Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Strazile Horia Closca si Crisan

Cele trei străzi au o istorie zbuciumată, ca și eroii al căror nume îl poartă.Pe una dintre casele situate pe strada Horia a rămas scris anul când a fost construită, 1931, așa cum se obișnuia la vremea aceea. Așadar o stradă cu o vechime de peste o sută de ani. Cele trei străzi,  porneau toate, la început, din Calea București. Acum doar strada Horia pornește din Calea București.Mai bine spus, interesectează Calea București și ajunge până în strada Împăratul Traian.Așadar strada Horia începe din strada Dezrobirii, traversează Calea București în zona Stomatologice-Spitalul nr.3, intersectează strada Nanterre, fostă Leonte Filipescu,apoi lasă în dreapta strada Mărăști, ajunge la fântâna arteziană de la interesecția străzilor General Eremia Grigorescu,Oituz și pictor Ion Andreescu,intersectează strada Mărășești și ajunge în strada Împăratul Traian, fostă Silozului.Între Calea București și strada Nanterre sunt construite acum blocuri.Pe partea dreaptă au mai rămas patru case. Între strada Nanterre și Împăratul Traian pot fi admirate case construite la începutul secolului XX  dar și cele construite  în zilele noastre, adică la începutul secolului XXI.

Strada Cloșca începea din Calea București,  aproximativ unde se găsește acum clădirea Telefoanelor, între blocurile A5 și A6. În 1964 funcționa aici  fabrica de conserve ”Fructul Românesc”. O fabrică veche care era în plan să fie dezafectată deoarece era deja aprobat proiectul de lărgire a străzii Calea București și construirea noilor blocuri. Din păcate, s-a  amânat închiderea acesteia și într-o zi nefastă plafonul etajului întâi a căzut peste muncitorii de la parter.Au fost morți.Au fost răniți. Evident, evenimentul  a trecut neobservat oficial  dar mai ales neconsemnat. Acum strada Cloșca începe din strada Nanterre și face legatura cu strada Sfinții Apostoli. Edificul foarte cunoscut situat pe această stradă este Școala gimnazială nr.22 ”Mircea Eliade”.Această clădire a fost construită în perioada 1963-1964 și a fost inaugurată la 1 septembrie 1965. Până în anii ’80 a  fost și școală de aplicație pentru studenții Institutului Pedagogic din Craiova situat, atunci, pe Calea București

Din strada Crișan a mai rămas doar o mică parte care ajunge în strada Sfinții Apostoli.

Despre Horia ,Cloșca și Crișan s-a scris mult. S-au jucat piese de teatru.S-au făcut și filme.Pictorul oltean Stoica Dumitrescu, născut la Zănoaga , Dolj, a pictat un tablou care este expus la Muzeul din Alba Iulia, locul în care au fost pedepsiți exemplar cei trei capi ai revoluției țăranilor ardeleni din 1784.

Iată ce s-a consemnat în Enciclopedia Română publicată de Editura Minerva din Cluj în 1929. Trecuseră 145 de ani și, poate, filtrul timpului a lăsat să treacă esența evenimentelor.

” Revoluția țăranilor români din Ardeal, îndreptată împotriva nobililor unguri a izbucnit în Munții Apuseni sub conducerea lui Horia,Cloșca și Crișan.Motivele generale erau  sarcinile fără seamăn puse pe țărani de nobilime,iar locale: abuzurile funcționarilor dominiali din Munții Apuseni. Moții făcuseră mai multe plângeri împotriva lor,Horia fusese de trei  ori la Viena, dar zadarnic căci ordinele împăratului nu se executau. Împăratul Iosif II făcuse și el două călătorii prin Transilvania ( 1773,1783) pentru a cunoaște starea  poporului și  se reîntorsese hotărât să desființeze iobăgia.Cunoscând intențiile bune  ale împăratului pentru popor, care se împiedicau într-una de zidul asupritor al nobilimii, țăranii români se hotărâră să zdrobească acest zid cu armele. Horia, când se întoarse de la Viena, după  audiența la Împărat din data 1 aprilie 1784, cutreeră satele din munți arătând țăranilor un pergament care cuprindea, spunea el,  drepturile românilor și porunca Împăratului de a le impune cu arma.Revoluția izbucni într-o duminică, 31 octombrie 1874,în satul Mesteacăn, când țăranii au hotărît să plece la Alba-Iulia să aducă arme și să se întrunească sub comanda lui Crișan.A doua zi mulțimea ucise doi subprefecți unguri care veneau să-l prindă pe Crișan, iar a treia zi 17 nobili din Crișcior.În cinci zile tot Zarandul căzu pradă furiei țăranilor care dărâmau castele, ucideau pe nemeșii unguri, iar pe soțiile și pe fiicele lor le botezau în legea românescă, le făceau chiar să se căsătorească cu țărani români. Revoluția s-a extins repede asupra comitatelor Hunedoara, Alba, Cluj, Sibiu, Arad. Țăranii ocupaseră și orașele Roșia, Abrud, Câmpeni dar încercarea  din 7 noiembrie de a cuceri Deva, unde se adunase o bună parte a nobililor nu reuși. 72 de țărani căzură morți, iar 44 prizonieri , care fură executați a doua zi. Avântul revoluționarilor fu stânjenit de un armistițiu încheiat de Cloșca  cu armata imperială ,la Tibru, în 12 noiembrie. Dar când nobilii începură să  supună pe răsculați celor mai groaznice pedepse, țăranii nu mai respectară armistițiul și începură lupta cu mai multă furie. Învingători la Râmeț, Brad, Lupșa se gândeau la un front de la Deva la Huedin, dar nu reușiră căci armata imperială îi înconjură din toate părțile. În lupta de la Mihăleni fură tăiați 85 de țărani. În cea din urmă  luptă, din 14 decembrie, Horia dădu ordin țăranilor să se retragă la casele lor pentru că nu trebuie să se împotrivească armatei imperiale. El se ascunse împreună cu Cloșca în pădurea Scorăcet. Prinși în 27 decembrie 1784 fură aruncați în temnița de la Alba-Iulia și apoi zdrobiți cu roata în 28 februarie 1785 în fața celor 2515 țărani români aduși din 419 sate, iar corpurile lor tăiate în bucăți și expuse  în diferite localități.Aceeași soartă o avu și corpul lui Crișan care se sugrumase în temniță cu curelele de la opinici. Înainte și după această fioroasă dată au mai fost executați mulți alți țărani cu rol conducător în revoluție.Victimele acestei revoluții au fost din partea ungurilor 112 uciși, după care au rămas 38 de văduve și 77 de orfani, iar din partea românilor 349 uciși, 243 văduve și 580 de orfani”.

Trei străzi: Horia, Cloșca și Crișan.

Trei oameni, Horia Cloșca și Crișan, care au luptat ca oamenii, vremelnic la putere, să respecte oamenii.

Oamenii sunt importanți !

Strada Tudor Vladimirescu

O stradă liniștită, cu oameni harnici , cum o carcateriza unul dintre locuitorii acesteia, care, în ziua în care m-am plimbat prin zonă, mătura trotuarul din fața casei. Tot aici am întâlnit și o locuitoare care își vopsea gardul. Amândoi au acceptat dialogul cu mine. Subiectul: Tudor Vladimirescu. Domnul nostru, l-a numit femeia care vopsea gardul din fața casei sale. O casă joasă, dar bine îngrijită. Nu știa când o fost construită deși și-a petrecut aici cea mai mare parte din viață, aproape cincizeci de ani. Am întâlnit și o foarte veche cunoștință care mi-a povestit multe despre locuitorii străzii. Mi-am aminitit de sintagma ” ce nu se vede, se ghicește”.

Strada Tudor Vladimirescu începe din strada Jiețului, cunoscută prin  clădirea care a adăpostit multă vreme  Comisariatul militar Dolj. Pe stânga,la intersecția cu strada Crișului se află Liceul cu Program Sportiv ” Petrache Trișcu”. Intersectează strada Ulmului, numită într-o vreme Roșiori, apoi strada Miron Costin și strada Anul 1848. Pe partea dreaptă se desprind  doar două străzi, Ioana Radu și Vasile Lupu, care fac legatura cu strada Gheorghe Magheru. Arhitectura caselor  pare să spună istoria străzii. Case boierești construite prin 1880, altele prin 1920. Case muncitorești, construite prin anii 1950. Case construite în ultimii 20 de ani, unele cu acces direct la stradă, altele mascate de vechile construcții.Case construite în urmă cu 80 de ani și adaptate modei de azi: o mică prăvălie de cartier.

Tudor Vladimirescu are o statuie în fața Facultății de agricultură și un bust în curtea interioară a acesteia.Statuia a fost realizată de  Elena Cosăceanu –Lavrillier în 1960.  Mai trebuie spus că Institutul agronomic din Craiova a purtat numele lui Tudor Vladimirescu din 1948 până în 1966 când  s-a înființat Universitatea din Craiova. Amplasarea  statuii în această zonă este legată  de faptul că Tudor Vladimirescu a trăit mulți ani în Casa Glogoveanu unde funcționează acum Tribunalul Craiova. Mai mult, în Grădina publică din această zonă au defilat trupele de panduri conduse de Tudor Vladimirescu.Un alt bust al lui Tudor Vladimirescu este amplasat la intrarea în Grădinița nr. 21, situată pe Bulevardul Carol I.O vreme a purtat numele ”Grădinița Tudor Vladimirescu”. Alt bust este amplasat pe unul dintre holurile clădirii centrale a Universității din Craiova. Una dintre încăperile Casei universitarilor din Craiova poartă numele lui Tudor Vladimirescu. Așadar ,o personalitate respectată în Craiova.

După ce am  citit mai multe documente m-am hotărât să folosesc pentru prezentarea lui Tudor Vladimirescu textul scris acum aproape o sută de ani în Enciclopedia Română  publicată de Editura Minerva în 1929 la Cluj.

”Capul revoluției din 1821 îndreptată împotriva Fanarioților. S-a născut în satul Vladimiri, județul Gorj, în anul 1780 într-o familie de țărani moșneni.Crescut în casa boierului Glogoveanu, ajunse sluger și apoi vătaf de plai  la Cloșani, județul Mehediniți.În timpul războiului ruso-turc ,1806-1812, a fost numit ”comandant” și în această calitate a organizat, cu banii generalului rus Isaiov, o oaste de 6000 de panduri cu care a luptat cu mult succes împotriva turcilor.Pentru aceste merite a fost ridicat la gradul de locotenet în armata rusă și distins de țarul Alexandru I  cu ordinul ” Sf.Vladimir”. După încheierea păcii de la București, în 1812, de teama răzbunării turcilor, a fugit în Ardeal și de acolo la Viena unde se puse la curent  cu ideile și împrejurările politice ale vremii.Reîntors în țară, și-a reluat vechea slubă de vătaf  de plai, dar nu peste mult timp renunță la ea  rămânând să se ocupe de moșia ce și-o agonisise și micile lui afaceri.  Își făcu , în schimb, o datorie din  apărarea țăranilor împotriva abuzurilor administrației și boierilor, mergând adesea până la Divan, în București pentru a le susține cauzele. Era o fire închisă și foarte mândră, aspru și neînduplecat în hotărârile lui.Simțea un îndemn lăuntric  pentru acțiuni care cer chiar jertfa vieții. Tudor Vladimirescu a afirmat :” din ceasul în care m-am născut m-am îmbrăcat cu cămașa morții”. O dată cu mișcarea  eteriștilor din 1821, începu și el mișcarea de răzrvrătire împotriva asupritorilor poporului, în care își pierdu viața  în 27 mai 1821 , tăiat de iatagane și aruncat într-o fântână părăsită  de lângă Târgoviște”. ” Revoluția lui Tudor Vladimirescu împotriva boierilor fanarioți din Țara Românească a izbucnit în legătură cu mișcarea eteriștilor.La început mișcarea avea un caracter țărănesc. Pandurii și oastea de țărani lui Tudor repetă în Oltenia în Oltenia scenele revoluției lui Horia împotriva boierilor  despre care se presupunea că și-au cîștigat averile pe cale necinstită.  După ce supuse Oltenia, Tudor trecu Oltul și luă drumul spre București. Cea mai mare parte a boierilor din capitală fugise spre Brașov.”Domnul Tudor” , așa îl numea poporul, intra în București  pe la mijlocul lunii martie 1821, recunoștea guvernul caimacamilor, pe care îl completa cu oamenii săi, păstrând pentru sine puterea executivă. Caracterul revoluției se transformă , în urma succesului și a sfatului boierilor prieteni lui Tudor, din social în politic, dar în loc să meargă mână în mână cu  acțiunea eteriștilor lui Ipsilanti pentru scopurile lor îndepărtate din Grecia și împotriva turcilor, Tudor găsi o țintă mult mai apropiată: alungarea Fanarioților care erau considerați principalii vinovați pentru starea de plâns a poporului.Zece zile după intrarea lui Tudor veni și Ipsilianti în București, dar Tudor nu se lăsă convins pentru o acțiune comună. Turcii, care nu puteau distinge cele două mișcări opuse, trimiseră armată împotriva amândurora.Tudor se îndreptă spre Pitești, iar Ipsilanti luă drumul Târgoviștei. Căpitanul Iordachi din tabăra eteriștilor în convinse de necesitatea luptei comune împotriva turcilor, dar Tudor tot credea că se va putea înțelege cu ei. Iordachi se folosi atunci de nemulțumirea supușilor lui Tudor și îl prinse cu o trupă de arnăuți în 21 mai. Peste câteva zile, în 27 mai, Tudor era tăiat cu iatagane lîngă Târgoviște și aruncat într-o  fântână părăsită.Mișcarea și-a avut totuși efectul: Turcii se convinseră că liniștea țării reclamă domni pământeni. Cu această dată Fanarioții  și-au pierdut definitiv drepturile  de stăpânire asupra Tărilor Române.”

Strada Tudor Vladimirescu, o stradă liniștită cu oameni harnici, ne amintește de gorjeanul Tudor născut în comuna Vladimiri  care prin curajul și jertfa sa a deschis drumul spre libertatea neamului românesc.

Strada Aurel Vlaicu

Zborul cu prin aer i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Mitologia ni-l prezintă pe Icar, eroul care și-a construit aripi, asemănătoare cu ale păsărilor, din pene și ceară. Și Biblia descrie un aparat de zbor care ne duce  cu gândul la navele cosmice.Prin anul 200 î.Hr. au fost realizate în China  niște zmee care puteau ridica un om în aer. Unul dintre temerari a fost chiar prințul Yuan Huangtou.  Celebrul Leonardo da Vinci a schițat  un aparat de zbor cu aripi și chiar unul asemănător, ca principiu, cu elicopterele de azi.

În acest domeniu, al zborului cu un aparat mai greu decât aerul, românii și-au adus numeroase contribuții. Unul dintre acești români a fost Aurel Vlaicu.

Aurel Vlaicu s-a născut la data de 6 noiembrie 1882 în localitatea Binținți,situată între   Orăștie și Sebeș, în familia cu opt copii a  Primarului  Dumitru Vlaicu. Aurel era cel mai mare dar și cel mai îndemânatic.Își construise în șura casei un adevărat atelier mecanic. Privea la zborul zmeelor de hârtie manevrate de copii din sat și le explica fraților și prietenilor cum va arăta mașina de zburat pe care o va construi el.

După absolvirea școlii primare din satul natal este înscris la Liceul reformat din Orăștie, unde s-a remarcat pentru aptitudinile sale tehnice. Repara ceasurile profesorilor dar a conceput și o mașină de treierat. Și-a continuat studiile liceale la Sibiu, unde a fost coleg cu Octavian Goga. Aici a inventat o turbină preluată de fabrica Rieger pentru a fi produsă în serie.În 1902, după terminarea liceului, s-a înscris la Școala Politehnică din Budapesta, iar după un an, în 1903, s-a transferat la Școala Politehnică din München deoarece aici disciplinele mecanice  erau tratate  mai bine. Ca student  a construit modelul primei mașini de zburat care a rămas în laboratorul școlii. A obținut diploma de inginer în 1907 apoi a fost concentrat la o unitate de submarine din Marea Adriatică , care aparținea de  marina austro-ungară. În 1908 s-a   angajat  ca inginer la fabrica de motoare Opel din Rüsselheim cu intenția de a construi un motor pentru  mașina de zburat pe care o visa din copilările. Conducerea fabricii i-a pus mai multe condiții pe care Aurel Vlaicu nu le-a putut accepta așa că în 1909 s-a reîntors acasă. Ajutat financiar de tatăl său, Dumitru Vlaicu, de frați dar și de  alți prieteni reușește să contruiască  un planor pe care l-a încercat pe pășunea satului Binținți. L-a botezat ” Gândacul”. Mai mult. Într-una dintre probe a urcat-o în planor și pe sora lui Valeria. O premieră mondială: prima femeie care a zburat cu un planor. Demonstrațiile de zbor cu planorul au continuat la Sibiu și Brașov. Încurajat de aceste rezultate și sprijinit de mai multe oficialități, printre care și Spiru Haret, a venit, în 1910,  la București unde a construit avionul Vlaicu I. La alegerea motorului s-a sfătuit și cu Traian Vuia. A obținut și  Brevetul de invenție pentru ” Mașină de zburat cu un corp în formă de săgeată”. În data de 17 iunie 1910 Aurel Vlaicu face o probă de zbor pe terenul de la Cotroceni. Iată ce spunea inventatorul după cca.  un an de la acest   zbor : ” Bucuria cea mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem şi asta era principalul”. A zburat atunci numai 50 de metri. Această zi, 17 iunie,  a fost  importantă pentru Aurel Vlaicu. Această zi , 17 iunie, este importantă pentru aviația din România.

Aurel Vlaicu a  zburat, cu aparatul său, între Slatina și Piatra Olt pentru a duce un ordin de luptă în cadrul manevrelor militare  organizate de Armata română.Acesta a fost primul avion folosit de armata română.

În 1911  a construit mașina de zbor Vlaicu II  cu care a făcut demonstrații la Blaj  apoi la Sibiu și Brașov. Cu această ocazie a atins viteza de 90 km/oră și plafonul de înălțime de 1.000 m.

Cu același aparat a  participat , în 1912, la un concurs în Austria unde a obținut  Premiul I în proba de aruncare la țintă. La acest concurs au participat 40 de piloți din 7 țări, printre care și renumitul pilot francez Roland Garros. Iată ce scria presa vremii : ” Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea  mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.”

Cu același aparat  a participat, în vara anului 1913,  la Al Doilea Război blacanic pentru misiuni de observație aeriană.

A vrut ca experiența acumulată să o folosească pentru a construi un nou aparat , numit Vlaicu III, care avea întreaga structură din metal, și cu care vroia să  traverseze Carpații. Inițial a vrut să facă acest zbor în august 1913 pentru  a participa la  festivitățile organizate de

Asociaţia Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român- ASTRA la Orăștie dar a considerat că aparatul Vlaicu II este destul de uzat și a amânat decolarea până la finalizarea noului său aeroplan Vlaicu III. Între timp și alți piloți și-au anunțat intenția de a face, în premieră, zborul de traversare a Carpaților. În aceste condiții s-a decis să zboare cu vechiul aparat așa că în data de 13 septembrie 1913 decolează din București. Se oprește la Ploiești pentru alimentarea  aeroplanului și decolează spre Brașov. Nu a mai ajuns. În apropiere de Câmpina, la marginea comunei Brănești,  avionul se prăbușește , iar constructorul său își pierde viața.

M-am luat cu povestea și nu v-am spus unde este,  în Craiova, strada Aurel Vlaicu. Cel mai bun reper este Liceul Traian Vuia din Craiova, situat pe strada Rovinari. Se merge pe strada Rovinari  până la intersecția cu strada General Magheru apoi se coboară lin până la intersecția cu strada Aurel Vlaicu.  Strada Rovinari o cotește la stânga, pe firul văii care duce spre Crucea de piatră, aproape paralel cu strada Gheorghe Magheru. Strada despre care povestesc, Aurel Vlaicu, urcă lin spre Cartierul Valea Roșie printre blocurile botezate cu litera T și, respectiv , litera U. În spatele acestora se ghicește clădirea Grădiniței nr. 42. După urcuș, strada Aurel Vlaicu ajunge în strada Vântului, așa cum omul Aurel Vlaicu s-a desprins de pământ pentru aș găsi libertatea spiritului în zările nesfârșite ale aerului.

Strada Electroputere

Cuvântul ”Electroputere” este asociat de craioveni, de români dar și de alții cu celebra uzină Electroputere.I-am întrebat pe câțiva cunoscuți unde cred că este situată strada ”Electroputere”. Răspunsurile au fost legate fie de Fabrica ”Electroputere”  fie de stadionul cu același nume.Și totuși, numele străzii  Electroputere  este legat de Grupul Școlar  Industrial Electroputere înființat în același an cu Uzina Electroputere, 1949. Parcă este un blestem. Făloasa uzină Electroputere a  devenit un magazin. Este adevărat că este un magazin mai mare dar, până la urmă tot magazin este. Fălosul Grup Școlar Industrial Electroputere  a fost înghițit de Colegiul Ștefan Odobleja.A dispărut și el. A rămas doar  numele străzii. Strada Electroputere.

Strada Electroputere începe din strada Ludovic Mrazek, coboară lin către strada Împăratul Traian , fostă Silozului, urcă o rampă ușoară și se oprește în curtea actualului Colegiu  Ștefan Odobleja.De o parte și de alta a străzii s-au construit blocuri. Au mai rămas trei case pe partea dreaptă și șase pe partea stângă.

Așadar numele străzii este legat direct de numele Grupului Școlar Industrial Electroputere și , indirect, de  Uzina Electroputere pe care o putem considera  ca fiind  mama Grupului Școlar și de aceea voi începe cu istoria Uzinei.

La 1 septembrie 1949  a fost înființată la Craiova  uzina Electroputere pentru fabricarea echipamentelor electrice necesare sistemului energetic, în plină dezvoltare, și sistemului de transport feroviar, respectiv transformatoare electrice, motoare electrice și locomotive.Trebuie menționat că atunci, în 1949, Electroputere și-a început activitatea în clădirile fostei Uzine Malaxa, construite în 1941, unde se reparau locomotive cu abur și care fusese naționalizată în 1948.

Imediat după înființare, până în 1960, s-au fabricat locomotive electrice de mină și tramvaie. În martie 1960 se livrează Căilor Ferate Române primele locomotive Diesel-electrice de 2100 CP, iar din 1967 se livrează primele locomotive electrice de 5100 kW.În 1975 s-a realizat locomtiva Diesel-electrică de 1250 CP pentru uz industrial și de 4000 CP .În 1977 s-a introdus în exploatare prima ramă electrică românească formată din vagoane cu motoare electrice la toate cele patru osii ale fecărui vagon motor. Rama dezvolta o viteză de 120 km/oră.

După anul 1989 nu s-au mai fabricat locomotive la Electroputere. S-a asigurat repararea locomotivelor Diesel-electrice   și a celor electrice .

Primele motoare electrice cu puterea de 10 kW au fost fabricate în 1949 cu muncitori preluați de la Ateliere CFR . Modernizarea mașinilor electrice rotative s-a făcut atât  pe baza cercetărilor proprii dar și prin cumpărarea de licențe de la BBC și ASEA , în perioada 1965-1970, respectiv de la GENERAL ELECTRIC Canda și ANSALDO Italia , în perioada 1980-1985.În 1972, o parte din producția de motoare și transformatoarte este mutată la Filiași.

Primul transformator electric a fost fabricat în 1951. Acestea au fost  proiectate după soluții originale și folosind cele mai noi materiale magnetice. Apoi,  pe măsură ce baza materială s-a dezoltat, experiența a crescut, cerințele industriei s-au diversificat  s-a fabricat autotransformatorul   de 200 MVA , după licență ELIN Austria, și transformatorul pentru locomotivele electrice, după licență ASEA Suedia.Menționez că în 1987 s-a construit cel mai mare transformator livrat în România. Avea puterea  440 MVA și era destinat Centralei Nucleare de la Cernavodă pentru rețeaua de 400 kV.

Din 1991 Întreprinderea Electroputere  devine Societate pe acțiuni, iar în  noiembrie 2007 se privatizează. Firma saudită  Al-Arrab Contracting Company Limited  deține  86,28%  din  acțiuni.

În  2011 Fabrica de Aparaj electric a fost desființată, iar în halele acesteia s-au amenajat mai multe spații comerciale.

Fabrica de mașini rotative a avut o soartă ceva mai bună . În septembrie 1999  firma germană AVK a început să fabrice generatoare  electrice  în  spațiile fabricii Electroputere. Mai apoi , fabrica a fost cumpărată de   firma englezească, Newage, iar în  2006 a  apărut un alt cumpărător, american , Cummins.

O fabrică mare are nevoie și de specialiști cu pregătire medie și superioară. În acest context la  data de 7 iulie 1951  a fost  înfiinţat Institutul de Maşini şi Aparate Electrice- IMAE  , ca o necesitate legată de planul de electrificare a României şi de existenţa la Craiova a  uzinei „Electroputere”. În anul universitar 1951/1952 IMAE a funcționat cu  50 de studenți  admiși prin concurs în anul I și cu 50 studenți originari din Oltenia și transferați  de la Intitutele politehnice din București, Timișoara și Iași.Uni dintre aceștia au devenit mai târziu cadre didactice ale facultăților tehnice din Craiova. Din păcate pentru    noi  oltenii , în 1958 Institutul este desfiinţat, iar baza materială este transferată la Bucureşti. Studenții au fost mutați la Institutul Politehnic din București și  Institutul Politehnic din Timișoara.  Unii dintre profesori au rămas în Craiova,  la Facultatea de Agronomie , la Uzina Electroputere . Alții au plecat  prin ţară: Bucureşti,  Timişoara, Petroşani. În 1966 s-a înființat Universitatea din Craiova, respectiv Facultatea de electrotehnică, puternic legată de uzina Electroputere.

Instituția  care  a generat numele străzii Electroputere este Grupul Școlar Industrial  Electroputere înființat în 1949, adică în același an cu Uzina mamă. La îneceput au fost înscriși numai 145 de elevi ajungând în 1977 la peste 3.000 de elevi. Și structura a evoluat în timp: Școala Tehnică de Maiștri  (1962), Școala postliceală ( 1974). Baza materială a ținut pasul cu vremurile.O cantină  cu 500 de locuri , o sală de festivități cu 600 de locuri, în 1976,o sală de sport multifuncțională , în 1984.Laboratoarele de electrotehnică și electronică au fost meodernizate sistematic. Și după 1990 profesorii s-au implicat în evoluția instituției. Astfel, utilizând fonduri europene, și-a dezvoltat baza materială și a devenit, în 1996 , unitate reprezentativă  pentru  învăţământul  profesional şi tehnic, respectiv , şcoală de demonstraţiepentru doemniul electric de pregătire preuniversitară. În 2003 instituția a fost selectată drept centru de resurse pentru formarea profesională și metodică a  personalului didactic  preuniversitar din Oltenia.

Cu toate acestea, tăvălugul schimbărilor din  învățământul românesc nu a ocolit nici această instituție legată de industria electrotehnică din Craiova. Din 2011  se numește Colegiul  Ștefan Odobleja.

A rămas doar  numele străzii. Strada Electroputere.

Strada Henri Coanda

Strada Henri Coandă face legătură dintre  strada Caracal și Calea București. Mulți Craioveni cunosc sensul giratoriu de pe strada Caracal, din apropierea Spitalului Militar. O intersecție aglomerată pentru că o bună parte din traficul greu care traversează Craiova dinspre București sau Caracal și se îndreaptă spre Calafat sau Bechet trece prin acest sens giratoriu. O dată scăpat de această intersecție aglomerată, călătorul  se poate îndrepta liniștit către Stadionul Electroputere, acum aproape părăsit.Intersectează strada Ion Dezideriu Sârbu și, după câteva sute de metrii ajunge într-o altă zonă fierbinte, aglomerată: Piața din Valea Roșie. Se coboară ușor spre  sensul giratoriu de la intersecția cu strada Împăratul Traian  care este totdeauna agomerat cu mașini sau taximetre.Abia scăpat din acest clește, călătorul urcă o rampă  destul de pronunțată, cu o aglomerație specifică zonelor din apropierea școlilor. Aici, pe partea stângă funcționează două școli: Liceul teoretic Henri Conadă și Colegiul Tehnic Ion Mincu. Apoi strada ajunge în zona caselor tip construite  pentru muncitorii de la Electroputere prin anii ’50,  numită atunci strada Humulești. În acestă porțiune strada Henri Coandă este cu sens unic. Intersecția cu Calea București pune mereu la încercare răbdarea celor care călătoresc cu mașina. Dacă în prima parte a străzii Henri Coandă, situată spre strada Caracal, călătorul are o senzație de confort, în a doua parte , pornind de la Piața Valea Roșie, senzația este de aglomerație stresantă.

Dar să vedem cine a fost Henri Coandă și care sunt legăturile lui cu orașul nostru-Craiova

Henri Coandă s-a născut la data de 7 iunie 1886 în  Bucureşti dar tatăl său s-a născut la Craiova, iar bunicul său s-a născut la Perișor-Dolj cu rădăcini care duc spre Tudor Vladimirescu.

A urmat Liceul Sfântul Sava din Bucureşti şi Liceul militar din Iaşi, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie în 1905,  devenind , ulterior , ofiţer de artilerie. Pasionat de tehnica  zborului , construieşte  la Arsenalul armatei din Dealul Spirii,  între 1905 şi 1906 machete de rachete şi un avion rachetă propulsat prin fuzee. Avea atunci 19 ani. Totuşi, îşi dădea seama că  fără un fundament ştiinţific nu putea finaliza ideile sale. De aceea  urmează cursurile Universităţii de ştiinţe din Liège ( Belgia) şi ale Institutului de electrotehnică din Montefiore, apoi Şcoala superioară de aeronautică  din Paris. Pentru a verifica experimental rezultatele cercetărilor teoretice, a  realizat o platformă montată pe o locomotivă care  a rulat cu 100 de km/oră  pe linia Paris- Saint Quentin. Henri Coandă a  studiat cantitativ anumite fenomene aerodinamice  utilizând o suflerie aerodinamică cu fum şi o balanţă aerodinamică de concepţie şi construcţie  proprie. Fotografiile realizate în timpul experienţelor i-au permis să contribuie decisiv  la stabilirea profilului aripilor, rezultatele sale fiind utilizate şi de alţi constructori de avioane.

În octombrie 1910 expune la al doilea Salon internaţional de aeronautică, organizat la Paris ,  aeroplanul fără elice COANDĂ- 1910. Aeroplanul atrăgea atenţia vizitatorilor atât prin culoarea sa , roşu-închis , dar şi printr-o mulţime de soluţii originale. Cel mai important detaliu: îi lipsea elicea. De asemenea, cele două aripi aveau lungimi diferite, iar aripa superioară era decalată înainte faţă de cea inferioară, mai scurtă pentru ca fileurile de aer ce se formează în jurul suprafeţelor portante să nu se influenţeze reciproc.

În plus, rezervorul de benzină era amplasat în interiorul aripii superioare, soluţie folosită şi azi. Desigur, mulţi se îndoiau că avionul ar putea zbura utilizând noul mijloc de propulsie care era o adevărată revoluţie  ca principiu şi ca aplicare. Vizitatorii şi specialiştii nu puteau accepta că un aeroplan căruia îi lipseşte elicea ar putea zbura. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva. Dar Henri Coandă , geniu inventiv, văzuse cu ochii minţii soluţia pe care a pus-o în practică. După închiderea salonului, în ziua de 16 decembrie 1910, Henri Coandă a vrut să verifice funcționarea motorului.Iată ce povesteşte Henri Coandă într-o scrisoare  trimisă în 1964 lui Constantin C.Gheorghiu, membru al Asociaţiei internaţionale a istoricilor aviaţiei:” … după câteva minute de încălzire, am manevrat manetele de comandă, aeroplanul s-a pus în mişcare rulând din ce în ce mai repede apoi s-a ridicat , cam prea iute, n-a fost vina mea, dar la un moment dat a alunecat pe o aripă şi s-a prăbuşit şi a ars complet. Norocul meu că nu aveam nici capotaj, nici nu eram legat de scaun, aşa că am fost aruncat afară şi nu am ars”.  Această încercare a fost primul zbor din lume al unui aeroplan propulsat prin reacţie. Presa vremii  scria „ Aeroplanul Coandă este unul din rarele aparate în care totul este  nou, iar modul judicios şi raţional prin care inventatorul iese din făgaşele drumului bătut în această direcţie pentru a  înfrunta riscurile lucrului inedit, este un motiv destul de puternic pentru a  ne decide să examinăm cu atenţie  mijloacele pe care inventatorul le foloseşte în construcţia sa”.

Orice e rău este spre bine, spun românii. Şi poate nu numai ei. În zborul neprevăzut din 16 decembrie 1910, Henri Coandă a fost captivat de imaginea flăcărilor care ieşeau prin cele două ajutaje reactive laterale şi care aveau tendinţa să se  lipească de  fuselajul  avionului. Poate de aceea nu a mai reuşit să controleze avionul dar observaţia de atunci l-a preocupat aproape 20 de ani. A găsit explicaţia şi nu numai atât. La data de 8 octombrie 1934 a brevetat „ Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid” numit mai târziu  „ efectul Coandă”. Cele mai multe aplicaţii ale efectului Coandă sunt în aviaţie, dar acesta este aplicat şi pentru realizarea de pulverizatoare sau sisteme de aerare a spaţiilor închise.

Una dintre cele mai importante invenţii a lui Henri Coandă , aerodina lenticulară, cunoscută şi sub numele de „farfurie zburătoare”  a fost concepută în 1935. El spunea :” Eu văd realizarea unei maşini de zburat după o viziune cu totul nouă, menită să depăşească şi să răstoarne concepţiile existente. Consider avionul viitorului acela care să decoleze la verticală, să zboare sub orice unghi şi la orizontală, cu orice viteză sau să stea în aer într-un loc, la înălţimea dorită şi să aterizeze tot la verticală. În  construcţia acestui avion nu trebuie să existe nici o piesă în mişcare”. De numele lui sunt legate şi unele realizări ale zborului omului în cosmos. Printre altele, lui îi aparţin unele dispozitive tehnice deosebit de complexe, denumite „epoleţii zburători” cu ajutorul cărora s-a asigurat frânarea modulului  lunar al lui „Apolo 11” şi „Apolo 12” în momentul aselenizării.

A revenit în țară în 1970 și a înființat   Institutul de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică INCREST .  S-a  stins din viața la data de 25 noiembrie 1972

Strada Nicolae Vasilescu Karpen

Discutam într-o zi cu un coleg oltean, dar care a petrecut mai mulţi ani departe de Craiova . Discutam despre oamenii importanţi din România din Craiova. Unii dintre ei, care au activat în domeniul umanist, sunt mai cunoscuţi. Alţii, care au avut meserii inginereşti, sunt mai puţin cunoscuţi de locuitorii de azi ai Craiovei, ai României. Se întâmplă ca unii dintre cei uitaţi de românii de azi să fie evocaţii de către specialiştii de peste mări şi ţări care folosesc creaţiile lor, care folosesc invenţiile lor. O parte din vină o avem şi noi, cei de azi care , ocupaţi cu treburile zilnice uităm să dăm prinosul de recunoştinţă înaintaşilor noştri. Acesta a fost motivul pentru care mi-am propus ca, pornind de la numele unei străzi, să evoc personalitățile Craiovei. Azi o să vă povestesc depre un craiovean care şi-a adus o contribuţie remarcabilă la realizarea mijloacelor tehnice necesare zborului pe Lună şi anume sursa de energie, adică pila electrică. Este vorba de Nicolae Vasilescu Karpen.
Mai întâi despre strada Nicolae Vasilescu Karpen. Este situată în cartierul Sărari. Pornește din strada Henri Coandă, din dreptul Liceului cu același nume, și face legătura cu strada Sărari. Cam pe la mijloc se intersectează cu strada Electroputere. Cele câteva blocuri , botezate cu litera M urmată de un număr, sunt îngrijite și îți face plăcere să parcurgi la pas, în câteva minute, strada care poartă numele celui care a pus bazele învăţământului ingineresc modern din România, fiind primul Rector al Şcolii Politehnice din Bucureşti timp de 20 de ani, din 1920 şi până în 1940.
Vasilescu-Karpen Nicolae s-a născut la data de 28 noiembrie 1870 în Craiova. Urmează şcoala primară apoi Liceul Carol I din Craiova unde s-a remarcati prin pasiunea pentru partea practică a fizicii. S-a înscris, apoi, Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1891 ca şef de promoţie .Încă nu împlinise 21 de ani când şi-a început activitatea la Serviciul Lucrărilor Publice din Bucureşti. În 1899 pleacă la Paris pentru aş continua pregătirea la Şcoala Superioară de Electricitate, pe care a absolvit-o în 1901, iar în 1902 a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe din Paris obţinând licenţa în fizică, mecanică şi matematică. În 1904 obţine titlul de doctor la Universitatea din Sorbona .
Deşi se bucura de aprecierea mediilor ştiinţifice din Franţa a decis, în 1905, să se reîntoarcă în ţară. În acelaşi an se înfiinţează la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti catedra de electricitate unde Nicolae Vasilescu-Karpen începe să predea cursul de electricitate şi electrotehnică şi unde va activa timp de 35 de ani. Nicolae Vasilescu Karpen a efectuat un studiu documentat şi a elaborat la 1 septembrie 1920 proiectul de transformare a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele în Şcoala Politehnică din Bucureşti. Iată unul dintre argumentele cuprinse în studiul elaborat : „ Dacă în trecut ne puteam mulţumi cu formarea de ingineri, împrumutând ştiinţa gata făcută de la alţii, nu ne putem număra printre ţările civilizate fără a da propriul nostru aport ştiinţelor fundamentale şi aplicative”.Decretul Lege a fost promulgat de Regele Ferdinand în data de 10 iunie 1921.
A fost numit Rector în 1920 şi a deţinut această funcţie până în 1940. A acordat o importanţă specială lucrărilor practice de laborator, practicii în producţie, desfăşurată pe perioada vacanţei de vară, a introdus în Planul de învăţământ cursuri cu profil economic, administrativ şi juridic. De asemenea , a introdus cursuri pentru învăţarea limbilor străine pentru a le asigura studenţilor condiţiile de bază de documentare din literatura de specialitate publicată, evident, într-o altă limbă decât limba română. A înfiinţat doctoratul în inginerie.
Ca dascăl, Nicolae Vasilescu-Karpen își pregătea lecţiile cu minuţiozitate, se documenta şi le sistematiza astfel încât să ajungă la esenţa fenomenului iar studenţii să poată urmării prelegerile sale bogat ilustrate cu figuri desenate pe tablă .Figură impunătoare, cu o prestanţă desăvârşită, de un calm proverbial , cu glasul plăcut şi cu vorbire ponderată, a rămas în memoria studenţilor şi prin examenele inteligente pe care le ţinea.
În 1909 a propus, în premieră, printr-o notă intitulată „ Asupra telefoniei la mare distanţă” şi adresată Academiei de Ştiinţe din Paris, folosirea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu la mare distanţă, procedeu folosit în telefonia fără fir.
O realizare de o valoare inestimabilă o reprezintă Pila Karpen , sau pila K, care funcţionează folosind exclusiv temperatura mediului ambiant. Prin conceperea acestora craioveanul Vasilescu-Karpen şi-a adus o contribuţie remarcabilă la realizarea mijloacelor tehnice necesare zborului pe Lună , sursa de energie. A început să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial, dar Brevetul l-a obţinut în 1922. După ce teoria a fost gata, s-a apucat de lucru. Vroia să demonstreze printr-un prototip că ceea ce calculase era corect. Prototipul a fost gata în 1950.El a realizat două pile electrice legate în serie, care alimentau un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mişca o paletă conectată la un comutator. La fiecare jumătate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie era calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare.
Ieşit din comun este faptul că o pilă electrică, adică strămoşul bateriilor de azi nu poate funcţiona mai mult de 5-10 ani, deoarece unul dintre electrozi se corodează, iar înlocuirea lui înseamnă, de fapt, o pilă electrică nouă. Pila Karpen, care există la Muzeul Tehnicii din Bucureşti, funcţionează şi azi , dupa 65 de ani de la construire.
Din 1906 a fost şef al Diviziei tehnice a Poştei Telegrafului Telefoanelor. În această calitate a construit la Herăstrău un post de telegrafie fără fir folosit în timpului Primului Război Mondial pentru a comunica cu celelalte ţări europene. În perioada 1914- 1915 s-a asigurat legătura cu staţiile din Paris, Lyon, Atena, Sevastopol..
În perioada 1931-1934 a fost Preşedinte al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România .
Nicolae Vasilescu-Karpen a devenit membru titular al Academiei Române din 1922, Membru de onoare al “Société française des électriciens” alături de Niels Bohr, Lord Rutherford, Nikola Tesla. În istoria ştiinţei reprezintă figura omului de ştiinţă care s-a ocupat de cercetări complexe dar legate de practică . Reprezintă exemplul inginerului şi cercetătorului care, după pensionarea la vârsta de 70 ani, a continuat să cerceteze şi să scrie. Din cele 82 de lucrări elaborate, 25 au fost realizate după împlinirea vârstei de 70 de ani.
S-a stins din viaţă la 2 martie 1964 la Bucureşti. Avea 94 de ani.

Strada Ludovic Mrazek

În urmă cu câțiva ani am scris într-un ziar local un ciclu de articole sub titlul generic ”File din istoria științei și tehnicii”. Forma electronică a ziarului avea posibilitatea postării unor comentarii de către cititori. Articolul dedicat lui Ludovic Mrazek se încheia cu fraza următoare :” Numele său a fost dat Amfiteatrului Facultăţii de Geologie şi Geofizică din Bucureşti. O stradă din Craiova, cartierul Sărari, pornind din strada Henri Coandă, poartă numele său, Ludovic Mrazek”. O cititoare a comentat astfel: ”trec în fiecare zi pe această stradă dar nu știam cine a fost Ludovic Mrazek”. Atunci mi-a venit ideea de a scrie sau de a povestii despre numele străzilor, despre numele străzilor din Craiova.

Așadar, strada Ludovic Mrazek este situată în cartierul Sărari. Pornește din strada Henri Coandă , intersectează strada Electroputere și ajunge în strada Sărari. Cele câteva blocuri sunt botezate cu litera M urmată de numrul 19, 26,31,44 și 45. Strada este simplă dar personalitatea lui Ludovic Mrazek este complexă.
Ludovic Mrazek s-a născut la data 17 iulie 1867 în Craiova.
Tatăl său , Ludovic Valeriu Severin, a fost farmacist, iar numele l-a luat de la mama sa ,Alexandrina Mrazek. Şcoala primară şi liceul le-a urmat la actualul Colegiu Naţional Carol I. La insistenţele tatălui său, se înscrie la Facultatea de farmacie din Bucureşti unde l-a avut ca profesor pe Victor Babeş. A obţinut licenţa în farmacie în 1889 dar aspiraţiile lui se îndreptau către cercetări în spaţiul liber şi de aceea a renunţat la farmacie şi s-a apucat de mineralogie. A plecat la Geneva pentru specializare. Folosind cunoştinţele deja dobândite, a îmbinat creator ştiinţele fizico-chimice cu mineralogia, petrografia , tectonica .La Geneva a obținut licenţa în ştiinţe fizico-naturale în 1891 şi titlul de doctor în 1892.

La 1 decembrie 1894, este numit profesor de Cristalografie, Mineralogie şi Petrografie la Universitatea din Bucureşti, deţinând în perioada 1894-1937 funcţia de şef al Catedrei de Mineralogie. A predat cursul de “Cristalografie, Mineralogie şi Petrografie” la Facultăţile de Ştiinţe şi Ştiinţe Naturale (Universitatea din Bucureşti), la Facultatea de Farmacie şi la Facultatea de Chimie Industrială (Institutul Politehnic). Expunerile sale erau clare şi sistematice, legate de practica economică şi de viaţă, profesorul fiind preocupat de punerea în valoare a esenţialului. A organizat şi dotat un laborator de mineralogie şi o bibliotecă în care a adus şi cărţile personale. Ludovic Mrazek a elaborat primul curs de mineralogie şi petrografie din România. În 1901 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1905 devine membru titular fiind apoi , între 1932 şi 1935 ,Preşedinte al Academiei Române .
Primele cercetări în ţară le face între 1893 şi 1900 în zona şisturilor cristaline din munţii Mehedinţului, Gorjului, Muncelului şi nordul Dobrogei. Cu această ocazie lămureşte originea granitului de Cozia- rocă granitică – şi explică evoluţia zăcămintelor din Valea Jiului. A doua etapă a cercetărilor sale , efectuate între 1900 şi 1930 , a avut ca obiect colinele subcarpatice bogate în sare şi ţiţei. A explicat apariţia petrolului din materia organică demonstrând că materia primă organică din care s-a format petrolul este planctonul mărilor. El a definit termenul de “diapir” şi fenomenul de “diapirism” (deformări plastice şi ridicarea sării prin străpungerea formaţiunilor de deasupra zăcământului) pentru sarea gemă, demonstrând că ele pot oferi o capcană eficace pentru zăcămintele de hidrocarburi. În acest context, Ludovic Mrazek a explicat distribuţia acumulărilor de hidrocarburi în zona neogenă, subcarpatică.
În 1900, la Expoziţia Internaţională de la Paris, a prezentat prima hartă a formaţiunilor de sare din România, iar la Congresul Mondial al Petrolului (1907) a lansat teoria cutelor diapire. În 19 iunie 1906 a fost înfiinţat , prin Decret Regal, Institutul Geologic al României, primul Director fiind Ludovic Mrazek, unul dintre iniţiatori. A condus acest institut din 1906 până în 1930 , reuşind să impună un climat de colaborare şi înţelegere. Rezultatele erau prezentate în şedinţe săptămânale ţinute, de regulă vinerea. O sinteză a acestora a făcut obiectul memoriului prezentat guvernului României şi intitulat „ Problema petrolului în România faţă în faţă cu problema mondială din 1919” în care se propunea instituirea unui monopol de stat asupra zăcămintelor de petrol şi gaze naturale şi finalizat prin apariţia legii minelor în anul 1924.
Sub conducerea sa, în anul 1920 a fost elaborată prima hartă geologică a României, au fost evaluate câmpurile petroliere şi gazeifere din Transilvania.
În 1926 , sub coordonarea lui Mrazek, a fost realizată şi expusă la Congresul Geologic internaţional de la Madrid , macheta Hărţii Geologice a României, la scara 1:1.500.000, imprimată apoi în 1927.
La final, o lecţie de modestie.
În 1930 Ludovic Mrazek, la 63 de ani, este pensionat în ciuda contribuţiilor sale şi a capacităţii sale de a conduce noi cercetări. Caracter de luptător, îşi dedică energia organizării de reuniuni ştiinţifice – printre acestea cea din 28-30 septembrie 1930 la Petroşani- editării unui buletin ştiinţific , acţiuni care au dus la creşterea prestigiului ştiinţific al României. A susţinut conferinţe cu teme legate de minele de aur din România, clasificarea flisului românesc, depozitele de sulf din România, originea lacurilor sărate, originea loessului, exploatările miniere din România etc. Ludovic Mrazek născut şi educat la Craiova, a reuşit, prin muncă şi dăruire, să scrie o pagină de aur în istoria geologiei româneşti
S-a stins din viaţă la 9 iunie 1944 în Bucureşti. Avea 77 de ani. Înainte de trecerea în lumea celor drepţi a cerut ca banii pentru florile care urmau să împodobească sicriul să fie dăruiţi oamenilor sărmani, iar oficialităţile să nu rostească nici-un cuvânt considerând că atât el cât şi oficialităţile au spus deja ce au avut de spus cât a fost în viaţă. O lecţie de modestie şi realism.

Stăzi viitoare cu nume de Generali

În episoadele anterioare v-am descris câte o stradă: de unde începe, unde se termină, cu ce alte străzi se intersectează, care sunt construcțiile speciale, deosebite.După această descriere v-am prezentat personalitatea al cărui nume este purtat de strada descrisă.

În ultimele episoade am povestit despre străzile care poartă nume de generali de armată.Am abordat această categorie de străzi pentru că numele de militari declanșează în memoria noastră amintiri despre oameni și locuri aflate din povestirile bunicilor  noștri sau  din povestirile  părinților noștri. Numele de militari ne aduc aminte de lecțiile de istorie predate cu pasiune  de câte un profesor cu har de pedagog. Numele de militari ne aduc aminte de excursiile făcute cu școala sau cu familia la muzee sau la locurile unde aceștia au murit cu gândul la țara noastră, cu gândul la familiile lor. Un bunic din familia nostră a luptat în Primul Război Mondial.S-a întors acasă. Fiul lui a luptat în al Doilea Război Mondial. A murit în luptele de la Bălăușeri, aproape  de Târgu Mureș.Nu s-a mai întors acasă. Copii și nepoții din familia noastră  au mers, într-o vară, la mormântul lui din comuna Comana, Brașov. Tatăl meu a luptat în al Doilea Război Mondial. A mers până la Cotul Donului, apoi până la Budapesta. S-a întors acasă.Povestea mea este și  povestea multor familii din România sau din altă parte. De aceea numele de militari declanșează emoții puternice.

V-am povestit despre Generalul Nicolae Fălcoianu,despre Generalul Gheorghe Magheru, despre Generalul Ioan Dragalina, despre Generalul Nicolae Magereanu, v-am povestit puțin, în context, despre Generalul Ioan  Argetoianu.Nu v-am povestit despre strada General doctor Ion Cernătescu. Se poate trage concluzia că 5 străzi din Craiova poartă nume de Generali. Și totuși, Craiova a dat țării mulți generali.

Aș începe cu Generalul Alexandru Dimitrie Macedonski, născut la data  22 decembrie 1816 ,  tatăl poetului Alexandru Macedonski. Deși boierii antiunioniști i-au cerut, în 23 – 24 ianuarie 1859,să împrăștie  mulțimea care manifesta în fața clădirii în care se întrunise Adunarea Electivă a Țării Românești,  colonelul Alexandru Dimitrie Macedonski se pronunță explicit pentru alegerea  ca domn al lui Alexandru Ioan Cuza. În același an, 1859, devine primul General al Principatelor Unite.

Apoi Generalul Alexandru Solomon, născut la Craiova în data de  20 martie 1883 în casa de pe strada Păltiniș nr. 1, care se păstrează și azi, fiul colonelului Ioan Solomon, născut în comuna Pleșoi Dolj în 1793.

Generalul Ioan Odobescu, născut la Craiova în 1793, tatăl  scriitorului Alexandru Odobescu, a arestat Guvernul provizoriu din timpul Revoluției de la 1848, din care făcea parte și Ion Heliade Rădulescu.A fost, pentru scurt timp, în 1848,Ministrul Cultelor.

Generalul Barbu Vlădoianu , a avut un rol important în armata din perioada Domnitorului Alexandru Ioan Cuza. A fost primul Primar ales al Bucureștiului în 1864 și este cunoscut mai ales pentru activitatea depusă în această funcție.

Se poate continua cu Generalul Simion Stoilow, născut la Craiova în 3 februarie 1841, tatăl matematicianului Simion Stoilow.Casa acestuia, situată pe strada Unirii, la numărul 1, poate fi admirată și  acum. Pentru eroismul său, dovedit în Războiul pentru Independență  din 1877, a primit mai multe ordine și medalii și a fost înaintat la gradul de General de Brigadă.

Nu poate fi omis Generalul medic Ioan Vercescu, născut la Cerneți, Mehedinți, medic primar la Spitalul Filantropia din Craiova, inventator al unei noi metode  de tratare a hemoroizilor.

La fel trebuie spus și despre Generalul Gheorghe Anghelescu, care s-a ocupat, în timpul Războiului de Independență, de construcția podului de vase de la Corabia dar a participat și la atacul redutei Grivița.

Generalul Constantin Coandă, tatăl celebrului inventator Henri Coandă, s-a născut la Craiova la data de 5 martie 1857,a participat la Războiul de Independență, dar și la Primul Război Mondial. A fost Ministru și chiar Președinte al Senatului.

Apoi Generalul Nicolae Tătărăscu, născut în 1850, și fiul acestuia Generalul Alexandru Tătărăscu, născut la Craiova la data de 16 iunie 1888.

Generalul Petre Cănciulescu, născut la Craiova în data de 10 iunie 1877, a luptat în Primul Război Mondial cu Regimentul 1 Vânători, iar după Marea Unire a condus Corpul III de Armată Chișinău, în calitate de General de Divizie.

Nici Generalul Constantin Dragu, născut la data de 8 noiembrie 1873 la Stroești , Vâlcea, nu a fost mai prejos. În Primul Război  Mondial s-a remarcat în luptele de la Nămoloasa și Mărășești dar a înființat și organizația patriotică ”Cultul Patriei”.

Este cunoscut Generalul Constantin Sănătescu, născut la data de 13 iunie 1895 în Craiova, participant  în prima linie la luptele din Dobrogea, Mărășești și Mărăști, participant direct la al Doilea Război Mondial și implicat în lovitura de stat de la 23 august 1944.

Enumerarea Generalilor craioveni poate continua.

Unii dintre aceștia merită ca numele lor să fie purtat de o stradă din Craiova. Desigur,schimbarea numelui unei străzi trebuie bine justificată. Dar străzile noi ce nume vor purta? Pe strada Caracal, stradă pe care au funcționat sau funcționează multe unități militare se construiește un cartier de locuințe. Un cartier de locuințe înseamnă străzi.O stradă trebuie să aibă un nume. Străzile din cartierul care se construiește acum pe strada Carcal ar putea purta numele unor Generali pe care Oltenia, pe care Craiova i-a dat țării.

Strada Nicolae Magereanu

Multe dintre străzile Craiovei au forme neliniare, complicate. Străzile din cartierele Craiovei excelează din acest punct de vedere. Nu face excepție nici strada General Magereanu situată în cartierul Brazda lui Novac. Strada are forma literei U, cu una dintre laturi mult alungită.Prima parte, care respectă forma literei U, se sprijină pe strada 1 Decembrie 1918 cu laturile paralele, iar a treia latură este paralelă cu Grădinița ”Voiniceii”. Latura alungită, paralelă cu strada Doljului , traversează strada 1 Decembrie 1918 , trece pe lângă Grădinița ”Căsuța cu povești” și intersectează strada General Ștefan Făcoianu.
Nicolae Magereanu, viitorul General, s-a născut la data de 1 mai 1877 în localitatea Valea Albă – Vătășani, din județul Vâlcea. A urmat școala primară în acestă localitate după care a venit la Craiova unde a urmat cursurile Liceului Carol I. După absolvirea Liceului s-a înscris la Școala Militară de Infanterie din Sibiu pe care a absolvit-o în 1909 ca șef de promoție. După absolvire a fost numit Comandant al Regimentului 31 Infanterie din Calafat pe care l-a condus timp de patru ani, din 1909 până în 1913. Această perioadă petrecută la Calafat a fost foarte importantă pentru tânărul ofițer deoarece a cunocut-o pe Margareta Marincu cu care s-a și căsătorit.Tatăl acesteia, Ștefan Marincu, om bogat, a fost Primar al Calafatului în perioada 1911-1914. Două dintre fiicele lui Ștfean Marincu au murit de timpuriu. Una dintre acestea, Marioara, a murit la vâsta de 13 ani, iar tatăl său, Ștefan Marincu, a construit în memoria ei , la Calafat, un palat cu 40 de camere, în stil neoclasic francez cu elemente de baroc și roccoco dar și cu influențe ale arhitecturii românești de la începutul secolului XX. Ștefan Marincu a decedat în 1914 dar, cu puțin înainte de deces, a donat acest Palat Primăriei din Calafat pentru a fi folosit ca Școală de fete.
În perioada 1911-1912 Nicolae Magereanu s-a perfecționat la Școala Superioară de Infanterie din Paris.La întoarcere a participat, în 1913, cu Regimentul său, Regimentul 31 Infanterie din Calafat, la Al Doilea Război Balcanic care s-a încheiat prin armistițiul din data de 18 iulie 1913 și tratatele de la București și Contantinopol. România a primit atunci sudul Dobrogei.
După cum se știe, în august 1916 România a intrat în război de partea Antantei, având garanția că va primi Transilvania. Locotenentul Nicolae Magereanu a luptat pe frontul de la Orșova-Cerna.Unul dintre momentele dramatice din prima etapă a Războiului este cunoscut sub numele ”Grupul Cerna” ,comandat de locotenentul Nicolae Magereanu.
După luptele dramatice din defileul Jiului, Oltenia este invadată de trupele inamice separând un grup de soldați, rămas în istorie cu numele de ” Grupul Cerna” care rezistase pe frontul Orșova-Cerna.Acest grup, compus din câteva mii de soldați, condus de locotenentul Nicolae Magereanu și-a croit , prin luptă, drumul spre Olt pentru a face joncțiunea cu Armata română.S-au dus lupte pe străzile din Turnu Severin dar și pe drumul înspre Filiași.
La 2 noiembrie 1916 au ajuns până în comuna Tia Mare, situată pe malul drept al Oltului, între Cilieni și Izbiceni. Oltul era umflat, iar podurile ocupate de dușmani sau impracticabile. Istoria consemnează .”Mai încercară o dată să rupă brâul de foc al dușmanului, dar în zadar. Atunci luară steagul regimenlului (17 Mehedinți), ofițeri și soldati își fac cruce și-l sărută, apoi îl ard. Pe urmă ridică steagul alb. Prin satele vecine, în care mai erau rămășite din grupul Cerna, ofițerii și soldații și-au rupt săbiile și carabinele, au distrus cele câteva tunuri, au împușcat caii, iar din fărămăturile armelor, ale carelor și ale cadavrelor au făcut movile, cărora le-au dat foc ” pentru ca nimic să nu cadă în mâna dușmanului. Documentele germane consemnau în 30 decembrie 1916 :” Toate acestea nu ne pot împiedica să recunoaștem, deopotrivă cu cei mai buni militari ai noștri, că purtarea românilor de la Orșova și peste tot a întregii armate românești de la 1916, merită toată admirația, chiar în asemănare cu ceilalți aliați al lor”.
Grupul Cerna este capturat. Prima noapte de captivitate este descrisă de căpitanul Nicolae Defelury, aghiotantul colonelului Scarlat Demetriad, în cartea ”Divizia de la Cerna” .„Pe sălile conacului circulau mereu ordonanţele noastre şi ale lor. Auzeam, din camerele noastre, cum stau de vorbă, fiecare în graiul lui. Istoriseau păţaniile din timpul retragerii, spuneau de unde sunt, cum îi chiamă şi-i dau aşa înainte cu vorba, fără să se preocupe nici unul de ceea ce spune celălalt în limba lui. Era o amestecătură de românească, de nemţească şi de ungurească de nu mai înţelegeai nimic : un adevărat „Turn Babel” !… Toţi vorbeau foarte tare (aşa cum vorbeşti cu un surd), încredinţaţi că, dacă ţipă, celălalt ar pricepe mai bine limba în care îi istorisea. După câteva ore, se împrieteniseră. Râdeau, se băteau pe burtă, îşi împărţeau merindele, parcă se cunoşteau de când lumea. E uimitor cât de uşor uită oamenii tot răul şi toate suferinţele îndurate din cauza vrăşmașului. Ei nu înţeleg rostul războiului…”. Acum, după aproape 100 de ani , putem să înțelegem mai bine înțelepciunea celor care au susținut crearea Uniunii Europene.
După aceste evenimente, locotenetul Nicolae Magereanu, al cărui nume este purtat de o stradă din Craiova, a fost avansat la gradul de căpitan apoi la gradul maior, iar pentru eroismul său a fost decorat cu Ordinul Militar Mihai Viteazul în grad de Cavaler.
Și-a continuat cariera militară . A urmat cursurile Școlii Superioare de Război din Paris în perioada 1920-1922 obținând brevetul de ofițer de stat major. A condus Regimentul 26 Rovine din Craiova ,apoi , în 1938, Brigada 2 Infanterie. A fost avansat la gradul de General și i s-a încredințat comanda Diviziei 30 Infanterie.
În perioada 1931-1935 a fost director de studii la Școala Superioară de Război din București și a predat disciplina ”Tactică generală”.
În perioada 1939-1940 a luat parte la campania din Ardeal. Deoarece în 1941 își exprimă explicit, în scris, dezacordul privind trecerea Nistrului de către Armata română, este obligat să se retragă din armată.
Pentru activitatea militară depusă a fost decorat cu Steaua României în grad de cavaler,Coroana României în grad de ofițer, Medalia Jubiliară Carol I, Avântul Țării, Crucea comemorativă de război 1916-1918 cu baretele Ardeal, Cerna, Carpați, Medalia Victorie și Semnul onorific de aur pentru 25 de ani serviți în armată.
La puțin timp după retragerea din armată a decedat în comuna la Poiana Mare din Dolj . Avea 65 de ani.

Strada General Ioan Dragalina

Strada General Dragalina începe din strada Caracal, imediat după semafoarele de la intersecția cu strada Alexandru Macedonski și se îndreaptă  spre est până la Biserica Oota, apoi coboară lin spre sud-est până la intersecția cu strada General Gheorghe Magheru. O stradă cu istorie. Istorie etalată de casele impresionante  întâlnite pe strada General Ioan Dragalina. Istorie nevăzută și nespusă, zidită în casele întâlnite pe strada General Ioan Dragalina. Știu această stradă din vremea în care se numea Mihail Frunze, lider comunist rus în perioada 1905 -1925.Tatăl lui Mihail Frunze a fost  moldovean de pe malul stâng al Nistrului.În aceste zile am parcurs-o din nou de la un capăt la altul. Mi-am făcut timp să stau de vorbă cu mulți oameni întâlniți pe stradă. Oameni necunoscuți dar și mulți cunoscuți. A fost o plăcere discuția cu o femeie mai în vârstă.  Deși era necăjită că  niște ființe ”trecătoare” i-au rupt câteva flori de la fereastra casei, mi-a povestit  că în casa aceea a locuit căpitanul X,iar  casa aceea a fost construită de avocatul Y.             De obicei percepem o stradă prin clădirile înșirate de-a lungul ei. Dacă reușim să trecem de ziduri descoperim un univers uman cu vise, dorințe, suferințe, bucurii,recunoașteri sociale.Vă recomand să vă plimbați pe strada General Ioan Dragalina. Pe stânga, la numarul 1, casa Ștefan Popescu, construită în 1907, își etalează cu demnitate doi lei înaripați cu cap de vultur. Acum așteaptă vremuri mai bune pentru ași arăta frumusețea puțin ofilită.Apoi case una-și-una. Construite în aceiași perioadă cu casa Ștefan Popescu.Unele, locuite acum de oameni ”cu cap” au fost restaurate și arată ca în vremurile de odinioară.  Pot fi admirate și case construite în perioada Revoluției de la 1848.Anul este scris pe frontispiciu și  se ascunde rușinat după cablurile de energie electrică înșirate alandala. Regina monumentelor istorice situate pe această stradă este Biserica Adormirea Maicii Domnului și Sf. Pantelimon Madona Oota, construită  în 1813 pe locul uneia mai vechi din lemn.

Ioan Dragalina s-a născut la data de 16 decembrie 1860 la Caransebeș care aparținea, la vremea aceea, de Austro-Ungaria. Deși părinții săi, Alexandru Dragalina și Marta Lazaroni, se mutaseră de ceva vreme la Râmnicu Vâlcea unde, Alexandru Dragalina îndeplinea funcția de administrator al zonei de graniță,  ei au revenit pentru sorocul nașterii  primului copil la Caransebeș. Își începe cariera militară  ca elev la  școala de cadeți din Timișoara. Apoi, în 1884, merge la Viena pentru studii superioare la Academia de Război. La plecare tatăl său îi spune :“Fii cinstit, ..,căci cinstea este singurul apanaj al unui bărbat demn! Muncește ca și când ai de trăit un veac. Roagă-te lui Dumnezeu ca și când moartea bate la ușă!”.

După absolvire,în 1887, demisionează din armata austro-ungară și este încadrat în armata română cu gradul de sublocotenet unde se remarcă prin inteligență și conștiinciozitate. Aceste calități îi asigură avansarea la gradul de căpitan în 1893, maior în 1899 ,apoi locotenet-colonel în 1908. În același an , 1908, este  numit Comandantul Școlii Militare de Infanterie din București  și profesor de stratergie și tactică militară. Se remarcă prin tact pedagogic și prin  calități de  comandant care se impune prin cunoștințele profesionale și prin corectitudine în promovarea valorilor militare. Pentru rezultatele obținute în cadrul Școlii Militare, Ioan Dragalina este decorat cu ordinul Steaua României, clasa V-a.

În primăvara anului 1911 este numit Comandat al Regimentului 34 Constanța și avansat la gradul de colonel.Avea 51 de ani , vârsta la care un militar știe să se apropie de soldați, știe să le respecte demnitatea.Istoria consemnează multe decizii pe care Comandantul Ioan Dragalina le-a luat cu înțelpciune, țând seama atât de prevederile Regulamentelor dar și situația particulară a fiecărui soldat.Rezultatele nu s-au lăsat așteptate, iar Ioan Dragalina este decorat cu  ordinul Coroana României, clasa IV-a.

Primul Război Mondial izbucnește în 1914. Deși România era încă neutră făcea pregătiri specifice. Idealurile erau legate de eliberarea Transilvaniei, a Banatului, a Basarbiei și a Cadrilaterului. Aceste aspirații au  creat o stare specială în rândul populației. Se pare că în această perioadă a fost scris cântecul  care a îmbărbătat armata română.

“Treceți batalioane române Carpații, la arme cu frunze și flori

V-așteaptă izbânda, v-aștepată și frații cu inima la trecători.

Ardealul, Banatul, Crișana ne cheamă, nădejdea e numai în noi

Sarută-ți copile părinții și frații ș-apoi să mergem la război.”

În aceste condiții Ioan Dragalina este avansat la gradul de General de Brigadă și i se încredințează  comanda Diviziei I  infanterie amplasată pe frontiera de vest, de la izvoarele Argeșului până la Calafat. Generalul Ioan Dragalina pregătește cu minuțiozitate  confruntarea cu armata austro-ungară iar victoriile obținute însuflețesc întreaga armată română care reușește să-i oprească înaintarea pe linia Oroșva-Cerna. Generalul Ioan Dragalina, mulțumit de aceste victorii se adresează soldaților cu următoarele cuvinte : “V-ați purtat vitejește copii …Un asemenea neam de viteji nu piere…”.

În octombrie 1916 armata germană încearcă să pătrundă spre Oltenia prin Defileul Jiului , pe la Lainici. Generalul Ioan Dragalina este numit Comandantul Armatei I-a și ,după ce studiază situația pe teren, stabilește  ca ofensiva să fie declanșată în data de 14 octombrie 1916.

În dimineața zilei de 12 octombrie pleacă spre Mănăstirea Lainici  pentru inspectarea frontului. La întoarce , pe podul din aval de Mănăstire este surpins de un avanpost german și rănit la umăr.Brațul  îi era zdrobit.I se dau primele îngrijiri la Gura Sadului apoi mașina pornește spre Craiova. Deși soluția amputării brațului, aplicată pentru toții soldații aflați în această situație, a fost acceptată de General, ea nu a fost dusă la capăt. De la Craiova a fost transportat cu trenul la București.Din diverese motive brațul îi este amputat abia în data de 16 octombrie.Ofensiva plănuită de Generalul Dragalina pentru 14 octombrie  este declanșată. Armata română a repurtat un mare succes, inamicul fiind împins înspre Petroșani.                        Deși după operație  starea de sănătate a lui Ioan Dragalina  era bună, în data de 24 octombrie 1916 temperatura îi crește brusc la 39 ⁰ C datorită declanșării speticemiei. Spre miezul nopții Generalul Ioan Dragalina s-a stins  din viață. În apropierea  Mănăstirii Lainici a fost ridicat , în 1924,un bust al Generalului Ioan Dragalina. Neamul românesc i-a adus  multe dovezi de prețuire. Printre acestea, o stradă din Craiova poartă numele General Ioan Dragalina. O stradă frumoasă pe care ne putem plimba cu gândul la Eroii Neamului.