Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Christiaan Huygens şi….curcubeul !

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc despre Christiaan Huygens și fenomentul optic cunoscut sub numele de curcubeu.

În copilărie ne-am minunat de curcubeul care apare pe cer după ploaie. Fiecare ştiam o legendă. Curcubeul este brâul Cosânzenei . Sau Curcubeul este brâul  Fecioarei Maria. Altă legendă spune că Sfântul Petru a deschis  uşile Raiului, pentru a mai primi un suflet, iar  o rază de lumina din Rai s-a strecurat pe uşă şi  a ajuns pe pământ. O altă legendă susține că  la capetele Curcubeului sunt comori din aur. Alții susțin că, de fapt, Curcubeul este un şarpe care bea apă din două râuri sau din două bălţi. Unii cred că acest fenomen, Curcubeul,  este mâna lui Dumnezeu peste creștetul nostru, în  semn  că ne protejează.

Tineri fiind, la şcoală, am învăţat că el, curcubeul, este un fenomen optic care ia naştere  datorită dispersiei şi reflexiei luminii solare în picăturile de apă care rămân în atmosferă după ploaie. El este vizibil atunci când Soarele bate din spatele nostru în perdeaua de nori din faţă, lumina reflectându-se pe bolta senină a cerului.

Lumina albă pe care o percepem  venind de la Soare este formată dintr-un număr enorm de radiaţii monocromatice, fiecare de o culoare particulară, iar picăturile de ploaie  descompun lumina solară într-o succesiune de culori: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Tineri fiind, am memorat această succesiune  sub forma acronimului ROGVAIV.

Trecerea de la legendă la adevăr a fost făcută un fizician, cunoscut în lumea ştiinţifică pentru teoria ondulatorie a luminii,  olandezul Christiaan Huygens.

Christiaan Huygens  s-a născut în data de 14 aprilie 1629  la Haga. Tatăl său, figură ilustră a literaturii olandeze,  a fost secretarul  Ducelui de Orania şi i-a oferit fiului său  cea mai bună educaţie posibilă. La vârsta de 16 ani  a început studiile la Universitatea din Leiden, iar după doi ani s-a  mutat la Colegiul de Orania din oraşul Bremen unde a studiat dreptul şi matematica. După  terminarea studiilor universitare s-a reîntors la Haga unde a început cercetări în  domeniul matematicii, astronomiei şi ştiinţelor naturale. Citise deja lucrarea „ Mesagerul stelar”  scrisă de  Galileo Galilei  din care aflase despre abundenţa corpurilor cereşti existente  dar instrumentele astronomice nu evoluaseră foarte mult. Lucra cu  fratele său şi cu  Baruch Spinoza, filozof dar şi şlefuitor de lentile. În 1656, la vârsta de 27 de ani,  Christiaan Huygens, realizează un ocular mai performant pentru telescopul cu care făcea observaţii astronomice. Cu acesta a reuşit să observe inelele planetei Saturn, menţionate şi de Galileo Galilei ca fiind nişte „ Mânere”   şi a descoperit  unul dintre sateliţii  acestei planete, pe care l-a numit Titan.

În 1659 a descris pentru prima dată suprafaţa planetei Marte.

În 1670 construieşte un strung pentru şlefuirea  lentilelor, cu ajutorul căruia  realizează lentilele plan convexe ale ocularului negativ, imaginat de el ca o combinaţie de lentile,  prin care a eliminat aberaţia cromatică. A estimat distanţa de la Pământ la Soare  ca reprezentând de 12.543 ori diametrul Pământului, valoare ce diferă doar cu 7% de valoarea  estimată  în zilele noastre .

Mai trebuie subliniat că, în lucrarea    Cosmotheoros, apărută la trei ani după moartea sa, făcea o afirmaţie extrem de îndrăzneaţă pentru acea vreme şi anume  că dacă Pământul nu este în centrul universului, aşa cum demonstrase  Copernic  cu 100 de ani înainte, mai precis în 1530, atunci  trebuie să existe fiinţe asemănătoare cu omul şi pe alte planete altfel „ Pământul ar avea o situaţie privilegiată, fiind unica parte a Universului care se poate lăuda cu asemenea vieţuitoare”.

            În cercetările sale astronomice avea nevoie de un instrument  pentru măsurarea timpului şi de aceea unele dintre cercetările sale au fost îndreptate spre măsurarea precisă a timpului. În acest scop el a aplicat mişcarea armonică a pendulului, descrisă de Galilelo Galilei  cu  aproape 50 de ani înainte. După mai multe cercetări, în 1657  şi-a prezentat public primul ceas cu pendul care poate fi considerat stră-străbunicul ceasului deoarece, folosind oscilaţiile regulate ale pendulului pentru a controla mecanismul regulator al ceasului, a reuşit să îmbunătăţească precizia acestuia. După 18  ani de cercetări, în  1675,  a perfecţionat construcţia ceasului prin introducerea roţii de balans. Lucrarea de referinţă a lui Huygens, Orologiul sau Despre mişcarea corpurilor, apărută în 1673, este  un tratat  amplu şi amănunţit asupra pendulului. Acesta include explicaţii asupra forţelor centripetă  şi centrifugă, concepte care vor fi înglobate mai târziu în legea  gravitaţiei a lui Newton.

            Regele Franţei , Ludovic al XVI-lea, l-a invitat  să locuiască în incinta Bibliotecii Regale din Paris, unde a rămas până în 1681. O perioadă  a locuit şi  la Londra unde, în 1663, a fost ales membru al Societăţii Regale. Aici  şi-a prezentat Newton comunicarea asupra luminii. Newton prezenta lumina ca un flux de particule, adică  teoria corpusculară. Huygens  a propus însă teoria luminii propagată ca undă, explicând fenomenele de reflexie şi refracţie. Deşi teoria corpusculară s-a impus, poate şi datorită notorietăţii susţinătorului ei, Newton, în final, după încă 100 de ani de cercetări, teoria lui Huygens , adică teoria ondulatorie , a ieşit învingătoare.

 În 1690, studiind proprietăţile optice ale calcitului, imaginează existenţa reţelei interne a  cristalelor minerale.

A avut contribuţii notabile și  în matematică.

A scris, în 1657,  primul tratat de teoria probabilităţilor intitulat „ Despre raţionament în jocurile de noroc”. A elaborat o teorie a logaritmilor. Faimosul său principiu, despre mişcarea frontului de undă, stă la baza unei  importante ramuri din matematica actuală, geometria de contact. Christiaan  Huygens  a combinat matematica pură cu  matematica aplicată, a combinat matematica pură  cu fizica, a aplicat  matematica  în inginerie.

Ca dovadă de recunoaştere a valorii sale, unii istorici ai ştiinţei îl consideră peChristiaan Huygens  ca pe savantul de la care a început revoluţia ştiinţifică. Contemporanii  noştri au botezat cu numele său  un crater de pe planeta  Marte, un munte de pe Lună. Sonda care a coborât  în data de 14 ianuarie 2005  pe Titan, satelitul natural al planetei Saturn, s-a numit Christiaan Huygens. Un pachet de programe destinat procesării imaginilor  poartă numele Huygens Software.

A murit în data  8 iunie 1695 la Haga.

Așadar, stimați ascultători, episodul de azi l-am început cu enumerarea  semnificației pe care, copii fiind,  i-o dădeam curcubeului. La finalul acestui episod vă reamintesc că, în mitologia greacă Zeița Iris era considerată mesagera curcubeului. Numele ei are semnificația de curcubeu-iris sau mesager-eiris.  Zeița Iris făcea legătura dintre zei și muritori și, de fiecare dată când cobora pe pământ lăsa o urmă pe cer: curcubeul.  În mitologia greacă se spunea  că Zeița Iris a fost pedepsită de către stăpâna ei, Zeița Herra,  ca după fiecare ploaie cu soare să aducă apă cu ulciorul  din râul Styx.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Galileo Galilei, adept al experimentului științific.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc despre Galileo Galilei, adept al experimentului științific.

În secolele al XV-lea şi al XVI-lea, omul recapătă conştiinţa de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a personalităţii specifică Evului mediu. În această perioadă reînvie interesul pentru cultura şi arta antichităţii clasice. În această perioadă, numită mai târziu, perioada Renaşterii,  s-au produs profunde transformări sociale, politice, economice, culturale şi religioase, care au marcat tranziţia de la societatea medievală către societatea modernă.

Spiritul  Renaşterii s-a manifestat şi în ştiinţă prin renunţarea la autoritarismul Evului mediu  şi căutarea unor explicaţii ştiinţifice bazate pe raţionament şi experiment. Personalităţile vremii au refuzat să se conformeze  convenţiilor acceptate de majoritate, devenind deschizători de noi drumuri în ştiinţă. În perioada Renaşterii s-au făcut descoperiri care au schimbat radical modul de gândire. Unul dintre reprezentanţii Renaşterii în ştiinţă , fondatorul mecanicii moderne,  care a creat o stare de spirit în care raţionamentul ştiinţific şi experimentul aveau un loc aparte, a fost Galileo Galilei.

Galileo Galilei s-a născut la data de 15 februarie  1564  la Pisa, în regiunea Toscana din nordul  Italiei, zona unde a fost iniţiată Renaşterea italiană. Tatăl său, Vincenzo, avea patruzeci şi patru de ani, iar mama sa  Giulia avea douăzeci şi şase de ani. Istoria spune că, pe când era copil, în disputele pe care le avea cu copii de seama lui  aducea mereu argumente logice şi convingătoare pentru a-şi susţine punctul de vedere. Avea zece ani când   familia lui s-a mutat la Florenţa, centru prosper pentru activitatea ştiinţifică, capitala regiunii Toscana.  Galileo  a fost trimis să studieze la şcoala  iezuită de la Mănăstirea Camadolese di Santa Maria, situată                                                                                         la 30 de kilometri  sud de Florenţa. În 1581 a intrat la Universitatea din Pisa cu intenţia de a se dedica medicinei, la dorinţa tatălui său. A fost atras de matematică şi a părăsit Universitatea  fără să obţină diploma de medic.  

Intr-o duminică din 1583, Galileo era la o liturghie într-o biserică din Pisa. Şi-a îndreptat  privirea spre un lampadar atârnat de plafon care oscila. Întors  acasă a continuat să studieze  mişcarea pendulului greu, a stabilit că oscilaţiile acestuia nu  depind de greutatea lui ci de lungimea firului, a pus în evidenţă izocronismul oscilaţiilor pendulului şi a luat în considerare  posibilitatea utilizării acestuia pentru măsurarea timpului. Prima aplicaţie a acestei observații a fost cronometrarea pulsului de către medici. Apoi, pendulul a fost introdus în construcţia ceasurilor. Dacă  până atunci abaterea în măsurarea unei zile era de cca. 15 minute, prin introducerea pendulului abaterea s-a redus la cca. Zece secunde. În 1592 s-a mutat la Padova unde a funcţionat ca profesor de matematică. În acea perioadă a inventat o busolă militară.

 Începând cu anul 1604 s-a ocupat de legea căderii corpurilor în vid, iar după 1632  a demonstrat că această lege este independentă de  masa şi densitatea corpului. El afirma că „două corpuri de masă diferită, lăsate să cadă de la aceiaşi înălţime, ajung pe pământ în același timp”. Dar această afirmație era în contradicție cu afirmația făcută de Aristotel cu mai bine de 1900 de ani înaintea lui și pe care toată lumea, inclusiv lumea științifică, o considera adevărată. Aristotel a spus, la vremea lui, adică prin anii 384-322 î.H., că „dacă două corpuri de greutăți diferite sunt lăsate   să cadă de la aceiași înălțime, cel mai greu dintre  cele două corpuri cade mai repede decât cel cu greutatea mai mică”.

Oamenii de știință din vremea lui Galileo Galilei i-au cerut  să demonstreze  afirma lui care, evident, era diferită de ceea ce  toată lumea știa deja. Istoria spune că pentru a demonstra afirmaţia făcută, în 1589, a  urcat în vârful Turnului din Pisa  două ghiulele dintre care una avea greutatea dublă celeilalte. Le-a lăsat  să cadă simultan. Cele două ghiulele au atins suprafaţa Pământului în acelaşi timp. Așadar, Aristotel se înșelase.

 Experimentul a fost reluat câţiva ani mai târziu de fizicianul englez Robert Boyle. Folosind o pompă de aer a creat vid într-o incintă în care a lăsat să cadă o bilă de plumb şi o pană. Ambele au căzut cu aceiaşi viteză.

După aproape 400 de ani, în zilele noastre, în 1971, în timpul expediţiei pe Lună a misiunii Apollo 15, comandantul David Scott a refăcut, în atmosfera extrem de rarefiată de pe Lună, acelaşi experiment: a lăsat să cadă un ciocan geologic şi o pană. Deoarece  nu li se opunea nici-o rezistenţă din partea aerului, cele două obiecte au căzut cu aceiaşi viteză și au atins în același timp suprafața  Lunii, stelitul natural al Pământului.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni, este de a  oferi modele,  exemple de bune practici, pentru oamenii de azi, fie ei tineri sau mai puțin tineri. Așadar, stimați ascultători, nu luați de bună o afirmație făcută la televizor sau radio, scrisă într-un ziar sau într-o carte, spusă de un profesor sau de un „știutor de toate”. Este bine să verificați. Obișnuiți-vă să verificați afirmațiile pe care  ceilalți le consideră corecte, le consideră adevărate.

Dar să revenim la Galilelo Galilei.

În 1609, aflat la Veneţia, a construit  luneta cu ocular divergent, care îi poartă numele, care mărea de o mie de ori  şi a început studiul astrelor. A observat Luna. A constatat că are o suprafaţă neregulată. Mai  mult, în 1619, a măsurat  înălţimea munţilor. A descoperit sateliţii lui Jupiter, inelul lui Saturn, petele   Solare, fazele lui Venus, noutăţi care sprijineau sistemul lui Copernic. În 1612, prin  Discursul despre corpurile plutitoare a pus bazele hidrostaticii. În 1632 a scris Dialog privind cele două sisteme planetare principale care a văzut lumina tiparului în martie 1633 şi în care Galilei combate  sistemul geocentric şi susţine sistemul heliocentric a lui Copernic, tratează problema  rotaţiei diurne şi a revoluţiei anuale a Pământului.   În decurs de şase luni Inchiziţia a interzis difuzarea cărţii. Galilei a fost convocat la Roma şi întemniţat, apoi deferit unui tribunal. Procesul a durat 20 de zile, iar Galilei  a trebuit să-şi abjure doctrina în genunchi. Se spune că, ridicându-se, a lovit pământul cu piciorul şi a spus „Eppur, si muove! Şi totuşi, se învârte!”. După condamnare s-a retras la Arcetri, lângă Florenţa, sub supravegherea inchiziţiei. În 1634 şi-a pierdut una dintre fiice, călugăriţă, iar doi mai târziu a orbit, probabil din cauza cataractei. S-a stins  din viaţă la 9 ianuarie 1642, la vârsta de 77 de ani.  Galileli, fondatorul mecanicii moderne  a  contribuit la crearea unei stări de spirit, în care raţionamentul ştiinţific şi experimentul aveau un loc aparte.

 Trei secole mai târziu, în 1992,  papa Ioan Paul al II-lea  a recunoscut, în numele Bisericii Catolice, că Galilei a fost nedreptăţit. Trebuie subliniat că în octombrie 1989  sonda spaţială  Galileo a fost lansată de pe naveta spaţială  Andromeda. În 1995  sonda a ajuns la Jupiter, planeta ai cărei sateliţi au fost observaţi pentru prima dată de Galilei în 1610. Acest exemplu demonstrează puterea intelectuală a savanţilor din perioada Renaşterii, unul dintre exponenţii acestei perioade fiind Galileo Galilei, despre care v-am povestit azi.

Galileo Galilei spunea: „Nu poți învăța nimic pe nimeni: poți să ajuți pe cineva să descopere”.

Având în vedere această afirmație, la finalul acestui episod, pentru a vă consolida informațiile despre Galileo Galilei,  vă sugerez să încercați să refaceți experimentul  cu mișcarea unui pendul. Legați o bilă grea cu o sfoară.  Țineți sfoara cu mâna stângă la o înălțime convenabilă. Cu mâna  dreaptă deplasați bila,  din poziția verticală, spre dreapta au stânga, apoi eliberați bila și observați oscilațiile acesteia. Reduceți la jumătate  lungimea sforii și reluați experimentul. Comparați rezultatele observațiilor. Unii dintre dumneavoastră, cu aptitudini de cercetători, pot să reia experimentul și să folosească diverse instrumente pentru a măsura durata oscilațiilor.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nikola Tesla, inventatorul motorului de curent alternativ.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Nikola Tesla- inventatorul motorului de curent alternativ

Uneori, ploile sunt însoțite de tunete și fulgere. De regulă, ne este frică de fulgere. Acest sentiment , frica, generează, la oameni, şi nu numai la oameni, reacţii  total diferite. Pe unii îi inhibă. La alţii declanşează reacţii creative. Aşa s-a inventat paratrăsnetul. O soluţie pentru a elimina efectele nedorite ale descătuşării acestei  energii fantastice. Mulţi oameni s-au gândit cum să  capteze, cum să stocheze, cum să  folosească această energie. Unii dintre aceştia au făcut o pasiune şi o profesie din utilizarea energiei fulgerelor, iar meritul lor este remarcabil dacă ţinem seama că, în vremea lor, teoria şi practica electricităţii era la început .Unul dintre aceştia a fost Nikola Tesla.

Nikola Tesla s-a născut  la 9 iulie  1856  în localitatea Smiljan, Croaţia.Tesla este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai sfârşitului de secol XIX şi începutului de secol XX. Invenţiile, precum şi munca teoretică ale lui Tesla au pus bazele cunoştinţelor moderne despre sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazate, sistemele de distribuţie a energiei electrice şi motorul de curent alternativ, care au determinat cea de-a doua Revoluţie Industrială. Era un visător cu tentă poetică şi calităţi de autodidact .  

 Tatăl său,  Milutin Teslea, era preot ortodox, iar  mama sa,  Gica  Mandici, era o femeie extrem de inteligentă care a inventat multe obiecte gospodăreşti aplicate  la ferma sa.                

Tatăl său vroia  ca Nikola să devină preot, deşi el era atras de ştiinţele exacte. La 17 ani, Tesla s-a îmbolnăvit de holeră, iar tatăl său, în culmea disperării,  i-a promis că dacă va supravieţui, îl va lăsa  să urmeze cursurile de inginerie.

Aşadar, între 1875 şi 1881,  a urmat  cursurile Universităţii Tehnice din Graz, Austria, şi  ale Universităţii din Praga. La  Graz a văzut pentru prima oară una dintre cele mai vechi mașini electrice:  o maşină electrică  fabricată de compania Gramme din Paris. Era o maşină de curent continuu, dar el visa la maşină de curent alternativ. În 1881, când încă nu împlinise vârsta de 25 de ani,  descoperă  existenţa câmpului magnetic alternativ, independent de  fizicianul italian Galileo Feraris  Iată  ce povestea Nikola Tesla :  „Într-o după-amiază,  făceam o plimbare în parc, alături de un prieten, recitând poezii. Pe atunci, ştiam cărţi întregi pe de rost. Una dintre acestea era Faust a lui Goethe. Soarele tocmai apunea, amintindu-mi de un pasaj celebru; ideea mi-a venit ca o străfulgerare de lumină, şi într-o secundă adevărul era dezvăluit. Cu un băţ, am desenat pe nisip diagrama pe care 6 ani mai târziu am prezentat-o în cadrul alocuţiunii de la Institutul American de Inginerie Electrică”. Era motorul cu curent alternativ, o invenţie care în curând avea să schimbe lumea.

 În perioada stagiaturii, la  Strassburg, în 1883, a construit primul motor de inducţie. În 1884  s-a îmbarcat spre New York   unde a sosit cu 4 cenţi în buzunar. Şi-a găsit de lucru prima dată la Thomas Edison, dar cei doi inventatori aveau  personalităţi divergente aşa că despărţirea lor a  fost  inevitabilă. În 1885  construieşte un motor electric  bifazat şi intuieşte  posibilitatea realizării maşinilor polifazate. În 1887 a reușit să construiască primul motor electric , alimentat în curent alternativ, altfel spus, a construit un motor cu inducție, un motor asincron. Istoria spune că, u an mai târziu, în 1888  a făcut o demonstrație  cu acest motor la Institutul Amercan al Inginerilor Electricieni.

La 1 mai 1893 s-a deschis Expoziţia Mondială de la Chicago. Nikola Tesla instalase aici prima centrală electrică cu generatoare de curent alternativ, iar  vizitatorii au putut vedea  cum s-au aprins sute de becuri alimentate în curent alternativ. Până atunci era aplicat doar sistemul Edison, bazat pe curent continuu.

              În 1890  inventează telegrafia  cu semnale armonice produse de generatoare electrice rotative. În 1891 a inventat   o bobină de inducţie utilizată  în tehnologia  radio şi care îi portă numele, Bobina Tesla. În 1897 a obţinut un brevet de invenţie pentru un post de radioemisie construit chiar de el. Şi totuşi, oficial, inventatorul radioului  este Marconi. Iată o variantă. La începutul lui 1895, Tesla era pregătit să transmită un semnal la cca 100 km, la Weat Point, New York . Din nefericire, înainte de experiment, un incendiu i-a    distrus  laboratorul împreună cu toată munca sa. Prioritatea lui Tesla  în domeniul undelor radio  este demonstrată de brevetul obţinut   în 1898 pentru o navă teleghidată prin radio, acesta fiind considerat începutul telemecanicii. Demonstraţia a fost făcută cu ocazia expoziţiei  organizată la Madison Square Garden, iar nava în miniatură se mişca pe un lac artificial. Iată ce a notat Tesla.   „Când a apărut prima oară a creat o impresie pe care nici o altă invenţie de-a mea n-a produs-o”.  Prin fraza formulată atunci   „acestea sunt începuturile unei rase de roboţi, oameni mecanici, care vor face munca laborioasă a omenirii”  Nikola Tesla poate fi considerat  precursor al  roboticii .

Din mai 1899 până în 1900 a locuit în Colorado Springs, unde a efectuat un experiment învăluit în mister  legat de undele staţionare terestre. Iată ce spunea Tesla: „Observam undele staţionare. Deşi pare imposibil, această planetă, în ciuda dimensiunilor sale, se comportă ca un conductor de dimensiuni mici. Semnificaţia extraordinară a acestui lucru în ceea ce priveşte transmiterea energiei wireless, mi-a devenit clară. Nu numai că puteam transmite orice mesaj telegrafic fără fire oriunde, dar şi să imprim la orice distanţă de pe glob slabele modulaţii ale vocii umane, mai mult, să transmit energie, în cantităţi nelimitate oriunde pe glob, fără pierderi.” Pentru a demonstra această afirmaţie a construit o staţie experimentală cu două bobine  uriaşe cu care a obţinut, aşa cum susţinea într-un articol,  tensiuni de peste 12 milioane de volţi cu care  a produs  fulgere  care măsurau 41 de m şi a aprins, fără fir,   200 de lămpi electrice situate la o distanţă de 40  de km. Prin această experienţă  Tesla  a dovedit ca Pământul este sensibil la vibraţiile electrice de o anumită frecvenţă şi că ar  putea fi folosit ca un conductor  electric. Mulţi se  întreabă şi astăzi  „Oare a reuşit Tesla să transmită energia wireless?”. Cert este că oamenii au auzit   tunetul de  la o distanţă de peste 40 de km,  o aură albastră a înconjurat întreaga zonă, fluturii aveau aripi înconjurate de o aură, iar la robinet curgeau pe lângă apă, curenţi electrici. 

Nikola Tesla a emis ipoteza că Piramidele din Egipt erau și generatoare de energie și, pentru a demnostra această afirmație, a făcut, prin anii ’30, mai multe experiențe cu piramide.  De altfel, și în zilele noastre cercetătorii au făcut încercări pentru utilizarea constrcțiilor sub formă de piramidă pentru cultivarea plantelor.

.  În ultimii ani de viată, Tesla era privit ca un om de ştiinţă nebun remarcându-se prin declaraţii bizare despre posibile dezvoltări ştiinţifice.  S-a stins din viaţă la data  7 ianuarie 1943 în New York. Deoarece  nu s-a priceput la administrarea veniturilor proprii, Tesla a murit sărac şi uitat la vârsta de 86 de ani. La ceremonia funerară au  asistat mii de oameni, iar trei Laureaţi ai Premiului Nobel au adus prinosul lor de recunoştinţă  „pentru una dintre cele mai strălucite minţi din lume care a deschis drumul pentru multe dezvoltări tehnologice ale timpurilor moderne”.

După moartea sa numai câteva dintre caietele cu însemnări au ajuns la  nepotul său,  Sava Kosanovich, adăpostite ulterior în  muzeul  Nikola Tesla din Belgrad. Şi  în zilele noastre  oamenii de ştiinţă  mai caută prin caietele sale   noi descoperiri şi invenţii.

În satul natal  este amenajată  Casa Memorială, iar în  fața acesteia este  amplasată o statuie  a lui Nikola Tesla.

La finalul acestui episod vă recomand să cumpărați sau să împrumutați  cartea „Nikola Tesla. Invențiile mele”.  O carte autobiografică.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Luigi Galvani, descoperitorul curentului electric.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Luigi Galvani, descoperitorul curentului electric.

Trăim în epoca energiei electrice. Mai toate aparatele folosite în activităţi obişnuite, fie ele casnice, fie ele medicale, fie ele industriale sau de alt tip  folosesc energie electrică. Întreruperea furnizării energiei electrice, întreruperea curentului electric, ne produce o stare de  disconfort. Spre exemplu nu mai putem urmării emisiunea preferată la televizor sau  nu mai putem continua călătoria cu trenul. Dacă este noapte  şi suntem într-un oraş, întreruperea  furnizării energiei electrice, întreruperea curentului electric poate să perturbe serios circulaţia autovehiculelor. Rareori, în acele momente de disconfort, ne punem întrebarea cum s-a descoperit curentul electric. Se spune că marile descoperiri, marile invenţii au fost făcute întâmplător. Şi curentul electric a fost descoperit aparent  întâmplător de către italianul Luigi Galvani.

Luigi Galvani s-a născut în data de 9 septembrie 1737  la Bologna, Italia. Iniţial a început să studieze teologia, dar ulterior s-a dedicat medicinei. La finalul studiilor medicale a elaborat o remarcabilă  teză de doctorat  despre formarea oaselor, teză  care i-a asigurat obţinerea unui  post de profesor  la catedra de anatomie  a Universităţii din Bologna. A funcţionat aici din 1762 şi s-a ocupat de studiul fiziologiei păsărilor şi a instrumentelor pentru auz. Pe baza cercetărilor efectuate a publicat câteva lucrări privind structura oaselor, a rinichiului şi urechii la păsări. A pierdut postul de profesor  deoarece a refuzat să depună jurământul de credinţă guvernului Republicii Cisalpine, din timpul Revoluţiei Franceze, guvern pe care îl considera dictatorial. A reprimit acest post în 1794. Pentru o plasare în timp   a evenimentelor precizez că în 1775 s-a construit  la Craiova Şcoala Obedeanu.

După această etapă, Luigi Galvani şi-a dedicat  o parte din cercetări şi studiului  fenomenelor electrice. De aceea, în laboratorul său se găsea tot timpul  o maşină electrostatică pentru producerea  de electricitate. Aceasta era formată  dintr-un disc de sticlă, pus în mişcare de rotaţie manual, şi de care se frecau nişte perniţe. Prin frecare, discul de sticlă se încarcă electrostatic iar la apropierea unei baghete metalice legată la pământ se produce un arc electric. Istoria spune că într-o zi din anul 1790 a pregătit mai multe picioare amputate de broaşte. A tăiat picioarele  cu partea din spate a corpului broaştei, a îndepărtat pielea până la nervii măduvei spinării. Unul dintre asistenţi a  atins cu vârful scalpelului nervul crural intern al broaştei, iar piciorul broaştei a început să se smucească. Un alt asistent a afirmat că a văzut  ţâşnind  un arc electric din maşina electrostatică aflată în apropiere. Luigi Galvani a intuit importanţa  întâmplării şi a reluat experimentul pentru a desluşi, pentru a-şi explica  ce se întâmplase. A oprit   maşina electrostatică   şi  a atins cu scalpelul nervii  broaştei. Muşchii piciorului nu  au reacţionat. A repetat experimentul cu  maşina electrostatică   în funcţiune. Muşchiul broaştei a răspuns prin convulsii, deşi era desprins de corp.

Vă spuneam, stimați ascultători, că, în acea perioadă, Luigi Galvani era  preocupat de  studiul fenomenelor electrice, temă  la modă în anii 1790. El observase că arcul produs de maşina electrostatică seamănă cu  fulgerul produs pe vreme de furtună, aşa că a  organizat o serie de experimentări în afara laboratorului. A legat capătul unei   sârme de fier   de acoperişul casei, iar pe  celălalt  l-a izolat. A atârnat pe sârmă mai multe picioare  de broască  pe care le-a fixat cu cârlige  de cupru la capetele dinspre nervi. De fiecare picior a legat  o altă sârmă pe care a introdus-o în apa unei fântâni. În timpul unei furtuni a observat că fiecare fulgerare făcea ca picioarele de broască să  aibă nişte convulsii. În timpul experienţelor a mai observat însă că picioarele de broască  se contractau şi dacă sârma cu care legase picioarele atingea  un grilaj de fier  care înconjura fântâna.

A presupus că aceste convulsii erau produse de electricitatea atmosferei, electricitate care există şi pe vreme calmă. Totuşi, ipoteza trebuia verificată aşa că  a decis să reia experimentele într-un spaţiu închis. Istoria spune că a pus piciorul broaştei pe o placă de  fier şi a atins placa cu cârligul de cupru legat de nervii măduvei. Contracţia muşchilor s-a produs şi de această dată. Cercetător cu vocaţie, Luigi Galvani a utilizat şi alte metale pentru confecţionarea cârligului. A obţinut acelaşi rezultat. A utilizat şi materiale izolante. Fenomenul de contracţie nu a mai apărut. A tras concluzia că  smuciturile apar dacă picioarele sunt atinse cu metale diferite. Un an mai târziu, în 1791, a publicat eseul „ Comentariu despre efectul electricităţii  asupra mişcării muşchilor” în care a descris experienţele efectuate  susţinând că animalele au un „fluid electric animal”  care circulă prin muşchi şi nervi. Deşi prin această  descoperire, Luigi Galvani a pus bazele  cercetărilor  ulterioare  din domeniul electrochimismului celular  şi ale efectului electricităţii asupra ţesuturilor vii, ipoteza formulată de el  nu era corectă.

Istoria spune că Alessandro Volta ( 1745- 1827) , la vremea aceea profesor la Universitatea din Pavia a combătut ideea lui Galvani, dar  această critică l-a ajutat să inventeze pila voltaică. Repetând experienţele acestuia, Volta a avansat ipoteza că originea curentului electric apărut când muşchiul este în contact cu două metale diferite nu este ţesutul organic, ci contactul între metale – şi a demonstrat această ipoteză înlocuind ţesutul broaştei cu bucăţele de hârtie înmuiate în soluţie salină, bună conductoare de electricitate, obţinând astfel curent electric. Aşadar, în experienţele lui Galvani, piciorul broaştei juca rolul  de indicator al trecerii curentului electric, ca la un instrument de măsură. De altfel,  instrumentele   cu ac indicator pentru măsurarea curenţilor slabi sau a tensiunilor mici  se numesc galvanometre, după numele lui Luigi Galvani. Mai mult, pila voltaică, inventată de Alessandro Volta , pornind de la experienţele lui Luigi Galvani, marchează începutul unor multiple aplicaţii printre care   realizarea electrolizei apei, adică descompunerea apei în oxigen şi hidrogen pur cu ajutorul curentului electric continuu furnizat de pila voltaică, apoi a separării sodiului(Na) şi potasiului (K) din sărurile lor şi, în sfârşit a descoperirii efectului magnetic al curentului electric de către Oersted în 1820. Trebuie amintită, de asemenea, galvanoplastia adică tehnica acoperirii unor corpuri cu straturi subţiri  dintr-un metal : nichel – nichelarea, crom – cromarea, argint- argintarea , etc.  

Aşadar, stimați ascultători, aparent, o întâmplare a condus la  deschiderea  unei noi epoci în fizică. Doar aparent deoarece Luigi Galvani  desfăşura o activitate metodică de cercetare care i-a permis să formuleze concluzii de o importanţă  cu totul deosebită la vremea aceea.

 Luigi Galvani s-a stins din viaţă în  data de 4 decembrie 1798 la Bologna.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități in știință și tehnică

Pitagora și metoda documentării.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Pitagora și metoda documentării.

La cursul de Istoria şi metodologia cercetării ştiinţifice, încep cu o clasificare a  metodelor de cercetare. Unele dintre aceste metode, numite metode generale, se aplică, se utilizează în toate domeniile şi se referă la metoda documentării, metoda observaţiei şi metoda experimentală. Interesant de subliniat  că metoda documentării, metodă de bază şi în prezent, este şi cea mai veche, utilizată şi de părintele teoremei triunghiului dreptunghic, cunoscută  de toţi cei care au trecut prin primele clase gimnaziale, adică de Pitagora.

Pitagora s-a născut în jurul anului 582 îHr. în insula  Samos, una dintre insulele greceşti din Marea Egee, unde se află un templu  dedicat zeiţei Hera, care s-a născut aici fiind fiica lui Cronos, iar mai apoi soţia lui Zeus. La câţiva kilometrii de acest templu se află  localitatea Pythagóreion , numită astfel pentru a marca locul unde s-a născut cel care    punea la baza realităţii obiective şi subiective teoria numerelor şi a armoniei, făcând  din numere esenţa existenţei ştiinţifice. Tatăl lui Pitagora, Mnesarchus, era de origine siriană şi se ocupa cu negoţul de cereale. Pitagora a dovedit o aplecare specială către învăţătură şi de aceea şcoala primară a făcut-o cu Pherecydes, unul dintre înţelepţii Greciei, iar apoi, cu susţinerea conducătorului insulei, Policrate, a plecat la studii în Egipt. Avea 18 ani. Se pare că a primit învăţătură şi de la Thales din Milet care la un moment dat a recunoscut că nu mai are ce să-l înveţe. A studiat în Egipt, timp de 22 de ani, aritmetica, astronomia, geometria. În timpul invaziei persane a fost luat prizonier şi dus în Babilon unde şi-a desăvârşit cunoştinţele astronomice. Istoria spune că  aici, în Babilon, a descoperit, pe vase de argilă datând din jurul anului 1800 îHr, inscripţia „Un număr la pătrat este suma pătratelor altor două numere”.

S-a reîntors în insula natală şi a înfiinţat o şcoală numită „Semicercul lui Pitagora”. A făcut-o pentru aşi arăta recunoştinţa faţă de cei care îl ajutaseră dar  şi pentru a nu uita ceea ce învăţase. Istoria spune că la început nu a venit la şcoală nici-un elev, aceştia preferând  terenul de sport. Pitagora le-a propus să vină la şcoala sa şi îi va plăti. În final, s-au îndrăgostit de învăţătură şi au venit la şcoală fără să mai fie plătiţi.

Așadar, stimați ascultători, putem să facem o paralelă cu învățământul profesional dual din zilele noastre. Elevii sunt plătiți ca să vină la școală. Probabil că trebuie căutată metoda prin care ei, elevii din zilele noastre, să se îndrăgostească de învățătura, să se îndrăgostească de o meserie.

Dar să revenim la Pitagora.

Pitagora a plecat din Samos în jurul anului 525 îHr. pentru  a-şi duce  învăţătura şi în alte colţuri ale Greciei. A ales  zona de sud a Peninsulei Italice, oraşul Crotona,  a cărui dezvoltare fusese afectată de războaiele anterioare. Pitagora era deja cunoscut printre locuitorii din Crotona, aşa că acesta a început imediat să-şi prezinte învăţăturile în faţa tinerilor şi bătrânilor adunaţi în număr mare pe stadioane. În discursurile sale îi îndemna pe tineri să acorde respect părinţilor şi bătrânilor,  îi îndemna pe tineri să studieze cu seriozitate, le dădea sfaturi cum să îşi organizeze viaţa  într-un mod simplu, lipsit de exagerări extravagante şi lux costisitor, a prezentat un  nou  plan urbanistic. Toate acestea au avut ca rezultat reconstruirea oraşului Crotona, rămas în istorie până în zilele noastre fiind un atractiv oraş turistic din sudul Italiei, Crotone.

După  primele succese a decis să reia ideea înfiinţării unei şcoli, aşa cum făcuse şi în insula natală, Samos. Aici, în Crotona, a reuşit să facă mai mult decât o şcoală, a reuşit să constituie un grup  de oameni care trăiesc împreună după reguli foarte stricte. Însăşi primirea în grup, numită mai apoi Frăţia Pitagoreică, era condiţionată de trecerea unor teste care durau trei ani şi prin care doritorii demonstrau că sunt hotărâţi să studieze. Se spune că, după încheierea unei zile de lucru, discipolii se adunau în jurul lui Pitagora şi răspundeau la trei întrebări : „Ce ai greşit azi?” ,  „Ce ai realizat azi?” , „Ce ai uitat să faci azi ?”.Istoria spune că printre membrii Frăţiei Pitagoreice s-a numărat şi Milo din Croton, celebru ca atlet care a participat la şase Olimpiade consecutive şi care a câştigat multe dintre probe. Era  comparat, adesea, cu Hercule. Frăţia Pitagoreică s-a destrămat şi datorită caracterului exclusivist adoptat în ultima parte.

Teorema triunghiului dreptunghic sau teorema lui Pitagora este cea mai cunoscută ipoteză ştiinţifică datorită faptului că  teorema este cuprinsă în toate manualele de matematică  pentru elevi, că pentru memorarea ei s-au scris poezii şi cântece, iar  în rezolvarea ei s-au implicat sute de personalităţi ale lumii ştiinţifice, inclusiv un Preşedinte american , James Garfield, existând peste trei sute de  moduri de demonstrare. Se pare că Pitagora a aflat  despre această teoremă cât a stat în Egipt, deoarece egiptenii au folosit-o la construirea piramidelor, sau din perioada cât a fost prizonier în Babilon  unde s-a descoperit, pe vase de argilă datând din jurul anului 1800 îHr, inscripţia „Un număr la pătrat este suma pătratelor altor două numere”. El , Pitagora, a demonstrat această ipoteză printr-o metodă grafică, alăturând două pătrate de aceeași mărime.

Plecând de aici a găsit numerele pitagoreice :3,4,5  ;  (3²  + 4² =  5²) , 5,12,13  ; ( 5²  + 12² =  13²) ; 8,15, 17  ; (8²  + 15² =  17²) ;şi lista poate continua.

Ne amintim şi acum enunţul teoremei, fie că îl spunem ca atare, „într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egală cu suma pătratelor catetelor”, fie că folosim alte metode mnemotehnice:

„Numai dreptunghic dacă este
Un biet triunghi, nu e poveste,
Ci-n totdeauna este adevărat:
Ipotenuza la pătrat
Egală este, neapărat,
Cu o catetă la pătrat
Ce adunată trebuie-ndat
Cu cealălaltă la pătrat”

Pitagora a descoperit tabla de înmulţire, a introdus noţiunile de număr prim şi număr compus, a dezvoltat teoria numerelor iraţionale sub formă geometrică, a exprimat lungimile coardelor care dau notele muzicale prin rapoarte numerice simple, a afirmat că Pământul se mişcă în jurul unui foc central, iar Soarele reflectă lumina venită de la acesta, a explicat fazele Lunii şi a studiat mişcarea proprie a planetelor.

Vă reamintesc, stimați ascultători că emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  și-a propus să vă ofere ceea ce azi  numim „ exemple de bune practici”.

Iată un exemplu legat  de Pitagora.

Istoria spune că prin anul 530 î.Hr. Se lucra la alimentarea cu apă a insulei grecești Samos. Se obișnuia ca, în timpul zilei, să li se ofere lucrătorilor câte o cupă cu vin. Unii, mai lacomi, mai necumpătați, întreceau măsura. Pitagora a inventat „paharul cumpătării” pe care era marcat, în interior, nivelul până la acre  lucrătorul putea să-l umple. Dacă era depășit acest semn, ca prin minune, vinul se scurgea din cupă, din pahar și lacomul rămânea și fără partea la care avea dreptul ca și ceilalți lucrători.

Părea un miracol dar, de fapt, Pitagora a prevăzut în interiorul paharului un sistem de vase comunicante prin care lacomului, sau nemulțumitului, i se lua darul. Mai mult,  se făcea de rușine în fața celorlalți oameni.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Pitagora, născut acum aproape 2500 de ani, dar ale cărui  descoperiri le învățăm și azi la școală.

Vă reamintesc, stimați ascultători că unul dintre obiectivele emisiunii „Personalități din știință și tehnică” este de a oferi modele de viață pentru tinerii  dar și pentru adulții din zilele noastre.

În acest context, vă sugerez  să vă  răspundeți la următaore întrebări, la care răspundeau, în fiecare zi, cei care  fuseseră acceptați în Școala Pitagorică:

-„Ce ai greşit azi?” ,

–  „Ce ai realizat azi?” ,

–  „Ce ai uitat să faci azi ?”

Scrieți aceste răspunsuri! Cumpărați „paharul cumpătării” sau „paharul lui Pitagora”. Se poate cumpăra ușor. Într-o sâmbătă sau într-o duminică, invitați un prieten. Discutați cu el întrebările și răspunsurile scrise de dumneavoastră. Arătați-i și paharul cumpătării. Apoi discutați despre Pitagora.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

  Benjamin Franklin- exponent al  metodei experimentale în cercetare

   Bună seara, stimați ascultători!

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Benjamin Franklin, exponent al metodei experimentale în cercetare.

Vara, când soarele strălucește puternic, ne îmbrăcăm cu haine de culoare deschisă,  care ni se par mai răcoroase.

Vara, pe timp de furtună, clădirile care nu sunt prevăzute cu paratrăznete, niște tije metalice ascuțite la capăt, sunt, uneori, lovite de fulger, se aprind și ard. Uneori mor și oameni.

 Cel care demonstrat că hainele de culoare închisă absorb razele solare mai mult decât hainele de culoare deschisă, cel care a inventat paratrăznetul a fost Benjamin Franklin.        

            Benjamin  Franklin  [ bengiamin frenklin} s-a născut la data de 17 ianuarie 1706 în Boston,  fiind al şaptesprezecelea copil   al  Franklin. Mama sa, Abiah Folger, făcea parte dintr-o familie de cărturari din primul val de colonişti americani. Tatăl său a fost institutor.

            Începe şcoala la 8 ani şi îi uimeşte pe toţi prin inteligenţa sa dar, datorită condiţiilor materiale, la vârsta de 10 ani întrerupe, pentru totdeauna, mersul la şcoală. Nu a întrerupt niciodată  cititul, studiul.  Judecata sănătoasă moştenită de la tatăl său l-a ajutat să se afirme în tot ceea ce a făcut. Avea 12 ani când a început să lucreze ca ucenic în tipografia fratelui său. Leagă cărţi. Citeşte dar scrie şi poezii, compune balade, scrie nuvele şi schiţe apreciate de cititori.

            Avea 16 ani când a citit Memorii despre Socrate, scrise de Xenofon. Își formează  deja un stil, bazat  pe modestie şi concesii, stil folosit  în elaborarea viitoarelor lucrări. Succesul pe care îl are cu scrierile sale îl încurajează  să plece la New York. Avea 17 ani.

            În 2 noiembrie 1724, se îmbarcă pe vasul „Speranţa Londrei” cu destinaţia Anglia. Îşi începe activitatea tot într-o tipografie dar întâlneşte mulţi oameni de cultură, iar bagajul de cunoştinţe se îmbogăţeşte considerabil. Îl întâlneşte şi pe Sir Hans Slone, succesorul lui Sir Isaac Newton ca Secretar  la Academia din Anglia. Acesta, impresionat de punga din azbest adusă de Benjamin Franklin şi care se  curăţa de impurităţi prin introducerea ei în foc, îi face cunoştinţă cu mai multe personalităţi din lumea ştiinţifică din Londra. Formarea lui ştiinţifică este completată prin lecturi şi spectacole de teatru. În 23 iulie 1726 se reîntoarce în America .

            Benjamin Franklin a fost preocupat mereu de perfecţionarea sa. A citit, a filtrat informaţiile obţinute, le-a dat o formă clară, le-a aplicat, le-a spus şi altora. Prin anii 1727-1730   a înfiinţat  asociaţia intelectuală „Junta”  [ hunta] care a funcţionat aproape 40 de ani. La una dintre întâlniri le-a prezentat membrilor asociaţiei treisprezece virtuţi pe care le-a cultivat mereu în viaţa sa.

1.Cumpătarea: nu mânca în prostie şi nu bea până să te îmbeţi.

2.Tăcerea: nu vorbi decât ce poate fi folositor pentru tine şi pentru alţii; fereşte-te de bârfeli.

3.Ordinea: fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la timpul său.

4.Hotărârea: fii decis să faci ce trebuie; execută fără şovăială ce ai decis.

5.Economia: nu cheltui nimic fără folos sau dacă nu faci aceasta, fă-o numai pentru binele altuia.

6.Munca: nu pierde timpul, ci ocupă-te neîncetat cu ce e mai folositor, abţine-te de la orice lucru de prisos.

7.Sinceritatea: fereşte-te de la orice prefăcătorie, formează-ţi cugetări drepte şi sincere şi te conformează lor când vorbeşti;

8.Dreptatea: nu face rău nimănui, nu vătăma interesele aproapelui şi nu întârzia să faci binele la care te obligă datoria;

9.Moderaţia: fereşte-te de extreme, nu te supăra pe nedreptăţile ce ţi se fac.

10.Curăţenia: nu suferii murdăria nici pe corp, nici pe haine, nici în casă.

11.Liniştea: nu te tulbura de fleacuri, nici de întâmplări obişnuite sau de care nu poţi scăpa.

12.Castitatea: oferă-te rar plăcerilor trupeşti, numai pentru sănătate. Nu strica reputaţia ta sau a altora.

13.Smerenia: imită pe Isus şi pe Socrate

 Mai mult, şi-a controlat greşelile şi a reuşit să-şi organizeze o viaţă ordonată, sănătoasă şi plină de activitate creatoare.

            În 1746 vine din Anglia doctorul Spencer care face, la Boston, câteva experienţe din domeniul electricităţii. Este fascinat şi se dedică cercetărilor din domeniul electricităţii. Mai mult, se ocupă de înfiinţarea unei academii pentru educarea tineretului din Pennsylvania. Primeşte de la Royal Society  din Londa, Academia engleză, o butelie de Leyda şi un tub de sticlă pentru experienţe în domeniul electricităţii. Franklin face o serie de experienţe pe care le descrie foarte amănunţit şi le trimite în Anglia, la Royal Society dar şi în Franţa, contelui Buffon. Acesta le traduce în limba franceză  şi astfel Europa  află despre experienţele americanului Benjamin Franklin. Trebuie menţionat că la vremea aceea  coloniile americane erau considerate foarte înapoiate, iar surprinderea europenilor era mare. Mai trebuie  spus că până la Franklin electricitatea  era doar o curiozitate, iar el  a transformat-o în ştiinţă  prin experienţe bine pregătite. Franklin a observat  că dacă un obiect ascuţit este apropiat de un corp electrizat între acestea se produce un arc asemănător cu fulgerul. Într-o zi  cu furtună din iunie 1752  a ridicat în aer  un zmeu confecţionat din pânză subţire  de mătase, întinsă pe câteva stinghii din brad, pe care îl dirija cu ajutorul unei sfori din mătase. La partea superioară a zmeului a legat o sârmă pentru atragerea electricităţii, iar la partea inferioară a plasat un întrerupător între sfoara legată de zmeu şi  sfoara ţinută în mână de Franklin. A început ploaia. Franklin şi fiul său  de 20 de ani, Williams, s-au retras sub un şopron. Ploaia a udat firul de mătase până la  întrerupător. Franklin a încercat să închidă întrerupătorul când un arc electric s-a produs între două cele două părţi metalice. Natura electrică a descărcărilor atmosferice era dovedită experimental. Atunci i s-a conturat soluţia pentru paratrăsnet:  o bară metalică ascuţită montată pe acoperişul casei şi legată cu un conductor electric la pământ. Primul paratrăsnet a fost montat în 1760 pe casa unui comerciant din Philadelphia. După 22 de ani, în 1782 se montaseră deja 400 de paratrăsnete. Doar ambasada Franţei nu avea paratrăsnet, iar în 27 martie 1782 un fulger a lovit clădirea şi un soldat. În 1772 Franklin a  propus o soluţie, bazată pe folosirea paratrăznetelor pentru  protejarea  depozitelor de praf de puşcă.

Benjamin Franklin şi-a demonstrat geniul în multe domenii ale ştiinţei.

În matematică este cunoscut pentru „pătratul magic” care are 16 numere pe verticală şi 16 pe orizontală. În total 256 de numere, aranjate astfel încât adunate pe orizontală, pe verticală sau pe diagonală dau acelaşi rezultat: 256.

A inventat  una dintre cele mai bune sobe din vremea sa  care nu scotea fum în cameră şi cu un randament foarte bun. De remarcat metoda inductivă aplicată în domeniul termotehnicii. A plecat de la soluţii intuitive, empirice pe care le-a generalizat ştiinţific. Mai trebuie subliniat că nu a vrut să breveteze soluţia sa dar a făcut descrieri foarte amănunţite astfel încât toţi oamenii să poată folosi soluţiile lui.

A făcut cercetări privind propagarea sunetului în lichide, deşi toţi specialiştii susţineau că, datorită incompresibilităţii acestora , sunetul nu se poate propaga în lichide.

A explicat apariţia aurorei boreale ca fenomen electric în aerul rarefiat.

Este celebru pentru o experienţă prin care a demonstrat gradul de absorbţie a razelor solare în funcţie de culoarea obiectului. Într-o iarnă a  întins pe zăpadă, una lângă alta, o batistă albă şi una neagră. Batista neagră a absorbit razele soarelui, zăpada s-a topit şi batista s-a afundat în zăpadă mai mult decât batista albă.

O altă experienţă din zoologie. Intr-o zi a găsit în borcanul cu dulceaţă multe furnici. A lăsat în borcan o singură furnică şi l-a agăţat de tavan cu o sfoară. Furnica a ieşit din borcan, s-a urcat pe sfoară şi a parcurs, pe tavan şi pe perete, drumul până la celelalte surate. Apoi celelalte furnici au refăcut drumul în sens invers până la borcan.

Se pot da numeroase exemple din care rezultă modul în care Benjamin Franklin i-a ajutat pe concetăţenii săi. Despre sobă am povestit mai sus. Se spune că, în vremea sa, gunoiul zăcea adunat în grămezi pe stradă sau în curţile oamenilor. Pentru rezolvarea problemei a constituit un grup de lucrători care au ridicat gunoiul de pe străzi apoi i-a convins pe cetăţeni să contribuie sistematic la plata acestor lucrători. Se poate spune că a organizat primul serviciu de salubritate publică din America.

Banjamin Franklin este unul dintre fondatorii Statelor Unite ale Americii.

S-a stins din viaţă la Boston, în  seara zilei 17 aprilie 1790, în urma unei pneumonii. Avea 84 de ani.

În partea finală a fiecărui episod vă fac o sugestie pentru consolidarea informațiilor despre  personalitatea prezentată. De regulă, sugestia presupune mișcare, presupune deplasare, presupune un experiment.  De data aceasta vă sugerez să citiți o carte. Vă sugerez să  citiți o carte scrisă de Benjamin Franklin. Cartea, autobiografică, se intitulează „Povestea vieții mele”. Dacă este posibil, citiți-o pe o bancă în parc. Asta așa, ca un exemplu pentru ceilalți!.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Arhimede, între legendă şi adevăr.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Arhimede, personalitate care a trăit înainte de nașterea lui Iisus Hristos.

În  episoadele acestei emisiuni v-am prezentat personalități  care au trăit în vremurile apropiate de noi, în era noastră,  unele chiar în secolele prinse de mulți dintre noi, adică scolul XX, care a început la 1 ianuarie  1901, sau secolul XXI, care a început  la 1 ianuarie 2001.

Istoria științei și tehnicii consemnează activitatea multor personalități care s-au născut înaintea erei noastre. Conform calendarului gregorian, numărătoarea anilor a început cu nașterea lui Iisus Hristos și desemnează „era noastră”, iar evenimentele petrecute înainte de nașterea lui Hristos sunt plasate „înaintea erei noastre”. Una dintre pesonalitățile născute înaintea erei noastre a fost Arhimede.

Arhimede s-a născut în jurul anului  287 îHr, în Siracuza  unul dintre cele mai prospere oraşe ale Siciliei, atunci sub stăpânirea  grecilor. De aceea Arhimede este considerat savant grec.Mai trebuie spus  că  doar cu 38  de ani înainte murise pe neaşteptate Alexandru Macedon , iar imperiul creat de el s-a divizat în trei. Partea care cuprindea Sicilia era condusă de Seleucus, iar Siracuza era guvernată de Hieron al II-lea.Tatăl lui Arhimede, astronomul Phidias,  era rudă cu regele Hieron, iar familiile lor erau în realţii foarte bune. Încă din copilărie a lucrat cu tatăl său, Phidias, şi a învăţat să lucreze cu instrumente astronomice, să facă observaţii astronomice.Situaţia financiară şi socială i-a permis să acumuleze multe cunoştinţe încă din perioada copilăriei. În vremea aceea oraşul Alexandria din Egipt era în plină înflorire intelectuală, era centrul culturii elene. Atras de faima  Bibliotecii din Alexandria, care conţinea peste 700.000 de volume, Arhimede  vine în acest centru  intelectual şi începe să studieze, alături de alţi prieteni, „Elementele lui Euclid”. Avea 20 de ani. Deşi profesorii şi colegii săi considerau că matematica  nu trebuie să fie aplicată, Arhimede era atras aspectele practice. Se pare că acesta a fost unul dintre motivele pentru care, după câţiva ani, s-a reîntors la Siracuza, pentru a se ocupa atât de aspectele abstracte ale matematicii dar şi de aplicaţiile acesteia. Alexandria este  situată în delta Nilului. Câmpiile erau mănoase, dar lipsa apei făcea ca, unoeri, recoltele să fie slabe. Aşa i-a venit ideea să  aplice  cunoştinţele despre spirale şi să construiască un şurub cu care să ridice apa, cunoscut în zilele noastre sub numele de şurubul lui Arhimede.

            Din studiul “Elementelor”, Arhimede a aflat modul în care Euclid a  calculat numărul π . Ştia deja că circumferinţa unui cerc este cu ceva mai mare decât diametrul său înmulţit cu trei. Vroia să calculeze şi aria cercului. A observat că un cerc  putea să fie înscris şi circumscris în acelaşi tip de poligon regulat. A observat că un poligon cu un număr mare de laturi poate fi asemănat cu un cerc. Ştia să calculze  aria poligoanelor regulate. Din aproape în aproape a ajuns la un poligon cu 96 laturi pe care la  înscris şi, respectiv, la circumscris aceluiaşi cerc. A calculat suprafaţa acestora şi a formulat ipoteza că suprafaţa cercului este media suprafeţelor celor două poligoane. A observat apoi că suprafaţa cercului este 3,14 R² . Aşadar, descoperise valoarea numărului π. Iar metoda  de cercetare aplicată de Arhimede s-a numit, mai târziu, metoda aproximărilor succesive. De aici a fost doar un pas până la formularea relaţiei dintre circumferinţa cercului şi raza sa : L = 2 πR .

            Copilul Arhimede  a lucrat cu instrumentele astronomice ale tatătului său şi ca, orice copil, a rămas cu pasiunea pentru studiul cerului. Se presupune ca la Alexandria s-a ocupat, în primul rând, de astronomie pentru a putea continua  activitatea tatălui său. Şcoala astronomică din Alexandria  susţinea folosirea metodelor experimentale aşa că, Arhimede  şi-a construit un aparat pentru  măsurarea diametrului Soarelui. A calculat principalele mărimi legate de Soare, Lună, planete şi stelele fixe. A  construit  un model fizic al sistemului solar, un planetarium, cum îi  spunem noi azi. Era o sferă din cupru  care, acţionată cu mâna sau hidraulic, reproducea fazele Lunii, mişcarea Soarelui şi a planetelor, eclipsele de Soare şi de Lună. Modelul  era  atât de fascinant încât, spune istoria, a fost singurul trofeu pe care  Marcellus l-a luat din Siracuza cucerită de el.

            Deşi Silicia  a fost implicată în Primul Război Punic, Siracuza a fost ocolită de lupte. Arhimede şi-a continuat cercetările  privind echilibrarea greutăţilor pe un cântar. Istoria spune că se întreba adesea: „Dacă am o greutate mare şi o greutte mică, unde să plasez punctul de sprijin  al unei pârghii astfel încât să le echilibrez?” . A găsit soluţia  şi a postulat,   în lucrarea  „Pincipiul pârghiei”  că dacă se dă un pilon lung , care se  sprijină pe un suport, se poate deplasa un obiect  cu o greutate practic infinită. Aşa a ajuns să spună “Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca Pământul din loc”. A aflat şi regele Hieron al II-lea, rudă şi prieten cu Arhimede, care i-a cerut  să-şi dovedească afirmaţia. Tocmai se terminase  construirea corăbiei Syracusia, de 4.200 de tone, pe care regele Hieron al II-lea o pregătise cadou pentru regele Egiptului .Istoria spune că Arhimede a construit un sistem de pârghii şi scripeţi cu care a reuşit să împingă singur în mare corabia . Acest experiment a făcut ca încrederea  regelui în Arhimede  să crească şi mai mult.

            O să vă povestesc, stimați ascultători, cu a rezolvat  Arhimede o problemă  primită de la Regele Hieron.

            Istoria spune că Regele Hieron al II-lea şi-a comandat o coroană de aur. Le-a dat meşterilor bijutieri bucăţi de aur cântărite cu atenţie. La final a cântărit şi coroana. Aceiaşi greutate. Totuşi, sfetnicii lui îi şoptiseră că bijutierii obişnuiesc  să înlocuiască aurul cu argintul, în cantităţi egale. Nu ştia cum să scape de această bănuială, aşa că la chemat pe Arhimede şi i-a cerut să rezolve  dilema. Mult timp a căutat soluţia până când, într-o zi, mergând la baie  a observat că volumul de apă dislocat  din cadă depinde o volumul persoanei: la copii, un volum mai mic,  la cei corpolenţi , un volum mai mare. Atunci ar fi strigat „Evrika” , „Am găsit”. S-a dus la rege şi a pus într-un vas cu apă coroana. A măsurat apa dislocată. Apoi, în acelaşi vas a pus bucăţi de aur care aveau greutatea coroanei. Pe Arhimede nu l-a interesat ce s-a întâmplat cu bijutierii : el descoperise un principiu  şi s-a grăbit să-l scrie în lucrarea „Despre corpurile plutitoare”.

            Acum, stimați ascultători, o altă poveste  legată de moartea lui Arhimede.

            În anul 218 îHr a început al doilea război punic. Zilele liniştite ale Siracuzei au trecut. Siracuza a fost  încercuită şi atacată pe mare şi uscat. A rezistat timp de trei ani , graţie armelor imaginate de Arhimede. Catapulte grele capabile să arunce stânci mari peste navele ancorate în larg. Catapulte mai mici şi aruncătoare de săgeţi pentru lupta pe uscat cu infanteria. Oglinzi curbate  care, concentrând razele soarelui au incendiat corăbiile asediatoare.  După trei ani,  în noaptea care urmat festivalului dedicat zeiţei Artemis, noapte în care vigilenţa asediaţilor a scăzut aproape de tot, aramata romană a intrat în Siracuza şi a pus stăpânire pe oraş. Arhimede avea 75 de ani şi, ca de obicei îşi vedea ,absorbit, de cercetările sale. Un soldat a călcat, din neatenţie, peste  cercurile desenate de Arhimede. Acesta l-a apstrofat, iar soldatul  l-a ucis cu  sabia pe marele savanat Arhimede.

            Așadar, stimați ascultători,  v-am prezentat episodul intitulat „Arhimede între legendă și adevăr”. Folosesc  adesea aceste „legende” în lecțiile mele pentru a sensibiliza audioriul, studenți sau masteranzi și pot spune că efectul este, de fiecare dată, pozitiv. O lecție poate fi însoțită  de o „legendă” care, spusă cu tâlc, crează sinapse utile în procesul de învățare.

Ca de obicei, la finalului episodului fac o  sugestie prin care, un ascultător interesat, să-și consolideze informațiile despre  subiectul sau personalitatea prezentată. Vă sugerez să refaceți experimentul lui Arhimede cu scufundarea corpurilor în apă. Pregătiți o pârghie  având punctul de sprijin la mijloc, ca la cântarele cu două talere. Legați la capete două obiecte  cu greutăți egale dar din materiale diferite. Scufundați pârghia într-un vas cu apă și observați cum se înclină.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Elihu Thomson- un inventator prolific, Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Electrotehnică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elihu Thomson, inventator prolific, Președinte al Comisiei Internaționale de Electrotehnică.

Povestesc adesea despre inventatori. Mulţi oameni se declară ei înşişi  inventatori. Se poate pune întrebarea : când o persoană are această calitate? câte invenţii trebuie să aibă ?. Desigur, în mod oficial, o persoană poate fi considerată inventator dacă posedă un Brevet de invenţie eliberat de o autoritate naţională sau internaţională. Numărul de invenţii nu este semnificativ pentru a declara sau a utiliza  această calitate, de inventator. Petrache Poenaru a avut un singur Brevet de invenţie- stiloul. A devenit celebru fără să fi reuşit aplicarea în practică a stiloului.   Alţii au doar  câteva Brevete.  Alţii au avut chiar sute de brevete pe care au reuşit să le aplice aproape pe toate. Un exemplu este Elihu Thomson.

Elihu Tomson s-a născut la data  de 29 martie 1853  în localitatea Manchester  din Anglia, în familia  formată  de Daniel Thomson şi  Mary Ann Rhodes Thomson.  A plecat din Anglia în 1858 cu familia şi s-au stabilit în Philadelphia. A urmat cursurile Licelui  din Philadelphia ( Central High School) din Philadelphia pe care le-a absolvit în 1870.

După absolvire i s-a oferit un post de instructor în fizică dar a preferat să lucreze în domeniul chimiei ocupând în 1876 Catedra de chimie de la  Liceu ( Central High School). În 1880 se hotărăşte să renunţe la această poziţie pentru a se ocupa de aplicaţiile electricităţii şi îşi dedică tot timpul cercetărilor în acest domeniu  în folosul propriei companii, înfiinţată în 1879 împreună cu Edwin J. Houston

A fost unul dintre cei mai prolifici inventatori americani obţinând 696 de Brevete între 1880 şi 1930 şi  care a format, alături de Edison, compania General Electric. Una dintre primele invenţii se referă la un regulator  pentru  reglarea automată a tensiunii unui generator de curent continuu, cunoscut și cu numele de  dinam, în funcţie de sarcină, pentru care a obţinut Brevetul nr.302 963 din data de 5 august 1884.

            În data de 17 aprilie 1894 a obţinut Brevetul  518. 291 pentru o metodă de răcire a motoarelor electrice. Este vorba de răcirea forţată prin utilizarea unui schimbător de căldură  montat pe tubulatura externă  prin care circulă aerul de răcire.

             În data de 4 august 1903 obţine Brevetul SUA  nr. 735 621 pentru „Motor electrostatic”  utilizat la  realizarea wattmetrului înregistrator, destinat măsurării  energiei electrice.

        A inventat sistemul de iluminat cu incandescenţă, transformatorul, wattmetrul înregistrator, motorul de inducţie cu repulsie ( 1888), generatorul trifazat, locomotiva electrică. A iniţiat cercetări în curent alternativ de înaltă frecvenţă.

             Vă reamintesc, stimați ascultători, că frecvența în rețeaua de distribuție a energiei electrice este de 50 de Hz și se încadrează în categoria „joasă frecvență”.

           A elaborat primul standard referitor la securitatea muncii în lucrările electrice.

           Împreună cu E.J.  Houston a înfiinţat, în 1879, o fabrică pentru producerea lămpilor de iluminat cu arc, apoi a becurilor cu incandescenţă. În 1887 pune la punct procedeul de sudare electrică, în curent alternativ, prin puncte sau în flux continuu, bazat pe aplicarea efectului Joule. El a construit un transformator coborâtor pentru a obţine o tensiune de 2  V şi un curent de 2.000 A  necesar topirii metalelor care se sudau.

                      În 1892 Compania Thomson-Houston Electric a fuzionat cu Compania Edison General Electric devenind General Electric, una dintre cele  mai mari companii producătoare de echipamente electrice din lume. Elihu Thomson a lucrat  la această   companie ca inginer până la sfârşitul vieţii, în 1937.

           Elihu Thomson a  fost unul dintre  membrii fondatori ai Comisiei Internaționle de Electrotehnică CEI, precum şi cel de-al doilea preşedinte, după Lord Kelvin. În zilele de 12-17 septembrie 1904 s-a organizat la Saint-Louis, SUA, Congresul Electricienilor  la care s-a hotărât înfiinţarea unei organizaţii profesionale  care  „să examineze problema unificării terminologiei electrotehnice  şi clasificarea aparatelor şi maşinilor electrice”. Această problemă, a unificării, a standardizării trebuia rezolvată deoarece aplicaţiile electricităţii  erau din ce în ce mai numeroase în iluminat, acţionarea electrică a utilajelor industriale, transportul pe calea ferată, iar schimburile comerciale  creşteau ca volum şi valoare. În aceste condiţii, terminologia  trebuia să fie aceiaşi în toată lumea. Definirea unei caracteristici de echipament electric ( tensiune, curent, randament, dimensiuni specifice)  trebuia să aibă aceiaşi semnificaţiei indiferent de zona geografică unde se produce echipamentul şi unde se utilizează echipamentul. Pregătirea acestui Congres a început cu un an înainte. Astfel la data 1 iulie 1903,  Comitetul de organizare  şi-a ţinut prima întrunire.  Elihu Thomson  a fost ales  ca preşedinte al Congresului din 1904. Pe perioada desfăşurării Congresului s-a înfiinţat o Comisie Internaţională. La închiderea lucrărilor Congresului, sâmbătă 17 septembrie 1904, Elihu Thomson a spus : „Nici un eveniment  de o asemenea importanţă pentru industria electrică  nu a depăşit activitatea începută în aceşti ultimi ani  în schimbul de idei privind electricitatea. Ducerea la bun sfârşit a acestor probleme în plan internaţional  este anevoioasă; trebuie depăşite geloziile şi trebuie  menajate susceptibilităţile”.  „Am observat că unanimitatea în acţiune, absenţa oricărei neînţelegeri a fost remarcabilă. De îndată ce o măsură a fost considerată ca fiind corespunzatoare, toate voturile au fost unanime şi aceasta este de bun augur pentru activitatea viitoare a Comisiei Internaţionale”. Apoi, în încheiere a spus  „pregatiti-vă deci să acceptaţi un univers electric”. In 1908, ca urmare a decesului lordului Kelvin, Primul președinte, Thomson devenea cel de al doilea Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Electrotehnică.

          Elihu  Thomson a fost unul dintre puţinii  fizicieni care au intuit    că razele X , puse în evidenţă de Röntgen, au şi efecte nocive şi de aceea trebuie să se ia masuri de protecţie. Pentru a demonstra acest fapt,  In 1896, Thomson deliberately exposed the little finger of his left hand to an x-ray tube for several days, half an hour per day. în 1896, Thomson  şi-a expus în mod deliberat  degetele de la mâna stângă  lângă  un tub de raze X pentru mai multe zile, timp de  o jumătate de oră pe zi. După această expunere demonstrativă şi excesivă  i-au apărut The resultant effects — pain, swelling, stiffness, erythema and blistering — were convincing for Thomson and others, but not for all.  dureri, umflături şi o rigiditate a articulaţiilor. Cu toate acestea, unii medici, din acea vreme, au negat  în continuare nocivitatea acestora.

          A primit multe medalii printre care, în 1909 a primit Medalia Edison din partea Institutului American de Inginerie Electrică, fondat în 1884, pentru  „Contribuţiile meritorii  în domeniul ştiinţelor inginereşti obţinute în ultimii treizeci de ani”. În 1963 acest institut a fuzionat  cu Institutul de Inginerie Electrică , fondat în 1912, rezultând una dintre cele ami mari organizaţii profesionale  non-profit din lume : Institutului de Inginerie Electrică şi Electronică (IEEE). A fost Preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale din 1908.

          A murit în  13 martie 1937 în SUA

          Așadar, stimați ascultători, azi v-am vorbit de Elihu Thomson și despre Comisia Electrotehnică Internațională, organizația care pregătește și publică standarde internaționale  din domeniul electrotehnic, adică generarea, transportul și distribuția energiei electrice, echipamente  electrocasnice,  energie solară etc.

          Mai mulți ingineri  români au activat în cadrul Comisiei Electrotehnice Internaționale printre care academicianul Remus Răduleț și  academicianul Constantin Budeanu.

            La finalul acestui episod, având în  vedere că Elihu Thomson a  construit un transformator coborâtor pentru a obţine o tensiune de 2  V şi un curent  mare, că în același mod sunt construite și transformatoarele folosite pentru pirogravură vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să discutații cu copiii,  cu nepoții sau cu prietenii despre pirogravură, despre instrumentele folosite, despre obiectele pirogravate, despre imaginile pirogravate.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea, vă urez toate cele  bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personaliăți din știință și tehnică

Heinrich Schliemann, arheolog pasionat de găsirea zidurilor cetății Troia.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” mi-am propus să vă spun câteva vorbe despre pasiunea cu care Heinrich Schliemann a făcut săpături arheologice pentru găsirea zidurilor cetății  Troia.

Am învățat la școală, la Istorie, la Istoria antică, despre  războiul dintre cetățile Troia și Sparta. Mai țin minte și alte detalii despre acest război, un amestec între legendă și adevăr. Totuși, detaliul pe care l-am  reținut și l-am urmărit  este legat de Calul Troian. Troia a fost asediată de spartani care nu reușeau să pătrundă în cetate. Într-o seară au simulat că se retrag și  au lăsat, la poarta cetății Troia, un cal imens din lemn. Părea un cadou lăsat de spartani pentru oștenii din cetatea Troia. Aceștia, păcăliți,  l-au împins în curtea cetății. Numai că, din interiorul calului de lemn, Calul Troian, au ieșit soldați spartani care au  reușit să deschidă porțile cetății, pe  care, apoi, au năvălit  ceilalți soldați spartani.

Această luptă, descrisă de Homer în poemele epice Iliada și Odiseea, pare să fie mai mult o legendă decât un fapt istoric, motiv pentru care mulți arheologi au făcut săpături pentru aflarea adevărului. Printre aceștia se numără și arheologul german  Heinrich Schliemann.

Heinrich Schliemann s-a născut la data de 6 ianuarie 1822 în orașul Neubkow, din nordul Germaniei,  situat la 10 km de Marea Nordului. Tatăl său era preot și îi povestea, adesea legendele care circulau despre satul lor. Într-una dintre ele se spunea că în cimitirul satului, cu mulți ani în urmă  a fost  îngropat un copil pus într-un  pătuț din aur.

Heinrich Schliemann încă nu împlinise 8 ani când a primit, cadou, o carte:  Istoria universală pentru copii.  A fost impresionat de tragedia orașului Pompei, acoperit la lava  vulcanului Vezuviu. Ilustrația bogată   despre zidurile și bastioanele  Cetății Troia și discuțiile  cu tatăl său despre poemele epice  scrise de Homer,  i-au dezvoltat imaginația tânărului Heinrich.  Acesta și-a propus ca, într-o zi, să scoată la lumină  zidurile Troiei. Mânat de aceste visuri a început să învețe sârguincios latina. A ajuns la un nivel atât de ridicat  încât a reușit să scrie un eseu în limba latină despre Războiul Troian.

Totuși, dificultățile materiale  care s-au abătut asupra familiei Schliemann, l-au obligat pe tânărul Heinrich, deja admis la liceu,  să renunțe la studiul latinei  și să urmeze o  școală profesională. A lucrat într-o băcănie până la vârsta de 19 ani când a hotărât să facă o schimbare radicală în viața lui. A plecat la Hamburg  și s-a îmbarcat pe  vasul Dorothea, un vapor destinat pasagerilor dar și transportului de marfă. În 28 noiembrie 1841 vasul a ridicat ancora îndreptându-se spre America de Sud. A navigat puțin pentru că o furtună năprasnică a scufundat vasul. Heinrich Schliemann, împreună cu marinarii care deserveau nava au reușit să se salveze, ajungând în Olanda, la Amsterdam. Consulatul  din Amsterdam i-a găsit  de lucru la o societate comercială din Amsterdam. Aici, obligat de împrejurări, învață engleza, franceza, olandeza, italiana și portugheza. Cartea, învățătura de carte, limbile străine, i-au deschis drumul  către un nou loc de muncă la societatea comercială B.H.Schröder.

Vă reamintesc, stimați ascultători,  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele pentru oamenii de azi și, de aceea, o să vă redau, pe scurt, metoda practicată  de Heinrich Schliemann, expusă în autobiografia sa: „ Se va citi mult cu voce tare. Se va evita cu orice preț să se traducă. Se va studia timp de o oră pe zi. Se vor  scrie compuneri pe temele de interes. Un profesor va corecta compunerile elevului. Se vor memora corecturile făcute și se vor recita în următoarea oră de studiu”. Aș putea să adaug  că metoda depinde de la om la om, dar fără un studiu perseverent nu se pot face progrese.

Dar să revenim la Heinrich Schliemann.

Aici, la noua firmă, în 1844, constată  că aveau nevoie de oameni care să știe limba rusă așa că, folosindu-și aptitudinile pentru limbi străine, învață repede să scrie,  în limba rusă, corespondența  companiei  Schröder. După doi ani, în 1846, când avea  douăzeci și patru de ani,  este trimis la Sankt Petersburg. Aici se ocupa  cu intermedieri comerciale de materii prime cum ar fi indigoul, folosit ca materie primă pentru vopselele textile, sau salpetrul de Chile,  folosit pentru prepararea prafului de pușcă, sau zahăr și altele. Clienții erau din toată lumea. Heinrich Schliemann știa să profite de orice oportunitate. A adunat o avere considerabilă.

Deși afacerile îi ocupau tot timpul, îi consumau o bună parte din energie, nu a uitat visul din copilărie: să descopere relicvele istorice ale Greciei antice, turnurile cetății Troia, îngropate sub pământ, pe nu se știe unde. Acum avea bani și putea să se ocupe de visul care i-a legănat copilăria. S-a pregătit metodic, ca de obicei: a învățat greaca modernă, a învățat greaca veche apoi a învățat limba arabă. Așadar,  în 1858 știa toate limbile de care avea nevoie pentru studiul civilizațiilor mediteraneene.

În 1863, când avea 41 de ani, lichidează afacerile și pleacă într-o călătorie de documentare arheologică. Pornește din Germania, traversează Marea Mediterană și se oprește în Tunisia. Aici vizitează Cartagina. Ajunge în Italia și vizitează Pompei, despre care citise în „Istoria universală pentru copii”. Traversează Egiptul, merge spre India pentru a studia ruinele hinduse. Ajunge în China și vizitează Marele  Zid chinezesc. Traversează oceanul pentru a vizita Japonia, apoi calcă și pe pământ american. Vizitează ruinele aztece din Mexic. Acest periplu a durat doi ani. Deși se simțea pregătit pentru a descoperi relicvele istorice ale Greciei antice, în stilul său metodic în care și-a pregătit acțiunile, a decis ca, mai întâi, să se înscrie la Universitatea  din Sorbona pentru a studia arheologia și istoria antică. Avea 43 de ani când s-a înscris la universitate.

În 1868 a plecat spre Grecia și s-a oprit pe insula Itaca,  o  insulă de 95 km². Pe această insulă, Itaca, patria lui Ulise, se petrec cele povestite de Homer  în poemul epic Odiseea.  Apoi a vizitat  Micene, vechiul centru al civilizației grecești unde, conform celor afirmate de Homer, se găsește mormântul lui Agamemnon.

Apoi, trecând prin strâmtoarea Dardanele, s-a îndreptat  spre Asia Minor, în cătarea locului  unde se presupunea că s-ar găsi ruinele cetății Troia. A făcut săpături ca un  arheolog,  dar fără să respecte toate  regulile acestei științe, iar rezultatele le-a publicat, în 1869, în cartea „Itaca, Pelopones și Troia”.

Pentru a avea un reper istoric, stimați ascultători, vă reamintesc că în 1869 s-a finalizat construcția căii ferate  București-Giurgiu și s-a inaugurat clădirea Universității din București.

Deși cartea conținea informații inedite, a fost ignorată de comunitatea  arheologilor.   Această indiferență a specialiștilor l-a determinat să-și facă un plan de săpături arheologice, așa cum învățase la Sorbona, pentru a găsi ruinele Cetății Troia. A avut nevoie de o autorizație din partea guvernului turc pentru a începe săpături în localitatea Isarlâk,  pe care el, Heinrich Schliemann, o identificase pe baza unor studii comparative. Săpăturile  au început în octombrie 1871 și s-au desfășurat timp de doi ani, până în mai1873.

Norocul este de partea celui care caută.  Heinrich Schliemann a scos la iveală, de sub stratul de pământ, un oraș din Epoca Bronzului, care aparținea  civilizației miceniene, adică din perioada descrisă de Homer. Deși contemporanii lui Heinrich Schliemann au contestat  valoarea descoperirilor făcute, el a continuat să sape  în zona Micene, locul  menționat de Homer, în poemul epic Odiseea, unde ar fi  fost îngropat Agamemnon, eroul Războiului  Troian. I-au trebuit trei ani pentru a primi autorizația necesară pentru începerea săpăturilor. Heinrich Schliemann are succes și de această dată. A descoperit un ansamblu funerar rotund, mare, cu  cincisprezece  seturi de oseminte și, mai ales, o mască de aur, menționată și de Homer.  Deși visul lui Heinrich Schliemann era să demonstreze că  faptele descrise de Homer s-au petrecut cu adevărat, a înțeles că într-o cercetare arheologică trebuie  utilizate metode științifice  care să conducă la descoperiri cu adevărat valoroase, încadrate corect  din punct de vedere istoric așa că nu s-a mai grăbit să anunțe că a descoperit Troia.

Deși a început să aibă  dureri la una dintre urechi, și-a continuat săpăturile în Creta, iar apoi în Egipt, neglijând    deteriorarea stării de sănătate. Când durerile din ureche deveniseră  insuportabile, a plecat singur din Atena și s-a internat, în 15 noiembrie 1890, la spitalul Universității din Halle, din Germania. Rezultatul operației nu era îmbucurător dar, din dorința de a fi împreună cu familia pentru a sărbătorii Crăciunul, Heinrich Schliemann, pleacă spre Napoli pentru a se îmbarca pe un  vapor cu destinația Atena. Din păcate, chiar înainte de îmbarcare, s-a prăbușit pe stradă, nu a beneficiat de o îngrijire medicală adecvată și nu a mai putut fi salvat.

În 4 aprilie 1891 a fost înmormântat,  în cadrul unei ceremonii cu onoruri naționale la care au participat personalități din domeniul arheologiei precum și diplomați din multe țări. Istoria spune că în sicriu, alături de trupul neînsuflețit al arheologului, au fost puse  câteva volume din „Iliada” și „Odiseea”,  poemele   scrise de Homer.

 La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre arheologul Heinrich Schliemann, vă sugerez să faceți o excursie la Corabia, pe malul Dunării, unde puteți vizita  Muzeul arheologic al Cetății Sucidava.

Istorici și arheologi  au adus  la lumină zidurile și au amenajat  atractiv, civilizat,  Muzeul  arheologic al Cetății Sucidava. Printre cele ce pot fi vizitate se numără și fântâna secretă de unde se alimentau cu apă locuitorii cetății. Alaiul de nuntă  din zilele noastre,  din satul Celei, însoțește  mireasa până la fântâna din vechea cetate, la care se ajunge printr-un tunel. Vizitatorul își poate imagina că, pe treptele de acolo, coboară …în istorie!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică       

André-Marie Ampère şi unitatea de măsură a curentului electric

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre André-Marie Ampère şi unitatea de măsură a curentului electric.

În discuţiile noastre  obişnuite  folosim adesea expresia  “ curent electric ” şi sintagme care conţin întreaga expresie sau numai cuvântul” curent”:

• S-a întrerupt curentul electric.
• Merg să plătesc curentul electric.
• Am nevoie de un conductor care să suporte un curent mai mare.

Asociem  expresia „curent electric”  cu notiunea „amper”.

     –   Vă rog să-mi daţi  o siguranţă electrică de 16 A.

    –   Este nevoie de un amperaj mai mare pentru a putea suda aceste piese.

   Unele dintre aceste sintagme sunt  incorecte din punct  de vedere tehnic, din punct de vedere electrotehnic, din punct de vedere academic, dar asta este altă problemă.

            Expresia „curent electric” a  fost folosită, acum peste 200 de ani de către  de fizicanul André-Marie Amper.

André-Marie Ampère  s-a născut la data de 20 ianuarie  1775 în localitatea Polémieux de lângă Lyon . Tatăl  său, Jean-Jacques Ampère,  un om instruit, era un comerciant înstărit  care, aplicând principiile educaţioanle ale lui Jean-Jacques Rousseau l-a încurajat să se documenteze  liber atât în biblioteca sa cât şi prin observaţii asupra naturii. Mama sa era  o femeie credincioasă şi l-a educat pe André-Marie în credinţa catolică. A găsit în bibliotecă multe capodopere ale  iluminismului francez printre care Histoire naturelle, generale et particulière, a lui Georges-Louis Leclerc,  şi Encyclopédie d’Alembert a lui Denis Diderot şi Jean Le Rond.

Istoria spune că părinții au invitat un profesor  de matematică să-i predea lecții lui André-Marie. După câteva întâlniri profesorul a înțeles că acesta este un elev extraordinar  pe care nu are ce să-l mai învețe.

 Din păcate, Jean-Jacques Ampère, tatăl lui André-Marie a fost ghilotinat, pe 24 noiembrie 1793, la cucerirea Lyon-ului de către armata republicană. André-Marie Amper  avea atunci   18 ani.           Copilul André-Marie Ampère  a manifestat  un interes special pentru studiu fiind interesat de matematică dar şi de botanică, poezie şi muzică. Istoria spune că la 12 ani stăpânea toate cunoştinţele de matematici  disponibile la vremea aceea. La 13 ani a scris un tratat despre secţiunile conice, iar  la vârsta de 14 ani citea cu pasiune toate cele douăzeci de volume ale Enciclopediei franceze. La vârsta de 18 ani cunoştea, pe lângă limba franceză, italiana, latina şi greaca. Istoria spune că puterea sa de memorare a fost atât de mare încât şi spre sfârşitul vieţii  era capabil  să recite pagini întregi din Enciclopedie.

André-Marie Ampère   a asimilat creativ  ceea ce a citit.

După moartea tatălui său, între anii 1796-1801, a predat la diferite şcoli din Lyon. În 1797 s-a logodit  cu Julie Caron, care provenea dintr-o familie înstărită şi cu care s-a căsătorit în 2 august 1799. După căsătorie, în 1800, s-a născut fiul lor Jean Jacques, botezat aşa în amintirea tatălui său, care va deveni mai târziu un scriitor recunoscut, membru al Academiei Franceze.  In aceiaşi perioadă   a publicat prima sa lucrare ştiinţifică  despre teoria probabilităţii: „Consideraţii  asupra teoriei matematice a jocurilor”.  Datorită noutăţii  subiectului tratat şi a soluţiilor  pe care le-a propus  în această lucrare a fost numit, în 1802,  profesor de fizică şi chimie la Şcoala Centrală din  Bourg-en-Bresse  unde funcţionează doi ani, până în 1804. Se face remarcat şi aici pentru activitatea sa ştiinţifică. Din păcate, în iulie 1803, soţia sa a murit  şi, în 1804, s-a mutat la Paris.  Din 1805  a  funcţionat ca asistent  la École Polytechnique   din Paris, iar din 1809 este numit profesor la  această universitate. În 1808 a fost numit de Napoleon  în funcţia de inspector al activităţilor din universităţi, funcţie pe care şi-a păstrat-o toată viaţa.

 În această perioadă a lucrat foarte mult în domeniul matematicii. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice despre teoria probabilităţii, despre aplicaţiile  matematicii superioare în mecanică şi despre diverse  probleme de analiză matematică.

Pentru lucrările sale ştiinţifice din domeniul ecuaţiilor diferenţiale a fost numit, în 1814, membru al Institutului francez care a  devenit ulterior Academia de Ştiinţe, iar în anul 1821 a fost numit profesor de fizică experimentală la College de France.

În data de 11 septembrie 1820,  la o şedinţă a Academiei Franceze de Ştiinţe , fizicianul François Arago, reîntors dintr-o călătorie făcută la Geneva,  reconstituie experienţa  descrisă de fizicianul danez Hans ChristianOersted  referitoare la acţiunea curentului electric asupra unui ac  magnetic. Ampère a înţeles fenomenul dar şi importanţa acestei observaţii aşa că, având o foarte bună pregătire teoretică, după o săptămână,  formulează şi prezintă teoria  fizico-matematică a acestei experienţe explicând legătura dintre electricitate şi magnetism. A explicat atunci similitudinea dintre un magnet permanent şi o bobină parcursă de curent, adică un electromagnet. Continuă cercetările experimentale începute de Oersted şi  observă că  polul nord al unui ac magnetic, plasat sub un conductor parcurs de un curent electric, tinde să devieze spre stânga aşa cum degetul mare de la mâna dreaptă se depărtează de palmă. Această afirmaţie este învăţată de elevii de astăzi sub numele de regula mâinii drepte. Ampere demonstrează că în natură există doar sarcini electrice, iar magnetismul apare numai  din cauza mișcării sarcinilor electrice.

În 1824, după multe discuții și situații neplăcute, a primit catedra de fizică generală și experimentală la College de France. A făcut cercetări  teoretice şi experimentale minuţioase în domeniul interacţiunii dintre  curenţii electrici după care, în 1826 Amper demonstrează că doi curenţi care parcurg  conductoare paralele  acţionează unul asupra celuilalt  punând astfel  bazele electrodinamicii. Formulează legea care acum îi poartă numele.

Precizez   că tot  în 1826  românul  Petrache Poenaru obţinuse o bursă   la École Polytechnique   din Paris. Putem să ne imaginăm că cei doi s-au întâlnit. Am făcut această afirmație și într-o conferință pe care am ținut-o la Lyon în urmă cu ceva ani. Unuia dintre participanți i s-a părut o ipoteză care merită să fie cercetată.

Toate aceste descoperiri  sunt expuse, în 1827, în lucrarea „ Despre teoria matematică a fenomenelor  electrodinamice deduse experimental”. În această lucrare foloseşte pentru prima dată  noţiunea de curent electric  şi tensiune electrică.

Împreună cu François  Arago a inventat  electromagnetul  şi primul telegraf electric, asemănător cu cel propus de Sommering , la care voltmetrele  erau înlocuite cu ace magnetice.

A inventat galvanometrul, adică aparatul cu care se  măsoară intensitatea curentului   electric şi pe care îl numim azi „ ampermetru”. În 1881, s-a stabilit ca  unitatea de măsură a curentului electric să poarte numele celebrului fizician – Amper –  fiind una dintre cele şapte mărimi  fundamentale din sistemul internaţional de unităţi de măsură.

După anul 1828, Ampère se reîntoarce la  activitatea ştiinţifică din domeniul matematicii şi a mai publicat câteva lucrări de matematici superioare. A încercat să alcătuiască şi o clasificare a ştiinţelor pe baza unor principii filosofice şi matematice.

În 1832 îl susţine pe Hippolyte Pixii să construiască prima maşină electromagnetică, de fapt un generator electric. Iniţial Hippolyte Pixii a prezentat la Academia de ştiinţe din Paris o maşină care producea  curent electric monofazat prin rotirea manuală a unui magnet permanent în faţa unei bobine fixe. André-Marie Ampère  i-a sugerat să adauge un comutator  care permitea obţinerea unui electric pulsatoriu, altfel spus, un curent redresat.

Ampère  a introdus în vocabularul oamenilor de știință mulți termini noi, multe cuvinte noi, printre care  „electrostatică”, „electrodinamică”, „solenoid”,  cuvinte folosite în mod obișnit în zilele noastre.

În 1814 devine membru al Academiei de Științe din Paris, iar în 1830 membru de onoare al Academiei de Științe din Sankt Petersburg.

A murit la Marsilia în 10 iunie 1836, în timpul unei inspecţii universitare,  fără să cunoască bucuriile recunoaşterii  de către comunitatea profesională, aproape uitat de contemporani. Avea numai 61 de ani.

Numele său este inclus în lista celor mai mari oameni de știință ai Franței, plasată la primul etaj al Turnului Eiffel din Paris.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un fizician celebru, André-Marie Ampère, al cărui nume a fost atribuit ca unitate de măsură  pentru curentul elecetric, Amper.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre  Amper, despre curentul electric, despre puterea  electrică în curent continuu, o să vă spun o poveste pe care am citit-o în vremurile de demult.

Se pune că Amper și Volta erau  buni prieteni. Se întâlneau într-o poiană cu umbra și cu un izvor cu apă minunantă, aproape miraculoasă. Când se simțeau obsosiți, după dispute  științifice prelungite, sorbeau din apa izovorului și oboseala le trecea ca prin minune.

Într-o zi, au stabilit să se întâlnească  în poiană pentr a discuta despre calculul puterii electrice în circuite de current continu. Volta a venit primul în poiană. A observat că peste izvor căzuse un bolovan. A încercat să-l dea la o parte dar, oricât a încercat, nu a reușit.După o vreme a venit și Amper. Și-au unit puterile și au reușit să îndepărteze bolovanul. Efortul îi obosise. Au sorbit din apa izovorului și puterea le-a revenit.

Apoi, întru-un glas au spus:

Puterea în curent continuu trebuie să se calculeze ca produs între Volt și Amper, adică P= UxI.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.