Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Strada Amilcar Săndulescu.

Duminică 25 octombrie a fost sărbătorită  Ziua Armatei Române.Printre altele, s-au depus coroane de flori la Monumentul  Eroilor din Cimitirul Sineasca. Acolo este un obelisc, aparent stingher, pe care scrie: Amilcar Săndulescu.În cartierul Brazada lui Novac este o stradă care poartă numele Amilcar Săndulescu.

Strada Amilcar Săndulescu poartă numele unui copil de 12 ani.

-Un copil de 12 ani? Dar ce-a făcut acest copil? Probabil a luptat în vre-un război, ar putea fi o întrebare , un comentariu.

-S-a  născut la 20 februarie 1911.Așadar la sfârșitul  Primului Război Mondial  avea doar șapte ani. Cu toate acestea  povestea lui este legată de Primul Război Mondial deși nu a participat la luptele crâncene în care au murit  mulți români. În plus, povestea lui Amilcar Săndulescu, un elev strălucit, este cutremurătoare prin tragismul ei.

Iată povestea.

În Primul Război Mondial au murit mulți români, mulți francezi, mulți englezi, mulți germani. Au murit mulți oameni. După ce apele s-au liniștit, cei rămași în viață au simțit nevoia să comemoreze pe cunoscuții uciși, pe cunoscuții dispăruți, pe cei mulți necunoscuți care s-au jertfit pentru ca ei să-și poată continua viața.Așa a apărut ideea de edifica un Monument al Eroului Necunoscut dar care să adăpostească ,totuși, osemintele unui erou, osemintele unui erou necunoscut.

În România reîntregită s-a constituit un Comitet condus de Scretarul General a Ministerului Apărărăii Naționale, generalul Alexandru  Gorsky, care să propună o modalitate de a duce la bun sfârșit  hotărârea ca alegerea Eroului Necunoscut să se facă  pe câmpul de la Măreșești, locul unde poporul român a dat cele mai multe jertfe, iar înhumarea Eroului Necunoscut să se facă pe terasa “Cuza Vodă” din faţa Muzeului Militar Naţional  din  Parcul “Carol”. S-a propus ca alegerea Ostașului Necunoscut să se facă dintre zece sicrie în care vor fi fost depuse osemintele a zece eroi căzuți pe frontul la Mărășești, Mărăști ,Oituz și Târgu Ocna, de  la Bălăria din județul Vlașca,de  la Azuga, de la Topraisar din Dobrogea, de la Chișinău, de la Ciucea din Ardeal. Pentru frontul din Oltenia a fost aleasă localitatea Rașovița situată între Târgu Jiu și Peștișani. S-a propus ca desemnarea sicriului cu osemintele Eroului Necunoscut să fie făcută de cel mai bune elev  din Liceele militare de la acea vreme:Liceul militar de la Mănăstirea Dealu, Liceul militar din Chișinău și Liceul militar din Craiova. În plus, acest elev trebuia să fie, la rândul său, orfan de război.

A îndeplinit aceste condiții Amilcar Săndulescu , elev în clasa I-a a Liceului Militar ” Dimitrie Sturdza” din Craiova. Tatăl său, Constantin Săndulescu, învățător în localitatea Mădulari din județul Vâlcea  murise într-una dintre luptele crâncene, dar nu se știa exact unde.

Ceremonia de desemnare a sicriului Eroului Necunoscut a fost programată pentru data de 14 mai 1923.Cele 10 sicrie au fost depuse în Biserica ” Buna Vestire ” din Mărășești.  După oficierea slujbei  religioase elevul militar Amilcar Săndulescu a intrat în Biserică , s-a oprit în dreptul unui sicriu și a spus : “Acesta este tatăl meu”. Îngenunchind s-a rugat: “Doamne, Dumnezeul meu, ai în pază pe toţi eroii neamului, şi pe tatăl meu (…)”.

După ce  celelalte sicrie au fost înhumate în cimitirul din Mărășești,  sicriul Eroului Necunoscut a fost urcat într-o trăsură trasă de șase cai, și  s-a îndreptat spre gara din Mărășești urmată de cei  care asistatseră la ceremonie.

A doua zi , 15 mai 1923, la ora 7,00 , a plecat din gara Mărășești trenul  care transporta sicriul Eroului Necunoscut. Trenul s-a oprit în fiecare gară preț de câteva minute.La Focșani, la Râmnicu Sărat, la Buzău și la Ploiești garnitura s-a oprit zeci de minute bune. A ajuns la București spre după amiază. A doua zi, 16 mai , cortegiul cu sicriul Eroului Necunoscut s-a întreptat  spre Parcul Carol I unde a fost înhumat într-un mormânt simplu. Pe placa de beton scria ”  Aici  doarme  fericit  întru  domnul ostaşul  necunoscut săvârşit  din  viaţă în jertfa  pentru unitatea neamului  românesc.Pe  oasele  lui  odihneşte pământul României întregite. 1916 – 1919 .”Regele Ferdinand a ținut un discurs, iar în final a spus ” Iar înaintea locaşului tău de veci se închină azi, cu adâncă recunoştinţă, Ţara întreagă, căci fără nume fiind, eşti al neamului întreg.”

Elevul Amilcar Săndulescu ” fiul” Ostașului necunoscut  a însoțit sicriul  de la Mărășești la București, Parcul Carol I.Apoi s-a întors la Craiova, la Liceul Militar ” Dimitrie Sturdza” . A terminat și clasa a II-a de Liceu tot ca elev fruntaș. Pentru rezultatele obținute la școală a obținut dreptul de a merge în vacanță la Marea Neagră. Ultima vacanță pentru fiul Eroului Necunoscut.În după amiaza zilei de 28 iulie 1923 Marea Neagră era furioasă. Izbea furioasă malurile Pământului parcă mai  nemulțumită ca oricând. Vroia să-și ia tributul ei de ”Mare Neagră” . L-a ales pe elevul militar Amilcar Săndulescu, fiul Ostașului Necunoscut din România. Un elev silitor, de o inteligență sclipitoare, o stăruință deosebită  în cele  întreprinse dar și de o sensibilitate aparte, așa cum rezultă din Jurnalul personal. Avea 12 ani.  Marea Neagră l-a înghițit, iar după ce și-a ostoit furia i l-a redat  Pământului.  Pământul Craiovei l-a primit, iar oamenii Craiovei îl cinstesc cum se cuvine.

Strada Amilcar Săndulescu este situată între clădirea fostului Liceu Militar ”Dimitrie Sturdza”,acum Liceul CFR,  unde a învățat cu dăruire elevul militar  Amilcar Săndulescu și Unitatea Militară de pe strada Amaradiei și Doljului unde ar fi putut activa, dacă ar fi trăit, Amilcar Săndulescu.

Strada are forma literei L . Începe din strada Brazda lui Novac și se termină în strada 1 Decembrie 1918, în apropierea Casei Judeţeane de Asigurări de Sănătate Dolj. Una dintre laturi se sprijină pe  curtea  Unității militare din zonă.

În încheierea acestei povestiri îi îndemn pe elevi, îi îndemn pe profesori, îi îndem pe oameni să facă o plimbare până la monumentul închinat lui Amilcar Săndulescu, fiul Eroului Necunoscut, un elev strălucit pe care soarta l-a ales să desemneze un Simbol pentru jertfa militară a poporului român.

Strada Ion Maiorescu,

Strada Ion Maiorescu  este una dintre puținele străzi  din Craiova pe care este amplasat bustul  persoanei al cărui nume este purtat de strada respectivă. Este adevărat că bustul nu a fost amplasat în locul actual încă de la început. Propunerea de realizare a bustului a fost făcută în 1909. A urmat strângerea fondurilor necesare prin subscripție publică, apoi lucrarea i-a fost  comandată sculptorului Ion Iordănescu care a finalizat-o în 1911.  Acesta a realizat un bust din bronz amplasat pe un soclu din piatră de Câmpulung în care este săpată inscripţia: “Lui Ioan Maiorescu 1811-1864, apostol al ideilor naţionale în trei ţări române”. Ansamblul a fost  dezvelit oficial în data de  7 ianuarie 1913  fiind   amplasat în Parcul Romanescu unde a rămas până în 1928 când a fost mutată   pe locul unde se găsește acum, adică locul în care ,în 1848, Ion Maiorescu s-a urcat într-un copac și a citit populației Craiovei Proclamația de la Izlaz după ce aceasta fusese  citită de Ion Heliade Rădulescu celor adunați în sala de festivității a Școlii Centrale din  Craiova, actualul Colegiu Carol I.

Acum  strada Ion Maiorescu începe din strada Mihai Viteazu, intersectează strada Popa Șapcă și ajunge până în strada  Madona Dudu. Până în anii ’80  strada Ion Maiorescu începea din strada Unirii, din dreptul sediului Băncii Naționale a României , trecea prin fața Bisericii Catolice ”Sfântul Anton”  și  a Liceului ”Elena Cuza” apoi urma traseul actual.În acea vreme bustul lui Ion Maiorescu era amplasat astfel  încât fața să fie îndreptată spre strada Ion Maiorescu, iar strada Mihai Viteazu se termina în strada Ion Maiorescu. Trebuie aminitit că de la începutul sistematizării Craiovei, strada a purtat numele lui Ion Maiorescu.

Pe partea dreaptă se ridică acum clădirea Colegiului Național Carol I. În  piața din fața Liceului, la intersecția cu strada Popa Șapcă, craiovenii au jucat, în 9 octombrie 1857, Hora Unirii, ca semn de adeziune  față de Hotărârea Divanului ad-hoc din Muntenia care votase pentru autonomia și unirea Țărilor Române. Momentul a fost  redat de pictorul Theodor Aman. Clădirea din pictura lui Theodor Aman fusese inaugurată în 1842. Ne aminitim versurile Horei Unirii, scrise de Vasile Alecsandri în 1856, pe care le cântăm în fiecare an pe data de 24 ianuarie pentru a marca Unirea dintre Țara Românescă și Moldova.  Uneori o reascultăm pe Maria Tănase interpretând cântecul drag nouă :  Hora Unirii. Din decembrie 2007,  în această piață  a fost amplasată  statuia  lui Carol I, realizată de sculptorul Mircea Spătaru.

Pe stânga,Biserica „Sfânta Treime“ , ridicată între  1765-1768, dotată de câțiva ani cu iluminat nocturn care îi pune în valoare frumusețea.În curtea Bisericii tronează statuia lui Știrbei Vodă, ” Domn stăpânitor pe toată Țara Românescă”, dezvelită la data de  8 decembrie 1912, primul monument public din Craiova. De lângă statuie pornește pasajul pietonal care face legătura cu ”blocurile constructorilor” și spațiile comerciale din zona Mercur, trecând peste  aminitirea  fostei străzi Grivița Roșie, numită  mai demult IC Brătianu. Amenjarea acestei zone demonstrează  că legătura adevărată dintre trecut și prezent înseamnă funcționalitate, înseamnă frumusețe. Poate fi un exemplu fizic pentru generațiile tinere de continuitate între trecut și prezent.

Vis-à-vis de Biserica Sfânta Treime, clădirea mică a Colegiului Carol I, în care a locuit între 1832 și 1871 doctorul Petre Beron, om de cultură și patriot bulgar, prieten al poporului român .În fața ei o fântână arteziană mai mult părelnică, separată de agitația străzii de un gard din fier forjat, un model asemănător cu gardul care a înconjurat Biserica Sfânta Treime până în urmă cu cîțiva ani. Mai jos,clădirea  cunoscută cu numele PROIECT, ridicată în anii ’60 , în care au lucrat proiectanții clădirilor, blocurilor, edificiilor din Craiova până aproape  de începutul secolului XXI, domină, prin înălțimea sa, întreaga zonă.

Ion Maiorescu, o stradă  pe care trecutul se împletește, la fiecare pas cu noul, cu prezentul, iar schimbările pun în valoare ce s-a făcut în urmă cu 100 de ani.O dovadă este spațiul, piața din fața Colegiului Național ”Elena Cuza” , reamenajat în această toamnă.

Ion Maiorescu s-a născut în Ardeal, într-un sat de lângă Blaj, în data de 29 august 1811.Purta atunci numele Ioan Trifu, dar l-a schimbat pentru a arăta, prin nume , legătura cu familia Maior, cu Petru Maior. A făcut studiile universitare la Viena unde și-a luat doctoratul în istorie și filologie. Și-a început activitatea didactică în 1836, ca suplinitor de învățător, la Cerneți, lângă Turnu Severin.Apoi , în 1837, a fost numit profesor de istorie al Școlii Centrale din Craiova, înființată cu 10 ani înainte. Revoluția de la 1848, căreia i-a pregătit la Craiova, prin activitatea sa militantă, un climat favorabil,  l-a găsit în funcția de Director al Școlii Centrale.

A fost Directorul Eforiei Instrucțiunii Publice, având o contribuție importantă la  dezvoltarea rețelei de școli sătești. În 1860 îi cerea Domnitorului A.I. Cuza ” dublarea bugetului alocat pentru învățământul național și propunea să se creeze noi școli, să se îmbunătățească salarizarea personalului didactic și educativ, să se construiască noi edificii școlare”.

Ioan Maiorescun s-a implicat direct în  elaborarea Legii Instrucțiunii Publice din 1864  în care se prevedea că ” învățătura primară este gratuită și obligatorie pentru fiecare romând.Școli primare se vor înființa în toate comunele”. Tot el, Ioan Maiorescu, a propus încă din 1860 să se înființeze, în toate orașele, școli de fete.

A  murit, în data de 24 august 1864, la varsta de numai 54 de ani, în  București.

Fiul său, Titu Maiorescu,născut la Craiova, i-a dus mai departe opera culturală.

Închei acest episod  cu vobele spuse elevilor de Ion Maiorescu și scrise pe soclul care îi susține bustul:”Eu, frate, încă am văzut multe, şi în toate aceste multe m-am convins că noi, fără carte, aici, în ţara aceasta, şi mai departe, în ţările acelea locuite de Români, multă viaţă nu vom avea. Am fost şi eu în ţările Apusului, şi, apoi, fost-am şi la Viena, şi pe acolo, pretutindeni, am înţeles că nimic alt nu întăreşte şi nu împodobeşte viaţa omului şi, deci, viaţa poporului mai mult ca învăţătura, ştiinţa şi artele”.

Strada Dealul Spirii.

O stradă poartă , uneori, numele unei persoane, al unui oraș, al unei țări.Multe străzi au nume de flori, de anotimpuri, de pomi. Strada Părului din Craiova coboară din dealul Părului spre strada Gheorghe Chițu. Așadar numele său vine de la  dealul pe care coboară această stradă. Acum pe dealul Părului sunt numai case, dar documentele păstrează acest nume din vremuri îndepărtate.

În Craiova dar și în  Brașov și în Pașcani, poate și în alte localități,  există câte o stradă cu numele Dealul Spirii. În mod firesc se poate pune întrebarea:

• De unde vine numele străzii Dealul Spirii?

Deși străzile aminitite sunt  croite pe câte un deal, numele lor este legat de actul de bravură al pompierilor români petrecut în data de 13 septembrie 1848 în apropierea cazărmii situată pe Dealul Spirii din București.Pentru  ca povestea mea să fie clară o să dau câteva detalii despre Dealul Spirii din București, despre înființarea serviciului de pompieri, iar la final  câteva precizări legate de actul de eroism al pompierilor.

Mai întâi câteva detalii despre Dealul Spirii din București.

Pe malul drept al Dâmboviței se ridică un deal, dealul Lupeștilor, pe care acum este amplasat Palatul Parlamentului sau Casa Poporului, cum a fost numită înainte de 1990. Pe acest deal a fost construită în perioada 1740-1750 o biserică,  ctitorită  de un doctor grec, originar din insula Corfu, Spiridon Kristofi sau Spiros Hristof, românizat Spirea. Doctorul Spirea a fost înmormântat, așa cum se obișnuia la vremea aceea, în interiorul bisericii. Biserica a primit numele Spirea Veche, iar dealul a fost botezat de oameni Dealul Spirii.  Pe acest deal era  construită o cazarmă pentru cavalerie și o cazarmă pentru infanterie.

În urma incendiului  izbucnit în București în data de 29 octombrie 1787,  care a  distrus atât Mănăstirea  Cotroceni cât și multe  locuințe,  domnitorul Nicolae Mavrogheni a dispus înființarea Corpului tulumbagiilor care aveau misiunea de a preveni și stinge incendiile. După apropape 50 de ani , domnitorul Gheorghe Bibescu a aprobat, la data de 18 august 1844,  înființarea unei formații militare, numită ”Roata de pompieri” formată din 7 ofițeri, 23 de subofițeri și 256 soldați

Acum câteva  detalii despre actul de  eroism al pompierilor  români din 13 septembrie 1848.

În data de 12 septembrie 1848 ,așadar în vremea Revoluției, colonelul Radu Golescu a primit ordin din partea Locotenenței Domnești, formată din  Nicolae Haralambie, Lascăr Catargiu și Nicolae Golescu, să pregătească primirea diviziilor turcești, conduse de Kerim Pașa, care veniseră să înăbușe revoluția și să distrugă armata organizată de revoluționari în august  lângă Râmnicu Vâlcea și condusă de Generalul Gheorghe Magheru.

Compania de Pompieri, comandată de căpitanul Pavel Zăgănescu, s-a deplasat spre Dealul Spirii pentru a participa la primirea  armatei otomane, așa cum ceruse Locotenența Domnească. Au ajuns aproape în același timp  cu turcii așa că militarii au fost obligați să treacă unii pe lângă alții. Se presupune că un ofițer din Compania de Pompieri, Dincă Bălășan, originar din Caracal, l-ar fi atins din greșeală pe un ofițer turc. Acesta l-a lovit cu sabia, iar sublocotentul Dincă Bălășan l-a împușcat.

Pompierii, ca la un semn, i-au atact pe soldații turci care erau peste tot în jurul lor. I-au atacat cu focuri de armă dar și cu baionetele.La început turcii au fost cuprinși de panică, apoi au reușit         să pună pe poziție două tunuri cu care au tras în pompieri. Aceștia, și mai înverșunați, s-au aruncat asupra tunurilor, le-au capturat și le-au întors către  turci.  A intrat  în încleștare și Regimentul 2 infanterie  care tocmai  primise drapelul de luptă, iar soldații erau înflăcărați de sentimente patriotice și de onoare militară. Pentru aplanarea conflictului Kerim Pașa a propus încetarea focului garantând   libera ieșire  a  militarilor din cazarmă. Deși lupta a durat aproape patru ore, pompierii au dovedit vitejie, curaj și capacitate de sacrificu. Jumătate dintre pompieri au fost uciși în această încleștare. O parte dintre cei rămași în viață, în frunte cu sublocotenetul Dincă Bălășan s-au îndreptat spre tabăra de la Râmnicu Vâlcea , organizată de Generalul Gheorghe Magheru. A doua zi, 14 septembrie 1848, Bucureștiul era ocupat de trupele otomane.

În 1860 , primul Parlament al României, ca semn de apreciere a jertfei pompierilor le-a acordat pensii pe viață și prima medalie românească PRO VIRTUTE MILITARI.

După cca.30 de ani, la data de 13 septembrie 1901 a fost dezvelit  pe Dealul Spirii din București, Monumentul Eroilor Pompieri , realizat din bronz și plătit prin subscripție deschisă. Președintele Comisiei care s-a ocupat de strângerea fondurilor a fost craioveanul Eugeniu Carada.

Ca semn de apreciere a eroismului  soldaților ,din anul 1953 ziua de 13 septembrie a fost  dedicată pompierilor din România. De asemenea,câte o stradă din unele orașe din România, printre care și Craiova, a primit numele Dealul Spirii.

Plăcuțele indicatoare montate  pe strada din Craiova precum și alte documente oficiale folosesc forma ”Dealul Spirei”.

Strada Dealul Spirei  din Craiova, numită într-o vreme strada Mântuleasa, coboară  din strada Unirii , din dreptul Bisericii Mântuleasa, traversează străzile Matei Basarab, Gheorghe Doja, Buziași, Bulevardul 1 Mai , Ceahlăului, Porumbului ,Vrancei, Măcinului și ajunge până în strada Râului. Se înșiruie  case vechi  făloase , renovate, case făloase care așteaptă să fie reparate, case noi, blocuri. Spre strada Râului casele vechi sunt joase, dar frumoase, iar casele noi sunt construite după stilul din ultimii 15-10 de ani. Trecători puțini,iar locatarii rămân în spatele gardurilor. O grădiniță pentru preșcolari și o fabrică de pâine demonstrează că oamenii de duc, totuși, o viață obișnuită.  Farmecul acestei străzi este dat de coborârea piezișă până în strada Gheorghe Doja, de casa Traian Nicolescu, construită în secolul  XX  dar și cele două fântâni ”istorice”.

Prima, Fântâna Mântuleasa, a fost construită în 1854 și refăcută de Aneta Bălăcioiu la 1 septembrie 1894 în amintirea celor doi băieți , militari, pe care i-a pierdut când aveau 20 și respectiv 25 de ani. A fost renovată în august 1955 dar, uitată în ultima vreme, izvorul său, aminitind de lacrimile unei mame, nu mai iese la suprafață. Să nu uităm lacrimile mamelor !

A doua, Fântâna Roșie, datează din anul 1600,  din vremea când Mihai Viteazu unea provinciile românești. Era folosită de  cei care locuiau în jurul bisericii Mântuleasa.  De mai multă vreme se găsește în curtea unui imobil situat pe strada Gheorghe Doja, iar debitul a scăzut substanțial dar este bine îngrijită,cochetă ca o străbunică.

Aceasta este povestea unei străzi care amintește de vitejia și eroismul pompierilor români: Dealul Spirii sau Dealul Spirei

http://www.radiocraiova.ro/strada-dealul-spirii/

Strada Constantin D.Fortunescu

Anul  acesta, 2015, am sărbătorit 50 de ani de la absovirea liceului. În cuvântul  rostit în fața colegilor, al elevilor și al profesorilor  de acum am spus : ”Acum , după 50 de ani, mai bine spus și acum ,după 50 de ani, le mulțumin profesorilor noștri de atunci pentru exigența lor, pentru bunătatea lor, pentru  dăruirea lor, pentru stângăciile lor, pentru prietenia lor. Din toate și de la toți am învățat ceva”.Printre profesorii evocați s-a numărat și Alexandra Brădișteanu, profesoara de franceză.Mi-a fost de folos limba franceză.Îmi este de folos limba franceză  în prietenia cu unul dintre francezii care au venit constant la Craiova din decembrie ’89, Jackie Cavallin.

Așa mi-am adus aminte de Constantin D.Fortunescu, fiu al Craiovei, profesor de limba și literatura franceză la Colegiul Carol I timp de 40 de ani, între 1897 și 1937, colaborator la mai multe reviste , fondator al revistei literare Năzuința , al revistei   Arhivele Olteniei, în 1922 ,  fondator al Societăţii „Prietenii Ştiinţei”, în 1915.  Altfel spus, un cărturar care s-a născut în Craiova, a trăit în Craiova și pentru Craiova.

Revista Arhivele Olteniei merită mai multă atenție atât pentru longevitatea ei dar mai ales pentru conținut. Așadar, Revista Arhivele Olteniei a fost fondată în 1922, adică în urmă cu aproape 100 de ani, de un comitet format din doctorul Charles Laugier și Constantin Fortunescu și a apărut până în 1943. Trebuie menționat că formatul revistei a fost, încă de la început, de 24 cm/16 cm și se păstrează și în prezent ,în ciuda unei întreruperi de 38 de ani , între 1943 și 1981. Revista publică articole din domeniul arhelogiei, istoriei, etnografiei, filosofiei, socilogiei, economiei și dreptului.

Deși  numele Charles Laugier are  rezonanțe franceze, s-a născut în comuna Cernele , de lângă Craiova, în 1875, tatăl său, Victor Laugier fiind inginer de origine franceză naturalizat român. Deși nu avem  răgazul necesar pentru a evoca activitatea medicului Carles Laugier ,pot afirma și despre el că și el a fost un intelectual  care a trăit în Romînia și pentru români. Este suficient să  precizez  că Charles Laugier a modernizat Spitalul Filantropia din Craiova, a combătut malaria în Oltenia.

Dar să revenim la Constantin Fortunescu.În Dicționarul Personalităților din Dolj se menționează.

”Constantin Fortunescu s-a născut la data de 28 octombrie 1874 la Craiova. A absolvit Liceul Carol I din Craiova și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Elev fiind, face parte din grupul editorial al Revistei Școalei, sub îndrumarea profesrului și gazetarului Gheorghe T.Buzoianu. Profesor de limba franceză la Liceul Carol I din Craiova ( 1897-1937) .Pentru a se perfection în limba franceză a fost trimis la Paris  de Spiru Haret unde a stat un an.A înființat Societatea Prietenii Științei (1915) , revista Arhivele Olteniei (1922) și Filiala Arhivele Statului (1931) al cărei prin director onorofic a fost. A fost secretar general la Ministerul Instrucțiunii Publice , sub ministeriatul lui Nicolae Iorga, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor Olteni ( 1937), președinte al Cercului franco-român din Craiova, delegatul profesorilor la congrese international din străinătate, cărturar cu mari contribuții la dezvoltarea vieții culturale a Craiovei, rafinat bibliofil, colecționar de opere de artă, professor emerit. A colaborat la Ramuri , Oltenia și alte publicații.”

Pentru a-l cunoaște mai bine pe Constantin Fortunescu merită să citez și din cartea profesorului Nicolae Andrei ” Istoria învățâmântului din Craiova”:  ” ..în anul 1902, la 24 martie, ia ființă, din initiativa C.D.Fortunescu, societatea ” Cooperațiunea școlară”. Societate alcătuită din totalitatea profesorilor și elevilor liceului, ”Cooperațiunea școlară” avea drept scop  să realizeze o mai mare apropiere între elevi și profesori, pentru a facilita acestora din urmă îndeplinirea misiunii de educatori și institutori ai celor dintâi. Societatea își mai propunea să realizeze strângerea relațiilor de camaraderie între elevii școlii, dezvoltarea gustului literar și artistic al acestora, ajutorarea materială a elevilor săraci”.A scris Istoria Tiparului Țărilor Române , rămas sub formă de manuscris și păstrat la Biblioteca Academiei Române.

Constantin Fortunescu s-a stins din viață la data de 21 septembrie 1965. Avea 91 de ani.

Strada C.D.Fortunescu începe din strada Frații Buzești. Călătorul urcă și cotește puțin stânga, lăsând în dreapta clădirile Detașamentului de Pompieri, denumit în present Inspectoratul pentru Situații de Urgență Oltenia. Cei care n-au trecut prin zonă de mai multă vreme vor avea surpiza să găsescă o clădire nouă,impunătoare.În câteva minute se ajunge la intersecția cu strada Eugeniu Carada .Deși aici este o încrengătură de străzi, strada C.D.Fortunescu lasă în dreapta statuia lui Eugeniu Carada, în stânga Pasajul subteran și se continuă dincolo de strada Arieș. Atenție, însă! Pietonii nu pot travesa prin această zonă.

Dacă tot suntem pe strada C.D.Fortunescu, dacă tot am vorbit despre societatea ” Cooperațiunea școlară ” înființată de Constantin Fortunescu care își propunea  să realizeze apropierea dintre elevi și profesori,  le sugerez profesorilor ca, în săptămâna ”școala altfel” , să facă o plimbare cu elevii pe strada C.D.Fortunescu dar și pe altele.

Sugestia este valabilă și pentru părinți. O plimbare pe strada C.D.Fortunescu, o plimbare pe străzile Craiovei este bine venită și pentru copii și pentru  părinți, este bine venită și pentru părinți și pentru copii. Este o afirmație pe care o fac bazându-mă pe propria experiență.

 Strada Frații  Buzești

În urmă cu ceva vreme i-am întrebat pe mai câțiva cunoscuți:

-La ce vă gândiți când cineva pronunță numele Frații Buzești?

–La Liceul Frații Buzești, au răspuns cei mai mulți

.-La căpitanii lui Mihai Viteazu, au răspuns alții.

–La monumentul Fraților Buzești, au răspuns câțiva.

Nici-unul nu s-a gândit la strada Frații Buzești. Se poate pune, retoric, întrebarea :

–Oare de ce nu s-au gândit cunoscuții mei  și la strada Frații Buzești?

–Poate că este o stradă nouă,iar celelalte obiective sunt mult mai vechi, ar putea fi un răspuns

-Poate că nu este o stradă circulată, ar putea fi alt răspuns.

Liceul Frații Buzești a fost înființat în 1882 ca Gimnaziu Real, iar în 1910 a primit numele ”Frații Buzești” printr-un act semnat de Spiru Haret,iar clădirea din Bulevardul  Știrbei Vodă a fost construită în perioada 1924-1929.Așadar, o vârstă venerabilă- peste 90 de ani. Clădirea se vede de departe, iar despre elevii Liceului, despre absolvenții Liceului Frații Buzești se vorbește frecvent.

Monumentul ”Frații Buzești”, conceput de sculptorul Boris Caragea, a fost construit în 1978.Așadar acesta are doar aproape 40 de ani, dar este amplasat în extremitatea estică a Grădinii Băniei sau Grădina Trandafirilor, viziată de mulți craioveni sau turiști. Monumentul  este vizibil din Bulevardul Știrbei Vodă.

Am o  hartă a centrului Craiovei din 1926 pe care este figurată strada Buzești. Așadar vechimea străzii este cel puțin egală cu vechimea Liceului ”Frații Buzești”  sau cu a clădirii acestuia.Este adevărat că aproape patruzeci de ani s-a numit strada Karl Marx, iar la începtul începuturilor s-a numit strada Sfinții Arhangheli. Într-o vreme pe această stradă au circulat autobuze.Acum strada Frații Buzești este precedată de Piața Buzești care  începe de la intersecția străzii Oltețului, fostă I.C.Brătianu, cu strada Panait Moșoiu, fostă Emil Gârleanu. Pe colț este o clădire, renovată de curând, construită în 1901, așa cum stă scris pe ornamentul de pe frontonul dreptunghiular cu șir de colonete,încadrat cu două amfore.Pe partea stângă clădirea BANCPOST domină Piața Buzești cu clădiri construite între 1878 și 1920.Traversează străzile Lipscani, fostă 30 Decembrie,respectiv Pelicari, și strada  România Muncitoare, fostă Lahovary.Intersecția acestora cu strada  Traian Demetrescu , fostă Calea Târgului,  s-a numit pe vremuri Răscruciul Mic sau Răscruciul de Pește. Pe dreapta, la numărul 4A,  clădirea solidă, impunătoare în care funcționează în prezent  Schela  de Foraj Craiova,  înființată în 1958 .În perioada  1965 -1968  această instituție a început să furnizeze servicii și pe piața internațională ajungându-se în prezenta la piețe pe 23 de țări.Clădirea alăturată a fost construită în 1865 ca han, devenind apoi Hotel METROPOL și funcționând cu această destinație mult timp.

Coborând se ajunge la intersecția cu străzile Mihail Kogălniceanu și Eugeniu Carada. Pe stânga, clădirea fostei Bănci Agricole apoi restaurantul Craiova și, puțin mai jos, pe aceiași parte,casa Grigore Puiu Pleșa construită între 1905 și 1910 pe locul fostelor case ale boierilor Buzești, după proiectul Arhitectului Petre Antonescu, cel care a conceput și Clădirea unde funcționează în prezent Prefectura Dolj. Clădirea numită casa Pleșa a avut diverse destinații printre care, între 1970 și 1980 Primăria Craiovei.

Intersecția cu străzile Fortunescu și Simion Bărnuțiu deschide perspectiva către Biserica ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, de la care a primit  primul său nume, ctitorită de boierii Buzești. În triunghiul format cu strada 24 Ianuarie este amplasat bustul  poetului Traian Demetrescu, realizat de sculptorul Ion Jalea între 1923 și 1924.

Strada Frații Buzești continuă până la semafoarele de la intersecția   Alexandru Macedonski cu strada Caracal. Se poate spune că este o stradă centrală cu multe obiective de interes general. Și totuși numele ei nu a rămas în memoria colectivă. O explicație poate fi legată și de lipsa plăcuțelor care să indice vizibil numele străzii. Dar asta este boală cronică pentru orașele românești.

Pe cunoscuții care la întrebarea ”La ce vă gândiți când cineva pronunță numele Frații Buzești” au răspuns că se gândesc la Căpitanii lui Mihai Viteazu i-am întrebat:

-Cum se numeau cei trei frați Buzescu.

– Preda,Radu și Stroe. Știu de la școală, au răspuns aproape toți.

Frații Buzești au organizat, pe banii lor, o oaste puternică, cu care au luptat, alături de Mihai Viteazul, în multe bătălii contra turcilor.  De multe ori l-au apărat, i-au salvat viața. Una dintre aceste lupte, cea de la Vidin din 1598, este descrisă emoționant de scriitorul și istoricul Dumitru Almaș în cunoscutele sale Povestiri istorice.

Preda Buzescu, cel mai mare dintre frați, a fost mare Ban al Craiovei și îl înlocuia pe Mihai Viteazul la conducerea țării când acesta era plecat la război.

Radu Buzescu , îndeplinea funcția de clucer și se ocupa cu aprovizionarea curții domnești.S-a ocupat, o vreme, și de organizarea audiențelor. A fost un bun diplomat și de aceea Mihai Viteazul l-a trimis ca sol la tătari,la turci sau la unguri. A avut un rol important în administrarea Transilvaniei după cucerirea ei de către Mihai Viteazul. Radu Buzescu a fost cel care  a luat capul Lui Mihai Viteazul, asasinat  la Turda, şi l-a dus la  mănăstirea Dealu de lângă Târgovişte

Stroe Buzescu,cel mai mic dintre frați, era stolnic și se ocupa de masa domnească. Și el a fost trimis în multe solii, inclusiv în Polonia.

Neamul Buzeștilor se trage din localitatea Călui unde se află și Mănăstirea  Călui, ctitorită de boierii Buzești.

În încheiere vă sugerez să începeți o zi de duminică la Biserica Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, ctitorită de Boierii Buzești, ascultând slujba de dimineață, utrenia. Faceți o plimbare până  în Piața Buzești și admirați arhitectura construcțiilor din orașul nostru. Aici, în Piața Buzești, puteți sta la o poveste cu cei din familie, cu un prieten, dar puteți citi și o carte cumpărată de la Librăria din apropiere. Mergeți apoi spre Balș. Înainte de a traversa Oltețul , virați la stânga, apoi la dreapta spre Oboga. Cu puțin noroc  găsiți și un olar din vestita Oboga. Meregeți mai departe, în susul Oltețului, iar indicatoarele vă îndrumă spre Mănăstirea Călui, unde își dorm somnul de veci  boierii Buzești. Puteți asculta  vecernia în Biserica nouă de la Călui sau puteți rămâne un timp pe băncile din curtea Mănăstirii Călui.

Strada Eugeniu Carada

Prin anii ’80 am ținut un curs de ”Creativitate” cu studenții  grupei de acționări electrice de la Facultatea de            electrotehnică din Craiova. Discutam despre  inventatori, despre invenții. Aveam și câte un invitat, un inventator din zona noastră, a Craiovei. Ii amintesc doar pe profesorii Liviu Pop, de la Agronomie, Ovidiu Drăgănescu, de la Electrotehnică, Sever Șontea , de la Mecanică. Discuțiile, întâlnirile erau programate la Casa de cultură a studenților din Craiova. Atunci, în 1980, abia se mutase de un an, în clădirea din strada Ialomicioarei, acum strada Eugeniu Carada nr.10. În clădirea monumentală erau câteva săli mari,luminoase, cu tavan înalt. Mi se părea că într-un asemenea spațiu imaginația studenților se poate rostogoli liber fără teama de inhibiția produsă de sălile de clasă obișnuite de la facultate. Clădirea nouă a Casei studenților s-a inaugurat în data de 2 mai 1988.Am participat la eveniment și am comparat deschiderea acestui lăcaș cu înființarea unei noi facultăți:Facultatea de cultură.Mai bine de un an s-au desfășurat aici, sistematic, spectacole de teatru, de muzică.Faclutatea de cultură era ca un copac cu roade  frumoase și gustoase .  Cadrele didactice de la electrotehnică au proiectat pentru sala de spectacole un sistem ingenios, inovativ, de translatare a scaunelor sub scenă pentru ca sala să fie multifuncțională.În părculețul de la intrarea de atunci a Casei studenților era o statuie : Eugeniu Carada. După un timp a fost mutată lângă Biserica Madona Dudu. Multe s-au schimbat după 1990 în această zonă. Clădirea monumentală a fost retrocedată, iar ușile sunt mereu închise. Parcă vrem să ascundem frumusețile  tangibile și intangibile ale trecutului. A reapărut statuia lui Eugeniu Carada. Numele străzii s-a schimbat din Ialomicioara în Eugeniu Carada.  S-au demolat și câteva case pentru a se face loc pasajului subteran. În jurul Casei de cultură a studenților au apărut puzderie de restaurante.Animația din săli s-a mutat la mesele din restaurante.

Așadar, la un moment dat, statuia care îl reprezenta pe   Eugeniu Carada în mărime naturală și care fusese dezveltită în 1936, la 100 de ani de la nașterea acestuia,   a fost mutată dar, ca un făcut, cam în aceiași perioadă, mai precis în 1985, am descoperit un alt monument  legat de Eugeniu Carada în Cimitirul Sineasca. Mergând pe aleea principală, care urcă paralel cu strada George Enescu, pe partea stângă îți atrage atenția un mormânt pe care este montat un sarcofrag din bronz. Este locul în care odihnește Eugeniu Carada.Atunci , în 1985, mergând sistematic în Cimitirul Sineasca,  fostă moșie a boieroacei Bălașa Sinescu, mi-am pus întrebarea: Oare cine a fost Eugeniu Carada?

Eugeniu Carada s-a născut la Craiova la data de 29 noiembrie 1836 în familia boierului Nicolae Carada și Petrița Carada, născută Slăvițescu. Primele lecții le-a făcut cu Gheorghe Chițu,  a continuat la  Școala Centrală din Craiova, înființată în 1826, apoi, în paralel, a urmat Institutul francez  Raymond care funcționa la Craiova dar programa școlară era similară cu cea de la Sorbona. Precizarea este importantă pentru a arăta nivelul școlilor din Craiova și în urmă  cu aproape două sute de ani. În 1853 a plecat la Paris unde a audiat cursuri de literatură, drept și economie. S-a reîntors la București unde a deținut mai multe funcții publice printre care  și cea de secretar al Adunării  ad-hoc  în care s-a hotărât unirea Țării Românești cu Moldova. Eugenia Carada a tradus în limba franceză documentele Adunării . Trebuie menționat că  deși la început l-a susținut pe A.I.Cuza, mai apoi, în 1865, s-a implicat direct în acțiunile pentru detronarea lui și aducerea unui principe străin.

S-a implicat în viața politică, fiind de două ori deputat. S-a implicat și în publicistică fiind  Secretar de redacție, apoi redactor  la ziarul ” Românul” , considerat una dintre cele mai influente publicații din acea perioadă. S-a implicat, de asemenea, în organizarea armatei române  și pregătirea ei pentru Războiul de Independență, pentru care a primit ”Crucea Trecerii Dunării”. S-a implicat, inclusiv financiar, în ridicarea mai multor monumete din București, printre care și cel dedicat Fraților Golești.

Și totuși, activitatea de care istoria îi leagă numele este cea de organizare a Băncii Naționale a României.A refuzat să fie Guvernatorul  acesteia dar  a coordonat întreaga activitate a Băncii Naționale  din 1880 până în 1910. A elaborat Statutul Băncii și planurile clădirii în care funcționează și astăzi. Și în prezent Banca Națională a României îi acordă lui Eugeniu Carada un loc de cinste în istoria sa, inclusiv prin ridicarea  monumentului care i-a fost închinat.Iată cum îl descria unul dintre funcționari: ” De-i spuneai vreun păs, vreo suferință , se făcea așa de comunicativ și fermecător, că la despărțire rămâneai cu impresia că  i-ai spus păsul șefului, ci părintelui tău”.

A fost Director la Căile Ferate Române având o contribuție determinantă la răscumpărarea patrimoniului de la concernul german Stroussberg.

S-a stins din viață la data de 10 februarie 1910 în București dar, conform dorinței sale, a fost adus la Craiova pentru a fi înmormântat în Cimitirul Sineasca, alături de mama sa, Petrița. La înmormântare a participat și Guvernatorul Băncii Naționale , Ion Bibicescu, care a spus: “Și-a găsit și Carada veșnica odihnă.Numai moartea l-a putut repaosa. Moare ca toți oamenii acela care a trăit ca foarte puțini. A trăit Carada o viață de muncă cum puțini au muncit, o viață de luptă cum puțini au luptat, o viață de sacrificii cum nu  știu să fie altul să fi făcut și toată viața, munca, lupta, au fost închinate binelui public”.

Închei acest episod cu îndemnul să  faceți o plimbare pe strada Eugeniu Carda. Începe de la intersecția străzii Frații Buzești cu strada Mihail Kogălniceanu.Pe dreapta este Restaurantul Craiova, iar pe stânga clădirea  construită după ’90 pentru Banca Agricolă. Mergând în susul străzii  redescoperiți frumusețile îmbătrânite ale Craiovei. Mai sus, pe dreapta, fosta Casă a căsătoriilor, unde mulți dintre noi ne-am însoțit prietenii, rudele, copii în momentul fericit al întemierii famililor lor. Acum este închisă.Vis-a-vis, pe stânga,clădirea în care funcționat Întreprinderea Ascensorul, apoi Casa de oaspeți a Universității din Craiova.A fost retrocedată și este închisă. În spațiul generos de la intersecția străzilor Arieș, Eugeniu Carada, Fortunescu, se ridică impunătoare statuia celui al cărui nume este purtat de strada pe care vă  plimbați. Traseul continuă până în strada Alexandru Macedonski.Dacă ați ajuns până aici, mergeți și în Cimitirul Sineasca.Din aleea principală, paralelă cu strada George Enescu, se vede pe stânga sarcofagul de bronz: Eugeniu Carada.

Strada Gheorghe Chitu

Strada Gheorghe Chițu, sau Bulevardul Gheorghe Chițu este una dintre străzile cunoscute de craioveni sau de cei care sunt în trecere prin Craiova.Într-o vreme s-a numit strada Mureș, prin anii   `60 s-a numit Ghorghi Dimitrov,iar la început s-a numit strada Tabaci. Coborând pe Calea Unirii,  spre Parcul Romanescu se ajunge la sensul giratoriu străjuit de clădirea Cercului Militar Craiova și clădirea veche a Universității de Medicină și Farmacie din Craiova, în care a funcționat, până în anul 1970 Spitalul Regional Oltenia sau Spitalul nr.1 de Chirurgie.Această clădire, construită în 1936, a aparținut, inițial, Liceului Comercial   ” Gheorghe Chițu”.Așa se explică de ce  strada poartă acum numele ”Gheorghe Chițu”.Liceul Comercial a fost înființat în aprilie 1877, actul de înființare fiind semnat de Gheorghe Chițu, la vremea aceea Ministrul Instrucțiunii și Cultelor, fondatorul învățământului comercial din Oltenia, dar a funcționat în diverse clădiri până în 1936. Pentru înființarea acestei școli, Gheorghe Chițu a militat cu toată convingerea. Astfel, în 28 iunie 1871 a rostit o cuvântare în Camera Deputaților în care menționa: ” înființarea acestei școli este o necesitate foarte mare și de mult timp în orașul nostru” ,   ”populația Craiovei fiind formată în cea mai mare parte din comercianți însemnați”.

Deși intersecția și-a păstrat aspectul general, pe care l-a avut la începutul seclului XX, a suferit, de-a lungul timpului, câteva modificări. Prin anii 1900, când au început  primele lucrări de sistematizare ,în mijlocul intersecției era amenajat un spațiu floral, rotund, cu diametrul apropiat de al actualului sens giratoriu, împrejmuit cu un gard de fier înalt de cca un metru.Apoi,prin 1940, a fost construită o fântână arteziană,”Fântâna Roșie”  formată din trei vase rotunde cu diametru descrescător, care a funcționat până prin anii 1980 când a fost construită actuala fântână arteziană formată din jghiaburi joase , în trepte. Tot atunci, pentru dirijarea circulației, intersecția a fost semaforizată. Apoi a venit moda sensurilor giratorii.În 2008 s-a amenajat aranjamentul actual.

Așadar, Bulevardul Gheorghe Chițu începe din strada Unirii, intersectează strada Eroilor, strada Părului, strada Caracal și se termină în strada Anul 1948. În urmă cu aproape o sută de ani pe aici, aș putea spune prin mijlocul actualei străzi,  curgea pârul Tabaci care  își aduna apele de la o mulțime de  izvoare, captate sub formă de fântâni, și utilizate de locuitorii zonei  pentru nevoile casnice, adăpatul animalelor sau pentru spălatul și tăbăcirea pieilor.În acea vreme, de o parte și de alta a pârâului erau câteva abatoare, tăbăcării, cojocării și cismării. De altfel, pe dealul din dreapta ciobanii ungureni  își pășteau oile  coborâte  toamna de la munte și pe care le adăpau cu apa din pârâul Tabaci. Numele zonei , Ungureni, sitută pe colina din dreapta străzii, vine de la ciobanii ungureni.

Din mulțimea de izvoare și fântâni au mai rămas câteva în bună stare sau doar amintirea lor. La baza dealului Părului, între străzile actuale Eroilor și Părului, erau șapte fântîni bien amenajate. A rămas doar aminitirea lor, pânza freatică fiind, aici, aproape de suprafață. Fântâna de la intersecția cu strada Caracal, cu o vechime de aproape 150 de ani,  există și azi. Este vopsită proaspăt iar inscripția ” Apă potabilă” scrisă cu vopsea roșie pe peretele din față îți dă curaj să cobori cele câteva trepte că să guști apa care curge abundent pe ceele două țevi.Documentele menționează că a fost reparată sistematic: 1846,1883,1910,1946.

Și în Piața Chiriac există și azi o fântână menționată în documente încă din 1800, adică în urmă cu mai bine de 200 de ani, ea fiind construită de Corporația Boiangiilor, cu aprobarea Primăriei. Se mai păstrează și placa din marmură care menționează că în 12 noiembrie 1883 fântâna a fost refăcută  tot de corporația Boiangiilor.Construcția actuală este vopsită proaspăt,  accesul pe scări este protejat cu două porți mici din fier forjat,iar deasupra celor două țevi pe care curge apă din abundență este construit un acoperiș din zidărie și țiglă.

Și la intersecția cu strada Anul 1848, înspre strada înclinată, mai există una dintre multele fântâni din zonă. În documente este menționată cu numele Cișmeaua Oota încă din 1750 , ceea ce înseamnă că are o vechime de peste 250 de ani. Scările de acces sunt bune, iar platforma curată .Debitul apei, care curge acum doar pe  țeava de jos,  este mare. Deși pe zid este vopsită inscripția ” apă nepotabilă” , localinicii o folosesc inclusiv pentru băut.

Dar iată că m-a luat apa fântânilor și am uitat să vă povestesc despre numele străzii, Gheorghe Chițu.

Tatăl lui Gheorghe Chițu era negustor de cojoace în Craiova refugiat la Oboga, acum în județul Olt, din calea cetelor de turci și bulgari care prădau Țara Românească.Aici, la Oboga, s-a născut la data de 24 august 1828  primul dintre copii familiei Chițu, Gheorghe. A început învățătura la Școala Centrala din Craiova înființată cu doi ani înainte de nașterea sa, în 1826. Și-a continuat învățătura la București la Colegiul ”Sfântu Sava”. La Revoluția de la 1848 avea 20 de ani așa că, înflăcărat de ideile pașoptise, a participat activ la evenimente fiind numit comisar cu propaganda în Oltenia. După înfrângerea Revoluției este să plece din Țară. A mers la Viena unde s-a înscris la Universitate , obținând licența în Drept în 1857

S-a reîntors la Craiova, a intrat în magistratură, iar în 1859 este numit președinte al Tribunalului Comercial.După un an, în 1860, devine Procuror la Curtea de Aple din Craiova ,iar după doi ani, în 1862 a fost numit Procuror General.A fost primul Decan al Baroului Dolj, timp de doisprezece ani, între 1864-1876.

A fost un om de cultură. A fondat, în 1857, jurnalul ”Vocea Oltului”, a înființat o Tipografie , care i-a purtat numele, a colaborat la revista ”Columna lui Traian”, a scris și a tradus câteva cărți. A fost preşedinte al ”Societăţii pentru învăţătura poporului român” (iunie 1887 – iunie 1888).  A militat pentru înființarea Liceului Comercial din Craiova fiind, astfel, promotor al învățământului comercial în Oltenia.A fost profesor la acest Liceu dar și la Universitatea din București. Pentru contribuțiile sale în domeniul culturii și învățământului, inclusiv în calitate de Ministru, a fost ales membru titular al Academiei Romîne în 27 iunie 1879.

Gheorghe Chițu a fost primul Primar al Craiovei între 1864-1866 .Este interesant de menționat că primul bust sculptat de Constantin Brâncuși a fost  al lui Gheorghe Chițu.

Închei acest episod cu îndemnul: faceți o plimbare pe Bulevardul Gheorghe Chițu. Ve-ți putea admira clădirea veche a Universității de Medicină dar și corpul nou, modern, spectaculos. Ve-ți putea privi cum curge apa limpede și rece  din câteva dintre cele mai vechi  fântâni din Craiova.

Strada Ioana Radu

Strada Ioana Radu, fostă Nicolae Ursu, începe din strada Tudor Vladimirescu și ajunge până la interescția  străzilor Rovinari și General Gheorghe Magheru. O stradă dreaptă, puțin înclinată, fără alte ramificații. Multe case sunt refăcute, altele au fost demolate și s-au reconstruit noi locuințe. Două-trei case  sunt nelocuite, iar verdeața  din curți și din fața curților a crescut de-a valma acoperind pe ici-pe-colo resturile aruncate de trecători. Câteva case mai păstrează antenele TV cu care  se puteau recepționa, în urmă cu 25 de ani, emisiunile din Bulgaria și Yugoslavia. A fost construit, de curând, și un bloc de locuințe cu două etaje și o mansardă.La capătul străzii vitrina unui magazin cu decorațiuni interioare te îndeamnă să zăbovești câteva minute.

Ioana Radu este numele de scenă al celei care  s-a născut întâmplător  la București, în data de 17 februarie 1917, unde părinții stătuseră câteva zile, și înregistrată în actele de stare civilă Eugenia  Braia. Unele documente scrise indică locul nașterii ca fiind Craiova și numele de stare civilă Radu Eugenia.  Tatăl său, Constantin Braia, și mama sa Rozalia Braia s-au stabilit la Craiova, în cartierul lăutarilor și al birjarilor, unde au deschis o cârciumă situată lângă Cimitirul Sineasca, pe strada  George Enescu de  azi aproape de  intersecția cu strada Opanez. O vreme  această informație putea fi citită pe placa de marmură amplasată pe această clădire. Acum a rămas doar un dreptunghi  de culoare albă.

Familia Braia era formată din Mia Braia, Ioana Radu, alias Eugenia Braia, Elena Braia  și Gheorghe Braia.Multe dintre pomenile de după înmormântare se țineau în cârciuma lui Constantin Braia, iar în restul zilelor mușterii cârciumii numită  ” La ieftenirea trailului” îi ascultau pe lăutarii vremii: Ion al lui Țache, Gheorghe al lui Gâgă, Limbă. De la acești

– culege și învață primele cântece populare și lăutărești.

A urmat școala primară și Liceul Elena Cuza din Craiova unde profesoara Elena Simionescu i-a remarcat vocea și timbrul  vocal particular.A încurajat-o să studieze și  să-și perfecționeze  stilul muzical.

A debutat la restaurantul Minerva din Craiova.

În iarna anului 1936 Radiodifuziunea Română a organizat un concurs de muzică populară pentru selectarea tinerelor talente. S-au înscris cca 800 de concurenți, iar concursul a durat cîteva luni. Ioana Radu a interpretat cântecele ” În pădure la Stroiești” și ” Dorule și-o boală grea”.Din juriu a făcut parte și Maestrul Grigoraș Dinicu. În primăvara anului 1939, în 30 aprilie, a cântat la Radio melodiile ”Pădure și iar pădure”, ”De cine dorul se leagă” și ”Dorule”. Debutul radiofonic cu  pseudonimul artistic Ioana Radu este consemnat la data de 29 octombrie 1939 cu melodiile „Dorule și-o boală grea”, „Când o fi la moartea mea”, „Am iubit și-am să iubesc”, „Mă suii pe dealul Cernei”, „La Ciolpan, la crucea’naltă”, „Foaie verde ca cicoarea”. Acompaniamentul a fost asigurat de orchestra Vasile Julea.

Debutul la Radio o face cunoscută în lumea muzicală și cântă la mai multe restaurante din Azuga, Ploiești și București. Încet-încet, la sfatul cunoscuților, printre care și Maria Tănase și Petre Ștefănescu-Goangă, își  îndreaptă repertoriul exclusiv spre romanțe.

În această perioadă s-a căsăstorit cu dirijorul Dumitru Spirescu-Oltenița.

În august 1945 a susținut primul său spectocol pe scena Teatrului Alhambra din București care a consacrat-o în lumea muzicală. Au urmat apoi concerte și turnee precum și alte înregistrări la radio cu romanțe românești, scrise de diverși compozitori.

După război, și-a continuat activitatea concertistică la Radiodifuziunea Română,

A cântat  la Teatrul de Estradă „Constantin Tănase”, la Circul de Stat și la Orchestra de muzică populară „Barbu Lăutaru” din București.A făcut noi înregistrări la Radiodifuziunea Română  realizând peste douăzeci de discuri cu romanțe.

A participat la mai multe ediții ale Festivalului național de romanțe „Crizantema de Aur”, de la Târgoviște

După cum se știe, din 1969 s-a organizat la Craiova Festivalului-concurs „Maria Tănase”.Ioana Radu a făcut parte din Juriul Festivalului.

Cunoscutul regizor de film Ion Popescu-Gopo a realizat în 1987 filmul ”O zi în București”  în care Ioana Radu a interpretat cântecele ” Aș vrea iar anii tinereții” și ” În Chioșc fanfara cânta”. Regizorul Pompiliu Gâlmeanu a realizat , tot în 1987, un film dedicat Ioanei Radu și intitulat ” Omagiu romanței-Ioana Radu”. Ioana Radu împlinea atunci 70 de ani.

Pentru activitatea sa a fost distinsă cu titlul de ”Artist emerit” în 1957 și ”Artist al poporului”în 1964.

A iubit motociclceta, cu care a făcut multe excursii prin țară, fiind a  a doua femeie motociclist din Romania. I-a plăcut și fotbalul fiind susținătoarea echipei Rapid București.

În 1961 , în timp ce se deplasa și cu alți artiști într-un turneu, autobuzul a fost implicat într-un accident, Ioana Radu fiind grav rănită și, deși și-a revenit nu a mai putut să meargă decât foarte greu.

S-a stins din viață la data de 19 septembrie 1990 în București.

Strada General Eremia Grigorescu

Oituz,Marasti,Marasesti

Craiova are multe zone frumoase. Craiova are multe străzi liniștite.Dintotdeauna zona Parcul ”Câmpul Libertății” cunoscut și sub numele de Parcul ”Crizantemelor” sau Parcul ”Pușkin” a fost o zonă cu străzi frumoase și liniștite. Străzile din această zonă ne amintesc de foarte multe momente de răscruce din istoria neamului nostru. Chiar și numele Parcului  vine din istorie. În această zonă, cunoscută sub numele de Târgul de afară, s-a organizat la 8 septembrie 1848 o mare adunare la care au participat peste 5000 de persoane. Participanții și-au declarat adeziunea la obiectivele Revoluției de la 1848 și au proclamat acest loc ”Câmpul Libertății” , așa cum se întâmplase și în alte orașe din țară: Blaj, Lugoj, București. După Primul Război Mondial, veteranii de război au fot împroprietăriți cu parcele din această zonă.Unul dintre ei,Coșoveanu Marin, a luptat în ambele Războaie. Și-a făcut casa prin 1930 dar rezistă și acum. În anii ’50  s-a reluat o inițiativă a administrației locale din 1890 și, pe spațiul rămas liber, s-a amenajat o grădină publică numită ” Parcul Crizantemelor”, dar s-au repartizat câteva parcele și pentru salariații de la Electroputere. Străzile din jur poartă nume legate de oameni și evenimete  care ne amintesc, nouă celor de acum, despre idealurile poporului român: Horia, Cloșca, Crișan, Anul 1848, Mărăști,Mărășești, Oituz, General Eremia Grigorescu. În aceste nume sunt adunați aproape 150 de ani de jertfe făcute de români pentru idealuri considerate, la timpul prezent, luminoase și dătătoare de speranțe.

Strada General Eremia Grigorescu este bisectoarea unghiului drept format de intersecția străzilor Anul 1848 și Nanterre, intersectează strada Mărăști și ajunge la Fântâna arteziană de la intersecția străzilor Horia,Oituz,Pictor Ion Andreescu și Eremia Grigorescu. Strada Oituz, perpendiculară pe strada Anul 1848, intersectează strada Mărăști făcând joncțiunea cu strada General Eremia Grigorescu  la Fântâna arteziană.Strada Mărăști are forma unui semicerc. Începe din strada Horia, interesctează strada  Eremia Grigorescu și strada Oituz ajungând la strada Pictor Ion Andreescu de unde începe strada Mărășești. Aceasta, strada Mărășești, interescetează strada Horia ,apoi strada Cloșca. Parcă ar vrea să ajungă în strada Crișan dar  se  termină ciudat în strada Honore de Balzac. Stilurile arthitectonice ale caselor s-au amestecat, pornind de la 1930 până în 2015, unite de verdele arborilor, plantelor, florilor.

Despre numele acestor străzi se poate povesti mult, însă voi spune doar câteva cuvinte despre fiecare .

Generalul Eremia Grigorescu, numit și ” Eroul de la Mărășești”,  este cunoscut pentru deviza ”Pe aici nu se trece” care a motivat soldații Armatei  române în Primul Război Mondial. Eremia Grigorescu s-a născut la data de 28 noimebrie 1863 la Tg.Bujor, din județul Galați, situat pe aceiași paralelă cu localitatea Mărășești care i-a adus glorie ca General. A urmat școala primară la Tg.Bujor între 1870 și 1874, gimnaziul la Galați și liceul la Iași pe care l-a absolvit în 1881. A îmbrățișat cariera militară și , în perioada 1882-1884, a urmat Școala de ofițeri de infanterie și cavalerie, iar apoi, încă doi ani   Școala de Aplicație de Artilerie și Geniu, obținând gradul de sublocotenent.În 1887 a plecat la Paris ca atașat militar dar a  urmat și cursuri de matematică  superioară la Sorbona timp de doi ani, până în 1889. A predat cursuri de algebră superioară  și cursuri de artilerie la școlile militare din țară. În 1895 a înfiinţat Pulberăria de la Dudeşti, pe care a condus-o mulţi ani. Istoria spune că  i s-a încredințat misiunea de a prelua de la austrieci un exploziv puternic, fulmicoton, folosit la acea vreme.Pentru îndeplinirea misiunii încredințate s-a deplasat la fabrica din Austria  și a reluat probele fizico-chimice prevăzute în Caietul de sarcini. Deoarece rezultatele au fost necorespunzătoare a refuzat transportul și a explicat autorităților române la ce pericole erau expuși militarii români. Ministrul de război de atunci avea , însă, alte interese așa că i-a retras misunea încredințată  și a trimis altă persoană pentru aducerea în țară a fulmicotonului.

Era deja colonel, din 1910, când a  luat parte la campania militară din Bulgaria din 1913 în calitate de comandant de regiment.Pentru  meritele demonstrate în luptă a fost avansat, în 1915, la gradul de General de brigadă. România intră în Primul Război Mondial în 1916. Generalul Grigore Eremia a primit comanda Diviziei a 15-a supranumită și ”de oțel” cu care a avut mai multe victorii. Printre acestea cea de la Oituz, din august 1917, rămasă în memoria neamului pentru deviza ” Pe aici nu se trece” și cea de la Mărășești pentru deviza ” Nici pe aici nu se trece”. Aceste victorii veneau după dezastrul de la Turtucaia , într-un moment critic pentru viitorul național al Principatelor Unite. Pentru curajul și profesionalismul său a primit numeroase dovezi de apreciere și recunoaștere.

Luptele de la Mărășești au durat aproape o lună, între 24 iulie și 21 august 1917, pe un front cu lungimea de 35 de km, fiind cea mai importantă din vara anului 1917. În aceste lupte, desfășurate inclusiv corp la corp, cu baioneta,   Armata română a pierdut 27.410 oameni ( morți, dispăruți, răniți), dar  a câștigat  ” viitorul” românilor. În aceste lupte a murit și eroina din Gorj,sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu.  Pe locul unde s-au desfășurat luptele a fost ridicat un Mausoleu, inaugurat la data de 18 septembrie 1938. Bustul sublocotenentului Ecaterina Teodoroiu, născută la  Vădeni, Tg.Jiu, este amplasat pe aleea personalităților  din fața Mausolelului. Drumul care face legătura dintre Panciu și Soveja , la ieșirea din satul Muncelu, comuna Străoane, este străjuit de un impunător monumet închinat Ecaterinei Teodoroiu ,ridicat pe locul unde eroina și-a jertfit viața.Am trecut pe acolo într-un august torid dar florile erau proaspte.Mergeam spre satul Câmpuri în care a trăit celebrul  Moș Ion Roată.

În dimineața zilie de 24 iulie a fost ordonată ofensiva de la Mărăști, ostașii români pornind la atac cu baioneta la armă și s-au angajat în lupte corp la corp. Victoria militară de la Mărăști a contribuit la ridicarea moralului ostașilor și a reprezentat o cotitură importantă în desfășurarea operațiunilor. Localitatea Mărăși este situată pe partea dreaptă a drumului  Panciu-Soveja. Și la Soveja s-a ridicat un Mausoleu  în cinstea eroilor neamului.

Luptele de la Oituz au început la două zile după cele de la Mărășești, în 26 iulie, cunoscând o intensificare în data de 29 iulie.Deviza ”Pe aici nu se trece” a contribuit la mobilizarea soldaților români și la succesul strategic al armatei române.

Închei acest episod cu îndemnul : Să ne reamintim istoria neamului nostru mergând pe străzile Craiovei!

Strada Ion Dezideriu Sirbu

Mi-am propus ca la această rubrică să  vă prezint   câteva istorisirii legate de numele străzilor din Craiova, în special numele personalităților din domeniul științei, din domeniul tehnicii. Apoi am considerat că  și personalitățile din alte domenii  trebuie prezentate la această rubrică pentru că în viața unei comunități toate profesiile sunt importante, fiecare personalitate își aduce contribuția sa  la  evoluția comunității în ansamblul ei. Este periculos să susținem că o categorie socio-profesională este mai importantă decât altele.Așa am ajuns la Ion Dezideriu Sîrbu, romancier, dramaturg, eseist, filozof, profesor de filozofie. Deși eu am terminat o facultate tehnică, iar profesia mea este de inginer, pot spune că Ion Dezideriu Sîrbu a fost unul dintre profesorii mei deși nu am fost niciodată în aceiași sală de curs. Afirmația mea se bazează pe faptul că i-am citit unele cărți în vremea în care eram student la Petroșani. În 1968 I.D.Sîrbu a publicat  ”Frunze care ard” , o piesă de teatru a cărei acțiune se petrece în Valea Jiului, în familia unui miner. Unul dintre evenimentele descrise în piesa de teatru – un accident de muncă în mină. Am învățat lecția despre tributul cerut de mină din piesa de teatru a lui I.D.Sîrbu. În anii petrecuți în Valea Jiului am fost martor la multe accidente miniere soldate cu morți.Unii dintre ei au fost colegi cu mine.Un alt eveniment descris de I.D. Sîrbu în piesa ”Frunze care ard” – o grevă a minerilor. În 1977 am fost martor la greva minerilor  de la Exploatarea minieră Lupeni. A fost o grevă adevărată deși evenimentul se petrecea în plină perioadă comunistă. Și rezultatele grevei au avut  efecte pe termen lung.

Din  cartea  ”Povestiri Petrilene” , publicată de  I.D.Sîrbu în 1973,  am învățat legende.  Am folosit povestirea despre apariția mineritului în Valea Jiului pentru organizarea unei seri de legendă la Muzeul mineritului din Petroșani, împreună cu tineri de la Teatrul din localitate. A fost un exercițiu de comunicare emoțională cu auditorul. Folosesc și azi, în discursurile mele, povestirea ”Cum a fost la început”. O legendă plină de învățăminte pe care o să v-o povestesc și dumneavoastră.

La început, după ce Dumnezeu a făcut lumea, a adunat toate bogățiile la un loc. Când grămada a fost gata, Dumnezeu s-a așezat pe tronul său , i-a chemat pe oameni și le-a spus că vrea să le împarată bogățiile cu dreaptă împărțeală. Omenii, aflând despre intenția lui Dumnezeu, s-au repezit și fiecare lua ce putea , lua ce apuca. În jurul grămezii s-au ridicat nori de praf de nu se mai vedea nimic în jur. Dumnezeu își zicea :Ce-am vrut și ce-a ieșit!

După un timp praful s-a așezat și Dumnezeu a văzut la marginea poienii doi oamnei care stăteau smeriți și așteptau.

–Ce-i cu voi, fiii mei? i-a întrebat Dumnezeu.

–Păi de, Doamne, am venit și noi la dreapta împărțeală pe care ne-ai promis-o.

–O! Fii mei, ați văzut și voi ce s-a întâmplat. N-a mai rămas nimc. Nu mai am ce se vă dau.

Oamenii au dat să plece dar Dumnezeu i-a oprit:

–Stați! Stați! În vârful grămezii am pus piatra nestemată a muncii și a cinstei. Am observat că nimeni nu a vrut-o dar nu știu unde este. Căutați-o! Dacă o găsiți, a voastră să fie!

Primul a început să scurme pământul în căutarea pietrei nestemate a muncii și a cinstei și așa s-a născut țăranul. Al doilea a început să sape adânc în pământ în căutarea pietrei nestemate a muncii și a cinstei și așa s-a născut minerul.

Povestesc adesea această legendă plină de învățăminte.

Sunt convins că nu este bunic din Craiova  care să nu-l fi urmărit pe Biju , ursul din gropa din Parcul Romanescu, ținându-și,  grijuliu, de mână nepoții. Oare cum a apărut această groapă?  Povestea ursului din groapă și strădania zadarnică a doi copii miloși de a elibera ursul captiv  a fost descrisă cu măiestrie de I.D.Sîrbu în romanul ”Dansul ursului”. Dacă nu l-ați citit încă, vă sugerez să nu mai amânați. Nu este numai o poveste. Este o lecție de viață predată cu har  de I.D.Sârbu. El a învățat lecția despre viață  chiar de la …Viață.

I.D.Sârbu s-a născut la data de 28 iunie 1919 în orașul minier Petrila, pe strada Zorilor nr. 6. A urmat liceul din Petroșani , iar în 1940  s-a înscris la Universitatea din Cluj, Facultatea de Litere și Filosofie, refugiată atunci la Sibiu. Aici, la Facultate , l-a cunoscut pe Lucian Blaga profesor la disciplina Filosofia culturii. I.D.Sîrbu a debutat ca gazetar în aprilie 1941 cu articole despre muncitori, despre mineri, despre greva minerilor din 1941 pe care a transpus-o mai târziu în piesa de teatru ”Frunze care ard”.Pentru că temele articolelor nu au plăcut autorităților, I.D.Sîrbu este concentrat și trimis pe front în toamna anului 1941.A căzut prizonier dar a reușit să evadeze, apoi a parcurs 2000 de km ca să se întoarcă acasă.În 1945 a obținut Diploma de absolvire a Universității din Cluj.În 1947 îl întâlnim aici ca asistent al lui Lucian Blaga. A ocupat și funcția de conferențiar la Conservator. Nu pentru mult timp pentru că Lucian Blaga nu era în grațiile noii puteri, fiind considerat un filosof cu idei reacționare, iar I.D.Sîrbu a refuzat să semneze un denunț  împotriva lui Blaga, denunț  fabricat de autorități.    A fost arestat pe 17 septembrie 1957 și condamnat sub acuzația de uneltire împotriva regimului pentru că în piesa de teatru ”Sovrom cărbune” descria modul în care erau jefuite zăcămintele de cărbune ale României.Nu a contat că, în vremuri grele a scris despre lupta sindicală a muncitorilor, a minerilor. La ieșirea din închisoare, februarie 1963, a lucrat câteva luni  ca vagonetar la mina Petrila, apoi ca mașinist la Teatrul din Valea Jiului.

În 1964 i-a fost stabilit domiciliul forțat la Craiova.După o perioadă de interdicție a publicat piese de teatru, povestiri, romane pentru copii. A fost secretar literar al Teatrului Național din Craiova.Este interesant de menționat că Marin Preda s-a inspirat din biografia lui I.D. Sîrbu pentru  romanul  „Cel mai iubit dintre pământeni” . Victor Petrini din roamn este I.D.Sîrbu  din realitate.

S-a stins din viață în data de 17 septembrie 1989 și este înmormântat în cimitirul Sineasca.

O sală a Teatrului Național din Craiova poartă numele I.D.Sîrbu.Bustul lui I.D.Sîrbu făcea parte din ”Aleea Marilor personailtăți din Craiova”  amplasată lângă Teatrul Național din Craiova. O stradă din Craiova,situată în cartierul Valea Roșie, se numește  Ion Dezideriu Sîrbu. Strada I.D.Sîrbu pornește din strada Rovinari, intersectează strada Henri Coandă, trece pe lângă Stadionul Electroputere și Colegiul Ștefan Odobleja, apoi se înfundă în gardul uneia dintre unitățile militare de pe strada Caracal.