Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Strada General Gheorghe Magheru

Strada General Gheorghe Magheru din Craiova pornește din strada Anul 1848, din zona fostei fabrici Independența, urcă puțin în direcția nord-est și ajunge până în Cartierul Valea Roșie, la intersecția cu strada Împăratul Traian, fostă Silozului, și cu strada Spaniei,fostă Oborului. În zona de început a străzii, pe partea dreaptă, s-au construit mai multe blocuri , de la numărul 127 la numărul 117. Partea stângă este în schimbare. Se învecinează cu fosta fabrica Independența care , de câțiva ani este demolată încet-încet, ca într-o agonie a unei ființe rănită de moarte.Tot pe partea stângă, pe la jumătatea urcușului, se întâlnește cu strada General Dragalina, apoi intersectează strada Rovinari și Ioana Radu după care o pornește decisă spre interescția cunoscută și sub numele ” Crucea de Piatră”. Deși este o stradă cu vechime, chiar și cele mai vechi case arată bine: solide, îngrijite. Desigur, noile case se întrec în a etala gusturile noilor sau vechilor proprietari. Copacii plantați pe stradă și cei care își revarsă ramurile din curți îl îndemană pe trecător să facă o plimbare pe strada General Gheorghe Magheru.
Numele Magheru este legat de Revoluția de la 1848 și de Unirea Principatelor Române înfăptuită la 24 ianuarie 1859. Cu siguranță , cei care au dat numele străzilor Craiovei au ținut seama , și în acest caz, că familia Magheru și-a pus întreaga energie pentru izbânda Revoluției de la 1848. Numele Magheru își are originea în zona Munților Apuseni, iar primii din acest neam s-au stabilit , la început, în nordul Olteniei.Un argument adus adesea în acest sens este numele localității Magherești situată în județul Gorj, pe drumul care face legătura între localitățile Săcelu și Crasna.
Gheorghe Magheru, viitorul general, s-a născut în 1804 în localitatea Bârzeiul de Gilort, situată la 20 km de Târgu Căbunești, pe malul stâng al Gilortului. Acum apaține comunei Albeni. Tatăl său, Ioan Magheru, a fost preot în sat. Mama sa, Bălașa, s-a prăpădit de timpuriu.O bună parte dintre Magherești sunt înmormântați aici. Gheorghe Magheru avea 17 ani când s-a alăturat armatei organizată de Tudor Vladimirescu.
În 1826 îl găsim la Căimăcănia Craiovei.Cunoștea bine greaca și franceza. Cunoașterea unei limbi străine le-a fost de folos tinerilor din toate timpurile.Între 1828 și 1829 participă, ca ofițer în armata rusă, la luptele împotriva turcilor . Pentru actele de bravură este decorat cu ordinul rusesc ” Sfânta Ana” în grad de cavaler. Războiul s-a încheiat cu Pacea de la Adrianopol în septembrie 1929, prin care se recunoaștea autonmia administrativă a Moldovei și Valahiei. Cetățile turcești de la Turnu Măgurele, Giurgiu și Brăila sunt retrocedate Valahiei. În 1831 intră în magistratură ca Judecător de pace și Președinte de tribunal.În 1846 este numit Prefect al județului Romanați de către Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești. S-a implicat activ, concret în Revoluția de la 1848. Vă reamintesc că Adunarea din iunie 1848, care a marcat începutul Revoluției, s-a organizat la Islaz, în județul Romanați unde Gheorghe Magheru era Prefect. Când a fost nevoie să se apere, nu a ezitat să scoată sabia din teacă. Fiica sa , Alexandrina, a cusut steagul tricolor pe care l-a dat Guvernului provizoriu din Craiova, iar revoluționarilor le-a împărțit cocarde tricolore lucrate de ea.

La începutul Revoluției de la 1848 Gheorghe Magheru a fost numit căpitan general al trupelor neregulate și avea sarcina să formeze unități de dorboanți și panduri pentru a organiza o armată regulată formată din regimente, batalionae, companii și plutoane care să însumeze 6000 de voluntari. Într-adevăr, la începutul lunii august 1848 reușise să organizeze o tabără militară impresionantă lângă Râmnicu Vâlcea, la Râureni, pe Câmpul lui Traian. Conducerea Țării Românești după ce s-a asigurat de sprijinul a două divizii turcești și a unei armate rusești de 5000 de ostași , l-a somat pe Generalul Gheorghe Magheru să dizolve tabăra de voluntari de la Râureni. Deși entuziasmul voluntarilor dorobanți și panduri era mare, după ce s-a consultat și cu alte căpetenii militare și revoluționare, Generalul Gheorghe Magheru a decis să evite o vărsare de sânge și să dizolve tabăra. Așa cum se întâmplă de obicei, voluntarii, întorși acasă, nu au scăpat de represaliile autorităților. Vae victis .Și el a plecat într-un lung exil însoțit și de fiica sa Alexandrina. Prima zi de bejenie în Transilvania -28 septembrie 1848. Două luni mai târziu, în noiembrie ajunge la Frankfurt pe Main, apoi la Viena , unde va rămâne până în 1853.În tot acest timp poartă o corespondență susținută cu oameni importanți. Le-a prezentat problemele Principatelor Unite. I-a scris contelui Walewsky, minitru de externe al Franței, lordului Clarendorn, ministru bitanic la Constantinopol. I-a scris și Împăratului Napoleon al III-lea.
În 1857 a revenit din exil și a fost deput de Gorj în divanul ad-hoc. A făcut parte din Adunarea Electivă care l-a ales pe A.I.Cuza ca domn în data de 24 ianuarie 1859.După Unirea Principatelor Române s-a ocupat de organizarea armatei române, alături de maiorul Christian Tell. Ar fi vrut să participe și la Războiul de Independență dar a asistat doar la trecerea armatei Române în Bulgaria.Evenimentul se petrecea în august 1877, la Siliștioara, Romanați, acum un cartier al orașului Corabia.
S-a stins din viaţă la data de 23 martie 1880, în Bucureşti dar este înmormântat la Târgu-Jiu. Aici vizitatorul poate citi inscripția: “Trecătorule! Aici repausează generalul George Magheru, născut la 1803 şi decedat la 1880, luptător fără preget pentru mărirea ţării sale, pentru triumful dreptăţii şi democraţiei. Eternă fie-i memoria!”

Strada Constantin Argetoianu

Am afirmat de mai multe ori că străzile unui oraș sunt ca o carte de istorie.Unele cărți conțin erori. O carte de istorie nu trebuie să conțină erori.Pot afirma , în cunoștință de cauză: Cartea de istorie scrisă prin străzile Craiovei este o carte scrisă bine și poate fi folosită ca referință pentru corectarea altor cărți. Spre exemplu , în cartea ” Craiova.Coduri poștale” este trecută strada General Constantin Argetoianu. Există și alte documente oficiale, inclusiv hărți ale municipiului Craiova, în care este menționată strada General Constantin Argetoianu.

Și totuși, Constantin Argetoianu nu a fost  militar. S-ar putea face valuri mari pentru această eroare dar cui i-ar servii aceste valuri! Consider că mai important este să se stabilească  de ce a apărut această eroare. În felul acesta se corectează eroarea identificată dar se poate evita apariția altora. În cazul evocat,eroarea este generată de faptul că tatăl lui Constantin Aregtoianu,  Ioan Argetoianu  a obținut, spre sfârșitul carierei, gradul de General. Cum gradul de General de brigadă este obținut de cei care au participat la o luptă, la un război, înseamnă că merită să vă povestesc câte puțin și despre tată, Generalul Ioan Argetoianu  și despre fiu, Constantin Argetoianu.

Mai întâi câteva cuvinte despre stradă.

Strada Constantin Argetoainu este situată în cartierul Brazda lui Novac, paralelă cu  strada Păltiniș. Începe din strada Doljului, intersectează strada Lămâiței apoi  strada General Cernătescu și ajunge până în strada Frații Golești.Un reper important : Școala nr. 23.

Numele  Argetoianu vine de la boierii argetoieni, menționați de documentele istorice încă din anul 1595, într-un litigiu legat de respectarea  hotarelor moșiei Piria, localitate situată lângă comuna Argetoaia, de către boierii argetoieni. Moșiile boierilor argetoieni se întindeau de la Argetoaia până la Breasta. În satele din acest perimetru bisericile au fost ctitorite, în bună parte, de boierii argetoieni. Astfel, Biserica din Argetoaia a fost construită în 1813 de clucerul Ioan Argetoianu. Biserica din comuna Breasta a fost  restaurată, în  perioada 1901-1909,  prin grija familiei Argetoianu.

Ioan Argetoianu, tatăl lui Constantin Argetoianu, s-a născut la data de 5 ianurie 1841 la Craiova. A urmat cursurile Școlii centrale din Craiova, actualul colegiu Carol I. Și-a început cariera militară ca elev la Școala Militară de Ofițeri din București. A făcut și studii inginerești la Școala Politehnică din Paris  și s-a perfecționat în cariera militară  la Școala de Aplicații  de Artilerie și Geniu din Metz, Franța. În 1861 se întoarce în țară cu gradul de sublocotenet și i se încredințează comanda unui batalion de geniu. După șase ani își dă demisia din armată pentru a ocupa funcția de inginer șef al Craiovei. La începutul Războiului  de Independență, în 1877, Regele  Carol I  face apel la serviciile lui Ioan Argetoianu, îl avansează la gradul de maior și îi încredințează misiuni de luptă în zona Vidin și în zona Plevna. Pentru actele de vitejie săvârșite  este avansat la gradul de colonel și este numit, în 1888, Secretar general al  Ministerului de Război, iar apoi, în 1894 ,  este avansat la gradul de General de brigadă. În 1912, în perioada Războiului Balcanic, a ocupat funcția de Ministru de Război. Având în vedere și pregătirea inginerească,s-a ocupat,în 1890,   de fortificațiile efectuate în jurul Bucureștiului.

S-a pensionat în 1901 și s-a dedicat agriculturii, moșia sa de la Breasta fiind un model de organizare pentru boierii și locuitorii  din zonă. Merită menționată lucrarea publicată în 1912 , intitulată ”Propunere asupra organizării sindicatelor agricole județene”. În toamna anului 1927 a plecat cu soția la Viena pentru a fi mai aproape de nepoata lor, fiica lui Constantin Argetoianu. Deși  părea sănătos, în 9 martie 1928 a suferit un atac de cord și a decedat.

Constantin Aregetoianu, fiul Generalului Ioan Argetoianu, al cărui nume este purtat de strada evocată azi, s-a născut la data de  3 martie 1871 la Craiova. Urmează cursurile primare la Școala ”Obedeanu” , numită atunci ”Școala nr.1 de băieți” , o instituție de care noi, craiovenii de azi, trebuie să avem grijă. Este un simbol al educației, al  culturii , este un          ” document” din piatră. Continuă studiile la Liceul ” Matei Basarb” , la Liceul ”Sfântul Sava ” și la Liceul ”Sfântul Gheorghe”  din București. Apoi , timp de opt ani studiază la Paris, literele, dreptul și medicina. Și-a folosit cunoștințele medicale în timpul celui de Al Doilea Război Balcanic în calitate de ofițer activ. L-a atras  viața  tumultoasă din diplomație și politică, așa că, la vârsata de 27 de ani  este angajat al Ministerului Afacerilor Străine și lucrează la reprezentanțele României de la Constantinopol, Roma, Viena și Paris până în 1913. Reîntors în țară se alătură tatălui său, Generalul Ioan Agretoianu, și intră în Partidul Conservator. De altfel, Constantin Argetoianu este cunoscut ca un traseist politic. În cariera sa a făcut parte din 8 partide politice, iar uneori  și-a schimbat radical poziția.  Ca membru al Partidului Conservator a publicat lucrarea ”Marea proprietate și exproprierea”  prin care se opunea reformei agrare. În 1918 îl sprijină pe Generalul Alexandru Averescu la constituirea Partidului Poporului și, în calitate de membru  marcant al acestui Partid, își schimbă opinia  și susține împroprietărirea țăranilor.

Pentru a marca activitatea politică prolifică a lui Constantin Argetoianu voi menționa numai funcțiile  pe care le-a deținut, inclusiv în regimul de autoritate monarhică al lui Carol al II-lea. A fost Ministru de Justiție, de Finanțe, de Agricultură și Industrie, al Industriei și Comerțului. A fost Ministru al Afacerilor Străine. În 27 noiembrie 1940 a fost arestat de legionari, alături de alți demnitari. Vă reamintesc că Nicolae Iorga și Virgil Madgearu au fost asasinați de Legionari în 27 noiembrie  1940. Constantin Argetoianu a reușit să scape. În 1944 a plecat în Elveția. S-a reîntors în țară în noiembrie 1946 fiind convins că poate să-și continue cariera politică. Ca dovadă, în mai 1947 a înființat partidul ” Uniunea Națională Muncă și Refacere” dar tăvălugul comunist a trecut și peste el. Mai mult ,în mai 1950 a fost arestat și închis la  Sighet, unde a decedat,în data de 6 februarie 1955. Avea 84 de ani.Politica are riscurile ei.Și noi asistăm,în zilele noastre, la efectele implicării în politică. Constantin Aregetoianu a rămas în amintirea colectivă prin memoriile în care a descris amănunțit viața politică din România între cele două Războaie Mondiale.

Strada General Ștefan Fălcoianu

V-am povestit despre strada Mareșal Alexandru Averescu , situată în cartierul Brazda lui Novac. Gradul de Mareșal este cel mai mare grad în armată.În Craiova există o singură stradă care poartă numele unui Mareșal : strada Mareșal Averescu. Vă propun ca, în călătoria nostră, să rămânem la străzile cu nume de militari și să continuăm cu străzile care poartă numele unor Generali. Mai întâi câteva precizări referitoare la gradul de General. Conform legislației în vigoare, în Armata română există următoarele categorii de Generali pentru forțele terestre:
– General sau General de armată, are epoleți cu patru stele;
– General-locotenent sau General de corp de armată, are epoleți cu trei stele;
– General-maior sau General de divizie, are epoleți cu două stele;
– General de brigadă, are epoleți cu o stea.
Deși în timp aceste categorii au suferit modificări, acestea nu schimbă esența gradului militar și de aceea, pentru ca povestirea să poată fi urmărită mai ușor, voi folosi, de regulă, sintagma ” General” fără să fac și alte precizări.
Așadar, mi-am propus să vă povestec despre strada Ștefan Fălcoianu dar mai ales despre personalitatea Generalului Ștefan Fălcoianu.
Strada General Ștefan Fălcoianu este aproape paralelă cu strada Mareșal Alexandru Averescu făcând legătura între străzile 1 Decembrie 1918 și Brazda lui Novac. Strada începe din zona Policlincii de stomatolgie și ajunge în zona Școlii nr. 24. Pe o parte a străzii sunt înșirate blocurile O1 până la O14, iar pe partea opusă sunt înșirate blocurile D26 până la D31. Pe aceiași parte se află și Grădinița nr.43.
Ca de obicei, la această întâlnire, povestesc despre persoana al cărui nume este purtat de o stradă așa că o să vă povestesc despre Ștefan Fălcoianu. Fiind vorba de un General, de Generalul Fălcoianu vă așteptați să vorbesc despre cariera militară a acestuia, o carieră presărată cu multe realizări. Totuși, încep prin a menționa că a fost primul militar ales membru plin al Academiei Române. Asta s-a întâmplat în 13 septembrie 1876. Mai mult, a deținut și funcția de vicepreședinte în trei legislaturi anuale. A fost membru fondator al Societății Politehnica din România. Iată câteva detalii legate de Societatea inginerească Politehnica. În data de 30 octombrie 1881, cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău- Mărășești, prima cele ferată proiectată și construită de inginerii români, s-a propus înființarea primei ” Societăți trainice de ingineri și tehnicieni români”-Societatea Politehnica. Două luni mai târziu, în 18 decembrie 1881, la ora 10,00 , în sala de așteptare a clasei I din Gara de Nord s-au adunat 34 de persoane la chemarea colonelui inginer Ștefan Făcoianu,director general al Căilor Ferate Române pentru a constituirea Societății Politehnica. Trebuie remarcat că cei prezenți l-au ales ca Președinte al Societății Politehnica pe cel care a condus lucrările de construire a căii ferate Buzău-Măreșești, inginerul Dimitrie Frunză. O dovadă de prețuire din partea comunității inginerești pentru o realizare inginerească.
Ștefan Flăcoianu s-a născut la București la data de 6 iunie 1835. A fost al optulea copil al familei Ioniţă Fălcoianu şi Raliţa Lipoveanu, cu rădăcini în comuna Fălcoiu din actualul județ Olt. În 1854 este admis ca elev la Școala Militară de Ofițeri din București, iar după doi ani, ca recompensă pentru activitatea desfășurată, sprijinit și de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, merge la Paris pentru a urma cursurile Școlii imperiale de stat major, celebra Saint-Cyr, absolvită, mai târziu , și de celebrul Charles de Gaulle. În 1862 se înscrie la Şcoala Politehnică din Paris, unde studiase și Petrache Poenaru, inventatorul stiloului. Aici a obținut titlul de inginer, în 1864. Se întoarce în țară cu gradul de căpitan. În 1865 s-a căsătorit cu Alexandrina Bâscoveanu. Fiica lor, Lucia-Elena, născută la data de 11 aprilie 1868 s-a căsătorit, în 1894, cu Nicolae Romanescu, viitorul primar al Craiovei. Așadar Ștefan Fălcoianu a fost socrul celebrului primar al Craiovei, Nicoale Romanescu.
Având în vedere pregătirea sa tehnico-inginerească , Ștefan Fălcoianu a fost numit Secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice și Director general al Telegrafelor și Poștelor, ocupând această funcție în perioada 1870-1877.A fost primul director al CFR – Căile Ferate din România ocupând această funcție din 1881 până în 1883.În această prioadă a contribuit la elaborarea Legii pentru exploatarea căilor ferate din România și a înființat Școala Superioară de Mișcare din București care pregătea personalul necesar pentru deservirea căilor ferate. Trebuie spus că în acea perioadă aceste servicii erau asigurate de personal străin, austrieci și germani. A contribuit la înființarea Atelierelor CFR de la Turnu Severin.
În 1883 a fost și senator de Tecuci avînd o contribuție notabilă la păstrarea și dezvoltarea lucrărilor de fortificație pentru apărarea țării, în special cele din zona Focşani – Nămoloasa – Galaţi, care și-au dovedit utilitatea în Primul Război Mondial.
Pentru că pregătirea de bază a fost de militar trebuie menționat că a obținut, rând pe rând , toate gradele militare: sublocotenent (7 aprilie 1856), locotenent (20 februarie 1860), căpitan (6 iunie 1862), maior (4 septembrie 1865), locotenent-colonel (26 septembrie 1868), colonel (6 aprilie 1877), general de brigadă (10 martie 1883) şi general de divizie (10 mai 1892).
Munca și abnegația i-au fost răsplătite prin multe ordine și medalii printre care ”Semnul onorific” de argint (1877); Ordinul „Steaua României”, în grad de „ofiţer” (1878); Ordinul „Steaua României”, în grad de „Comandor” (1888).
S-a stins din viață la data de 22 ianuarie 1905 în Bucureşti. ,Este înmormântat în Cimitirul Bellu.
Deviza sub care și-a desfășurat activitatea a fost ” prin voință, muncă, patriotism se pot obține succese remarcabile” , deviză care merită să fie adăugată pe plăcuța care marchează numele străzii Ștefan Fălcoianu

Strada Mareșal Alexandru Averescu

Străzile unui oraș, străzile Craiovei sunt ca o carte de Istorie ale căror pagini sunt deschise mereu, zi și noapte, iarnă-vară. Istoria militară are cel mai pronunțat caracter emoțional. Numele de militari declanșează în memoria nostră amintiri despre oameni și locuri aflate din povestirile bunicilor noștri sau din povestirile părinților noștri. Numele de militari ne aduc aminte de lecțiile de istorie predate cu pasiune de câte un profesor cu har de pedagog. Numele de militari ne aduc aminte de excursiile făcute cu școala sau cu familia la muzee sau la locurile unde aceștia au murit cu gândul la țara noastră, cu gândul la familiile lor. Un bunic din familia nostră a luptat în Primul Război Mondial.S-a întors acasă. Fiul lui a luptat în al Doilea Război Mondial. A murit în luptele de la Bălăușeri, aproape de Târgu Mureș.Nu s-a mai întors acasă. Copii și nepoții din familia noastră au mers în această vară la mormântul lui. Tatăl meu a luptat în al Doilea Război Mondial. A mers până la Cotul Donului, apoi până la Budapesta. S-a întors acasă.Povestea mea este și povestea multor familii din România sau din altă parte. De aceea numele de militari declanșează emoții puternice.
Strada Mareșal Alexandru Averescu șerpuiește printre blocurile din cartierul Brazda lui Novac, unind strada 1 Decembrie 1918 cu strada Brazda lui Novac. Începe din zona Complexului Nou din cartierul Brazda lui Novac, trece pe lângă fostul BIG și ajunge în dreptul străzii Lămâiței.
Militarul Alexandru Averescu, Mareșalul Alexandru Averescu a scris o pagină importantă în istoria neamului nostru.
S-a născut la data 9 martie 1859 în satul Babele, de lângă localitatea Ismail, situată pe malul stâng al brațului Chilia, la apropae 90 de km de Galați. Acum orașul Ismail aparține Ucrainei .Pe clădirea școlii din satul actual, Ozernoe, este pusă, din 1993, o placă pe care se menționează că aici s-a născut Alexandru Averescu. A urmat Seminarul Teologic din Ismail și București și Școala de Arte și Meserii din București. În atmosfera de patriotism creată de declanșarea Războiului de Independență, tânărul de 18 ani Alexandru Averescu se înrolează ca voluntar. A făcut parte din Regimentul I Roșiori. Pentru actele de vitejie dovedite în luptă este avansat la gradul de sergent. Mai mult, Alexandru Averescu descoperă frumusețea carierei militare și, în 1881, se înscrie la Școala divizionară de ofițeri de la Mănăstirea Dealu, de lângă Târgoviște, devenită mai târziu Liceu militar.În 1884 a obținut gradul de sublocotenent.Pe baza rezultatelor obținute este trimis pentru specializare la Școala Superioară de Război din Torino pe care o va absolvi în 1886 ca șef de promoție.
Pregătirea militară dar și calitățile organizatorice l-au propulsat în funcții importante. Astfel, în perioada 1894-1898 a fost Comandat al Școlii Superioare de Război, iar în perioada 1895-1898 a fost atașat militar la Berlin. În perioda 1907-1909 a fost Ministru de Război contribuind decisiv, în această calitate la reprimarea mișcărilor țărănești din 1907.În perioada 1911-1913 a fost șef al Marelui Stat Major, iar în 1913, în al Doilea Război Balcanic, a condus ofensiva Armatei române până la Sofia. A ocupat și funcții de conducere a marilor unități militare.Comandat al Brigăzii I Roșiori și Comandat al Diviziei I Infanterie. Pentru aceste activități a fost avansat la gradul de General de Brigadă, la data 10 mai 1906, și la gradul de General de Divizie, la data de 1 aprilie 1912.
Dar succesele care au dus la creșterea popularității sale s-au petrecut în timpul Primului Război Mondial. La început a condus Armata a II-a ,dispusă între Olt și Argeș.Pentru scurt timp a condus și Armata a III-a, după luptele sângeroase de la Turtucaia. În iarna anului 1917 Armata a II-a era cantonată în Moldova. Generalul Alexandru Averescu și-a pus în valoare calitățile organizatorice și de conducător militar reușind să reorganizeze unitățile de luptă, să limiteze epidemia de tifos exantematic dar mai ales să inducă un spirit de încredere în comandat ,să inducă spiritul de sacrificiu pentru obținerea victoriei de către armata română. Și-a obținut popularitatea prin atitudinea față de soldați cu care era într-un permanent contact, acolo unde era greu , adică în tranșee. Soldații îi spuneau ” taica Averescu”. Victoria obținută în iulie-august 1917 la Mărăști și Oituz se datorează, în bună parte, strategiei generalului Alexandru Averescu, iar acest succes l-a determinat pe Regele Carol al II-lea să-l avanseze la gradul de Mareșal. Popularitatea lui Alexandru Averescu a fost atât de mare încât l-a încurajat să se avânte și în politică. A fost Prim-ministru în perioada martie 1920- decembrie 1921, martie 1926 – iunie 1927.
În iunie 1930 i s-a conferit demnitatea onorifică de mareșal. A fost membru de onoare al Academiei Române.S-a stins din viață la data de 2 octombrie 1938, în București. Avea 78 de ani.
Deși a fost contestat de contemporani sau de oameni politici, succesele militare, obținute pe câmpul de luptă, l-au impus în istoria României.

Strada Brazda lui Novac,

Strada Brazda lui Novac este una dintre cele mai lungi străzi din Craiova. Începe din strada Amaradia, zona Bisericii Sfântul Nicolae , cunoscută și ca Biserica Belivacă, adică aproape din zona centrală a Craiovei și ajunge până la calea ferată, îndreptându-se puțin spre Gară, până în apropierea pasajului subteran care duce spre nordul județului Dolj, adică până în apropierea străzii Frații Golești.
Pe strada Braza lui Novac pot fi întâlnite case vechi și case noi, blocuri mai noi sau blocuri mai vechi, școli de ranguri diferite și o Universitate,o biliotecă a Centrului cultural German-Britanic, cabinete medicale de toate tipurile, farmacii, restaurante mai mici sau mai mari, o piață agroalimentară, benzinării, spălătorii auto,semafoare și unul sau două sensuri giratorii.Pe strada Brazda lui Novac funcționează și un Laborator pentru protecția mediului, funcționează cofetării, dar și mai multe Bănci comerciale. Este și un mic părculeț cu bănci pentru odihna celor care se plimbă prin zonă. Spațiul pentru comercializarea florilor este , parcă, mai bine amenajat decât spațiile de pe Bulevardul Nicole Titulescu sau de pe Calea București. Un călător pe strada Brazda lui Novac poate găsi chioșcuri pentru ziare, librării din care poate cumpăra cărți. Craioveanul sau vizitatorul găsește pe strada Brazda lui Novac o stație pentru taximetre dar și pubele pentru deșeuri din material plastic sau hârtie. Pe strada Brazda lui Novac funcționează magazine de toate tipurile: pentru produse alimentare, pentru produse gospodăreștii, pentru poduse de papetărie, pentru produse de vestimentație. Îi lipsește un hotel sau măcar o pensiune unde călătorul să găsească un loc de cazare, dar într-un an de zile se va finaliza o construcție cu această destinație.
La început strada este îngustă și se circulă pe un singur sens. Într-o altă zonă are patru benzi și un scuar verde. Pe altă porțiune are doar două benzi pe sens. Partea finală , situată în apropierea căii ferate se îngustează și se transformă într-o alee. Strada Brazda lui Novac are și o particularitate. La intersecția cu străzile Șerban Vodă și 1 Decembrie 1918 se desparte în două ramuri, cu același nume, Brazda lui Novac, și care se reîntâlnesc după cca 800 de m. Între cele două ramuri este o insulă cu case vechi și construcții noi. Ar putea fi numită Insula străzii Brazda lui Novac. Dacă ar fi fost dreaptă și la fel de largă pe toată lungimea ar fi putut purta nume de Bulevard.
Nu poate fi numită Bulevard dar se numește …Brazdă, Brazda lui Novac, iar numele său a fost dat , se poate spune că a fost luat, că a fost adoptat de un cartier. Cartierul Brazda lui Novac. Nici nu este de mirare. Numele Brazda lui Novac vine din legendă. Pot spune că vine din legende.
Iată una dintre legende.
De mult, tare de mult, trăia prin locurile noastre un uriaș cu numele Novac. Era așa de puternic încât învingea de unul singur oștiri împărătești vestite. Dar se lupta numai cu cei care nu le dădeau pace românilor. Era puternic. Era uriaș .Mânca pe măsura mărimii lui. Din vremea lui a rămas și vorba ” A mâncat cât Novac”. Era un om mândru care nu vroia să fie ajutat de alții în luptă ca să nu le pună și lor viața în primejdie.Lupta de unul singur.Povestea spune că în vremea în care oamenii au început să folosească praful de pușcă și să renunțe la lupta dreaptă voiniceacă, Novac s-a mâhnit tare mult și a zis:
-” O, Doamne! Până acu mi-a fost vitejia! De azi înainte poate orice om, oricât de nimic ar fi, să mă curețe de pe Pământ, fără să dau piept cu el. Și-apoi a venit și păcătoșenia asta de fudulie pe Pământ! Știu, dar, ce-oi face, ca să nu mă poată răpi orice nătăfleață! ”
După ce a rostit aceste vorbe și-a luat plugul la care erau înjugați doi boi și a tras o brazdă adâncă și lungă de nu i se vedea sfârșitul. La capătul brazdei s-a acoperit cu pământ, movila arătând locul în care Novac s-a îngropat cu boii și plugul. În aminterea vitejiei uriașului, oamenii i-au zis ” Brazda lui Novac”.
O altă legendă spune că un mare blestem căzuse pe capul oamenilor dintre Dunăre și Munți. În fiecare lună trebuiau să plătească tribut unui balaur cu trei capete care ieșea dintr-o fântână. Tributul era o copilă, o tânără fecioară nevinovată. I-a venit rândul celei mai frumoase fete din ținut, fata Craiului. Dimineața, fata Craiului s-a așezat lângă fântâna ucigașă. Aștepta și plângea. Tocmai a trecut pe acolo un voinic cu numele de Novac. Fata i-a povestit despre necazul neamului său. Novac s-a luptat cu balaurul și l-a învins, iar drept răsplată Craiul i-a dăruit împărăția și pe fată de soție.
De bucurie și ca toată suflarea din țară să știe că el, Novac, l-a răpus pe balaur, a pus mâna pe sabie și a tras prin toată țara o brazdă. Oamenii i-au zis ” Brazda lui Novac”.
Ce spun istoricii.
Istoricii menționează existența unui val de pământ, cu rol de apărare, care se întinde din județul Mehedinți, de la gura Topolniței, trece prin Oltenia și Muntenia și ajunge la Brăila. Istoricii menționează și un al doilea val în partea de sud care începe de la Olt și trece prin apropierea orașului Alexandria.
Istoricul oltean Florin Ridiche spune : ”În zona Craiovei, la nord de Centura de Nord a oraşului, mai precis între poligonul militar şi Staţiunea de cercetare Şimnic, pe o porţiune de 900 de metri este vizibilă Brazda lui Novac. Nefiind marcată, fără nici-o plăcuţă de identificare, trece neobservată, căci foarte puţini sunt cei care ştiu că valul de pământ, identificat în urma unor cercetări arheologice în 2004, ascunde multă istorie”.
Brazda lui Novac – o stradă care are și istorie și legendă. Mai mult.Legenda este pictată în tehnica Graffiti pe zidul Liceului tehnologic Transporturi căi ferate.

Strada Giovanni Peressutti,

Strada Giovanni Peressutti este scurtă și ,adesea, nu este remarcată de trecătorii grăbiți și îngândurați care trec prin zonă. Deși placa indicatoare o numește Alee,  strada Giovanni Peressutti, face legătura între strada A.I.Cuza și România Muncitoare, asigurând accesul la Judecătoria din Craiova. Clădirea în care funcționează Judecătoria Craiova, cunoscută și sub numele de ”Palatul administrativ” deoarece a adăpostit Administrația Financiară a județului Dolj,  are intrarea principală pe strada A.I.Cuza dar se poate intra atât din strada Giovanni Peressutti  cât și  din aleea dinspre blocul D, numită într-o vreme strada Dacia.Clădirile situate pe această stradă, puține la număr, au destinații oficiale, birouri pentru avocați sau pentru copiat acte.

Numele Giovanni Batista Peressutti este tipic italian. Giovanni Peressutti s-a născut la data de 20 septembrie 1880  în localitatea Pintano al Tagliamento din nord-estul Italiei, în Provincia Friuli-Veneția Giulia, la granița cu Elveția, Austria și Solvenia.

Urmează școala elementară în localitatea Finzano . Continuă studiile gimnaziale la San Daniele apoi liceul la Udine, localitate situată la 130 de km nord-est de Veneția. De la Craiova până la Sadu, la intrarea în Defileul Jiului sunt 140 km.

S-a înscris la Universitatea Sala din Padova.Universitatea din Padova a fost înființată în anul 1232. În perioada 1592-1600 a predat aici și Galilelo Galileli. Giovanni Peressutti  a obținut diploma de inginer constructor . În perioada studenției l-a cunoscut pe  arhitectul român Petre Antonescu pe care îl va reîntlâni,câțiva ani mai târziu, în România. S-a stabilit la Craiova în 1908 unde exista deja o comunitate puternică de italieni veniți din aceeași provincie ,Friuli-Veneția Giulia,începând cu 1860. Ne mai amintim de localitatea Iatileni de lângă Pădurea Bucovăț ale cărei case au rămas în picioare până în urmă cu cca. 30 de ani.

Prima lucrare importantă de care s-a ocupat a fost  clădirea Palatului adminsitrativ din Craiova, Prefectura județului Dolj din zilele noastre, proiectată de Arhitectul Petre Antonescu în 1909.Mai trebuie spus că arhitectul  Petre Antonescu a proiectat și Palatul Primărei din București, situat vis-a-vis de parcul Cișmigiu. Construcția  din București a fost realizată de inginerul craiovean Gogu Constantinescu. Arhitectul Petre Antonescu a  avut un rol important în alegerea lui Peressutti pentru construirea Palatului adminsitrativ din Craiova. Clădirea a fost terminată în doi ani ,1910-1912.

Peressutti nu l-a dezămagit  nici pe prietenul său, Petre Antonescu, dar nici pe locuitorii Craiovei care i-au încredințat și alte  proiecte. Multe din  construcțiile de atunci dăuniesc și azi. Printre acestea se numără și Primăria Craiova, fostă Banca Comerțului, construită în perioada 1912-1916. Banca Comerțului, ca instituție, fusese înființată în anul 1897  de către Constantin Neamțu și de aceea , multă vreme, s-a numit  ” Banca Costică Neamțu” sau ” Cloșca de Aur”. Proiectul   clădirii a fost conceput în 1906  de cunoscutul arhitect Ion Mincu, iar execuția a fost urmărită și de arhitectul Constantin Iotzu. Destinația inițială a clădirii, Banca Comerțului, a fost menținută până în 1948. Apoi, până în 1968 a fost  sediul Academiei de Științe Istorice, Arheologice și Etongrafice și sediul ARLUS, adică Asociația  Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică . Din 1968 funcționează aici Primăria Craiovei. Numele lui Giovanni Peressutti este legat și de clădirea  cunoscută de craioveni cu numele de Casa Albă situată pe actuala  stradă Theodor Aman.La început s-a numit Palatul Nou și a aparținut Băncii Comerțului, iar strada se numea Strada Nouă. Proiectul a fost conceput în 1923  de arhitectul Constantin Iotzu, iar construcția a fost terminată în 1926. Se poate spune că Palatul Nou sau Casa Albă a fost primul bloc de locuințe din Craiova. O placă montată pe zidul acestei clădiri amintește trecărilor care se uită și în sus că a fost construită de inginerul Giovanni Batista Peressutti.

De asemenea, în 1917, Peressutti a construit casa Generalului Carianopol,situată pe actuala stradă Alexandru Macedonschi în care funcționează în prezent Inspectoratul Județean de Jandarmi.Și această clădire a fost proiectată de arhitectul Petre Antonescu. Din toate vremurile , prieteniile profesionale au dăinuit. Între 1925 și 1928 Giovanni Peressutti s-a ocupat de construirea Liceului de Fete ” Regina Elisabeta”, sediul actual al Facultății de Agronomie. Tot Giovanni Peressutti a construit și clădirea în care funcționează în prezent Policlinica nr. 2 a Spitalului Filantropia, situată pe actuala stradă Nicolae Titulescu,destinată  inițial pentru Casa de Asigurări Sociale pe care tot el o fondase.

Se poate menționa și Sala de spectacole a Teatrului Liric construită de Peressutti după incendiul din 1930. De altfel pe zidul Liceului Carol I, situat lângă poarta principală, este montată o placă pe care scrie ”Imobil refăcut total după incendiul devastator din  anul 1930.Inginer constructor Giovanni Batista Peressutti (1880-1953)” . A construit Moara lui Barbu Drugă, prima moară cu abur din Craiova,  precum și casa acestuia, situată pe strada Bujorului, cunoscută sub numele de ” Casa Bujorului” . La această listă trebuie adăugată și Vila Lucilla, situată pe actuala stradă Romain Rolland la nr. 7.

În locuința sa, situată pe strada Unirii nr. 145, lângă Institutul de Cercetări Miniere,  a funcționat , la început, Consulatul Italiei, Peressutti fiind Consul , reprezentant al italienilor din Oltenia, Banat și zona Petroșani-Hunedoara.Pe zidul interior al gardului acestei clădiri este montată o placă comemorativă. Implicarea lui Giovanni Peressutti în viața Craiovei, a României a fost răsplătită de Regele Carol I și  de Regele Ferdinand cu Ordine și Medalii.

S-a stins din viață la data de 2 mai 1953 și este înmormântat în Cimitirul catolic din Craiova, situat pe strada Bucovăț.La intrarea în Cimitir este amplasată statuia lui Giovanni Batista Peressutti.

Strada Romain Rolland

Zarvă mare în zona centrală a Craiovei. Ultimele eforturi pentru finalizarea lucrărilor de restaurare a clădirilor de pe străzile Lipscani, Panait Moșoiu, România Muncitoare, Olteț. În aceste zile se lucrează intens în zona Bisericii Sfântu Ilie. Este un bun prilej să faceți o plimbare până aici. În câteva săptămâni locul v-a fi de nerecunoscut. Biserca Sfântu Ilie este a două Bisercă ridicată în Craiova, după Biserica Sfântu Dumitru. Ea a fost ctitorită de vornicul Ilie Otetelișanu, unchiul lui Petrache Poenaru. După unele documente Biserica a fost clădită în 1751, iar după altele chiar mai devreme, pe la 1725.
Partea stângă a Bisericii, partea dinspre Nord, este situată pe strada Romain Rolland.În urmă cu aproape 100 de ani era arteră principală. Blocurile construite pe strada Theodor Aman, fosta 6 Martie, au secționat-o în două tronsoane. Primul tronson este cuprins între strada Nicolăescu-Plopșor și strada Theodor Aman. Al doilea tronson este cuprins între Strada Theodor Aman și strada Frații Buzești, în zona fostelor WC-uri.Merită vizitată.Acum este un amestec de contraste. Clădirea foarte nouă, ridicată la nr.3, contrastează cu casa de la nr.6, casă cu pridvor la etaj, închis cu ferestre de lemn și două turnulețe la intrarea în curte, care abia se mai ține la verticală. Sau casa de la nr. 8 și clădirea de la nr. 9 construită în 1888. Prima , aproape părăsită. A doua, proaspăt fardată își etalează fălos ornamentele , inclusiv anul construcției- 1888.Pe strada Romain Rolland, la nr.7 , se află și Vila Luccila, construită de celebrul inginer italian Giovanni Batista Peressutti, stabilit în Craiova în 1908.O stradă din Craiova îi poartă numele și voi reveni cu alte amănunte la vremea potrivită. În casa de la nr. 7 funcționează acum Asociația Alliance Francaise , înființată în anul 1990 și implicată în multe activități culturale.În casa de la nr. 9 s-a născut, în 1894, Filip Lazăr care avea să devină compozitor, pianist și profesor și care a murit la Paris. În sfârșit, ieșirea spre strada Frații Buzești este, acum, spectaculoasă.
După ce v-am descris puțin strada și principalele repere , o să vă povestesc despre numele acesteia , Romain Rolland dar și despre Edgar Quinet, nume purtat o vreme de această stradă.
Romain Rolland s-a născut în anul 1868 și a fost scriitor și critic de artă francez.Literatura lui este caracterizată de tendința de a iubi și a înțelege totul.Și-a făcut studiile liceale la Paris apoi la Roma. A obținut titlul de doctor în litere în 1895, iar din 1904 a ocupat postul de profesor de istoria artelor la Sorbona unde a funcționat până în 1912. A debutat ca dramaturg în anul în care și-a susținut Teza de doctorat, în 1895, cu piesa Saint-Louis. Și celelalte piese sunt dedicate Revoluției Franceze și au fost reunite sub titlul ” Teatrul Revoluției” . Cea mai cunoscută este piesa de teatru Danton, scrisă în 1900. Din 1903 a inițiat un ciclu intitulat ,” vieți de oameni iluștri” scriind despre viața lui Beethoven, Michelangelo, Tolstoi, Mahatma Ghandi. Pe Ghandi l-a întâlnit mult mai târziu, în 1931, în Elveția. Se poate spune că aceste lucrări i-au adus, în 1916, Premiul Nobel pentru Literatură. Juriul a motivat astfel: „un omagiu adus înaltului idealism al creației lui literare şi dragostei de adevăr cu care a descris diferite tipuri umane”.
Începând cu 1904 a publicat cel mai important roman al său, Jean-Christophe și distins în 1913, de Academia Franceză , cu ” Marele Premiu” . În perioada 1922-1933 a scris și publicat al doilea roman-fluviu, ” Inimă vrăjită” , bine cunoscut și de cititorii români. În 1933 Hitler i-a decernat ” Medalia Goethe” pe care a refuzat-o. De altfel, Romain Rolland a fost un pacifist convins și un militant antifascist. În timpul primul Război Mondial a publicat o serie de articole, intitulate ” Deasupra învălmășelii” în care a condamnat războiul, iar în 1932 a prezidat Congresul internațional de la Amsterdam împotriva războiului.
Susținător al ideilor socialiste și al Internaționalei a treia , l-a cunoscut, în 1917, pe Lenin care i-a propus să se alăture Revoluției din Rusia. L-a cunoscut și pe Gorki.L-a cunoscut și pe Panait Istrati ,autorul romanului ”Ciulinii Bărăganului”. Povestirea ” Chira Chiralina” scrisă de Panait Istrati în 1923 are prefața semnată de Romain Rolland.
Romain Rolland este considerat un scriitor-cetățean care a exercitat o influență puternică asupra opiniei publice europene în perioada 1900-1940. S-a stins din viață la 30 decembrie 1944, în Franța.
Strada evocată  a purtat, o vreme, numele Edgar Quinet.
Edgar Quinet, francez, s-a născut în 1803 în localitatea Bourg, a făcut colegiul la Lyon și facultatea de drept și de litere la Paris, apoi facultatea de filosofie la Heidelberg, Germania. A funcționat doi ani ca profesor de literatură străină la Lyon, apoi, din 1840, la catedra de Literatură meridională, College de France, Paris. Aici a cunoscut un grup de intelectuali români care luptau pentru unirea Moldovei cu Muntenia. Printre aceștia se număra și Hermiona Asachi, fiica lui Gheorghe Asachi, al cărui nume este purtat de Universitatea Tehnică din Iași. Edgar Quinet l-a cunoscut și l-a admirat pe Gheorghe Asachi,fondatorul școlii în limba română din Moldova.
Edgar Quinet a participat activ la Revoluția franceză de la 1848 și l-a cunoscut pe Alexandru Golescu. În prejma Congresului marilor puteri din 25 februarie 1856 a publicat în ” Revista celor două lumi” un articol despre limba și originea românilor făcând cunoscută opiniei publice, dar mai ales participanților la Congres, că locuitorii Moldovei și ai Munteniei au limbă comună, au istorie comună, au religie comună, iar România este sora Franței, Italiei, Spaniei și Portugaliei. Eforturile lui Edgar Quinet au fost evocate de Nicolae Iorga astfel : „Nu se poate spune că paginile avântate ale acestui creator de curente au rămas fără efect asupra deciziunilor diplomatice care ne-au permis să ne întemeiem o singură patrie între Carpaţi şi Dunăre”. Hermiona Asachi, devenită între timp, Hermiona Quinet scria după decesul acestuia: „viaţa lui Edgar Quinet reprezenta un imn adus Libertăţii şi Dreptăţii şi o dăruire ideilor generoase”.
Așadar,actuala stradă Romain Rolland, prin cele două nume purtate în perioade diferite, prin sediul Asociației Alliance Francaise, prin casa în care s-a născut Filip Lazăr, devenit mai târziu cetățean francez, prin apropierea fizică de Biblioteca franceză, poate fi considerată un cap de pod între Craiova și Franța.

Strada Emanoil Chinezu.

Când am început să vă povestesc despre numele străzilor din Craiova, îmi propusesem să mă ocup de ingineri, de matematicieni, de fizicieni, de oameni de știință. Știu destul de multe despre această categorie de oameni și mă simt ca acasă în lumea acestora. Încet-încet am fost captivat și de numele altor străzi. Nume de muzicieni, nume de istorici, nume de pictori. N-aș putea spune care m-a captivat cel mai mult, dar cu siguranță numele străzii Emanoil Chinezu a fost o provocare. În primul rând prin arhitectura, prin forma acestei străzi.Un mănunchi de alei cuprinse între străzile Vasile Alecsandri, Frații Golești, Dezrobirii și Banu Mihalcea. Seamănă cu un arbust la care nu poți face distincție între tulpini, ramuri și rămurele. Apoi, prin lipsa informațiilor. Dicționarele scrise pe care le consult de obicei sunt sărace la capitolul ” Emanoil Chinezu”. O provocare majoră a venit din discuțiile purtate despre acest nume cu persoane cunoscute.
– O fi fost vre-un chinez rătăcit prin Craiova, spuneau unii.
– Un nume oarecare, spuneau alții.
Am găsit o informație care m-a determinat să caut mai atent. Emanoil Chinezu a fost Primar al Craiovei în perioada 1872-1873. De altfel numele lui este scris și pe placa montată pe monumentul de la intrarea în Parcul Romanescu.
Mai întâi câteva repere despre stradă. Plecând de pe strada Vasile Alecsandri, din dreptul pușcăriei, pe strada Banul Mihalcea, fostă Ion Tomescu,spre strada Dezrobirii, se ajunge la strada Emanoil Chinezu. Se trece printre casele de la nr. 6 și nr. 8, situate pe strada Banul Mihalcea și se ajunge în zona blocului H3, pe dreapta, și H2 pe stânga. Strada se ”izbește” de blocul F8 și se despică în două: o ramură a străzii îl ocolește spre dreapta, iar alta îl ocololește spre stânga. Ramura din stânga este mai norocoasă pentru că reușește să se apropie de strada Frații Golești, iar pe ramura dintre blocurile F12 și F13 reușește să ajungă până la această stradă. Altă ramură, pe care sunt amplasate blocurile G5 și G4 ajunge până în strada Dezrobirii. Și ramura pe care sunt amplasate blocurile F7,G3 și G2 face joncțiunea cu strada Dezrobirii.A doua ramură principală a străzii Emanoil Chinezu se desprinde tot din Banul Mihalcea și permite accesul la blocurile G1 și G2. Ca să ne încurcăm și mai mult, răsare, în zonă, ca din senin, Aleea Vasile Alecsandri. Cu această descriere sigur nu v-am lămurit care este traseul străzii Emanoil Chinezu dar sper că v-am trezit interesul pentru a face o vizită în zonă.
Dar să vedem care este originea numelui și cine a fost Emanoil Chinezu. În ceea ce priveșete originea numelui, părerile sunt împărțite.Unii istorici consideră că se trage din familia spătarului Mihalache Chinezu din Iași, iar numele a rezultat din cuvântul ” cneaz”. Pe unul dintre fii lui Mihalache Chinezu, Iordache, îl regăsim ,în jurul anului 1870, în Oltenia unde ocupa funcția de paharnic. Dovada poate fi lespedea de pe mormântul fiului său, Dimitrie Chinezu, aflat în Biserica din satul Ghindeni care menționează anul nașterii lui Dimitrie Chinezu, 1789, și data morții , 3 august 1843.Casa familiei Chinezu din comuna Ghindeni rezistă și azi, iar o excursie din Craiova până acolo este o nimica toată. Dimitrie Chinezu a fost preşedinte al Judecătoriei judeţului Dolj, iar în 1838, în timpul Regulamnetului organic , a lucrat cu Petrache Poenaru.
Emanoil Chinezu s-a născut în anul 1817 și a fost primul dintre cei cinci copii ai familiei Dimitrie Chinezu și Zinca Păianu, numele purtat înainte de căsătorie. S-a născut într-o casă situată la intersecția străzilor care au purtat într-o vreme numele Știrbei Vodă și Solomon. A deprins învățătura la Școala Centrală din Craiova, înființată la data de 20 mai 1826, fiind a doua școală de grad mediu din Principate.A continuat gimnaziul și Liceul la Colegiul Naţional Sf. Sava din Bucureşti în perioada 1831- 1838, director al Colegiului fiind, în acea perioadă, Petrache Poenaru. A fost un elev de excepție, având în vedere că examenele se țineau în fața publicului și a obținut, mereu, premiul I cu cunună. În această perioadă a participat la întrunirile Societății Filarmonica unde i-a întâlnit pe frații Golescu, Ion Ghica, C.A.Rosetti, Gheorghe Mangheru, adică pe cei mai înflăcărați patrioți din vremea sa.
În 1844, după terminarea studiilor de drept , devine procuror în cadrul Tribunalului Comercial din Craiova. În 23 aprilie 1854 a fost arestat de trupele de ocupație rusești pentru ca și-a manifestat în mod deschis nemulțumirea față de atitudinea acestora. A fost trimis în Siberia unde a stat doi ani . La întoarcere, în 1856, s-a înscris în Baroul din Craiova, fiind considerat cel mai bun avocat. Trebuie spus că în acea perioadă în Barou era și Gheorghe Chițu, primar și ministru, Ion Titulescu, prefect de Dolj, tatăl celebrului dipomat Nicolae Titulescu.
A luptat pentru obținerea independenței, pentru unirea tuturor teritoriile locuite de români , iar lucrarea ”Chestiunea Basarabiei” redactată în limba franceză sub forma unui memoriu pentru delegații la Congresul de pace de la Berlin, din 1878, este o dovadă fără echivoc. Atunci, la 1/13 iulie 1878, s-a recunoscut Independența României, iar Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor au revenit la Patria mamă.A fost deputat de Dolj în 1859.A fost Primar al Craiovei între 1872 și 1873.
Presa vremii îl considera „un om foarte onest, foarte inteligent, cel mai inteligent şi cu cele mai multe cunoştinţe dintre toţi contemporanii săi în Craiova”.
Emanoil Chinezu s-a stins din viață la data de la 27 octombrie 1878 și este înmormântat în Cimitirul Sineasca din Craiova.
În finalul acestei povestiri trebuie să spun că tânărul cercetător craiovean Lucian Cosmin Gherghe a elaborat o Teză de doctorat dedicată vieții și operei lui Emanoil Chinezu Avocat, Om politic și Istoric 1817 -1878.

Strada George Fotino

Strada George Fotino începe din strada Petre Ispirescu , din dreptul străzii Ion Mincu. În prima parte este paralelă cu strada Ștefan Velovan, apoi se intersectează cu una dintre ramurile străzii Ștefan Velovan. Nici această stradă nu a fost          ”croită” după tiparul unei străzi clasice. Numele a fost dat unor alei  care asigură accesul la blocurile din zonă așa că ieșirea acesteia în strada Horia mai mult se ghicește.

Numele Fotino este de origine greacă și apare în Muntenia încă din secolul XVIII.Unul dintre purtătorii acestui nume, Mihail Fotino,jurist stabilit la București, a elaborat un manual de legi, folosit mai apoi de alți juriști. Un altul, Dionisie Fotino, istoric, pedagog, pictor ,  a fost, în 1804,  secretar al domitorului  Ioan Gheorghe Caragea. Mulți dintre noi  l-au cunoscut, și-l amintesc pe  Mihai Fotino, actor la Teatrul din Brașov. I se mai spunea și Mișu Fotino. De fapt pe tatăl său îl chema Mișu. A fost tot actor. Și-a început activitatea la Craiova în 1910. Și soția lui, Aura Fotino, a fost actriță la Teatrul Național din Craiova timp de 25 de ani, între 1909 și 1934. Un alt Fotino, Scarlat Fotino, s-a născut în Craiova la data de 8 mai 1894. A fost elev al Liceului Carol I.A inventat , în 1923, o metodă și un dispozitiv de ditrugere a bacnotelor retrase din circulație, dispozitiv preluat și de Banca Națională a Belgiei.           Dar noi vorbim de George Fotino. Ei bine, două persoane cu numele George Fotino, sunt legate de Craiova. Unul dintre ei, compozitor și dirijor  s-a născut la București dar a fost profesor la Conservatorul ” Elefterie și Maria Cornetti” și la Liceul Frații Buzești. S-a stins din viață la Craiova în data de 3 martie 1946. Al doilea , jurist și istoric,s-a născut la Craiova în 31 iulie 1896 și s-a stins din viață la București, în 28 aprilie 1969. Am parcurs de câteva ori strada George Fotino cu speranța că pe una dintre plăcile indicatoare voi găsi un detaliu care să lămurească dilema. N-am găsit nimic din acest punct de vedere, dar am descoperit că este singura strada din Craiova  întreruptă de scări, pe una dintre ramurile sale. Este un detaliu interesant  pentru un turist care vrea să descopere Craiova. În orașul Liege, din Belgia, este o stradă celebră pentru scările ei: aleea Ursulinelor.

Așadar, în povestirea despre strada George Fotino voi evoca doua persoane cu același nume.

Primul George Fotino, compozitor și dirijor, s-a născut la data de 23 februarie 1858 în București.  A urmat Conservatorul din București timp de 7 ani, între 1871 și 1878. Încă din perioada studiilor a  făcut parte din orchestra Societății Filarmonica din București,  ca violonit, dar a fost și profesor la Gimnaziul  ” Gheorghe Lazăr”. La 22 de ani, în 1880,  își începe stagiul militar în Regimentul 7 Linie din Iași. În atmosfera emoțională de după Războiul de Independență  devine șeful muzicii militare la Iași, unde rămâne până în 1885. De altfel, fotografia din  documentele scrise pe care le am, îl prezintă pe  George Fotino în haină militară. A ocupat aceiași funcție, şef de muzică militară, și  în Regimentul 8 Linie din Tulcea – Ostrov timp de 5 ani ,între 1886 și 1891. Din 1891 s-a stabilit la Craiova și a făcut parte din Regimentul 1 Dolj până în 1914. Pe lângă activitatea desfășurată în cadrul armatei,  îl întâlnim în multe domenii muzicale civile. Pentru că leg numele lui George Fotino de  Craiova menționez doar  că a fost profesor  de canto la Școala Fiilor de Militari din Craiova ,în perioada 1897- 1911,  profesor de muzică la Gimnaziul și la Liceul ” Frații Buzești”   din 1899 până în 1925 , profesor de vioară la Școala Normală din Craiova în perioada 1905-1909. Fără îndoială că în  acest interval de timp a lucrat cu  pedagogul Ștefan Velovan, iar activitatea lor  profesională s-a împletit, atunci, așa cum cele două străzi, George Fotino și Ștefan Velovan, se împletesc  acum, în zilele noastre. A fost profesor de armonie  și la Școala de Muzică Vocală și Instrumentală ” Hora ”  din Craiova ( 1909-1911),  profesor de armonie și orchestrație timp de 24 de ani ( 1911-1935) la Conservatorul ” Cornetti” , profesor de vioară la Școala Normală de Fete din Craiova ( 1914-1916) dar și la                   Liceul Militar ” D.A.Sturdza”  din Craiova ( 1923 -1926). Și-a îndreptat atenția și spre folclor culegând și prelucrând   creațiile muzicale din zona Olteniei. Și-a legat numele de Societatea ” Lyra”  din Craiova pe care a fondat-o și a condus-o. A compus muzică de teatru . Menționez aici vodevilul ” Nuntă țărănească”,  libretul, textul fiind scris de Vasile Alecsandri.A scris muzică simfonică, cum ar fi, de exemplu  ” Hora Târgujanca”  pentru orchestră. A scris muzică de cameră și exemplific cu  Souvenir de Dolj, vals pentru pian. A scris muzică corală. La acest capitol trebuie aminitit   Imnul Societăţii „Lyra” (1896), pentru care a scris și versurile, Imnul Liceului ”Frații Buzești” din Craiova și Imnul Conservatorului ” Cornetti”. Nu lipsește din creația muzicală a lui George Fotino muzica pentru fanfară. S-a stins din viață în data de 3 martie 1946, la vârsta de 88 ani. O personalitate cu care Craiova se poate mândri mereu.

Al doilea George Fotino, jurist și istoric, s-a născut la data de 31 iulie 1896 la Craiova.A fost cel de al patrulea copil al familiei Gheorghe și Eufrosina Fotino. A început școala la Liceul Carol I din Craiova și a finalizat studiile liceale la Liceul Sfântu Sava din București. La declanșarea Primului Război Mondial avea 20 de ani. S-a înscris ca voluntar și , pentru fapte de vitejie, a primit medalia ” Virtutea Militară”. După război, s-a înscris la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filosofie din București ( 1918-1922)  . Și-a continuat studiile la Facultatea de Drept din Paris ( 1923-1926) pe care le-a încheiat în 1926 cu susținerea Tezei ” Contribuții la studiul vechiului drept  românesc. Un capitol de istorie a proprietății în Evul mediu”.  Deoarece Teza cuprindea interpretări originale privind dreptul agrar în Țara Româneacă, prefața la Treză a fost scrisă de Nicolae Iorga cu care a avut apoi colaborări profesionale. Ca urmare, în 1928, au participat împreună la al VI-lea Congres internațional de științe istorice de la Oslo.  La rândul său, George Fotino, a publicat în 1965 studiul ” Nicolae Iorga ca istoric al vechiului drept românesc”. Merită menționată și lucrarea publicată în 1925 la Craiova, ”Obiceiuri la fixarea hotarelor” , în care face o  trimitere directă la practicile preromane în domeniul hotărniciei. George Fotino este cunoscut și pentru cele patru volume de documente intitulate ” Din vremea Renașterii Naționale.Boierii Golești”. În perioada 1939-1947 a fost profesor la Facultatea de Drept a Universității din București. A îndeplinit și funcția de Decan .A predat cursul de ” Istoria dreptului românesc”.În 1945 a fost admis ca membru corespondent  al Academiei Române.

Timp de 11 ani, între 1927 și 1938, a fost membru activ al Partidului Național Liberal, motiv pentru care a fost arestat, închis în mai multe locuri , printre care  Jilava și Sighet , între 1950 și 1956, și scos din învățământ, inclusiv din Academie. De altfel, în 1948 au fost îndepărtați din Academie 113   academicieni. După 1956 a lucrat  ca cercetător științific la Institutul de Istorie ” N.Iorga”  unde s-a ocupat de vechiul drept românesc. O personalitate cu care Craiova se poate mândri.

Iată că am ajuns cu bine la sfârșitul povestirii despre strada George Fotino. O singură strada și două nume identice, George Fotino. Din tot ce am povestit aici  rezultă că numele Fotino face cinste Craiovei, indiferent de prenumele asociat : Aura, Mișu, Scarlat sau George.

Strada Ștefan Velovan

Voi începe povestea despre strada Ștefan Velovan având ca punct de plecare bustul acestuia amplasat pe Calea București, în fața Facultății de Mecanică, vis-a-vis de Teatrul pentru copii ”Colibri”. Bustul lui Ștefan Velovan a fost amplast în acest loc la data de 8 mai 1938, adică acum 77 de ani, iar dezvelirea s-a făcut într-un cadru festiv. Bustul a fost realizat de Anghel Chiciu, absolvent al Școlii de Arte și Meserii din Craiova. Locul nu a fost ales întâmplător. În clădirea actuală a  Facultății de Mecanică a funcționat Școala Normală de Învățători al cărui Director a fost multă vreme, iar din 1926 instituția  s-a numit ”Ștefan Velovan”. Clădirea a fost construită în perioada 1898 și 1901,iar  Școala Normală a funcționat aici până în 1977 când, datorită cutremurului din 4 martie, s-a mutat în localul situat pe strada Amaradia. Clădirea din Calea București a fost  repartizată Universității din Craiova pentru Facultatea de Mecanică înființată în toamna anului 1977.  Consolidarea s-a făcut sub coordonarea profesorului Nicu Vintilă, la vremea aceea Prorector al Universității din Craiova, și cu  forța de muncă a studenților și cadrelor didactice de la Facultatea de Electrotehnică.  O parte dintre studenții anului IV 1977/1978 , secției de Electrotehnică, a lucrat la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar cealălaltă parte a lucrat la consolidarea fostei clădiri a Școlii Normale de Învățători ” Ștefan Velovan” în intervalul martie- mai 1978.  Am lucrat alături de ei, de studenți.A fost o experiență cu totul specială și pentru mine și pentru ei. Bustul  a rămas pe locul în care a fost  dezvelit în 1938, la 6 ani  de la moartea marelui psihopedadog Ștefan Velovan.

De aici, de la bustul lui Ștefan Velovan, pornim în căutarea străzii cu același nume. Mergem spre centru până la intersecția cu strada Petre Ispirescu. Clădirea din colț, Biblioteca, a rezistat schimbărilor.Acum este un șantier . Eu o știu acolo din anii ’60.  Și stația de autobuz a rămas în același loc  deși toate clădirile din jur au fost demolate .În locul lor s-au construit blocurile A1 și A2.  Dar să continuăm căutarea străzii Ștefan Velovan. Traversăm și cotim spre dreapta pe strada Petre Ispirescu. După cca. 300 de metri ajungem la strada  care poartă numele mareului  pedagog Ștefan Velovan. Este mai mult un mănunchi de alei de acces la blocurile din zonă. Seamănă cu un trunchi de copac din care se desprind ramuri ce merg în stânga, spre Calea București, în dreapta, spre strada George Fotino,  înainte spre Spitalul numărul 3 și  spre strada Horia. Seamană cu Ștefan Velovan: un trunchi din care pornesc multe ramuri.  Numerotarea blocurilor este amestecată: litere mici ( a8, b8) , litere mari (B1-B6) , combinații de litere și cifre ( A1p, A6p).  Și Ștefan Velovan a pornit de la un   haos  în metoda pedagogică din Țara Românească. A reușit să facă ordine!

Înainte de a vă spune cine a fost Ștefan Velovan și legătura lui cu Craiova trebuie să subliniez că este printre puținele personalități care au două statui în Craiova.Una pe Calea  București, despre care v-am spus, și una pe strada Amaradia , în curtea  actualului Colegiu  Național ”Ștefan Velovan”.

Ștefan Velovan s-a născut la  data de  22 septembrie 1852, în localitatea Rusca Montană, în familia preotului Nicolae  și Drăghina Velovan. A urmat cursul primar în comuna natală,  Rusca Montană, între anii 1859-1866, apoi Şcoala superioară  din  Timişoara. În 1872 este trimis la Viena pentru studii în Filosofie și Științe naturale, iar după 4 ani, în 1876  merge în Germania pentru o specializare în științe pedagogice.La întoarcere este angajat la Institutul pedagogic din Caransebeș, care fusese înființat de curând. Prin activitatea publicistică se face cunoscut și în Țara Româneacă, în Muntenia. Ministrul Instrucțiunii publice din acea vreme, Take Ionescu, îl convinge să vină la Școala Normală din București unde ocupă catedra de Pedagogie dar și funcția de Director. După câțiva ani, Școala Normală se mută la Câmpulung Muscel. În toamna anului 1896 Ștefan Velovan s-a transferat la Școala Normală din Craiova unde a înființat o Școală de aplicație unde elevii de la Școala normală făceau practică pedagogică. Ștefan Velovan a organizat Școala de aplicație ca pe un adevărat laborator pedagogic, iar Școala Normală din Craiova a devenit un centru de îndrumare metodică pentru toate școlile din  Principatele Unite.

În 1926, la vârsta de 74 de ani, după 49 de ani de activitate s-a pensionat. S-a retras la Rusca Montană, împreună cu soția sa, Anica, născută Biju, unde a trăit până la data de 26 iulie 1932 când a încetat din viață.

A scris multe cărți pentru formarea învățătorilor printre care „Metodica specială a Geometriei, a Ştiinţelor Fizico-Chimice, a Istoriei, a Religiei şi a Moralei”, „Ştiinţele în Şcoala Primară şi altele”. A scris și cărți de psihologie printre care  „Cercul apercepţiei, monografie psihologică asupra treptelor didactice formale”, ” Cercetări ,logico-psihologice” ,” Mecanica psihologică”. Ultimele două cărți au fost retipărite de Editura AIUS din Craiova și ele pot fi găsite ușor la Bibliotecile din orașul nostru. A scris și articole utile pentru părinții elevilor.  În ”Traiul firesc al copiilor”, publicat în 1909, dădea sfaturi despre alimentația elevilor.Istoria vieții se repetă.

Ștefan Velovan, pedagogul de excepție, este prezent în viața noastră, a craiovenilor, prin cele două busturi, prin strada care îi poartă numele, prin cărțile pe care le-a scris dar mai ales  prin zecile, prin miile de învățători pe care i-a format sau care s-au format la Școala de învățători din Craiova, indiferent de numele pe care l-a purtat din 1870 și până acum, adică timp de aproape 145 de ani.Pe unii îi întâlnim și azi. Pe mulți nu-i știm. Eu îl întâlnesc, uneori,  pe unul dintre ei.A făcut istorie în învățământ. A scris Istoria învățământului.