurate  de mine aici, cu studenții, prin   anii  80, mă îmboldesc să vorbesc  despre această clădire. Consideram atunci, prin anii 80, că spațiile generoase  din această clădire pot declanșa creativitatea tinerilor, din orice vremuri. Acum clădirea așteaptă vremuri mai bune.

            Lista clădirilor  proiectate de Duiliu Marcu este lungă, dar mai  trebuie menționate    clădirea Institutului Politehnic din Timișoara și clădirile de locuit de pe   strada Știrbei Vodă, Bulevardul Magheru și Bulevardul Ana Ipătescu din București dar și alte clădiri de locuit din  Sinaia. A elaborat studii de sistematizare  pentru București, Brașov, Buzău, Timișul de Sus, Agigea.

A fost profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”   din 1929 și până în 1953. Membru al Academiei Române din 1955. S-a stins din viața în data de 9 martie 1966 la București.

Georgeta Filitti, istoric îl caracteriza astfel : „Cred că Duiliu Marcu rămâne cel mai reprezentativ arhitect a primei jumătăţi a secolului XX şi prin formaţia lui, şi prin dăruirea cu care a practicat meseria.”

În Craiova, în cartierul „Craiovița Nouă” o stradă poartă numele Arhitect Duiliu Marcu. Deși se numește „Aleea Duiliu Marcu”, este o arteră impunătoare  care face legătura între Strada George Enescu, din zona Catedralei Sf.Ioan Botezătorul, acum în construcție și Bulevardul Oltenia, zona complexului comercial Orizont. Aleea Arhitect Duiliu Marcu asigură accesul spre Școala generală nr. 30 „Mihai Viteazul” și Gradinița nr.40.

Aleea Arhitect Duiliu Marcu,  din cartierul Craiovița Nouă, prevăzută și cu o fântănă arteziană, este o zonă pietonală  cu personalitate din Craiova.

            Ca de obicei, pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea evocată, la finalul acestui episod vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  sa faceți o plimbare prin Craiova, să priviți câteva clădiri și să vă gândiți la arhitecții care le-au construit, arhitecți menționați la începutul acestui episod. Plecați din fața clădirii Universității din Craiova, treceți pe lângă Teatrul Național, Primăria Craiova, Prefectura Olteniei, Hotel Palace,  Restaurantul și Hotelul Minerva, Casa Universitarilor, Casa Vrăbiescu.  Vă reamintesc că aceasta, Casa Vrăbiecu, a fost proiectată de arhitectul Duiliu Marcu în 1913.

            De aici puteți continua plimbarea prin Craiova cu un autobuz electric până în cartierul Craiovița Nouă.  Vă îndemn să faceți o plimbare bine meritată pe Aleea Arhitect Duiliu Marcu. Verdeața și băncile, existente din abundență, vă vor asigura  relaxarea binemeritată.

                  Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Iulian Popescu, părintele școlii de mecanisme de la Facultatea de Mecanică din Craiova.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  mă gândii să tăinim, să tăifăsuim despre Iulian Popescu, părintele școlii de mecanisme de la Facultatea de Mecanică din Craiova.

            În 5 aprilie 1947  a fost votată Legea nr.138 pentru înființarea și organizarea Universității din Craiova și Eforiei ei cu patru facultăți: Facultatea de Medicină uană, Facultatea de Medicină Veterinară, Facultatea de Științe Economice, Facultatea de Agronomie.În 1948 își începe activitatea numai Facultatea de Agronomie. În 7 iulie 1951 este înființat Instittul de Mașini și Aparate Electrice din Craiova. La 1 octombrie 1959 s-a înființat la Craiova „Institutul Pedagogic de 3 ani”. În septembrie 1966 și-a început activitatea Universitatea din Craiova cu șapte facultăți. În iunie 1977 a fost înființată cea de a opta  facultate, Facultatea de Mecanică a Universității din Craiova. Unul dintre cei care  au contribuit la această  dezvoltare a învățământului tehnic ingineresc din Craiova a fost și prof.dr.ing.Iulian Popescu.

              Iulian Popescu s-a născut la data de 24 august 1939 în comuna Licurici, situată pe drumul care face legătura dintre Stoina și Târgu Cărbunești. Primii ani de școală, școala primară cum se spune, i-a  urmat în comuna natală, între 1947 și 1951. Apoi, între 1951 și 1953 a urmat școala elementară din Târgu Cărbunești,  oraș situat la 13 km de Licurici. În 1953 s-a înscris la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, oraș situat mai la nord de Licurici, la o distanță  de 40 km.

            În 1956, cu Diploma de maturitate în buzunar, încrezător în forțele lui, pleacă tot spre nord. Pleacă cu trenul pe calea ferată inaugurată cu doar  8 ani înainte, la 31 octombrie 1948. Ajunge la  Cluj și se înscrie la Facultatea de mecanică a Institutului Politehnic, secția „Tehnologia Construcțiilor de Mașini” TCM. În 1961 obține diploma de inginer și este repartizat la Uzina Electroputere din Craiova, înființată și ea cu 12 ani înainte, respectiv la 1 septembrie 1949. Așadar, o perioadă de avânt pentru industria electrotehnică din Craiova.

            Și-a început activitatea de inginer tehnolog la Fabrica de aparataj. Pentru că fabrica era la  început, ca și celelalte fabrici de altfel, a participat la proiectarea noii fabrici, s-a ocupat de achiziționarea utilajelor necesare printre care mașini unelte automate. Tânăr cu inițiativă s-a implicat în tot ce  a însemnat montarea acestora, punerea lor în funcțiune dar și adaptarea tehnologiilor de fabricație la materialele specifice unei fabrici de aparataj electric.

Iată ce spunea Iulian Popescu despre această perioadă:„ Nu puteam să mă rezum, doar la activitatea ce-mi revenea, în calitatea mea de inginer tehnolog. Simțeam că  pot mult mai mult,că pot să-mi aduc contribuția la dezvoltarea fabricii, care se conturase ca o unitate de prestigiu în industria românească a anilor 1960. Așa se face, că am fost unul din cei ce au participat la proiectarea noii fabrici „Aparataj”, dar și la înzestrarea acesteia cu mașini  unelte, pe care le-am pus în funcțiune. Pe măsură ce căpătam experiență, și-mi lărgeam aria cunoștințelor, simțeam nevoia de a le face cunoscute și confraților. Am început să scriu articole de specialitate și chiar cărți, pe care le-am publicat și care mi-au fost de un real avantaj, la înscrierea mea la doctorat”.

Menționez cartea „Folosirea rațională a tarozilor și filierelor”, publicată la Editura Tehnică din București în 1966, sau „Așchierea aliajelor de aluminiu”, publicată în 1974.

            Într-adevăr, în perioada anilor ’60  industria avea nevoie de specialiști. Unii dintre tinerii foarte capabili erau trimiși să se specializeze prin doctorat  în țările socialiste Polonia, Ungaria sau Uniunea Sovietică, iar alții erau încurajați să se înscrie la puținii conducători din România. Printre aceștia s-a numărat și Iulian Popescu.

            Concursul de admitere la doctorat la Institutul Politehnic  din București a fost foarte selectiv dar pregătirea din facultate,  experiența dobândită în cei câțiva ani de activitate intensă la  Electroputere, lucrările științifice elaborate deja au fost convingătoare pentru  renumitul profesor Emil Botez, care i-a fost conducător de doctorat. La această reușită a contat și activitatea didactică desfășurată la Facultatea de electrotehnică din Craiova, înființată în 1966, unde, din 1968 a predat disciplina de „Mecanisme și organe de mașini”.

Împreună cu conducătorul  de doctorat, profesorul Emil Botez, au convenit ca tema tezei, „Contribuții la stabilirea tehnologiei optime de prelucrare a aliajelor de aluminiu pe strunguri automate” să fie legată de activitatea de la Electroputere. Așa se face că în câțiva ani, mai precis în 1970, a reușit  obțină titlul de doctor inginer.

            În 1972 a ocupat postul de conferențiar, iar în 1978 postul de profesor universitar.

Anii ’70 au fost ani de dezvoltarea  a industriei din Craiova, inclusiv componenta mecanică a acesteia. În acest context, ca rezultat al preocupărilor mai multor personalități din Craiova, în data de 12 iunie 1977, a fost înființată Facultatea de Mecanică, ce-a de a opta facultate la Universității din Craiova, la vremea aceea. Iulian Popescu a fost primul decan și a condus facultatea  de la înființare până în 1981. S-a implicat consistent în activitatea administrativă a Universității din Craiova atâta ca  decan cât și ca secretar științific la Senatului Universității.

S-a ocupat direct de organizarea mai multor  labaratore didactice și de cercetare printre care laboratorul de Mecanisme și laboratorul de Mașini unelte speciale. Îndrăgostit de cărți, a acordat o atenție specială organizării bibliotecii. De altfel, în ultima parte a vieții, mai precis în iunie 2019,  a donat facultății întreaga bibliotecă  personală, cărțile fiind grupate într-un spațiu special  cunoscut sub numele „Biblioteca Iulian Popescu”. Se spune că toate cărțile donate, puse una lângă alta, se înșiră pe o lungime de 60 de metri. Lista conține 959 de publicații din domeniile  tehnică, istorie, matematică, fizică, literature, romane. Printre acestea sunt și cele pe care le-a scris, ca autor, Iulian Popescu.

            Din 1990 a obținut calitatea de conducător de doctorat. Trebuie spus că, în această direcție, a coordonat mai multe teze de doctorat cu subiecte din domeniul mecanismelor  echivalente biomecanismelor, inspirate din viața de zi cu zi, cum ar fi: mecanisme de insecte, mecanisme de deplasare prin târâre, sisteme de prindere din lumea vie, mecanisme pășitoare inspirate din lumea vie. Rezultatele oținute  s-au aplicat în domeniul roboticii, unul dintre doctoranzii domniei sale fiind, în prezent, un reputat specialist în roboții utilizați de către medici  în operații oftalmologice  delicate.

            Pentru activitatea desfășurată a primit numeroase dovezi de recunoaștere din partea comunității. Amintesc titlul de profesor universitar  emerit, în 1997, Ordinul „Meritul științific clasa a III-a” în 1979, Ordinul „Meritul pentru învățământ în grad de comandor”, în 2004.

            Un amfiteatru  din clădirea Facultății de Mecanică poartă numele „Iulian Popescu”.

            A fost primit în Academia de Științe Tehnice din  România,  ca membru corespondent, în 1999, respectiv ca membru titular în 2012.

             A publicat peste 300 articole ştiinţifice în reviste de specialitate sau în volumele unor simpozioane naţionale şi internaţionale, din ţară şi din străinătate, a susţinut lucrări ştiinţifice la diferite manifestării ştiinţifice, a ţinut numeroase expuneri la radio şi a avut multe contracte de cercetare ştiinţifică. A publicat 47 cărţi, tratate, cursuri universitare, îndrumare de laborator şi de proiect. Trebuie să menționez, stimați ascultători, monografia „Proiectarea mecanismeleor”, care are aproape 600 de pagini, publicată în 1977 la Editura Scrisul Românesc din Craiova.

            A avut o activitate remarcabilă în domeniul istoriei tehnicii concretizată prin  cartea „Mecanisme ingenioase folosite de-a lungul timpului în tehnica populară  românească”, publicată la Editura Tehnică din București, în 1983, prin elaborarea celor șase volume ale   cărții „Din istoria tehnicii” , publicată în 2002, la Editura „Sitech”  di Craiova, dar și prin participarea la acțiunile  Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, Filiala Dolj.

            În ultimii ani a  scris, într-un stil inedit,  îmbinând ficțiunea cu documentarea științifică, peste 40 de romane în care a îmbinat ficțiunea. Iată câteva titluri: Un gorjean pe corabia lui Columb, Surghinuit la o mânăstire … de maici, Un gorjean în Vestul Sălbatic.

            S-a stins din viață la data 9 mai 2024, în Craiova. Este înmormântat în cimitirul din satul natal, Licurici, din județul Gorj.

            Așadar, stimați ascultători, azi vă povestii despre Iulian Popescu, născut în Licurici, Gorj, care și-a dedicat o bună parte din  activitate  dezvoltării învățământului  tehnic ingineresc din Craiova.

            În partea finală a  acestui episod vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe Calea București, până la monumentala  clădire în care funcționează în prezent Facultatea de Mecanică.

            Clădirea a fost construită între 1898 și 1901 pentru Școala  Normală de Învățători condusă, la vremea aceea de Ștefan Velovan.  Bustul acestuia, realizat de către Anghel Chiciu, absovent al Școlii de Arte și Meserii din Craiova, a fost amplasat aici la data de 8 mai 1938.Școala normală a funcționat aici până în 1959 când s-a înființat Institutul Pedagogic din Craiova. Această instituție, destinată pregătirii profesorilor pentru învățământul gimnazial, a funcționat atât în clădirea Școlii normale cât și în noua clădire, special construită.

            În 1977 localul, afectat de cutremur, a fost consolidat, cu participarea cadrelor didactice și studenților de la Universitatea din Craiova, și repartizat Facultății de Mecanică. Între timp s-au construit aici multe spații destinate învățământului universitar din Craiova dar și-a păstrat noblețea  dată de destinația inițială: școală dătătoare de lumină.

            Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Paul Cernea, organizatorul Clinicii de Oftalmologie din Craiova

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Paul Cernea,organizatorul Clinicii de Oftalmologie din Craiova.

Când descriem o persoană menționăm culoarea ochilor: căprui, albaștri, verzi sau negri.

Oamenii au  născocit legende despre  culoarea ochilor. Alți oameni, pasionați de statistică, au asociat culoarea ochilor cu aptitudinile cu înclinațiile  unei persoane. Unii afirmă că persoanele cu ochi căprui sunt romantice, persoanele cu ochi albaștri nu sunt foarte dinamici, persoanele cu ochii verzi știu să se bucure de orice moment al vieții,  iar  persoanele cu ochii negrii își asumă  riscurile vieții. Desigur, sunt statistici! Inclusiv perceperea culorii este relativă!

            Dar și medicii, oftalmologii au făcut studii de specialitate și au publicat  articole, au publicat cărți dedicate ochiului, dedicate modului în care sunt „văzute” culorile. Unul dintre acești medici a fost Paul Cernea.

            Paul Cernea s-a  născut la data de 20 septembrie 1926, în comuna Cristești, din județul Botoșani. Localitatea, situată la 10-12 km  sud de Botoșani, are istorie dacă ținem seama că este menționată încă de pe la 1600.

            Tată său, originar  din Oltenia, din Apele Vii, care la vremea aceea  aparținea de județul Romanați, era tehnician agronom.  Supraviețuitor al luptelor de la Mărășești,  a primit 5 ha de pământ și a rămas în Moldova. Mama sa,  originară din Preuțești, aproape de Fălticeni,  era descendentă  din neam de preoți. Paul Cernea,  a fost singurul băiat din cei patru  copii ai familiei Cernea: Viorica, Georgeta, Paul și Lucia.

A urmat școala primară în comuna natală. La 1 septembrie 1936   devine elev la Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, locuind la internat. Mai târziu, Paul Cernea  recunoștea că viața la internat l-a învățat să fie ordonat, punctual, modest și conciliant. I-a rămas întipărită în amintire  biblioteca liceului cu zeci de mii de volume  de autori români și străini. I-au rămas întipărite în minte greutățile războiului.  Exodul polonezilor, a căror țară a fost invadată în 1939. Dictatul de la Viena prin care România cedează o parte din Ardeal. Soldații  din Regimentul 37 Infanterie  Botoșani reveniți acasă pentru refacere. Retragerea nemților. Venirea rușilor. Drumul de bejenie din Moldova până în Oltenia, la Apele Vii. Fiecare are rădăcinile  lui.

În vremurile tulburi  din 1944-1945, continuă liceul la Deva, la Liceul Decebal din Deva dar, în final, în 1945 a susținut examenul de bacalaureat la Botoșani.

După  mulți ani Paul Cernea nota:„Privind  înapoi, după jumătate de secol, constat ce rol important l-au avut în țara  noastră familia, mediul social în care a crescut și liceul în educarea și formarea generațiilor  din acea vreme. Prin corectitudinea profesorilor și exemplul lor de înaltă ținută morală și intelectuală, liceul a reușit să modeleze și să formeze personalități de valoare”.

În  octombrie 1945 a susținut examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Iași. În 1948, ca student în anul IV, face primii pași în spital. Iată ce spunea Paul Cernea despre această perioadă: „Efectuarea cu succes a unor activități practice- un pansament, injecții și transfuzii, aplicarea unui aparat gipsat- erau tot atâtea lucruri noi. Participarea în echipa operatorie, mici intervenții chirurgicael, participarea la ședințe de referate ale clinicii și la redactarea unor lucrări științifice rămânea adânc întipărite  în amintirea viitorului medic”.

A absolvit Facultatea de Medicină  din Iași în 1951 fiind repartizat ca preparator la Clinica de  Oftalmologie a Spitalului Sf. Spiridon din Iași unde a funcționat până în 1956.

            În 1957 s-a înscris la doctorat, la Cluj, avându-l coordonator pe profesorul Ion Păcurariu, reușind să-și susțină Teza în științe medicale în 1961. În același an, 1961, a ocupat, prin concurs, postul de medic primar  la secția de  Oftalmologie a Spitalului  CFR din Iași, preluând  și postul de director  al Spitalului.

            Și-a început  activitatea didactică în 1970, ca șef de lucrări (lector)  la Institutul de Medicină și Farmacie in Iași. De fapt, așa cum este deja statuat în învățământul medical, și-a continuat activitatea în spital, secția  de Oftalmologie devenind Clinică universitară.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că   în 1947  s-a promulgat Legea  138 prin care era înființată Universitatea din Craiova cu   patru Facultăți, printre care și Facultatea de Medicină umană . Totuși a funcționat numai Facultatea de Agronomie respectiv Institutul Agronomic  din Craiova. În 1966 se înființează, aș putea spune că se reînființează Universitatea din Craiova care va include, din 1970, Facultatea de Medicină.

            Dar să revenim la Paul Cernea care, din 1975, vine la Craiova, la Facultatea de Medicină, pe post de conferențiar, apoi profesor universitar până în 1996 când, prin pensionare, devine profesor consultant.

            Ca medic, a făcut dovada  empatiei cu pacienții săi. Iată ce povestea, peste ani,  despre o operație făcută în primii ani de activitate: „ O fetiță de 4 ani din Dorohoi, când eram la Iași, este adusă de mama sa pentru operație de strabism. Îmi aduc aminte, și acum, că era ziua de 1 mai, iar eu mergeam mereu la spital să văd cum evoluează infecția oculară. După două zile totul a intrat în normal. Am revăzut fetița după mai mulți ani, cu poziția bună  a ochilor și fără sechele. În prezent este căsătorită și are și ea copii. Dar eu cred că în acea săptămână am îmbătrânit cu 10 ani”

            Activitatea științifică a fost o preocupare permanentă, abordând o tematică variată care cuprinde afecțiuni și malformații  oculare congenitale, discromatopsii congenitale, glaucom, afecțiuni  vasculare retiniene. Rezultatele obținute au fost prezentate la manifestări științifice de profil  organizate în  Franța, Germania, Elveția, Italia.

            Așa cum se întâmplă în mod obișnuit în activitatea de cercetare, rezultatele comunicate  la manifestări științifice, publicate în reviste, îmbunătățite prin  confruntările cu specialiștii  din domeniul oftalmologiei, au fost reunite în câteva cărți de referință. Amintesc  prima carte publicată de profesorl Paul Cernea, intitulată „Explorări funcționale în oftalmologie”, publicată în 1975, la Editura Junimea din Iași, în colaborarea cu doamna dr. Florica Ignat. În 1977 a publicat  la Editura Scrisul românesc din Craiova, volumul „Vederea culorilor”, apoi Glaucomul, Editura Medicală 1979.  Ca o încununare a  acestei activități, în 1997 a publicat la Editura Medicală, în colaborare cu toate clinicile din țară, „Tratat de oftalmologie”.

            Profesorul Paul Cernea a fost un specialist în oftalmologie dar a fost și un om de cultură. De altfel  domnia sa afirma: „ Nu există o infirmitate mai mare spirituală decât lipsa de cultură umanistă la un medic”. Se pot aduce  multe dovezi  pentru a documenta că a fost un om de cultură. Mă rezum  la două cărți scrise de domnia sa: „ Personalități ale oftalmologiei”, publicată la Editura Medicală Universitară în anul 2000,  și cartea autobiografică „ Viața de oculist” publicată la Editura EBOS Soft din Craiova în 1998.

Ca recunoaștere a valorii domniei sale,  în 1992,  profesorul Paul Cernea  a fost ales Membru titular al Academiei de Științe Medicale din  România. La trecerea în neființă, petrecută în 20 iunie 2013, Academia de Științe Medicale din România a publicat un necrolog în care  spunea: A condus şi organizat Clinica Oftalmologică din Craiova, aceasta fiind un centru de referinţă a oftalmologiei româneşti. Cu grijă de părinte a insuflat fiecărui rezident curajul de a ţine un bisturiu în mână şi de a lua cea mai bună decizie. Cu înţelepciunea unui dascăl a contribuit esenţial la formarea a numeroase generaţii de tineri specialişti oftalmologi pe care i-a antrenat şi stimulat în munca de cercetare ştiinţifică. A coordonat şi susţinut Revista de Oftalmologie, ridicându-i prestigiul științific”

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este  ca , prin exemple concrete,  să contribuie la formarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. Exemplul de azi a fost oftalmologul Paul Cernea.

          La finalul acestui episod, pentru  consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi, vă recomand  ca într-o zi să mergeți la Biblioteca Aristia și Alexandru Aman, să împrumutați cartea  „Viața de oculist”, scrisă de Paul Cernea, să vă așezați pe o bancă în fața Casei Memoriale „ Elena Farago” , născută și ea în Moldova, la Bârlad, venită la Craiova ca și Paul Cernea. Citiți din cartea „ Viața de oculist”, scrisă de Paul Cernea. Încercați să vă  aduceți în minte  dulcele grai moldovenesc.

            Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Petre Baniță, omul care a făcut „un paradis într-un deșert”.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre

Petre Baniță, omnul care a făcut „un paradis într-un deșert”.

Pământurile nisipoase din sudul Olteniei nu sunt cele mai potrivite pentru creșterea plantelor.  Și totuși, sunt plante care, de-a lungul timpului, s-au adaptat. Spre exemplu  secara are un sistem de rădăcini care i-a permis, în ani mulți, să se adapteze la solurile nisipoase din Oltenia. Nu departe de Craiova se află comuna Rojiște, nume de origine slavă care înseamnă „secară”. Aici se cultivă, de sute de ani, secară.

De-a lungul timpului, țăranii locului, au aplicat diverse metode pentru a cultiva bucățica lor de pământ nisipos. Mai spre vremurile noastre, oameni cu știință de carte, și-au dedicat întreaga energie pentru a transforma solurile nisipoase în soluri roditoare. Unul dintre aceștia a fost Petre Baniță.     

               Petre  Baniță s-a născut în comuna Breaza din județul Buzău.

 În România sunt mai multe localități cu numele Breaza și de aceea, stimați ascultători, o să fac o mică digresiune. Comuna Breaza din județul Buzău este situată la 6 km nord față de șoseaua care face legătura între Mizil și Buzău, pornind din Istrița de Jos, și la 15 km de vestita podgorie Tohani. Este o localitate cu istorie dacă ținem seama că aici se găsesc vestigii din  secolul IV, perioada migrațiilor, sau altele  din  Epoca Bronzului,  aparținând culturii Monteoru.

Acesta  este spațiul geografic în care Petre Baniță a urmat, între 1934 și 1938, școala primară  în comuna natală, Breaza. Bunicul său avea o pepinieră lângă Buzău. Vindea și butași de viță de vie. A fost atras, încă din copilărie, de munca în livezile din satul natal.

A urmat, apoi, Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdău”, din Buzău, în perioada 1938- 1946, prinzând din plin greutățile războiului. După absolvirea liceului, s-a înscris la facultatea de Horticultură din București pe care a absolvit-o în 1950.

               După obținerea diplomei de inginer s-a angajat la Stațiunea Experimentală Drăgășani.

Este locul, stimați ascultători, să menționez că începând cu 1944  Stațiunea de la Drăgășani  cunoaște o perioadă  de extindere a bazei materiale și dezvoltarea componentei  de cercetare științifică. S-au înființat noi laboratoare, iar suprafața destinată  experimentărilor a ajuns, în 1957,la 229 ha, iar în 1967 ajunsese la 961 ha. Rezultatele obținute au fost aplicate, la vremea aceea, în județele învecinate Olt, Gorj și, evident, Vâlcea.

Dar să revenim la Petre Baniță.

La Drăgășani,  la Stațiunea Experimentală Drăgășani, în calitate de „șef de laborator”, unde a lucrat până 1 octombrie 1962,  a abordat teme de cercetare de agrotehnică viticolă.  A investigat agroviticultura în pepiniere, în plantații portaltoi, plantații cu vițe altoite, și plantații cu rădăcini proprii. În această perioadă a creat clonele „Drăgășani 37” și „Drăgășani 57” și a colaborat la crearea soiului „Crâmpoșie selecționată”.

A fost transferat la Stațiunea Experimentală Bechet, unde a fost numit director din 1965.  S-a ocupat de construirea unui nou sediu, în localitatea Dăbuleni. S-a stabilit în zonă din 1970. Se poate spune că, încet-încet, a devenit „de-al  locului”, adică din „Dăbuleni”.

Probabil că unii dintre dumneavoastră, stimați ascultători, nu știți foarte bine topografia locului și, din acest motiv, menționez că, plecând din Bechet spre Corabia, se trece mai întâi prin comuna  Călărași apoi se ajunge în orașul Dăbuleni. Distanța dintre Bechet și Călărași este de 7 km. Distanța dintre Călărași și  Dăbuleni este de numai 1 km. Strada principală din Călărași poartă numele Petre Baniță. Strada principală din Dăbuleni se numește strada  Victoriei. Liceul Tehnologic din Călărași  are patronimul „Petre Baniță”. La granița dintre Călărași și Dăbuleni   se află Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni”, adică fosta Stațiune Experimentală  Bechet.

După acest slalom printre nume de străzi, instituții și localități revenim la personalitatea despre care  vă povestesc azi: Petre Baniță.

 Aici, la Stațiunea Experimentală Bechet, Petre Baniță a continuat cercetările inițiate de profesorul Mircea Oprean  în domeniul cultivării viței de vie pe terenurile nisipoase din sudul Olteniei. A experimentat și a scris. A scris și a experimentat în toată această perioadă. Din lunga listă a lucrărilor publicate  menționez „Stabilirea metodei de plantare a viței de vie  pe nisipurile din Podgoria Dăbuleni”, publicată în 1969, și „Viticultura pe nisipuri”, publicată în 1985. Erudiția sa în domeniul viței de vie a fost confirmată prin participarea la editarea a patru volume, din cele 8, ale lucrării „Ampelografia Republicii Populare Române”, publicate începând cu 1959.

Precizez, stimați ascultători, că  Ampelografia este un domeniu al botanicii care se ocupă cu identificarea și clasificarea viței de vie prin compararea formei și culorii frunzelor și a boabelor de struguri.

Cercetător cu vocație, s-a ocupat și de adaptarea altor plante pe solurile nisipoase, iar rezultatele au fost publicate în 1972 în cartea „Cultura plantelor pe nisipuri nivelate și irigate în sudul Olteniei”.

Și-a susținut Teza de doctorat în 1971.

Petre Baniță a desfășurat și o consistentă activitate didactică pe care și-a început-o în 1963 la Institutul Pedagogic din Craiova și a încheiat-o în 1992 ca profesor la Universitatea din Craiova.  Institutul Pedagogic din Craiova  fusese înființat la 1 octombrie 1959 cu scopul de pregăti cadrele  didactice pentru învățământul gimnazial. Din anul universitar 1960-1961, Institutul Pedagogic  a fost reorganizat pe patru facultăți, printre care și Facultatea de Științe naturale, la care a predat Petre Baniță.

În anul universitar 1962-1963 s-a înființat Facultatea de Horticultură la care Petre Baniță  a predat cursul de Horticultură din 1963 până în 1972, respectiv cursul de Ampelografie în perioada  1966-1969. În partea de început, adică în 1963, a activat și la Stațiunea de cercetare Șimnic.   De asemenea, a predat  disciplina  de „Viticultură intensivă” și, mai târziu, disciplina de „Viticultură specială”. În această perioadă a publicat mai multe cărți de specialitate printre care „Altoirea în verde a viței de vie”, în 1963, „Un nou procedeu de forțare a vițelor altoite în seră”, în 1967.

Din 1986 a obținut calitatea de conducător de doctorat.

Pentru activitatea  desfășurată a fost distins cu mai multe distincții prin care  „Medalia Muncii”, „Ordinul Muncii , clada a III-a”, Medalia „Meritul Agricol”, Ordinul „Meritul Științific, clasa a II-a”. A fost membru corespondent al Academiei de Științe Agricole și Silvice ASAS. În perioada 1966-2000 a  făcut parte din Parlamentul României, în calitate de deputat.

            S-a stins din viață în data de 3 august 2009. Este înmormântat în Cimitirul Sineasca din Craiova. La ceremonia  de înmormântare, un alt om al locului, care conduce acum Stațiunea de cercetare Dăbuleni, a spus: „A pornit de la zero, a rezolvat atât de multe taine ale nisipurilor, le-a făcut să rodească și ‹a creat un paradis într-un deșert ›”. Apoi a pus,  pe mormânt, un pumn de nisip adus de la Dăbuleni, așa cum îi ceruse profesorul Petre Baniță.

            Mai trebuie spus, stimați ascultători, că transformarea  nisipurilor  mișcătoare din sudul Olteniei într-un paradis a fost posibilă și prin  construirea sistemului de irigații Sadova-Corabia. Petre Baniță a fost prezent la inaugurarea Sistemului, împreună cu Președintele Fondului Monetar Internațional FMI, Mc Namara. Documentația pentru proiectarea și construcția sistemului de irigații a fost realizată de Institutul de Studii și Proiectări pentru Îmbunătățiri Funciare din România și Compania  Taylor- Woodroud Irrigation Group din Anglia. Sistemul de irigații a fost construit în perioada 1969-1973. Trebuie menționat că sistemul era complet automatizat, iar funcționarea era asistată  cu ajutorul unui calculator de proces. Subliniez: în 1973 un calculator de proces  urmărea funcționarea sistemului de irigații Sadova-Corabia și  afișa informații referitoare la starea de funcționare a echipamentelor și valorile parametrilor funcționali, debit și presiune. Trecerile de la un canal la altul erau prevăzute cu stăvilare  automatizate care asigurau un debit constant pe fiecare canal. În 1986 am străbătut ramura principală de la stația de  pompare a apei din Dunăre până la derivația spre terenurile din comuna Sadova. Am analizat, mai atent, construcția traductoarelor de nivel montate la fiecare stăvilar.  O construcție mecanică ingenioasă, bine adaptată pentru zona cu mult praf și temperaturi ridicate din sudul Olteniei. Am analizat, atunci dar și mai  târziu, sistemele de acționare  a pompelor care împingea apa  prin rețeaua de conducte îngropate.

            Am avut acolo, în sudul Olteniei, o bijuterie a tehnicii. Unii s-au grăbit să o strice. Oamenii locului încearcă, acum, să o readucă la ce a fost.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Petre Baniță,  venit dinspre dealurile Buzăului, stabilit în câmpia nisipoasă de  la Dăbuleni, și  care a făcut, cu ajutorul altor oameni, „un paradis într-un deșert”. Oamenii sunt importanți!

            În partea finală  acestui episod vă îndemn ca, într-o zi de lucru,  să mergeți până la Călărași, până la Dăbuleni, până la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni și  să vizitați câmpurile experimentale.

            Vă îndemn ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți un circuit Craiova-Bechet-Călărași-Dăbuleni-Corabia-Craiova. Opriți-vă  pe strada Petre Baniță din Călărași și pe strada Victoriei din Dăbuleni.  Vorbiți cu oamenii locului. Vorbiți cu ei  despre lubenițele care  se hrănesc din nisip, vorbiți despre vița de vie care se hrănește din nisip, vorbiți despre pomii care se hrănesc din nisip, vorbiți despre Petre Baniță!

      Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.         

Petre Vancea, medic oftalmolog  celebru, născut în Rudari-Izvoarele, Dolj.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Petre Vancea, medic oftalmolog celebru, născut în Rudari, Dolj

Petre Vancea s-a născut la data de  27 iunie 1902 în comuna Rudari din  Dolj, într-o familie cu op copii, patru băieți și patru fete. Satul Rudari, se numește  acum    Izvoare. Numele  a fost schimbat, mai spre zilele  noastre, de primarul Constantin Constantinescu, argumentând că satul  este străbătut de mai multe izvoare. Copil fiind, mergeam la târg la Argetoaia unde rudarii, meșteri în confecționarea obiectelor din lemn,   vindeau  linguri, albiii, în care se frământa  și se dospea pâinea, copăi în care, vara, ne îmbăiau  bunicii.

            Iată ce spunea Petre Vancea despre oamenii din satul lui: „Mi-am trăit copilăria  printre oamenii care nu cunoșteau odihna și bineînțeles  nici plictiseala. În cadrul acestei existențe închinate muncii, voi descoperi ceea ce va constitui pentru mine singurul  sens al vieții. Totul se va cristaliza cu timpul, într-un sentiment puternic de  respect și pasiune creatoare”.

Satul Izvoare este situat pe  drumul care face legătura între Vârtop, de pe lina Craiova-Cetate, și  Giubega, de pe linia Craiova-Calafat.

Copilul Petre a aflat de la părinții lui istoria familiei Vancea: „…primul Vancea menționat în registrele primăriei se numea Pătru, străbunicul meu și întemeietorul familiei noastre. Cât privește strămoșii dinspre  mamă, ei sunt rudăreni, olteni get-beget. Cronica orală a familiei vorbește  despre unul dintre ei că iubea poezia, compunând cu ușurință versuri, citea în stele și a prezis răscoala  țărănească din 1907. Erau oameni iubitori de pământ, energici și întreprinzători, și nu s-au dezlipit de locul lor de baștină. Munceau din greu, și în ciuda  vremurilor neprielnice, țineau să aibă cât mai mulți copii, mândria  de totdeauna a olteanului”.

Petre Vancea a urmat Școala primară  în  comuna natală. Din această perioadă își amintește: „ Nu eram ce s-ar putea  spune un copil lipsit de mijloace. Dar chiar bunăstarea nu scutea  pe nimeni din familie de obligația de a munci. Dimpotrivă, munca se impunea ca o necesitate  firească și o bună parte din ea le revenea copiilor care trebuiau să participe  zi de zi la treburile gospodăriei… În această privință, concepția olteanului  s-ar putea formula astfel: Un copil căruia nu-i ceri niciodată ceva ce nu poate face,  na va face niciodată tot ce poate face”.

            Petre își mai amintește: „Când mă întorc la copilăria mea constat că din tot ce mi-a oferit mediul familial până la 7 ani, nimic nu contravine pedagogiei moderne.  Oamenii puneau mare preț pe cei șapte ani de acasă”.

            Fratele său mai mare, Florea,  era elev la Craiova. Când avea opt ani  l-a vizitat la Craiova. I-a plăcut orașul și viața dinamică așa că, încă de atunci, s-a decis să urmeze  Liceul Carol I din Craiova.

            Iată cum își amintește Petre Vancea această perioadă de trecere de școala primară la Liceu: „ Am mers la școala primară din Rudari fiindcă trebuia. După absolvirea cursului primar, m-am înscris la Liceul Carol I din Craiova. Fiindcă și eu și părinții doream același lucru. Dar nimeni nu știa ce voi deveni, urmând liceul. Eu știam în schimb că trebuie să învăț”.

            Între timp a izbucnit Războiul Balcanic. Tatăl său a fost concentrat, iar războiul mondial bătea la ușă.  Tatăl său i-a spus: „ Vremurile sunt grele, Va trebui să te descurci singur”. Așa a decis, în 1914, să se mute la Liceul Militar Dimitrie Sturdza din Craiova  care îi asigura cazarea, masa, îmbrăcămintea, manualele școlare.

            A absolvit Liceul Militar în 1920 dar încă nu știa pe drum să meargă.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este  ca,  prin evocarea unor personalități din Craiova, din Oltenia, să oferim modele de viață pentr tinerii dar și pentru adulții de azi.

            Absolvirea liceului este, pentru mulți tineri, un moment de răscruce. Așa a fost și pentru Petre Vancea. Iată cum a povestit Petre Vancea despre această perioadă într-o carte cu interviuri, publicată în 1979 la Editura „Scrisul românesc” din Craiova:

 „ Absolvind liceul militar, m-am înscris la Școala de artilerie. Avma vocație sau nu pentru așa ceva? Puteam deveni un bun artilerist? Nu aveam o indicație după care să mă ghidez  așa că am hotărât singur, după câteva zile să renunț la școala de artilerie. Mă trăgea ața în altă parte, dar încotro anume, cine mi-ar fi putut spune?

M-m gândit să mă înscriu la marină. Dar la rugămințile mamei, pe care o înspăimânta perspectiva de a călători pe ape, a trebuit să renunț. Iată că iar nu-mi era clar ce anume aș fi putut să devin în viață. Dar știam precis că, odată plecat din Rudari, nu trebuie să mă întorc acolo. Deci înainte!  Preceptul „Măsoară-ți forțele cu scopurile” e bine venit. Dar în viață ești nevoit adesea să-ți înzecești forțele ca să-ți atingi scopul propus.

Uneori însă, o întâmplare vine și rezolvă totul.

Într-o zi am trecut pe dinaintea Institutului Medico-Militar din București și, în curte, am zărit un grup de tineri, îmbrăcați ca și mine, în uniforma Liceului militar. Am intrat. M-am înscris la examen, l-am trecut și am scris acasă. Drumul meu în viață de aici înainte avea să fie marcat de această întâmplare”.

Iată cum îl descrie Petre Țuțea, student și el dar la altă facultate:

            „L-am cunoscut pe  Petre Vancea în anul I de studenţie, la Cluj, în 1920. Parcă-l văd, în uniforma lui de student al Institutului Medico-Militar, vioi şi suplu, vioiciune şi supleţe care s-au păstrat până azi. Îl întâlneam la diferite cursuri, la medicină, la litere şi filosofie, la ştiinţele naturale şi oriunde se ţineau conferinţe mai importante. Ne întâlneam la Institutul de Anatomie, datorită eleganţei profesorului Victor Papilian, ale cărui cursuri erau frecventate şi de studenţii de la alte facultăţi şi chiar de oameni care nu erau studenţi. Atunci s-a stabilit între noi o prietenie care durează şi astăzi. M-am apropiat de el fiindcă am fost surprins de câteva constatări care au punctat începutul carierei sale universitare. Profesorul Papilian a amintit într-unul din cursuri de uimirea lui Leonardo da Vinci când a constatat minunea corpului omenesc şi a explicat agonia ca o luptă a sufletului căruia îi vine greu să părăsească o astfel de construcţie. Petre mi-a spus că, după această poveste cu Leonardo da Vinci, a devenit mai încordat în timpul lucrărilor de disecţie, urmărind cu pasiune veridicitatea afirmaţiilor marelui italian.”

            Erau amândoi, atunci, doi tineri  cu puțin peste 18 ani,  care își căutau un drum în viață.

              În vemea aceea, imediat după Marea Unire, având în vedere lipsa cadrelor de specialitate, multe activități  didactice din anii mici erau suplinite de studenții din anii mari, cu rezultate foarte bune. În acest context, Petre Vancea este angajat ca preparator, între 1923 și 1927.Este intersant de menționat că își  susține lucrarea de licență în 1925 fiind, în același timp, și preparator până în 1927 apoi  asistent, până în 1929.

            În 1929  se specializează în oftlamologie, ocupă postul de șef  de lucrări  și își începe activitatea   în  domeniul în care va cunoaște consacrarea profesională. La Cluj devine conferențiar.

            Așa cum am mai spus, stimați ascultători, fiecare dintre noi are un model pentru viața profesională. Iată ce spunea Petre Vancea  despre alegerea oftalmologiei ca specializare științifică: „ Trebuie să spun că nu mă gândisem la oftalmologie înainte al cunoaște pe profesorl Michail. A fost un concurs de împrejuîri care m-au făcut să bat la ușa lui într-o zi. Eram student  în anul trei  de medicin. I-am spus că vreau să lucrez în clinica pe care o conduce. Puteam ajunge în altă parte, dar cum studenții nu se prea îndeptau către oftlmologie și cum eu doream să lucrez într-o clinică, am ales serviciul în care erau primiți studenții”.

            Pentru a avea o imagine corectă despre  modul în care un tânăr își pregătește drumul profesional încă din școală. Iată ce spunea Petre Vancea  desspre cum s-a gândit la inventarea unui vaccin pentru  tratarea trahomului sau conjunctivita granuloasă, o boală infecțioasă care duce la orbire: „ Eram student și intern la Institutul Medico-Militar. Observând numărul mare de oameni bolnavi de trahom dar și procedeele rudimentare de tratare m-am întrebat dacă nu se poate găsi o metodă de vaccinare”.

              Așadar, stimați ascultători, lumea medicală mondială a recunoscut, la vremea potrivită că, în România, eradicarea  bolii numite trahom, care duce la orbire, îi aparține lui Petre Vancea care a preparat un extract total de ochi de cornute folosit în această afecțiune.

            În 1940 se mută la Institutul  de Medicină și Farmacie din Iași și lucrează la Clinica  oftlamologică  până în 1963.

            Din 1963 se transferă la  Institutul de Medicină și Farmacie din București unde va lucra până  1969. Venirea la București coincide cu primirea  sa în Academia Română, ca membru corespondent. În 1969  devine membru al Academiei germane științe Leopodina in Halle.

            Mai trebuie spus că a scris două cărți „Din nou lumină” și „Călătorie în clar obscur”  în care povestește întâmplări, trăiri din viața personală și profesională.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Petre Vancea născut în comuna Rudari, așa cum se numea în vremea lui, sau Izvoare așa cum se numește azi, care, prin cercetările sale, a făcut  posibilă  eradicarea, eliminarea din România a bolii de ochi numită trahom.             

            La finalul acestui episod,  având în vedere exemplele din viața lui Petre Vancea, vă propun un exercițiu de … rememorare.

            Treceți în revistă momentele importante in viața dumneavoastră, legate de școală și de viața profesională.   

            Încercați să vă reamintiți cum ați trecut  prin aceste momente.

            Încercați să vă reamintiți o întâmplare  care v-a ajutat să luați o decizie importantă legată de școală și de viața profesională.

            Comentați cu un prieten aceste întâmplări și încercați să trageți o concluzie despre rolul întâmplării în viața dumneavoastră.

      Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Mircea Oprean şi horticultura din Oltenia

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Mircea Oprean și horticultura din Oltenia.

            Mulți dintre tinerii de azi sau de ieri, pleacă sau au plecat de lângă părinți pentru a merge în alt oraș, la studii sau cu serviciul. Este un moment pe care ni-l aducem aminte toată viața. De regulă, părinții au pregătite, cu grijă, câteva povețe pentru copii lor, chiar dacă aceștia sunt deja pregătiți pentru viață, iar povețele tatălui sau mamei nu mai schimbă mare lucru.

            Uneori, povețele sun trimise printr-o scrisoare. Vă citesc din scrisoarea unui parinte:

„Grijeşte de sănătate, pleacă urechea la cei necăjiţi şi nu uita că politeţea nu costă şi fii bun cu cei buni şi cu cei răi, mai bun..” Este un fragment dintr-o scrisoare a unui tată din zona Sibiului  către fiul său ajuns om important la Craiova. Era, la vremea scrierii  scrisorii, în 1965, Rectorul Institutului Agronomic din Craiova, Mircea Oprean.

Mircea Oprean  s-a născut în ziua de 28 mai 1915  în comuna Jina,  situată în judeţul Sibiu, la graniţa cu judeţul Alba., pe drumul care leagă Miercurea Sibiului de Obârşia Lotrului. Tatăl său, Nicolae Oprean, a fost notar în Poiana  Sibiului, comună învecinată cu Jina, şi a avut o puternică  influenţă asupra sa, aşa  cum rezultă  din multele scrisori pe care cei doi şi le-au trimis. Iată un fragment dintr-o scrisoare datată 29 augut 1956 „ Dacă acum ştiu de unde vin şi unde mă duc, dacă sunt liniştit în faţa viitorului, ţi se datoreşte în cea mai mare măsură dumitale”.  Mama sa,  Maria, născută Străulea, este evocată în scrisorile lui Mircea Oprean către tatăl său astfel: „ În mediul social am trăit admiraţia pe care o au oamenii pentru mama şi pentru dumneata”.   Primele cinci clase elementare le-a urmat în comuna învecinată  Poiana Sibiului, iar apoi a mers la Orăştie pentru a continua studiile liceale.

S-a înscris la  Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj  a obţinut diploma de inginer în 1939. În paralel  a urmat şi  Seminarul  Pedagogic Universitar, specializarea  viticultură.Remarcat de profesorii săi, a fost numit ca preparator  la catedra de viticultură  şi enologie începând cu data de 1 octombrie acelaşi an. În condiţiile  impuse de război, se refugiază la Timişoara  unde, după 8 luni de concentrare şi  16 luni de mobilizare pe front,  în 1942  ocupă postul de asistent. După terminarea războiului , revine la Cluj  unde, în  1947 devine şef de lucrări.

În 1947,  spre sfârşit de an,  se înfiinţează la Craiova Facultatea de Agronomie, iar din toamna anului 1949 Mircea Oprean  este transferat   aici ca şef de lucrări cu misiunea  spusă sau  doar hărăzită  de a contribuii la dezvoltarea învăţământului horticol, dezvoltare încununată de înfiinţarea Facultăţii  de Horticultură  în 1962.Acum, după trecerea anilor , se poate spune că aici, la Craiova, a abordat o problemă de interes naţional- valorificarea  solurilor nisipoase prin cultura viţei de vie.

În 1948 a obţinut titlul ştiinţific de doctor inginer în ştiinţe agronomice cu teza „Cercetări  asupra altoirilor forţate la viţa de vie ”, iar în 1965   devine doctor docent în ştiinţe.

La început, în 1950, s-a ocupat de  viticultură şi vinificaţie. După patru ani  încep primele experienţe de viticultură şi pomicultură pe  terenurile nisipoase de la  Tâmbureşti şi Piscul Sadovei. Împreună cu colaboratorii săi s-a ocupat de procesele biologice  legate de concreşterea la altoire şi tehnologia producerii materialului  săditor viticol. S-a stabilit adâncimea optimă de plantare, cele mai indicate tăieri şi modul de aplicare a îngrăşămintelor. S-au stabilit distanţele optime de plantare   şi cele mai indicate raioane, zone  unde  pot  fi plantate diferite soiuri de viţă de vie , inclusiv viţa de vie pentru strugurii de masă. Aşa se face că în vestitele podgorii mehedinţene  de la Oreviţa şi Golul Drâncei, lovite de invazia filoxerică,  s-au reînfiinţat plantaţii viticole pe 3000 ha  din care   s-au obţinut în anii ’70-’80 soiurile  de Merlot, cabernet Sauvignon, Pinot noir. Cercetările întreprinse  asupra tăierilor  de rodire aplicate viţei de vie au condus la o mai bună  valorificare a capacităţii de rodire, iar sistemul de tăiere „centrifugă”  şi în „cordon târâtor” a permis   mecanizarea unor lucrări  în plantaţie, inclusiv protecţia butucilor  în timpul iernii. A identificat  existenţa la viţa de vie a unei etape de „creştere inutilă „ diferită de la soi la soi, prin a cărei diminuare sau eliminare se pot obţine importante  creşteri ale producţiei de struguri.

 Cercetările efectuate  aici au fost expuse în mai multe lucrări ştiinţifice prezentate în ţară sau în străinătate, au fost adunate în câteva cărţi  printre care „Extinderea viilor pe nisipuri”  publicată 1956 de Editura Agro-Silvică Bucureşti , „Cultura viţei de vie pe nisipuri”  publicată de aceiaşi editură în 1964, „ Viticultură generală” , apărută la Editura Didactică şi Pedagogică  în 1975.

 Rezultatele obţinute  dar şi perseverenţa profesorului Mircea Oprean,  au favorizat   extinderea   Staţiunii Didactice de la Banu Mărăcine, în 1966,  cu o suprafaţă  de 318 ha. El spunea atunci că „ învăţământul agronomic fără o staţiune  didactică este ca un învăţământ medical fără clinică”. S-a ocupat, împreună cu profesorii Ştefan Teodorescu şi Marius Popescu,  de organizarea modernă a acestei Staţiuni .

 Foştii  studenţii  , acum oameni de vază  îşi aduc aminte de măiestria sa pedagogică şi spun :” Prin maniera în care ne-a prezentat cursul de viticultură a reuşit să stimuleze inventivitatea  şi cercetările ştiinţifice, iar prin conţinut să pună la îndemână  cât mai multe tehnologii alternative posibile .Folosind structura care rezultă din descoperirea cauzelor după descrierea  efectelor se dezvoltă interesul pentru o permanentă investigare ştiinţifică. Prezentând scopul înaintea mijloacelor a promovat interesul  pentru elaborarea  unor metode adecvate  şi pentru o aplicare creatoare a cunoştinţelor. La examen aveam să constat că evaluarea cunoştinţelor nu este la îndemâna oricui, fiind un moment  când profesorul prin harul său pedagogic reuşeşte să-l facă pe cel analizat să simtă că este un interlocutor aşteptat şi preţuit… ”.

Un altul îşi aminteşte :” În anii  ‘ 80 profesorul Oprean se apropia de pensionare. Mi-l aduc aminte ca pe un cadru didactic foarte inimos care punea pasiune în munca sa. Înainte de examen   ne chema la o recapitulare a materiei în sistem intensiv, aducă şase ore , fără pauză….Cursurile sale erau presărate cu povestioare înţelepte legate de viticultură ”

Sau. „ Erudiţia, talentul vorbirii, discernământul, vocea caldă dar fermă, intonaţiile  diferite folosite cu dibăcie, menite să înlăture monotonia, au asigurat  în toate cazurile nivelul elevat, clar şi la obiect al prelegerilor Maestrului.”

Obişnuia ca , în loc de rămas bun  să spună „ să fim optimişti !”.

Un salariat, a venit în audienţă la Rector cu o problemă personală. La ieşire a spus:” …mi-a vorbit aşa de frumos şi mi-a explicat cu foarte multă înţelegere imposibilitatea rezolvării, cel puţin temporar, încât eu mă consider satisfăcut şi onorat”.

Personalitate complexă, Mircea Oprean, a îndeplinit  mai multe funcţii publice  printre care se remarcă  funcţia de Rector al Institutului Agronomic , între  1964 şi 1966, apoi Rector al Universităţii din Craiova  între  1968 şi 1971. Mai trebuie menţionate şi funcţiile  de membru în Comisia  superioară de Diplome, membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice

Pentru calităţile sale  pedagogice a  obţinut, în 1970, titlul onorific de „Profesor universitar emerit”

S-a stins din viaţă la data de 12 martie 1984 la Craiova. Avea 69 de ani.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  Mircea Oprean, născut la Jina, lângă Sibiu, dar care și-a dedicat întreaga energie dezvoltării horticulturii în Oltenia.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre profesorul Mircea Oprean, va sugerez  ca într-o zi, dacă sunteți pe strada A.I. Cuza, intrați în holul Universității din Craiova. Urcați la etaj, pe scara din stânga, apoi mergeți  pe holul din dreapta spre Rectorat.

Aici este organizată Galeria Rectorilor.

Într-unul  dintre tablouri este pictat profesorul Mircea Oprean.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Liviu Emil Pop  inventatorul arahidelor de Tâmburești

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc   despre Liviu Emil Pop -inventatorul arahidelor de Tâmburești.

Prin anii ’80 am  susținut un curs facultativ de Inventică la care au participat studenți de la Facultatea de electrotehnică. Întâlnirile se țineau la Casa de Cultură a Studenților, corpul vechi, situat pe strada Eugeniu Carada, care atunci se numea Ialomicioara. Clădirea, acum retrocedată și nefolosită, are niște săli splendide.  La fiecare întâlnire aveam câte un invitat, inventator, care își prezenta „istoria” invențiilor lui. Așa am aflat istoria fascinantă a alunelor de pâmânt, a arahidelor, adaptate pe terenurile nisipoase de la Tâmburești de către echipa condusă de profesorul Liviu Emil Pop.

Liviu Pop s-a născut la data de 10 decembrie 1919 în comuna Dragu, jud. Cluj, acum în  județul Sălaj. Bunicul său , Vasilică Pop, țăran cu stare materială mijlocie, era și cantor la biserica din sat. Tatăl său, Gavril, născut la data de 5 octombrie 1884, a dovedit sârguință pentru carte și înclinație pentru muzică și de aceea  a dus mai departe  tradiția familiei ca diac la biserică fiind, în același timp și învățător în sat. A rămas orfan de tată la vârsta de patru ani.

 Clasele primare le-a făcut în comuna natală. Copil fiind, a participat efectiv , cu plăcere,  la muncile câmpului: recoltatul fasolei, porumbului, cartofilor, uscatul fânului, topitul cânepii.

În toamna anului 1930 a fost înscris ca elev la Liceul de băieți „Emanoil Gojdu” din Oradea și a locuit la internatul greco-catolic unde copii orfani  aveau reducere la taxele de întreținere dar, unde, prin disciplina riguroasă impusă, a învățat să-și organizeze foarte bine activitatea. Din toamna anului 1935 s-a mutat cu școala la Liceul de băieți  „Simion Bărnuțiu” din Șimleul Silvaniei. Toamna, la recoltatul strugurilor, elevii mergeau  în localitatea Măgura din apropiere, un bazin pomiviticol mare. Aici a cunoscut și câțiva studenți din anul V de la Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj care i-au povestit despre frumusețea meseriei de inginer de agronom, despre posibilitatea de a obține o bursă de studii dar și despre posibilitățile de angajare după terminarea facultății. În 1938 a absolvit  liceul, iar examenul de bacalaureat l-a susținut la Oradea. La vremea aceea, Diploma de bacalaureat le oferea tinerilor posibilitatea să ocupe orice funcție, iar admiterea la multe facultăți se făcea numai pe baza acesteia. Liviu Pop s-a hotărât ușor să se înscrie la Facultatea de Agronomie din Cluj datorită discuțiile avute cu studenții acestei facultăți în perioadele de practică dar și pentru că mama sa a obținut un post și locuință la școala normală din Cluj.

Admiterea la Facultatea la Agronomie din Cluj s-a făcut pe bază de concurs, iar nota obținută i-a asigurat o bursă de studii. L-a avut ca profesor, la disciplina Sistematică, Anatomia și Fiziologia Vegetală pe ilustrul  Iuliu Prodan, iar ca asistent pe Alexandru Buia, devenit mai târziu Rector al Institutului Agronomic din Craiova. De asemenea, l-a cunoscut, ca profesor , și pe Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj. Anul III  l-a continuat la Timișoara unde se mutase facultatea din Cluj datorită Dictatului de la Viena prin care România a fost obligată să cedeze nordul Ardealului. A susținut examenul de diplomă în data de 25 februarie 1943 și a obținut Diploma de inginer agronom în aprilie 1943, eliberată  de Școala Politehnică din Timișoara, fiind al doilea din promoție.

            Imediat după susținerea examenului de diplomă a fost convocat pentru continuarea pregătirii militare, până la 15 noiembrie 1943, la Secția militară a Școlii Politehnice din Timișoara. În aceiași perioadă, profesorul Amilcar Vasiliu i-a propus un post de asistent la catedra de Agrologie, fiind numit de Minister pe acest post  cu începere de la 1 iulie 1944. Procedura aplicată la vremea aceea impunea ca un asistent să facă un stagiu de 3 ani, timp în care asista la curs și la lucrările practice, trebuia să învețe o limbă străină și să pregătească un raport de sinteză pe o  temă dată. Tema pregătită de Liviu Pop se intitula „Controversă în clasificarea solurilor”   în funcție de conținutul de nisip, lut și argilă. A fost prima lucrare publicată de Liviu Pop în Analele Facultății de Agronomie din Cluj, în 1946.

În toamna anului 1945 Facultatea de agronomie a revenit la Cluj, iar Liviu Pop și-a continuat activitatea de asistent. L-a ajutat pe profesorul Amilcar Vasiliu să litografieze cursul „Cercetarea solului prin metode fizice”. Deoarece laboratoarele nu dispuneau de aparatura necesară, cadrele didactice s-au implicat în autodotarea acestora. Liviu Pop a conceput și realizat un sistem de site pentru determinarea stabilității la apă a agregatelor de sol și un aparat  pentru determinarea rezistenței la presiune a agregatelor  de sol, numit ”balanța Pop” .În octombrie 1948 a ocupat, prin concurs, un post de șef de lucrări. A participat la mai multe teme de cercetare printre care „Influența asolamentelor și lucrărilor agricole asupra structurii solului” , „Influența secetei asupra plantelor cultivate”. Rezultatele obținute au fost publicate în reviste dar și în ziarele destinate activităților din agricultură.

Vă reamintesc, stimați ascultători că în 25 aprilie 1947 s-a înființat Universitatea din Craiova care avea în structura sa și Facultatea de Agronomie.  În 8 aprilie 1949 Aurel Moraru, Rectorul Institutului Agronomic din Craiova, i-a trimis  tânărului Liviu Pop următoarea telegramă: „Prin Decizia ministerială nr.134/31/03/1949 sunteți numit profesor la Catedra de Pedologie. Rugăm prezentați-vă de urgență”. Comisia Superioară de Diplome din cadrul Ministerului Educației și Învățământului, întrunită la data de 2 martie 1963. Așa a ajuns ardeleanul Liviu  Pop la Craiova.

În perioada 1957 – 1967 a funcționat, cu jumătate de normă, la Stațiunea Agricolă Șimnic. În calitate de Secretar științific al Consiliului profesoral s-a ocupat de publicarea  lucrărilor științifice elaborate de cadrele didactice. Astfel, în 1957 a apărut primul număr din  „Anuarul Lucrărilor Științifice a Institutului Agronomic din Craiova”, apoi, din 1958 „Buletin  științific” , iar din 1963  ” Analele Universității din Craiova. Seria Biologie-Agronomie și Horticultură”.

La 1 octombrie 1967  a fost numit Șef al Catedrei de Agrofitotehnie, iar în perioada 1968-1970 a fost Secretar științific al Senatului Universității din Craiova. La data de 1 martie 1967 a fost numit , prin Ordinul Ministerului Învățământului, în funcția de Decan al Facultății de Agronomie pe care a deținut-o până la data de 15 mai 1972.

În 1981 Ministerul Educației și Învățământului i-a acordat titlul de  „Profesor universitar evidențiat” , iar 1991 a  fost ales membru titular al Academiei Agricole și Silvice.

Și-a susținut Teza de doctorat cu tema  „Cercetări privind stabilirea sistemului de folosire a îngrășămintelor chimice în rotația secară-porumb pe nisipurile din stânga Jiului” la data de 29 februarie 1968 , elaborată sub conducerea prof.dr.Ioan Safta. A fost primul doctorat susținut la Craiova în cadrul Facultății de Agronomie. A obținut calificativul  „summa cum laude”. Diploma a fost eliberată de Universitatea din Craiova cu nr.1/15.03.1971. Începând cu anul universitar 1969-1970 i-a fost acordată  calitatea de conducător de doctorat.

În  februarie 1974 a susținut public, la Institutul Agronomic  „Nicolae Bălcescu” din București, în fața unei Comisii numită de Minister , un memoriu de activitate pe baza căruia a obținut titlul de doctor docent.

Cred, stimați ascultători, că este locul să vă povestesc o discuție  purtată cu profesorul  Liviu Pop. L-am vizitat de mai multe ori în laboratorul său din Facultatea de Agronomie. Venea dimineața și experimenta câte ceva.  Mai pe la început, impresionat de modestia domniei sale dar și de titlul științific de doctor docent, l-am întrebat:

• Ce ați făcut, domnule profesor, ca să obțineți această recunoaștere?

Domnia sa mi-a răspuns:

• Eu doar am muncit.   Cei din jurul meu au apreciat munca mea!

În 1957 a elaborat cursul de Agricultură Generală, în trei volume, litografiat în anii 1958 și 1959, fiind primul curs litografiat la Institutul Agronomic din Craiova. În anii universitari 1970-1972 a predat cursul  „Valorificarea rațională a nisipurilor” la anii IV și V de studiu. A predat și cursul  „Agrotehnică și Tehnică experimentală”.

În 1965  a participat la Conferința CAER de valorificare a solurilor  ușoare, desfașurată la  Budapesta unde a prezentat lucrarea  „Creșterea producției agricole pe solurile nisipoase cu ajutorul îngrășămintelor”. În 1970 a participat la Simpozionul  Internațional privind lucrările de bază ale solului cu lucrarea  „Cercetări privind lucrările  solului pe terenurile nisipoase din sud-vestul  României” .

În 1977 a publicat la Editura Ceres, împreună cu Ion Matei și Ion Chichea, cartea   „Agrofitotehnia pe terenurile nisipoase”, iar în 1986 a publicat la Editura Ceres monografia

 ” Cultura alunelor de pământ ( arahidele)” împreună cu Valeria Marghitu ,Victor Bârnaure, Ion Chichea. Ambele cărți au fost premiate de  Academia Română în 1990 cu premiul ” Ion Ionescu de la Brad”.

O bună parte din activitatea de cercetare a fost dedicată adaptării arahidelor pe terenurile nisipoase din Oltenia.În 1979 a introdus în rețeua de încercare a soiurilor mai multe linii de arahide, printre care linia T277, iar în 1983 a fost omologată pentru producție cu denumirea comercială  „Soi  de arahide Tâmburești” pentru care a obținut și Brevetul de invenție nr.89351, împreună cu Valeria Marghitu și Ioan Chichea. Invenția a obținut, în 1995, Medalia de aur la Salonul Internațional de Invenții de la Geneva.

Atunci, în 1995, am  reprezentat Universitatea din Craiova la Geneva. Juriul, care a analizat invenția, a fost surprins să afle că,  după ce florile de arahide sunt fecundate, acestea se înfig natural în solul nisipos și de aceea fructul se formează în pământ. De aici numele de „alune de pământ”.

Activitatea științifică și publicistică desfășurată din 1954  la Craiova s-a concretizat în:208 lucrări științifice, 6 cărți și broșuri, 14 cursuri și manuale, 11 articole de îndrumare tehnică, 2 articole de popularizare științifică, 52 de articole de îndrumare tehnică, apărute în ziare

A încetat din viață la Craiova, la data de 3 noiembrie 2010.

Așadar, stimați ascultători, v-am povestit despre Liviu Emil Pop,  omul care a adaptat cultivarea alunelor de pământ pe terenurile nisipoase din Oltenia și a deschis, la Craiova, ușa cercetărilor  din domeniul alunelor de pământ.

Vă sugerez ca, într-o zi lucrătoare să vizitați Facultatea de Agronomie din Craiova unde o să descoperiți o lume de legendă.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.