Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să discutăm despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

Afirm, adesea, că „Istoria este ca o busolă care indică de unde s-a plecat, unde s-a ajuns, dar mai ales ne dă „energia” pentru a merge mai departe.

Au fost oameni care au învățat carte în altă limbă decât limba maternă. Au fost oameni care, deși găseau cu greu cărți scrise în limba română, le-au căutat, le-au găsit dar, mai ales, le-au citit. Au fost oameni care, cu greu, au aflat  câte ceva despre   istoria neamului apoi, când au știut mai multe, le-au scris pe multe pagini pentru ca cei din vremea de acum să știe. Unul dintre acești oameni a fost Gheorghe Barițiu.           

Gheorghe Barițiu, sau George Barițiu, s-a născut la data de 24 mai 1812 în localitatea Jucul de Sus, situată lângă Apahida și Căianu, la 20 km nord de Cluj-Napoca, pe drumul spre Dej. A fost primul copil al familiei Ioan Pop Barițiu,  preot greco-catolic, căsătorit  cu  Ana Rafila, fiica preotului  ortodox Simion Cornea. Acasă vorbea limba română. A urmat școala primară în localitatea Rimetea, situată în apropiere de Turda. Aici a învățat în limba maghiară  dar  cunoștea bine  germana, latina și franceza.

            În 1824 s-a înscris la gimnaziul din Blaj, oraș în care s-au format mulți oameni de cultură din Transilvania, unde a avut profesori cu calități didactice deosebite, continuatori ai Școlii Ardelene. Din 1827 a urmat  liceul romano-catolic din Cluj, capitala Marelui Principat al Transilvaniei, și a continuat la facultatea de filozofie, timp de doi ani, 1829-1830.

Deși se găseau cu dificultate, a citit multe cărți în limba română, în special cărți legate de istoria românilor.

Stimați ascultători, pentru ca dumneavoastră să aveți un reper temporal, precizez că în 1826, adică aproape în aceiași perioadă,  Petrache Poenaru, născut lângă Bălceștii din Vâlcea, își completa studiile inginerești la Ecole Polytechnique din Paris.

Dar să revenim  la Gheorghe Barițiu.

Gheorghe Barițiu, student la facultatea de filozofie, a studiat fizica, chimia, mecanica, matematica, istoria universală, filologia, filosofia și morala. Așadar, discipline fundamentale care i-au format cultura generală și cultura de specialitate.

Își începe activitatea didactică în 1835 la Liceul din Blaj.  Apoi, împreună cu Timotei Cipariu,  face o călătorie lungă prin orașele din Transilvania. La final au rămas o vreme la București unde s-a întâlnit cu personalitățile vremii: Ion Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Iancu Văcărescu, Cezar Boliac, Petrache Poenaru, Eftimie Murgu. Se poate spune că, în această călătorie, a cunoscut realitatea românească.

În 1836 s-a stabilit la Brașov unde  s-a angajat să înființeze o școală  cu predare în limba română și germană pentru copii brașovenilor.  A început cu 12 elevi  dar numărul  lor a crescut datorită principiilor progresiste pe care le-a adoptat și prestigiului său pedagogic și moral.

Un popor are nevoie de cultură, iar cultura se construiește cu ajutorul școlii și al  ziarelor. În 1838 Gheorghe Barițiu înființează, la Brașov, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei, Gazeta de Transilvania, iar la Blaj  revista literară  numită „Foaia pentru minte, inimă și literatură”.   Primul număr al Gazetei de Transilvania conținea chemarea „Deșteaptă-te și tu, române”. Pentru dezvoltarea creației literare, pentru îmbogățirea limbii și literaturii române a încurajat traducerile din alte literaturi și culegerea folclorului românesc. Ambele publicații erau difuzate și în Țara Românească și în Moldova. La realizarea acestor publicații a fost ajutat și de Andrei Mureșanu, cel care, în mai 1848, a scris  poemul ” Deșteaptă-te, române” devenit, în 1990, imnul de stat al României.

Mai mult, pentru știrile locale a găsit corespondenți în mai toate localitățile din Transilvania, Moldova și Muntenia. Și la Craiova avea un corespondent.

Articolele erau legate de problemele agricole, industriale, comerciale și bancare, adică de viața economică a celor trei regiuni încă nereunite, studiile alternând cu reportaje și polemici aprinse. Trebuie menționat că prin articolele publicate, Gheorghe Barițiu  încerca să ofere răspunsuri, soluții la problemele abordate.

Timp de opt ani, între 1838 și 1846, a publicat, în Gazeta de Transilvania, articole cu caracter educativ în care erau evocate personalități  din istoria Europei, printre care Napoleon Bonaparte.

 A susținut crearea unei rețele de căi ferate, luptându-se  cu cei care se împotriveau noilor mijloace de transport, introduse  deja în Europa. Prin articolele sale s-a opus legilor și practicilor de maghiarizare a populației românești din Transilvania.

În 1851, din inițiativa sa, a lui Timotei Cipariu și a lui Andrei Șaguna, s-a înființat  „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român”, ASTRA, care a avut un rol important în emanciparea culturală și politică a românilor. În 6 august 1888, Gheorghe Barițiu a fost ales președinte al asociației ASTRA, poziție din care  a elaborat  lucrarea istorică „Studii asupra locuitorilor, porturilor și obiceiurilor din diferite ținuturi, asupra hranei, esteticii, etnologiei și psihologiei românilor” și a organizat, la Brașov, prima expoziție de industrie casnică românească.

Din inițiativa sa s-a înființat, la Sibiu, primul gimnaziu de fete precum și  Muzeul de Istorie și Etnografie. Gheorghe Barițiu a inițiat editarea  lucrării „Enciclopedia României”, publicată la Sibiu, în trei volume, între  1898 și 1904,   și a colecției „Biblioteca populară”.

A fost, în 1866, unul dintre  cei 21 de membri fondatorii ai Academiei Române, care reprezentau Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Basarabia. Între 1879 și 1885 a fost Președintele Secției de Istorie.

La începutul anului 1893, ca recunoaștere a contribuțiilor sale la dezvoltarea științei și culturii, a  fost  ales Președinte al Academiei, funcție de care nu s-a bucurat mult deoarece, după câteva luni, în 2 mai 1893, la vârsta de 80 de ani, a trecut la cele veșnice. Este înmormântat la Sibiu, în curtea  Bisericii dintre  Brazi.

             Transilvăneanul  Gheorghe Barițiu a intrat în istorie   ca  excelent om de școală,  cu vederi didactice progresiste,  ca luptător pentru   dreptul la limba și cultura națională, ca revoluționar de la 1848, ca fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

            Gheorghe Barițiu s-a remarcat și ca istoric. A scris o amplă monografie, „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă”, în trei volume,  publicate între 1889 și 1891. A mai scris și alte lucrări printre care, în 1877, „Noțiuni relative la economia socială și la istoria civilizației în Transilvania”.

            Pentru a cinsti memoria lui Gheorghe Barițiu, numele său a fost atribuit  mai multor instituții de cultură, unor licee și unor străzi din multe localități printre care   Cluj-Napoca, Baia Mare, Sibiu, Brașov, Jucu de Sus, Craiova. Statuia lui a fost amplasată în Parcul ASTRA din Sibiu încă din 1912. O altă statuie există la Brașov. Pentru aducere aminte despre Revoluția de la 1848, despre Marea Adunare Națională  de la Blaj din 3-5 mai 1848, a fost  amenajat aici, la Blaj,  Ansamblul monumental Gloria, care cuprinde busturile contemporanilor lui Gheorghe Barițiu, inclusiv bustul acestuia. Un bust a fost ridicat și în comuna Jucu de Sus, localitatea în care a văzut lumina zilei Gheorghe Barițiu.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Gheorghe Barițiu din Craiova. Este una dintre străzile centrale ale orașului. Face legătura între strada Jean Negulescu, fostă Borzești, și Bulevardul  Carol I. Pe partea stângă au mai  rămas doar opt case, parcă încremenite  de spaima demolării, înghesuite una în alta. Zugrăveala de la exterior trădează trecerea anilor de așteptare a unor vremuri mai bune. Pe partea dreaptă, spectacolul obișnuit din spatele unui bloc a cărui față este îndreptată spre o arteră principală, Calea București. Mașinile parcate  pe dreapta și pe stânga  fac parte din peisajul specific străzilor din zona centrală a orașului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică

Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să discutăm despre Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

            Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii s-au îmbolnăvit din toate timpurile. În antichitate, oamenii, oamenii de știință, considerau  că maladiile sunt provocate de niște făpturi mici care ajungeau în corpul omului. Pentru  a evita îmbolnăvirea s-au formulat norme igienice stricte care, în multe cazuri, au dat rezultate deși micile făpturi nu puteau fi văzute.

            Prin  1600  se inventează microscopul. În 1665 Robert Hooke folosește microscopul în scop biologic.          Pe la 1880 Louis Pasteur se ocupa de conservarea vinului și de sănătatea  oamenilor. Pentru conservarea vinului a  pus la punct  o metodă numită, acum, pasteurizare prin care sunt distruse microorganismele. A găsit și microorganismele, adică micile făpturi care îi îmbolnăveau pe oameni. A găsit și metoda prin care oamenii se puteau apăra de aceste mici făpturi: metoda se numește vaccinare. Tot atunci, adică pe la 1882, lucrează cu un tânăr medic cu rădăcini românești, care va duce mai departe metoda imaginată de Pasteur. Acest tânăr era Victor Babeș.

Victor Babeș, deși are rădăcini bănățene, s-a născut  la Viena, în data de 28 iulie 1854, fiind al doilea copil din  familia  avocatului Vincențiu Babeș și Sofia Babeș. Tatăl său avea 30 de ani și  îndeplinea funcția de secretar al Înaltei curți de casație și justiție a  Austriei. Printre alte atribuiții o avea și pe aceea de a pleda pentru drepturile românilor din Transilvania, Bucovina și Banat. Copil dotat, Victor Babeș,  obține, la Viena, certificatul de absolvire  a claselor primare  după care urmează gimnaziul la Lugoj, apoi Liceul piariștilor din Buda. Aici, la Liceu, dă lecții altor copii reușind să-și ajute financiar familia, mai ales că tatăl său, Vincențiu Babeș  fusese îndepărtat din magistratură pe motiv că pledoariile sale sunt mult prea patriotice.

După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din Budapesta de unde, după un an, în toamna anului 1872  este înscris în anul doi la Facultatea de Medicină din Viena. Este captivat  de cursul de anatomie patologică, predat de profesorul Carl von  Rokitansky.

În 1875 ocupă un post de asistent la catedra de anatomie patologică a Facultății de Medicină din Budapesta. În 1881 obține titlul de doctor  pentru specializările chirurgie, oftalmologie și obstretică.

Publică mai multe articole, în reviste de specialitate, articole din care rezultă calitățile de cercetător dar și conturarea  domeniul în care dorea să  găsească soluții, bacteriologia, domeniu inițiat de Pasteur.  Dintre aceste articole amintesc doar „Cercetări experimentale asupra studiului influenței sistemului nervos asupra modificărilor patologice ale pielii”.

Deoarece  activitatea de cercetare de  la Facultatea de Medicină din Budapesta  nu îi oferea condițiile pe care și le dorea, în 1882 pleacă într-o călătorie profesională prin Germania și Franța. Împreună cu profesorul André Victor Cornil  elaborează primul  Tratat de bacteriologie  medicală, publicat în 1885 la Paris. În cercetările sale, Victor Babeș a corelat studiul leziunilor cu studiul bacteriilor,  cu studiul clinic, cu analiza  transmiterii bolii. Altfel spus,  a avut o viziune  sistemică urmărind legătura cauză-efect. În 1887, Academia de Științe din Paris  i-a premiat cartea „Bacteriile și rolul lor  în etiologia, anatomia și histologia  patologică a bolilor infecțioase”. Ședința de premiere a fost prezidată de Louis Pasteur.

Victor Babeș a explicat fenomenul de antibioză, pe care l-a cercetat în perioada 1883-1893, și a intuit inventarea antibioticelor. Iată ce spunea în 1885 despre antibiotice, pe care le-a numit substanțe difuzabile: „Va veni o vreme când chimiștii vor reuși să purifice aceste substanțe  difuzabile utilizându-le în terapie”.

Recunoașterea de care se bucura Victor Babeș obligă conducerea Facultății de Medicină din Budapesta să-i creeze un post  de profesor, pe care a funcționat doi ani, din 1885 până în 1887.

În luna ianuarie 1886 Victor Babeș  îl asistă pe Louis Pasteur la prepararea vaccinului antirabic și învață repede  cum poate fi aplicat. Mai mult, observă care ar fi posibilitățile de îmbunătățire a vaccinului din punct de vedere medical și al modului de administrare.   Louis Pasteur spera ca Victor Babeș să lucreze în continuare cu el, la Paris. Un concurs  de împrejurări, inclusiv  vizita  Ministrului Instrucțiunii Publice de la acea vreme,  Dimitrie Sturza,   face ca Victor Babeș să fie numit  profesor la Facultatea de Medicină din București și medic primar în spitalele din țară. Menționez că până atunci funcționase la Facultatea din Budapesta.

Mai mult,  parlamentul de la București aprobă înființarea unui Institut de patologie și  bacteriologie.  Așa se face că din 10 august 1887, Victor Babeș   se implică în amenajarea Institutului de patologie  în  fostul Palat  Bibescu Vodă, situat în apropierea Dealului Mitropoliei. După doisprezece ani, în 1899,  institutul a fost mutat într-un sațiu nou construit, situat și în prezent pe Splaiul Independenței nr.99-101, unde funcționează  sub numele „Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”.

Institutul a avut, la început, patru secții. Prima secție, denumită mai târziu  Secția de bacteriologie și anatomie patalogică, era destinată  cercetării bolilor infecțioase la om.  La vremea aceea, adică în 1888  a fost condusă de doctorul Gheorghe Marinescu, cel care se va afirma, mai târziu, ca savant în neurologie.  În secția a doua, condusă de medicul veterinar  Constantin  Starcovici, se cercetau bolile infecțioase la animale. Secția a treia, condusă de  Aurel Babeș, doctor în chimie, fratele lui Victor Babeș, se ocupa de cercetări  de chimie patologică și biologică. În sfârșit,  secția a patra se ocupa de tratamentul antirabic, fiind condusă de doctorul Emil Pușcaru.

Pentru publicarea rezultatelor  cercetărilor  efectuate în institut, încă din 1889 a fost inițiată apariția Analelor Institutului  de patologie și bacteriologie  din București. Mai târziu, în 1893 a inițiat publicația „România medicală”, respectiv în 1895 „Archives des sciences médicales”.

S-au  efectuat cercetări privind  pelagra și enterohepatita la om.

În vremea aceea, bântuiau câteva molimi  care făceau prăpăd prin cirezile de animale: boala secetei, udeala roșie. Prin cercetările conduse de Victor Babeș s-a stabilit că agentul patogen era un parazit care, pătrunzând  și dezvoltându-se în învelișul celulei roșii, îl rupe determinând înroșirea urinei. Babeș numește  acest parazit „hematococus”.  Aplicând aceeași metodă de cercetare descoperă  cauza bolii numită „cârceagul oilor”. Ca recunoaștere a contribuției lui Victor Babeș în acest domeniu, lumea științifică numește aceste  boli „babesioze”.

În 1893 este primit în Academia Română. Mai târziu, a fost ales, de două ori, vicepreședinte, între 1899-1900 și 1918-1919.

Totuși, una dintre contribuțiile fundamentale aduse de Victor Babeș, se referă la seroterapie,  adică metoda  de „combatere a unei boli  microbiene prin tratarea ei cu serul din sângele celor care s-au vindecat de aceea boală”. Serul astfel obținut conține anticorpi care neutralizează microbul și toxinele produse de microb. Metoda pusă la punct de Victor Babeș, seroterapia, a fost privită ca o mare victorie  în lupta cu bolile microbiene.

Trebuie să menționez și tratamentul contra turbării. Vaccinul antirabic a fost descoperit de Louis Pasteur prin prepararea unui ser prelevat de la câini turbați.  Victor Babeș a plecat de la un virus izolat de la lupi turbați, iar serul antirabic  conține anticorpi gata pregătiți,  tratamentul fiind mult mai eficient.

Merită menționată prepararea  serului antidifteric care a fost, apoi, produs în mii de doze distribuite  spitalelor sau vândute în farmacii.

Trebuie să  vă spun că, la insistențele lui Victor Babeș, s-a construit, în 1889, un sistem de alimentare cu apă a Bucureștiului, sistem dotat  cu filtre cu nisip  și  cu un sistem  de sterilizare a apei. Constructorul sistemului de alimentare cu apă a fost inginerul  Elie Radu, cel care a construit și calea ferată Craiova-Calafat. Cu siguranță, acest sistem de alimentare cu apă i-a ferit pe bucureșteni de epidemia de holeră din 1892.

Dacă vorbim de holeră, trebuie spus că  Victor Babeș a preparat un vaccin antiholeric folosit de Armata Română în Războiul Balcanic din 1913.

Victor Babeș ține conferințe și publică articole din care rezultă starea de sănătate din România la începutul  secolului XX. Iată doar câteva titluri: Regenerarea poporului român,  Tuberculoza și combaterea ei, Expunere de motive  pentru crearea unui Minister al Sănătății Publice.

În 1918, după Marea Unire, Conducerea Universității din Cluj  îi trimite o  scrisoare:„ Consiliul Dirigent roagă pe domnul profesor Babeș să aducă jertfa de a primi catedra  de  Anatomie patologică și de bacteriologie la noua universitate al cărei tineret va fi fericit să urmeze  vestitele cursuri ale profesorului Babeș”.

În martie 1925, la propunerea Ministerului Instrucțiunii Publice, „Institutul de patologie și bacteriologie” din București va primi numele „Institutul dr.Victor Babeș”, „ca un omagiu pentru multele descoperiri fundamentale pornite de aici și destinate să renoveze știința medicală, să ridice sănătatea publică mondială și în special să regenereze sanitară a poporului român”.

Victor Babeș a încetat din viață în 19 octombrie 1926. Avea 72 de ani.

Un bust care îl reprezintă pe  dr.Victor Babeș este amplasat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În București funcționează  Muzeul memorial  dr. Victor Babeș. Mai multe spitale poartă numele dr. Victor Babeș.  Câte o strada din Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș și multe alte orașe poartă numele  dr. Victor Babeș.

Spitalul   de boli infecțioase din Craiova, situat pe strada Sărari,  are rădăcini  care încep de la 1900, iar din 1957 i s-a atribuit numele Dr.Victor Babeș. Un bust al doctorului Victor Babeș este amplasat în Grădina Botanică din Craiova.

La finalul acestui episod, pentru  consolidarea informațiilor despre dr. Victor Babeș, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare prin Grădina Botanică din Craiova. De la intrare, mergeți spre sere. Bustul doctorului Victor Babeș  este într-o companie selectă: poetul Alexandru Macedonski și profesorul Alexandru Buia.

De aici mergeți pe Calea București, până la intersecția cu strada Sărari.  Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftizilogie, înființat prin 1900, are, din 1957, patronimul dr. Victor Babeș.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personaliăți din știință și tehnică

Heinrich Schliemann, arheolog pasionat de găsirea zidurilor cetății Troia.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” mi-am propus să vă spun câteva vorbe despre pasiunea cu care Heinrich Schliemann a făcut săpături arheologice pentru găsirea zidurilor cetății  Troia.

Am învățat la școală, la Istorie, la Istoria antică, despre  războiul dintre cetățile Troia și Sparta. Mai țin minte și alte detalii despre acest război, un amestec între legendă și adevăr. Totuși, detaliul pe care l-am  reținut și l-am urmărit  este legat de Calul Troian. Troia a fost asediată de spartani care nu reușeau să pătrundă în cetate. Într-o seară au simulat că se retrag și  au lăsat, la poarta cetății Troia, un cal imens din lemn. Părea un cadou lăsat de spartani pentru oștenii din cetatea Troia. Aceștia, păcăliți,  l-au împins în curtea cetății. Numai că, din interiorul calului de lemn, Calul Troian, au ieșit soldați spartani care au  reușit să deschidă porțile cetății, pe  care, apoi, au năvălit  ceilalți soldați spartani.

Această luptă, descrisă de Homer în poemele epice Iliada și Odiseea, pare să fie mai mult o legendă decât un fapt istoric, motiv pentru care mulți arheologi au făcut săpături pentru aflarea adevărului. Printre aceștia se numără și arheologul german  Heinrich Schliemann.

Heinrich Schliemann s-a născut la data de 6 ianuarie 1822 în orașul Neubkow, din nordul Germaniei,  situat la 10 km de Marea Nordului. Tatăl său era preot și îi povestea, adesea legendele care circulau despre satul lor. Într-una dintre ele se spunea că în cimitirul satului, cu mulți ani în urmă  a fost  îngropat un copil pus într-un  pătuț din aur.

Heinrich Schliemann încă nu împlinise 8 ani când a primit, cadou, o carte:  Istoria universală pentru copii.  A fost impresionat de tragedia orașului Pompei, acoperit la lava  vulcanului Vezuviu. Ilustrația bogată   despre zidurile și bastioanele  Cetății Troia și discuțiile  cu tatăl său despre poemele epice  scrise de Homer,  i-au dezvoltat imaginația tânărului Heinrich.  Acesta și-a propus ca, într-o zi, să scoată la lumină  zidurile Troiei. Mânat de aceste visuri a început să învețe sârguincios latina. A ajuns la un nivel atât de ridicat  încât a reușit să scrie un eseu în limba latină despre Războiul Troian.

Totuși, dificultățile materiale  care s-au abătut asupra familiei Schliemann, l-au obligat pe tânărul Heinrich, deja admis la liceu,  să renunțe la studiul latinei  și să urmeze o  școală profesională. A lucrat într-o băcănie până la vârsta de 19 ani când a hotărât să facă o schimbare radicală în viața lui. A plecat la Hamburg  și s-a îmbarcat pe  vasul Dorothea, un vapor destinat pasagerilor dar și transportului de marfă. În 28 noiembrie 1841 vasul a ridicat ancora îndreptându-se spre America de Sud. A navigat puțin pentru că o furtună năprasnică a scufundat vasul. Heinrich Schliemann, împreună cu marinarii care deserveau nava au reușit să se salveze, ajungând în Olanda, la Amsterdam. Consulatul  din Amsterdam i-a găsit  de lucru la o societate comercială din Amsterdam. Aici, obligat de împrejurări, învață engleza, franceza, olandeza, italiana și portugheza. Cartea, învățătura de carte, limbile străine, i-au deschis drumul  către un nou loc de muncă la societatea comercială B.H.Schröder.

Vă reamintesc, stimați ascultători,  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele pentru oamenii de azi și, de aceea, o să vă redau, pe scurt, metoda practicată  de Heinrich Schliemann, expusă în autobiografia sa: „ Se va citi mult cu voce tare. Se va evita cu orice preț să se traducă. Se va studia timp de o oră pe zi. Se vor  scrie compuneri pe temele de interes. Un profesor va corecta compunerile elevului. Se vor memora corecturile făcute și se vor recita în următoarea oră de studiu”. Aș putea să adaug  că metoda depinde de la om la om, dar fără un studiu perseverent nu se pot face progrese.

Dar să revenim la Heinrich Schliemann.

Aici, la noua firmă, în 1844, constată  că aveau nevoie de oameni care să știe limba rusă așa că, folosindu-și aptitudinile pentru limbi străine, învață repede să scrie,  în limba rusă, corespondența  companiei  Schröder. După doi ani, în 1846, când avea  douăzeci și patru de ani,  este trimis la Sankt Petersburg. Aici se ocupa  cu intermedieri comerciale de materii prime cum ar fi indigoul, folosit ca materie primă pentru vopselele textile, sau salpetrul de Chile,  folosit pentru prepararea prafului de pușcă, sau zahăr și altele. Clienții erau din toată lumea. Heinrich Schliemann știa să profite de orice oportunitate. A adunat o avere considerabilă.

Deși afacerile îi ocupau tot timpul, îi consumau o bună parte din energie, nu a uitat visul din copilărie: să descopere relicvele istorice ale Greciei antice, turnurile cetății Troia, îngropate sub pământ, pe nu se știe unde. Acum avea bani și putea să se ocupe de visul care i-a legănat copilăria. S-a pregătit metodic, ca de obicei: a învățat greaca modernă, a învățat greaca veche apoi a învățat limba arabă. Așadar,  în 1858 știa toate limbile de care avea nevoie pentru studiul civilizațiilor mediteraneene.

În 1863, când avea 41 de ani, lichidează afacerile și pleacă într-o călătorie de documentare arheologică. Pornește din Germania, traversează Marea Mediterană și se oprește în Tunisia. Aici vizitează Cartagina. Ajunge în Italia și vizitează Pompei, despre care citise în „Istoria universală pentru copii”. Traversează Egiptul, merge spre India pentru a studia ruinele hinduse. Ajunge în China și vizitează Marele  Zid chinezesc. Traversează oceanul pentru a vizita Japonia, apoi calcă și pe pământ american. Vizitează ruinele aztece din Mexic. Acest periplu a durat doi ani. Deși se simțea pregătit pentru a descoperi relicvele istorice ale Greciei antice, în stilul său metodic în care și-a pregătit acțiunile, a decis ca, mai întâi, să se înscrie la Universitatea  din Sorbona pentru a studia arheologia și istoria antică. Avea 43 de ani când s-a înscris la universitate.

În 1868 a plecat spre Grecia și s-a oprit pe insula Itaca,  o  insulă de 95 km². Pe această insulă, Itaca, patria lui Ulise, se petrec cele povestite de Homer  în poemul epic Odiseea.  Apoi a vizitat  Micene, vechiul centru al civilizației grecești unde, conform celor afirmate de Homer, se găsește mormântul lui Agamemnon.

Apoi, trecând prin strâmtoarea Dardanele, s-a îndreptat  spre Asia Minor, în cătarea locului  unde se presupunea că s-ar găsi ruinele cetății Troia. A făcut săpături ca un  arheolog,  dar fără să respecte toate  regulile acestei științe, iar rezultatele le-a publicat, în 1869, în cartea „Itaca, Pelopones și Troia”.

Pentru a avea un reper istoric, stimați ascultători, vă reamintesc că în 1869 s-a finalizat construcția căii ferate  București-Giurgiu și s-a inaugurat clădirea Universității din București.

Deși cartea conținea informații inedite, a fost ignorată de comunitatea  arheologilor.   Această indiferență a specialiștilor l-a determinat să-și facă un plan de săpături arheologice, așa cum învățase la Sorbona, pentru a găsi ruinele Cetății Troia. A avut nevoie de o autorizație din partea guvernului turc pentru a începe săpături în localitatea Isarlâk,  pe care el, Heinrich Schliemann, o identificase pe baza unor studii comparative. Săpăturile  au început în octombrie 1871 și s-au desfășurat timp de doi ani, până în mai1873.

Norocul este de partea celui care caută.  Heinrich Schliemann a scos la iveală, de sub stratul de pământ, un oraș din Epoca Bronzului, care aparținea  civilizației miceniene, adică din perioada descrisă de Homer. Deși contemporanii lui Heinrich Schliemann au contestat  valoarea descoperirilor făcute, el a continuat să sape  în zona Micene, locul  menționat de Homer, în poemul epic Odiseea, unde ar fi  fost îngropat Agamemnon, eroul Războiului  Troian. I-au trebuit trei ani pentru a primi autorizația necesară pentru începerea săpăturilor. Heinrich Schliemann are succes și de această dată. A descoperit un ansamblu funerar rotund, mare, cu  cincisprezece  seturi de oseminte și, mai ales, o mască de aur, menționată și de Homer.  Deși visul lui Heinrich Schliemann era să demonstreze că  faptele descrise de Homer s-au petrecut cu adevărat, a înțeles că într-o cercetare arheologică trebuie  utilizate metode științifice  care să conducă la descoperiri cu adevărat valoroase, încadrate corect  din punct de vedere istoric așa că nu s-a mai grăbit să anunțe că a descoperit Troia.

Deși a început să aibă  dureri la una dintre urechi, și-a continuat săpăturile în Creta, iar apoi în Egipt, neglijând    deteriorarea stării de sănătate. Când durerile din ureche deveniseră  insuportabile, a plecat singur din Atena și s-a internat, în 15 noiembrie 1890, la spitalul Universității din Halle, din Germania. Rezultatul operației nu era îmbucurător dar, din dorința de a fi împreună cu familia pentru a sărbătorii Crăciunul, Heinrich Schliemann, pleacă spre Napoli pentru a se îmbarca pe un  vapor cu destinația Atena. Din păcate, chiar înainte de îmbarcare, s-a prăbușit pe stradă, nu a beneficiat de o îngrijire medicală adecvată și nu a mai putut fi salvat.

În 4 aprilie 1891 a fost înmormântat,  în cadrul unei ceremonii cu onoruri naționale la care au participat personalități din domeniul arheologiei precum și diplomați din multe țări. Istoria spune că în sicriu, alături de trupul neînsuflețit al arheologului, au fost puse  câteva volume din „Iliada” și „Odiseea”,  poemele   scrise de Homer.

 La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre arheologul Heinrich Schliemann, vă sugerez să faceți o excursie la Corabia, pe malul Dunării, unde puteți vizita  Muzeul arheologic al Cetății Sucidava.

Istorici și arheologi  au adus  la lumină zidurile și au amenajat  atractiv, civilizat,  Muzeul  arheologic al Cetății Sucidava. Printre cele ce pot fi vizitate se numără și fântâna secretă de unde se alimentau cu apă locuitorii cetății. Alaiul de nuntă  din zilele noastre,  din satul Celei, însoțește  mireasa până la fântâna din vechea cetate, la care se ajunge printr-un tunel. Vizitatorul își poate imagina că, pe treptele de acolo, coboară …în istorie!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică       

André-Marie Ampère şi unitatea de măsură a curentului electric

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre André-Marie Ampère şi unitatea de măsură a curentului electric.

În discuţiile noastre  obişnuite  folosim adesea expresia  “ curent electric ” şi sintagme care conţin întreaga expresie sau numai cuvântul” curent”:

• S-a întrerupt curentul electric.
• Merg să plătesc curentul electric.
• Am nevoie de un conductor care să suporte un curent mai mare.

Asociem  expresia „curent electric”  cu notiunea „amper”.

     –   Vă rog să-mi daţi  o siguranţă electrică de 16 A.

    –   Este nevoie de un amperaj mai mare pentru a putea suda aceste piese.

   Unele dintre aceste sintagme sunt  incorecte din punct  de vedere tehnic, din punct de vedere electrotehnic, din punct de vedere academic, dar asta este altă problemă.

            Expresia „curent electric” a  fost folosită, acum peste 200 de ani de către  de fizicanul André-Marie Amper.

André-Marie Ampère  s-a născut la data de 20 ianuarie  1775 în localitatea Polémieux de lângă Lyon . Tatăl  său, Jean-Jacques Ampère,  un om instruit, era un comerciant înstărit  care, aplicând principiile educaţioanle ale lui Jean-Jacques Rousseau l-a încurajat să se documenteze  liber atât în biblioteca sa cât şi prin observaţii asupra naturii. Mama sa era  o femeie credincioasă şi l-a educat pe André-Marie în credinţa catolică. A găsit în bibliotecă multe capodopere ale  iluminismului francez printre care Histoire naturelle, generale et particulière, a lui Georges-Louis Leclerc,  şi Encyclopédie d’Alembert a lui Denis Diderot şi Jean Le Rond.

Istoria spune că părinții au invitat un profesor  de matematică să-i predea lecții lui André-Marie. După câteva întâlniri profesorul a înțeles că acesta este un elev extraordinar  pe care nu are ce să-l mai învețe.

 Din păcate, Jean-Jacques Ampère, tatăl lui André-Marie a fost ghilotinat, pe 24 noiembrie 1793, la cucerirea Lyon-ului de către armata republicană. André-Marie Amper  avea atunci   18 ani.           Copilul André-Marie Ampère  a manifestat  un interes special pentru studiu fiind interesat de matematică dar şi de botanică, poezie şi muzică. Istoria spune că la 12 ani stăpânea toate cunoştinţele de matematici  disponibile la vremea aceea. La 13 ani a scris un tratat despre secţiunile conice, iar  la vârsta de 14 ani citea cu pasiune toate cele douăzeci de volume ale Enciclopediei franceze. La vârsta de 18 ani cunoştea, pe lângă limba franceză, italiana, latina şi greaca. Istoria spune că puterea sa de memorare a fost atât de mare încât şi spre sfârşitul vieţii  era capabil  să recite pagini întregi din Enciclopedie.

André-Marie Ampère   a asimilat creativ  ceea ce a citit.

După moartea tatălui său, între anii 1796-1801, a predat la diferite şcoli din Lyon. În 1797 s-a logodit  cu Julie Caron, care provenea dintr-o familie înstărită şi cu care s-a căsătorit în 2 august 1799. După căsătorie, în 1800, s-a născut fiul lor Jean Jacques, botezat aşa în amintirea tatălui său, care va deveni mai târziu un scriitor recunoscut, membru al Academiei Franceze.  In aceiaşi perioadă   a publicat prima sa lucrare ştiinţifică  despre teoria probabilităţii: „Consideraţii  asupra teoriei matematice a jocurilor”.  Datorită noutăţii  subiectului tratat şi a soluţiilor  pe care le-a propus  în această lucrare a fost numit, în 1802,  profesor de fizică şi chimie la Şcoala Centrală din  Bourg-en-Bresse  unde funcţionează doi ani, până în 1804. Se face remarcat şi aici pentru activitatea sa ştiinţifică. Din păcate, în iulie 1803, soţia sa a murit  şi, în 1804, s-a mutat la Paris.  Din 1805  a  funcţionat ca asistent  la École Polytechnique   din Paris, iar din 1809 este numit profesor la  această universitate. În 1808 a fost numit de Napoleon  în funcţia de inspector al activităţilor din universităţi, funcţie pe care şi-a păstrat-o toată viaţa.

 În această perioadă a lucrat foarte mult în domeniul matematicii. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice despre teoria probabilităţii, despre aplicaţiile  matematicii superioare în mecanică şi despre diverse  probleme de analiză matematică.

Pentru lucrările sale ştiinţifice din domeniul ecuaţiilor diferenţiale a fost numit, în 1814, membru al Institutului francez care a  devenit ulterior Academia de Ştiinţe, iar în anul 1821 a fost numit profesor de fizică experimentală la College de France.

În data de 11 septembrie 1820,  la o şedinţă a Academiei Franceze de Ştiinţe , fizicianul François Arago, reîntors dintr-o călătorie făcută la Geneva,  reconstituie experienţa  descrisă de fizicianul danez Hans ChristianOersted  referitoare la acţiunea curentului electric asupra unui ac  magnetic. Ampère a înţeles fenomenul dar şi importanţa acestei observaţii aşa că, având o foarte bună pregătire teoretică, după o săptămână,  formulează şi prezintă teoria  fizico-matematică a acestei experienţe explicând legătura dintre electricitate şi magnetism. A explicat atunci similitudinea dintre un magnet permanent şi o bobină parcursă de curent, adică un electromagnet. Continuă cercetările experimentale începute de Oersted şi  observă că  polul nord al unui ac magnetic, plasat sub un conductor parcurs de un curent electric, tinde să devieze spre stânga aşa cum degetul mare de la mâna dreaptă se depărtează de palmă. Această afirmaţie este învăţată de elevii de astăzi sub numele de regula mâinii drepte. Ampere demonstrează că în natură există doar sarcini electrice, iar magnetismul apare numai  din cauza mișcării sarcinilor electrice.

În 1824, după multe discuții și situații neplăcute, a primit catedra de fizică generală și experimentală la College de France. A făcut cercetări  teoretice şi experimentale minuţioase în domeniul interacţiunii dintre  curenţii electrici după care, în 1826 Amper demonstrează că doi curenţi care parcurg  conductoare paralele  acţionează unul asupra celuilalt  punând astfel  bazele electrodinamicii. Formulează legea care acum îi poartă numele.

Precizez   că tot  în 1826  românul  Petrache Poenaru obţinuse o bursă   la École Polytechnique   din Paris. Putem să ne imaginăm că cei doi s-au întâlnit. Am făcut această afirmație și într-o conferință pe care am ținut-o la Lyon în urmă cu ceva ani. Unuia dintre participanți i s-a părut o ipoteză care merită să fie cercetată.

Toate aceste descoperiri  sunt expuse, în 1827, în lucrarea „ Despre teoria matematică a fenomenelor  electrodinamice deduse experimental”. În această lucrare foloseşte pentru prima dată  noţiunea de curent electric  şi tensiune electrică.

Împreună cu François  Arago a inventat  electromagnetul  şi primul telegraf electric, asemănător cu cel propus de Sommering , la care voltmetrele  erau înlocuite cu ace magnetice.

A inventat galvanometrul, adică aparatul cu care se  măsoară intensitatea curentului   electric şi pe care îl numim azi „ ampermetru”. În 1881, s-a stabilit ca  unitatea de măsură a curentului electric să poarte numele celebrului fizician – Amper –  fiind una dintre cele şapte mărimi  fundamentale din sistemul internaţional de unităţi de măsură.

După anul 1828, Ampère se reîntoarce la  activitatea ştiinţifică din domeniul matematicii şi a mai publicat câteva lucrări de matematici superioare. A încercat să alcătuiască şi o clasificare a ştiinţelor pe baza unor principii filosofice şi matematice.

În 1832 îl susţine pe Hippolyte Pixii să construiască prima maşină electromagnetică, de fapt un generator electric. Iniţial Hippolyte Pixii a prezentat la Academia de ştiinţe din Paris o maşină care producea  curent electric monofazat prin rotirea manuală a unui magnet permanent în faţa unei bobine fixe. André-Marie Ampère  i-a sugerat să adauge un comutator  care permitea obţinerea unui electric pulsatoriu, altfel spus, un curent redresat.

Ampère  a introdus în vocabularul oamenilor de știință mulți termini noi, multe cuvinte noi, printre care  „electrostatică”, „electrodinamică”, „solenoid”,  cuvinte folosite în mod obișnit în zilele noastre.

În 1814 devine membru al Academiei de Științe din Paris, iar în 1830 membru de onoare al Academiei de Științe din Sankt Petersburg.

A murit la Marsilia în 10 iunie 1836, în timpul unei inspecţii universitare,  fără să cunoască bucuriile recunoaşterii  de către comunitatea profesională, aproape uitat de contemporani. Avea numai 61 de ani.

Numele său este inclus în lista celor mai mari oameni de știință ai Franței, plasată la primul etaj al Turnului Eiffel din Paris.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un fizician celebru, André-Marie Ampère, al cărui nume a fost atribuit ca unitate de măsură  pentru curentul elecetric, Amper.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre  Amper, despre curentul electric, despre puterea  electrică în curent continuu, o să vă spun o poveste pe care am citit-o în vremurile de demult.

Se pune că Amper și Volta erau  buni prieteni. Se întâlneau într-o poiană cu umbra și cu un izvor cu apă minunantă, aproape miraculoasă. Când se simțeau obsosiți, după dispute  științifice prelungite, sorbeau din apa izovorului și oboseala le trecea ca prin minune.

Într-o zi, au stabilit să se întâlnească  în poiană pentr a discuta despre calculul puterii electrice în circuite de current continu. Volta a venit primul în poiană. A observat că peste izvor căzuse un bolovan. A încercat să-l dea la o parte dar, oricât a încercat, nu a reușit.După o vreme a venit și Amper. Și-au unit puterile și au reușit să îndepărteze bolovanul. Efortul îi obosise. Au sorbit din apa izovorului și puterea le-a revenit.

Apoi, întru-un glas au spus:

Puterea în curent continuu trebuie să se calculeze ca produs între Volt și Amper, adică P= UxI.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Aurel Beleş, fondatorul ingineriei seismice din țara noastră.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Aurel Beleș fondatorul ingineriei seismice din țara noastră.

Călătorim cu trenul sau cu maşina  pe distanţe mai scurte sau mai lungi. Oricât de scurtă este călătoria, dacă ieşim din oraş, fie că este vorba de Craiova sau altă localitate, cu siguranţă  vom  trece  şi pe un pod pentru a traversa un pârâu, pentru a traversa un râu. Nu avem timp să ne gândim când a fost construit, iar despre  proiectant şi constructor   nici atât. Dar fiecare operă  de artă are istoria sa legată de viaţa unui om sau  de viaţa  mai multor oameni. Unul dintre marii constructori de poduri din ţara noastră, care şi-a legat numele şi de ingineria seismică , a fost Aurel Beleş.

Aurel   A. Beleş  s-a născut în Bucureşti  la data de 20 aprilie  1891. Tatăl său, Aurel Beleş,  a fost moţ  de pe Valea Arieşului dar  s-a format ca inginer la Politehnica din  Viena  şi a lucrat câţiva ani la Căile Ferate din  Austria şi apoi din România, la Bucureşti. Aşa  se explică locul de naştere al copilului Aurel A. Beleş, Bucureşti, unde  a rămas  doar câteva luni, familia mutându-se  la Craiova unde au locuit până în 1896. De aici au plecat la Paris, unde tatăl său a primit câteva  proiecte de poduri şi şosele. Deşi în familie învăţase germana şi apoi franceza a început studiile elementare la o şcoală unde învăţau mulţi români. După finalizarea  studiilor gimnaziale s-a reîntors în ţară şi s-a înscris la  liceul Mihai Viteazu din Bucureşti. Aici a învăţat cu profesori remarcabili care puneau  mare  accent pe  matematică, pe fizică şi chimie. Deşi era elev, mergea pe şantierele de construcţii  conduse  de tatăl  său, participa la elaborarea proiectelor şi a devizelor. În acest context drumul profesional era deja conturat aşa că  la  terminarea studiilor liceale, în 1909, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele. A învăţat de la profesori, a învăţat din experienţa proprie  că trebuie să  urmăreşti  cu atenţie expunerea profesorului , să  notezi  informaţiile  transmise pe care, apoi, trebuie să le treci selectiv  prin gândirea proprie.

Elevii, studenţii de la Şcoala  de  Poduri şi Şosele  primeau, pe durata studiilor şi o pregătire militară. În vremurile acelea patriotismul era o valenţă de rang superior. Nu este de mirare  că în 1913 , Aurel Beleş şi colegii săi s-au înrolat pentru a participa la campania din Bulgaria. Se ocupau de transbordarea vagoanelor din Bulgaria sub conducerea profesorului  lor Ion Ionescu-Bizeţ,

În 1914 a  absolvit Şcoala de Poduri şi Şosele  ca şef de promoţie. A lucrat  doi ani ca inginer asistent apoi şef de şantier al Serviciului de studii şi construcţii din Ministerul Lucrărilor Publice, Secţia de Poduri. Prima lucrare importantă  i-a fost încredinţată în primăvara anului 1915: corectarea şoselei naţionale  Bucureşti- Vârciorova,  localitate situată mai sus de Turnu Severin, atunci localitate de graniţă, acum acoperită de apele  lacului de acumulare de la Porţile de Fier. Una dintre porţiunile supuse modernizării era cea de la Işalniţa, lângă Craiova. Atunci şoseaua făcea  un ocol pentru a traversa pârâul Amaradia pe un pod de lemn amplasat în amonte de podul peste calea ferată. De câte ori  veneau apele mari, podul era dărâmat. Aurel Beleş a propus construirea  unui pod din beton armat lângă podul de cale ferată, unde este şi acum. După câţia ani, Aurel Beleş a construit şi podul  de beton armat peste Gilort de la Capul Dealului.

În 1921 s-a angajat  ca proiectant şi diriginte  al execuţiei lucrărilor la  una dintre cele mai  bune societăţi private din acea vreme: „Intreprinderile generale tehnice ing. Tiberiu Eremie” , întreprindere înființată  la începutul secolului XX  avându-i ca iniţiatori pe  ing. Tiberiu Eremie şi Gogu Constantinescu. A participat la construirea multor clădiri înalte, la construirea sediilor multor întreprinderi printre care Palatul Bursei şi Camera de Comerţ  din Galaţi, Hotelul Palace din Bucureşti. Desigur  aici a auzit de Gogu Constantinescu pe care l-a întâlnit mai târziu în Anglia. Şi-a continuat activitatea inginerească la Societatea naţională de construcţii  SOCON, înfiinţată de inginerul  Liviu Ciulei. Multe sunt construcţiile proiectate şi realizate cu această societate dar amintesc câteva pentru a marca diversitatea acestora: Rafinăria Brazi, Halele alimentare din Giurgiu,  Palatul Băncii Naţionale   din Calea Victoriei  şi din strada Doamnei, dublarea liniei ferate  Teiuş- Apahida. Anul 1947 a adus multe schimbări în viaţa  economică a României. Totuşi, inginerul Aurel Beleş a  continuat să  proiecteze şi să construiască. A proiectat coşurile de beton armat  ale  noii oţelării de la Hunedoara, fundaţia laminorului de la Roman. S-a ocupat şi de rezolvarea problemelor legate de alimentarea cu apă  a  Craiovei în perioada construcţiei Combinatului  Chimic de la Işalniţa.

În 1928  a fost numit profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti, la catedra de construcţii civile şi fundaţii. În 1948  Facultatea  de construcţii  s-a desprins de Politehnică şi a  devenit  Institutul  de  Construcţii  Bucureşti, unde Aurel Beleş a predat  cursul de Teoria elasticităţii până în 1963  când, prin pensionare, a devenit profesor consulatnt. Trebuie spus că, de-a lungul carierei sale didactice, începute la Iaşi în  1918, a predat şi alte cursuri. A scris  multe cărţi pentru studenţi,  s-a ocupat de educarea lor, de formarea lor. A fost un adevărat mentor. Este suficient să enumăr  doar pe  câţiva dintre discipolii săi: Ştefan Bălan, Radu Voinea, Panaite Mazilu, Mihail Ifrim .

În 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1963 devine membru titular. În 1957, toamna, academicianul Aurel Beleş a participat la Congresul de geotehnică şi fundaţii din Londra. Cu acest prilej i-a făcut o vizită lui Gogu Constantinescu la reşedinţa sa situată pe malul lacului Coniston. La întoarcerea în ţară a ţinut mai multe conferinţe. Una dintre ele a fost prezentată la Academia Română în data de 5 mai 1958. Iată ce a consemnat Aurel Beleş: „ Ca român, cu sufletul şi cu gândul, se trudeşte să facă cunoscut străinătăţii geniul şi arta poporului român, realizările şi aportul pe care poporul român îl poate aduce ştiinţei, culturii şi progresului general”. Prin aceste  conferinţe, Aurel Beleş a avut un rol important în revenirea în ţara, în 1961, pentru câteva  săptămâni  a lui Gogu Constantinescu.

Problemele de cercetare pe care le-a abordat au fost inspirate din practica inginerească. Astfel, în 1915 a publicat  articolul  „ Flambajul barelor drepte, comprimate axial”  inspirat de lucrările de îndiguire a oraşului Tg. Neamţ unde a folosit mulţi  piloni  de susţinere a unor greutăţi masive. Apoi, în 1941 a publicat lucrarea „ Cutremurul şi construcţiile”  pe baza  cercetărilor  efectuate asupra efectelor cutremurului din 1940. De altfel, acest subiect  a fost dezvoltat şi în alte lucrări şi , de aceea, Aurel A. Beleş  este considerat  ctitorul inginerie seismice în ţara noastră.

S-a stins din viaţă la 10 ianuarie 1976.

Ca de obicei, în partea finală a fiecărui episod, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică,  să străbateți, ceea ce aș putea putea numi acum, „podurile lui Aurel Beleș”. Plecați din Craiova spre Filiași.  Treceți de ELPRECO, de Fabrica de Bere și de Centrul Comercial MARLOREX,   apoi pe sub pasajul  care duce spre centura de nord a Craiovei. După câteva sute de metri se vede podul de cale ferată  și podul rutier peste Amaradia.  Puteți să parcați pe dreapta, înainte de pod. Primul pod rutier din această zonă a fost proiectat și construit de  Aurel Beleș.

Vă îndemn să faceți câteva fotografii. În câțiva ani, legătura dintre Craiova și Filiași se va face pe Autostrada sudului.

Mergeți spre Filiași, apoi spre Țânțăreni. La ieșirea din Țânțăreni, virați ușor la stânga spre satul Capu Dealului.  Se vede de departe dealul care coboară dinspre munte și se oprește lângă apa Gilortlui care, după câțiva kilometri se varsă în Jiu. Podul peste Gilort a fost construit de Aurel Beleș.

Dacă ați ajuns până aici, puteți să vă întoarceți prin Florești unde puteți vizita Muzeul Mihai Eminescu sau măcar Parcul Mihai Eminescu. Aici, la Florești, poetul Mihai Eminescu a petrecut, în vara anului 1878, o vacanță de neuitat în conacul  familiei Mândrea. Pe locul unde a fost conacul, administrația locală a amenajat un părculeț care amintește de trecerea lui Mihai Eminescu prin aceste locuri. Și dacă ați ajuns aici, la întoarcere spre Craiova, mergeți la gara din Filiași. În spatele gării vă așteaptă bustul lui Mihai Eminescu care ne amintește că, în vara anului 1878, poetul  venea aici să-și ridice, de la post restant, scrisorile.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Anastase Dragomir- precursor al  cabinei catapultabile

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Anastase Dragomir, precursor al cabinei catapultabile

Începutul secolului XX a fost marcat de căutările şi realizările din domeniul aviaţiei. Mulţi tineri erau fascinaţi de aparatele zburătoare .La 17 august 1903 Traian Vuia a obţinut brevetul de invenţie francez pentru aeroplanul-automobil, iar în data de 18 martie 1906 a efectuat un zbor epocal pe terenul de la Montesson. În 1910 Aurel Vlaicu  s-a desprins de la sol cu un aparat mai greu decât aerul şi a zburat 40 m.

Mulţi tineri din Brăila erau şi ei  fascinaţi de avioane. Printre aceştia se număra şi  Ana Aslan, asociată idealul „tinerețe fără bătrânețe”,  născută la  Brăila cu trei ani înainte de trecerea în secolul XX.  Visa să ajungă pilot. De asemenea  George Fernic  născut la începutul secolului XX, adică în 1900, la Galaţi , adică la o aruncătură de băţ de Brăila a fost un mare constructor de avioane. Un alt tânăr al acelor vremuri,  Ionel Fernic, maestru al romanţei şi tangoului românesc , vărul lui George Fernic, a fost un pasionat  pilot civil.

Dar, ca în orice început, au fost şi multe tragedii. George Fernic a murit într-un accident aviatic când îşi pregătea zborul transatalnic de revenire în ţară. Ionel Fernic  a murit tot într-un accident aviatic  fiind pasager al cursei  Varşovia- Bucureşti- Salonic.

Ca o coincidenţă ciudată, un tânăr născut la Brăila în aceiaşi perioadă cu cei evocaţi mai înainte  a inventat paraşute, catapulte  care să-i salveze pe piloţi, care să-i salveze pe pasagerii avioanelor în situaţii critice. Acest brăilean s-a numit  Anastase Dragomir.

Anastase Dragomir s-a născut  în data de 06 februarie 1896  la Brăila fiind al şaselea copil al familiei.Tatăl său, Vasile Dragomir  a luptat în războiul  pentru independenţa  României din 1877.

Anastase Dragomir era pasionat, ca mulţi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviaţiei. Unii erau preocupaţi de realizarea unor noi tipuri de aparate de zbor, iar alţii îşi puneau problema securităţii pilotului şi  pasagerilor în cazul  unei  catastrofe aeriene. Deşi zborul cu un aparat mai greu decât aerul era la început, existau suficiente exemple  din istoria zborului cu baloane   care  justificau aceste preocupări. Menţionez întâmplarea  petrecută în 24 iulie  1808 la Varşovia. Jordaki   Kuparenko, de fapt  moldoveanul Iordache Cuparencu, născut  în actuala comună Călineşti-Şerbăuţi din judeţul Suceava,  şi plecat în Polonia cu o trupă de teatru, a făcut trei demonstraţii publice de zbor cu un balon confecţionat de el din benzi de hârtie lipite. La al treilea zbor, efectuat în data de 24 iulie 1808, balonul s-a aprins , dar Kuparenko, prin manevrele inspirate pe care le-a făcut, a reuşit să se salveze coborând cu balonul  transformat într-o „paraşută”, aşa cum  s-a consemnat în presa din Polonia. Au mai fost şi alte catastrofe cu baloane. Istoria consemnează şi soluţii dedicate aviatorilor. În noiembrie 1911, Gleb Kotelnikov  din Rusia a brevetat „ o raniţă de salvare cu o paraşută cu deschidere automată pentru aviatori”. Acesta era contextul istoric în care Anastase Dragomir a plecat în Franţa, unde a lucrat  la mai multe uzine de avioane. Aici   şi-a perfecţionat propriul său sistem pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor  în caz de accidente. 

La 3 noiembrie 1928 a înregistrat, în Franţa,  cererea de brevet  „Nouveau système de montage  des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne” şi a obţinut Brevetul nr. 678566, din 2 aprilie 1930. Această invenţie era   „un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”, iar brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-paraşută să aibă mai multe comenzi, manevrate de pilot. Deoarece aviaţia nu era într-un moment financiar favorabil, ideea acestui sistem de salvare a fost privită cu multă suspiciune de oficialităţi şi companii, din cauza scumpirii considerabile a construcţiei avioanelor. După mai multe  intervenţii, Anastase Dragomir a reuşit să obţină finanţarea necesară şi a început construirea „cabinei catapultate”, în mărime  naturală.
            A experimentat invenţia în 28 august 1929 în apropierea aeroportului Orly, Paris . În acest scop s-a amenajat, după indicaţiile inventatorului, un avion Farman,   în care se instalase „ cabina catapultabilă” . Experienţa a constituit o reuşită, confirmând utilitatea acestei invenţii. După demonstraţie, ziarele franceze, printre care şi „Excelsior” , în numărul din 29.08.1929, au subliniat prioritatea mondială, deţinută de Anastase  Dragomir în acest domeniu, precum şi importanţa invenţiei pentru aviaţie. Soluţia propusă de Anastase Dragomir pentru autostabilizarea cabinei în  cădere prin utilizarea a doua paraşute auxiliare se regăseşte  în soluţiile actuale de paraşute şi cabine catapultabile.

După experiment, Anastase Dragomir revine în ţară unde, cu ajutorul căpitanului inginer Constantin Nicolau  de la Serviciul tehnic al aviaţiei române,  repetă demonstraţia  pe aeroportul Băneasa din Bucureşti, în 26 octombrie 1929. De data  aceasta s-a folosit o avionetă AVIA, iar presa vremii printre care ziarul „ Universul” şi „ Dimineaţa”  a relatat cu lux de amănunte despre acest mijloc de salvare ingenios şi practic.

 Pe baza rezultatelor obţinute,  continuă  cercetările şi perfecţionează soluţia iniţială. Ţine seama că la altitudini mai mari de 4.000 de metrii aerul este rarefiat, că temperatura  este mult sub zero grade Celsius, ajungând până la -55⁰C, ţine seama că  dacă avionul zboară cu o viteză de 1.000 km/oră , în momentul ieşirii pilotului din avion acesta  este izbit de  curentul de aer cu o  forţă de trei tone .   În 1950   a obţinut un nou  brevet românesc cu nr. 40125/1950 pentru „Celulă  paraşutată”. În descrierea acestei invenţii se menţiona „.. folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus; folosirea unei cabine etanşe sau semietanşe, în funcţie de efectuarea zborului la anumite înălţimi şi folosirea pentru  cabinele semietanşe a unui dispozitiv mecanic care să permită, în caz de nevoie,  debitarea oxigenului şi aerului necesare vieţii”.

După zece ani de căutări, în 1960,  obţine un alt Brevet  de invenţie românesc  cu nr.32323/41424 în care  propune un avion de pasageri  prevăzut cu cabine catapultabile pentru fiecare pasager.

În anul 1959, a înregistrat o altă cerere, care  avea ca obiect construirea unui avion de transport, echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet românesc nr. 41424 din 1960 ).  În cartea lui Jules Foch, „Technique des Avions”, aparută la Paris  în 1960  sunt  prezentate şi realizările inventatorului Anastase  Dragomir, în domeniul catapultării piloţilor  şi pasagerilor din avioanele aflate in pericol de prăbuşire. Ideea lui Anastase  Dragomir se va concretiza prin apariţia, la noile tipuri de avioane supersonice, militare, a scaunului ejectabil.

A murit în 1966 la Bucureşti.

Așadar, stimați ascultători,  în prezentarea de azi, cuvintele cheie, cuvintele des folosite au fost „invenție”,„catapultare”, „catapultă”. Având în vedere  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de oferi modele pentru tinerii dar și pentru adulții din zilele noastre și pentru a vă consolida informațiile despre Anastase Dragomir, o să insist asupra celor două expresii.

Invenția se referă la o soluție tehnică nouă. Noutatea soluției se stabilește prin analiza stadiului tehnicii pe plan mondial.

Catapulta, ca mașină de război, a fost folosită încă din anticitate pentru aruncarea cu diverse obiecte asupra cetăților asediate.

Mai târziu, spre zilele noastre, catapulta a fost folosită pentru lansarea aeronavelor, a dronelor, care, la decolare, trebuie să atingă o anumită viteză pe o pistă scurtă.

Așadar, deși soluția de catapultare este cunoscută,  se pot obține noi brevete de invenție pentru aplicații particulare, pentru soluții  destinate rezolvării  unor probleme particulare cum ar fi catapultă pentru aruncarea hranei pentru  câini.

Vă propun, stimați ascultători, să găsiți și alte aplicații particulare  ale unei catapulte, să imaginați o soluție pe care să o discutați, într-o sâmbătă sau într-o duminică,  cu prietenii dumneavoastră.  Nu uitați! Discuțiile cu omenii sunt importante.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Ţiţeica – creator al şcolii româneşti de geometrie.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povesesc  despre Gheorghe Țițieca, creatorul școlii românești de geometrie.

Ne place geografia, ne place istoria, ne place literatura sau  ne place matematica pentru că cineva din familie, pentru că  un profesor, un dascăl, un iniţiat  ne-a deschis  fereastra cunoaşterii acestor  ştiinţe exact  în momentul în care subconştientul nostru  era în căutare de lumină.

Cineva ar putea să mă întrebe:

• Bine, dar acestui iniţiat cine i-a deschis fereastra cunoaşterii?

 Nu ştiu să vă dau un răspuns competent dar vă ofer  povestea  fascinantă a unui om care, aparent, s-a născut privind lumea prin fereastra matematicii, a geometriei.

Acest om s-a numit Gheorghe Ţiţeica.

Gheorghe Ţiţeica s-a născut  la data de 16 octombrie 1873  în oraşul Turnu Severin. La vremea aceea  Turnu Severin   avea cca. 13.000 de locuitori, printre care şi o comunitate germană bine organizată. Oraşul  era în plină ascensiune economică  datorită înfiinţării Şantierului naval, în 1852, dar şi statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă. Tatăl său, Radu Ţiţeica, originar din Buzău, era mecanic de vapor, iar mama sa, Stanca s-a ocupat de creşterea copiilor : un băiat şi trei fete. La vârsta de şase ani  Gheorghe Ţiţeica a fost înscris la grădiniţa germană din oraş apoi a urmat şcoala primară în Turnu Severin. În fiecare an a obţinut premiul I, dar i-a impresionat pe profesori prin uşurinţa cu care învăţa, i-a  uimit pe adulţii din jurul său prin raţionamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns. Părinţii au decis ca fiul lor  să urmeze liceul la Craiova aşa că  din  toamna anului 1885 până în 1892  a frecventat cursurile Şcolii   Centrale din  Craiova, actualul Liceu  Carol I. Profesor de matematică i-a fost George Constantinescu, tatăl lui Gogu Constantinescu. După ani , Gheorghe Ţiţeica îl caracteriza pe George Constantinescu, tatăl celebrului Gogu Constantinescu,  ca  fiind „ cel mai bun profesor pe care l-a avut ţara românească  la vreun liceu”. Şi aici  s-a remarcat prin logica cu care îşi construia raţionamentele la toate disciplinele dar în special la matematică aşa că nu  este mirare  că a obţinut în fiecare an premiul I precum şi  bursa de studii „Eufrosin Poteca”  din care şi-a cumpărat multe cărţi, în special cărţi de matematică. Din această bursă, dar şi din meditaţii a reuşit să-şi ajute şi familia, după moartea timpurie a tatălui său. S-a remarcat şi prin iniţiativele pe care le avea pentru organizarea activităţilor desfăşurate  de elevi printre care se numără şi conducerea rubricii de  matematică  din „Revista şcoalei”  dar şi concertele în care el cânta la vioară. Pasiunea pentru vioară l-a însoţit toată  viaţa. Publica sistematic în revistă articole dedicate matematicii dar şi  articole filozofice, studii de critică literară.

            În  15 iunie 1892 a susţinut examenul de bacalaureat şi s-a despărţit de Craiova. A revenit peste ani pentru a ţine conferinţe despre ştiinţă, despre slujitorii ei. În acelaşi an, 1892, a fost admis la Şcoală normală superioară  din Bucureşti. Simţea nevoia să abordeze matematica într-o manieră superioară aşa că s-a înscris şi la Universitate, Facultatea de ştiinţe, secţia de matematică,  unde audiază  cursurile susţinute de profesorii de marcă ai vremii printre care  David Emmanuel, Spiru Haret şi Constantin Gogu, mentorul şi călăuzitorul lui pe drumul geometriei, pe drumul  ştiinţei. În 1895 a obţinut licenţa în matematică şi a funcţionat ca profesor suplinitor la seminarul teologic „Nifon”  din Bucureşti.

Gândirea sa matematică era o gândire geometrică şi dorea să o perfecţioneze, aşa că în 1897  se înscrie la Şcoala Normală Superioară din Paris. Şi aici întâlneşte profesori renumiţi dar are şansa  să-l  cunoască pe marele geometru Jean Gaston  Darboux  cu care lucrează pentru elaborarea tezei de doctorat cu titlul „Asupra congruenţelor ciclice şi asupra sistemelor triplu conjugate”, pe care a susţinut-o în data de 30 iunie 1899. Publică mai multe articole  la Academia de Ştiinţe din Paris, dar şi  în reviste franceze, articole din domeniul geometriei diferenţiale, caracterizate printr-o sistematizare specifică lui Gheorghe Ţiţeica. În această perioadă a fost bun prieten cu  Henri Léon Lebesgue, coleg de an, mai apoi celebru în matematică, şi care spunea despre Gheorghe Ţiţeica „Eram încântat să-l regăsesc, plin de vioiciune, fericit  să-mi vorbească despre căminul său, radiind, cu privirea sa luminoasă şi discretă, aceeaşi magnifică sănătate morală. Înţelegeam că în el se reuneau continuu preocuparea  datoriei de împlinit şi o euforie izvorâtă  din conştiinţa datoriei împlinite”.

Imediat după susţinerea tezei de doctorat se reîntoarce în ţară. În toamna  anului 1899 i se încredinţează  cursul de Calcul diferenţial şi integral la  Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, în 1899, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie sferică. Avea 27 de ani.

A împletit activitatea  didactică cu activitatea de cercetare, pentru care  a avut o adevărată  chemare.  A studiat reţelele R din spaţiul n-dimensional , descrise prin ecuaţii Laplace. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „suprafeţele Ţiţeica”,  „curbele Ţiţeica”. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine .

Un profesor de excepţie care a scris multe cărţi  de referinţă în geometrie. Iată doar două. Geometrie  superioară. Suprafeţe riglate, 1931. Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor, 1924 .

Un pedagog înnăscut. Iată mărturia lui Nicolae Mihăileanu, un fost student de-al său. „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată”.

A  înţeles de la mentorul său, Constantin Gogu,  preşedinte al „ Societăţii amicii ştiinţei”  , că menirea unui profesor este să răspândească ştiinţa printre  tineri. Aşa se face că a fost unul dintre fondatorii revistei „Natura” , alături de profesorul Gheorghe Gh. Longinescu  şi care a apărut în perioada 1905-1949.A publicat aici  multe articole  de cultură generală, articole  despre Arhimede, Galilei dar şi despre profesorii săi din facultate.

A susţinut  multe conferinţe publice  pe teme de larg interes.

A  fost Preşedinte al „ Asociaţiei pentru înaintarea și răspândirea  ştiinţelor” al  „ Societăţii române de ştiinţe” al  „ Societăţii matematice din România”. A fost şi vicepreşedinte al „ Societăţii Politehnica” , o asociaţie inginerească înfiinţată   cu ocazia inaugurării  căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată proiectată şi construită de inginerii români.  Din 1899 a fost unul dintre „pilonii” Gazetei matematice .

Membru corespondent din mai 1909, apoi Membru  titular  al Academiei Române din 15 mai 1913  , ajungând în 1929 Secretar general al acestui înalt for ştiinţific, după ce în 1928 ocupase funcţia de vicepreşedinte.  A fost ales membru corespondent al Societăţii de ştiinţe din Maryland – SUA,   din Liège- Belgia. În 1934 a  primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Varşovia.

Între 1919 şi 1923 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti.

Liceul Teoretic din Drobeta- Turnu Severin , Şcoala Generală nr. 21 din Craiova , o altă şcoală din Constanţa, concursuri de matematică, străzi, inclusiv o stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele  „Gheorghe Ţiţeica”.

S-a stins din viaţă la data de 5 februarie 1939 în Bucureşti. Avea aproape 66 de ani.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Gheorghe Țițeica- creator al școlii românești de geometrie. Au fost multe informații, date calendaristice care, cu siguranță, nu rămân în memoria unui ascultător. Acum, înainte de încheierea emsiunii, o să reiau caracterizarea  făcută de unul dintre studenții săi. Această caracterizare este un model pentru modul în care profesorii de azi pot să-și organizeze lecțiile.

Iată  caracterizarea menționată:

„Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată”.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Victor Gomoiu – părintele istoriei medicinei din România.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Victor Gomoiu- părintele istoriei medicinei din România.

Preocupările mele sunt legate de istoria ingineriei, de istoria ştiinţei, în general. În documentele cercetate am găsit evocate,  adesea, contribuţiile medicilor  la inventarea unor procedeee specifice medicinei, la inventarea unor dispozitive aplicate în medicină. Unii dintre aceştia s-au născut, au lucrat în Craiova. Mai mulţi medici contemporani din Craiova  au obţinut Brevete de invenţie. Un nume întâlnit constant în aceste documente  este al doctorului Victor Gomoiu. Am avut mai multe tentative de a povesti despre Victor Gomoiu. De fiecare dată am renunţat  gândindu-mă că nu este domeniul meu, că alţii, printre care profesorul  Mihail Şcheau au scris  mult, au scris mai bine  despre Victor Gomoiu. Într-un final mi-am adus aminte de o discuţie purtată cu profesorul Mihail Şcheau prin anii ’96 –’97 când încerca să salveze ce se putea salva din Muzeul de istorie a medicinei amenajat cu multă trudă în clădirea din Calea Unirii, revendicată la vremea aceea. Aşa  am acceptat  că istoria ştiinţei nu are graniţe. În plus, Victor Gomoiu se înscrie în galeria academicienilor cu rădăcini olteneşti.

Victor Gomoiu s-a născut la data de 18 aprilie 1882 – în  localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi. Studiile primare le-a făcut în comuna natală, apoi Liceul Traian din Drobeta Tr. Severin şi Facultatea de Medicină din Bucureşti (1900-1905). După patru ani de cercetări, a obţinut, în 1909,   titlul de doctor în ştiinţe medicale cu   calificativul „magna cum laudae”  cu  teza  : „Anaplastia feţei şi capului”.

Menționez că anaplastia este o operație chirurgicală făcută cu scopul de a reda forma normală unei părți mutilate a corpului.

 Preocupărilesale au depăşit, încă de la început, graniţele profesiei medicale. Aşa se face că, în 1906, figura în colectivul de redacţie al revistei „Şezătoarea satului” Bumbeşti-Jiu,  alături de George Coşbuc şi George Dumitrescu Bumbeşti-Jiu, revistă în care a publicat mai multe articole legate de medicina în poezia populară românească. De altfel, acest subiect îl va dezvolta mai târziu în lucrările prezentate la Congrese internaţionale, începutul fiind Congresul de la Oslo din 1928 când a prezentat  lucrarea „Medicina populară în România”. De asemenea,  în 1935, cu ocazia celui de al X-lea Congres de istorie a medicinei, Victor Gomoiu a propus înfiinţarea unei Comisii care să se ocupe  cu studierea medicinei populare.

În timpul Primului Război Mondial a activat ca medic militar fiind decorat pentru fapte de eroism. În acele condiţii specifice a imaginat o tehnologie şi a inventat un dispozitiv pentru efectuarea transfuziilor de sânge. După terminarea războiului  se simţea o nevoie acută de spitale   care să acorde asistenţă medicală gratuită aşa că,  începând cu 1920, s-a implicat în construirea unui aşezământ medical numit la început „Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului”. Activitatea în domeniul asistenţei medicale a continuat prin  contribuţia la înfiinţarea altor spitale la Mangalia, Turnu Severin, Vânju Mare, a preventoriilor de la Şanţuri şi de pe Valea Teleajenului.

A condus, împreună cu dr.doc.Mihai Cănciulescu, revista Acta Medica Română (1928- 1948) în care a militat pentru înfiinţarea unei Universităţi  de medicină la Craiova.

Este considerat părintele istoriei medicinei româneşti şi al muzeografiei medico-farmaceutice.   Iată câteva cărţi de referinţă pe care le-a scris: Spitalul- originea şi evoluţia sa (1920), Istoria medicinei în România (1939), Isoria medicinei, prin călători (1945).

În timpul Primului Război Mondial, a văzut multă suferinţă în rândul soldaţilor. I-a venit ideea de a construii un spital în care să se acorde asistenţă medicală gratuită. În anul 1920 i-a cerut arhitectului Gheorghe Şimota să schiţeze un plan pentru un complex medical  care să cuprindă toate specialităţile de bază: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie şi stomatologie. Apoi Victor Gomoiu  a studiat  cu atenţie acest plan şi l-a modificat pentru a corespunde unei concepţii organizatorice  moderne legate de actul medical. Au fost prevăzute 10 cabinete pentru cele cinci specialităţi, două laboratoare pentru analize medicale, o farmacie care să deservească în special  Spitalul şi  saloanele cu cele  60 de paturi, în total. Trebuia găsit un spaţiu unde să fie construit acest spital, erau necesare fonduri. A ales un teren la marginea Bucureştiului, în bariera Vergului. Deşi contemporanii l-au criticat pentru această alegere, unul dintre motive fiind lipsa unei surse locale  de apă, Victor Gomoiu şi-a menţinut alegerea şi a trecut la colectarea fondurilor. A apelat  la Banca Naţională, la Căile Ferate Române, la Ministerul Muncii, la Ministerul Sănătăţii.  Pentru a fi convingător  în demersurile sale a contribuit şi el cu o sumă de bani, ba mai mult s-a angajat să acorde asistenţă  medicală gratuită salariaţilor  instituţiilor solicitate. În 1927 Spitalul a fost gata. S-a numit la început „Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului”, apoi Spitalul „Sfânta Elena”. După al Doilea Război Mondial s-a numit  Spitalul de copii „23 August” şi s-a specializat pe asistenţa pediatrică, iar din  1990 se numeşte  Spitalul Clinic de Copii „Prof. Dr. Victor Gomoiu”.

Începuturile preocupărilor lui Victor Gomoiu  legate de istoria medicinei se regăsesc în cercetările  efectuate de acesta privind  metodele de tratament utilizate  în medicina populară şi publicate parţial, încă din1906, în revista „Şezătoarea satului”. O contribuţie importantă în acest domeniu a fost adusă  în  1920 prin  publicarea cărţii „Spitalul- originea şi evoluţia sa” şi în1923 prin publicarea  cărţii „Din istoria medicinei şi învăţământului medical românesc”.

S-a făcut remarcat în lumea istoricilor  medicinei atât prin participarea cu lucrări inedite dar şi prin iniţiativele sale. Reamintesc propunerea de înfiinţare a Comisiei pentru studierea medicinei populare. Fără îndoială că organizarea la Bucureşti, în perioada 10-18 septembrie 1932, a celui de al IX-lea Congres  de istoria medicinei a fost o recunoaştere a meritelor lui Victor Gomoiu în acest domeniu dar şi o contribuţie remarcabilă a acestuia pentru ca „Istoria medicinei” să devină o disciplină necesară în formarea medicilor. În 1936, la 1 februarie, a fost ales Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei şi a deţinut această  funcţie până în 1958  chiar dacă începând cu 1950, timp de mai bine de patru ani a fost închis pe motive politice.

A înfiinţat Societatea Română de Istorie a Medicinei care a avut întruniri lunare între 1929 şi 1948.

Victor Gomoiu a fost membru a 17 Academii de ştiinţă din lume. A fost Ministru al Sănătăţii  din iulie până în septembrie 1940, dar a renunţat la această funcţie  deoarece nu a fost de acord cu  regimul militaro-fascist instaurat în România acelor vremuri. Un spital de copii din Bucureşti  şi Liceul din Vânju Mare poartă numele  „ Dr.Victor Gomoiu”. Un amfiteatru din clădirea Universității de Medicină și Farmacie din Craiova poartă numele Victor Gomoiu

S-a  stins din viaţă în Bucureşti, la data de 6 februarie  1960.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre dezideratele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

Ei bine, dacă vorbim despre Victor Gomoiu – părintele istoriei medicinei din România, pot să va dau un exemplu concret, actual, în care noi, cei din Craiova, am fost implicați.

În 2023 s-a împlinit 100 de ani de când Victor Gomoiu a publicat  cartea „Din istoria medicinei şi învăţământului medical românesc”.

Menționez că disciplina de „Istoria medicinei”, inițiată de Victor Gomoiu, se predă și în prezent la Universitățile de Medicină, inclusiv la Craiova, în timp ce la facultățile tehnice, din toată țara,  disciplina similară,  „Istoria tehnicii” s-a predat cu intermitențe, iar în prezent, pe diverse motive, nu este inclusă în planurile de învățământ.

Dacă la medicină  se poate, atunci și la inginerie se poate.

În luna martie 2023 am organizat, la Craiova, o masă rotundă cu tema „Integrarea istoriei științei și tehnicii în programele facultăților tehnice”. I-am invitat pe colegii de medicină. Le-am povestit și altor colegi ingineri din țară ce am făcut la Craiova. Președintele Asociației Generale a Inginerilor din România AGIR a trimis o scrisoare la Minister. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat.

Vi-l citesc și dumneavoastră: „Comisiile de experți permanenți  de specialitate Științe inginerești 1 și 2, consideră oportună introducerea în nomenclatorul  disciplinelor complementare a  disciplinei „Istoria ingineriei ( sau denumiri echivalente)”.

Pentru noi, inginerii, a fost un succes.

Pentru această emisiune, este o dovadă că fiecare dintre noi, pornind de la modele, prin implicare onestă, poate să schimbe ceva.

Azi v-am povestit despre Victor Gomoiu, născut la Vânju Mare și, ca de obicei, până  la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Aristide Caranda, fabricant de acumulatoare electrice.

            Azi  la Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” aș vrea să vă rețin atenția cu câteva informații despre Aristide Caranda,  fabricantul acumulatoarelor electrice cu același nume.

            La începuturile automobilismului pornirea motorului termic nu era o operație simplă. Șoferul folosea o manivelă mecanică cu care rotea  arborele cotit al motorului automobilului până când acesta pornea și funcționa singur. Șoferul avea nevoie de forță și de îndemânare pentru ca manevra de pornire să reușească.

            Acum ne urcăm în automobil, introducem cheia în contact, facem o mișcare simplă și motorul mașinii noastre pornește în câteva secunde.

            Această minune care înlocuiește forța și îndemânarea șoferului de altădată folosește un acumulator  de la care este alimentat un motor electric, unii îi spun electromotor, care rotește motorul termic.

            Fabricarea acumulatoarelor pentru automobile în țara noastră are o istorie de aproape 125 de ani, istorie scrisă de mai  mulți specialiști în acest domeniu. Printre ei se numără și Aristide Caranda.

Aristide Caranda s-a născut la data de 21 august 1931 în satul Glogova din județul Gorj,  situat pe Valea Motrului, pe drumul care face legătura între Motru și Baia de Aramă. Un sat cu  istorie, atestat documentar încă din 1537, așa cum rezultă dintr-un hrisov semnat de Domnitorul Țării Românești Radu Paisie. De aici, din Glogova, au  descins familiile boierilor Glogoveni, stabiliți la Craiova. Una dintre casele Glogoveanu există și acum, pe strada Brestei, colț cu  strada Iancu Jianu, în care funcționează acum, Tribunalul din Craiova. Numele satului Gologova  vine de la  numele slav al păducelului, Glog, arbustul cu flori albe și fructe roșii din care oamenii cu probleme cardiace  prepară ceai.

Tatăl lui Aristide Caranda, învățător în sat, i-a cultivat respectul pentru învățătură, pentru muncă. I-a stimulat ambiția pentru  lucrul bine făcut și dus până la capăt.

După absolvirea Liceului dn Turnu Severin, Aristide Caranda s-a înscris la Institutul Politehnic din București, Facultatea de Chimie Industrială, obținând diploma de inginer în 1956. Așa cum era în vremea aceea, a fost repartizat la întreprinderea Acumulatorul din București unde s-a angajat la data de 1 august 1956, adică   la puțin timp după terminarea facultății. Întreprinderea, situată pe Calea Dorobanți nr.105, era o fabrică  cu condiții grele de lucru, cu mediu toxic, cu noxe de plumb, dar și cu tehnologii electrochimice  învechite. Totuși, această întreprindere  era principalul furnizor de  acumulatoare din România  acelor ani.

            Cred că este locul să vă spun, stimați ascultători că fabricarea  de baterii auto și acumulatoare a început în România  în anul 1899. Atunci, la sfârșitul secolului XIX s-a înființat în București   „Atelierul de montaj și reparațiuni de acumulatori”, care era, de fapt o filială  a unei firme din Germania. La început, componnetele erau aduse din Germania și asamblate la București. Mai târziu, prin 1911, se transformă în „Societatea Anonimă TUDOR” . Numele TUDOR vine de  inventatorul tehnologiei de fabricare a acumulatoarelor cu plumb, Henry TUDOR.  Unul dintre directorii acestei fabrici, după 1921, a fost craioveanul Nicolae Vasilescu Karpen, atunci Rector al Școlii Politehnice din București. Ocuparea acestei funcții nu a fost întâmplătoare, nu a fost de conjunctură. Nicolae Vasilescu Karpen, despre care v-am povestit într-unul dintre episoadele aceste emisiuni, a inventat celebrele Pile K, care funcționează pe un nou principiu, pe un principiu termodinamic.

Documentele  vremii menționează și alte fabrici pentru acumulatoare în București, Timișoara, Oradea, Brașov, Deva.          Întreprinderea Acumulatorul  din București a fost înființată în 1949 prin naționalizarea și unificarea  fabricilor din București. 

          Dar să revenim la tânărul inginer Aristide  Caranda.

          Își începe activitatea de inginer în secția de producție, implicându-se în organizarea și modernizarea procesului de fabricare a plăcilor din plumb. Concomitent cu modernizarea procesului tehnologic trebuia  pregătită forța de muncă, școlarizați munictorii. Exemplul tatălui său, învățător în satul Glogova din județul Gorj, i-a fost de folos  în această etapă a activității sale. I-a fost de folos și mai târziu.  S-a implicat  în asigurarea calității produselor, în respectarea riguroasă a tehnologiei de fabricare a acumulatoarelor.

          Această implicare  i-a asigurat  evoluția profesională devenind inginer tehnolog șef al fabricii.  Fabrica Acumulatorul crește ca volum de producție și, în  1958, se mută în noul spațiu construit pe strada Brăilei nr.84,  acum  strada Biruinței, din cartierul Pantelimon din București.

          Prin rezultatele obținute, prin profesionalismul  de care a dat dovadă, a reușit, în 1960, să convingă conducerea Ministerului să  cumpere o tehnologie modernă de la firma VARTA din Germania. S-au cumpărat utilaje și tehnologii dar s-a asigurat și perfecționarea  personalului  implicat în procesul de producție. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate  așa că, după alți 10 ani, în 1970, se retehnologizează producția  cu ajutorul firmei americane SINGER. După încă un deceniu, în1980, producția  de acumulatoare  se extinde și la Bistrița, în județul Bistrița-Năsăud.

          Iată ce spunea, după ani, Aristide Caranda despre această perioadă: „Am avut nemți alături de noi pentru integrarea producției și a calității. Răspunderea era mare, însă toți trăgeam în aceeași direcție”.

          Cred că este locul să menționez, stimați ascultători, că în anul 1990 ne-au lipsit oamenii cu viziune tehnică și organizatorică, oamenii onești care  „să tragă în aceeași direcție”, care să retehnologizeze fabricile pe care le aveam în Craiova, printre care și Electroputere.

          Să revenim, stimați ascultători,  la Aristide Caranda, olteanul din Glogova brăzdată de râul Motru,  cel care nu a stat pe gânduri și s-a implicat în construirea și punerea în funcțiune a noii fabrici de la Bistrița-Năsăud. Și aici, la Bistrița-Năsăud, l-a avut ca model pe tatăl său, învățător. I-a învățăt meserie pe muncitorii serioși  din zona de nord a Ardealului. În anul 1989 fabrica  Acumulatorul ajunsese la 1900 de angajați. Aristide Caranda a mai făcut ceva. A colaborat cu oamenii din cercetare, cu specialiști  în procesele de electroliză din institutele de cercetări din țară.                                              .
            Anul 1990 a adus multe schimbări în viața economică și socială a României. În acest context, în data de 5 septembrie 1991, Aristide Caranda decide  să-și folosească  experiența organizatorică și profesională  dezvoltând o afacere  proprie. A înființat  compania Electro Auto Service SRL (EAS).

            Și-a propus atunci câteva obiective  printre care: fabricarea în exclusivitate națională a acumulatorilor auto fără întreținere, organizarea unei rețele de centre de vânzare și service, certificarea sistemului de management al calității.

            Deși a lucrat mai bine de 30 de ani într-o întreprindere socialistă, a înțeles că într-o economie de piață numele, Marca, este importantă așa că  în 2005 a schimbat numele companiei. I-a dat  un nume potrivit pentru o economie de piață și a înregistrat  la OSIM Marca, numele: CARANDA BATERII. Era anul 1999.

            Aristide Caranda a ținut minte vorbele oamenilor din  Glogova, satul natal: „Obrazul subțire cu cheltuială se ține”.  A cumpărat  din Germania  un laborator automatizat pentru testarea acumulatoarelor. A investit în tehnologie și echipamente și, încet-încet, a devenit un nume pe piața acumulatoarelor electrice.

            În anul 2019 inginerul Aristide Caranda a fost invitat de către profesorul Florin Tănăsescu, o vreme Ministru Secretar de Stat la Ministerul Cercetării și Tehnologiei, multă vreme un actor principal în industria electrotehnică din România, să țină o conferință despre Istoria Industriei de acumulatoare din România. La finalul expunerii, inginerul Aristide Caranda a spus: „Sper că v-am stârnit curiozitatea și vă rog să priviți acest material ca pe o avanpremieră a unei cărți care trebuie scrisă pentru ca generațiile de ingineri,  ce vin după noi, să înțeleagă că au datoria patriotică, morală și profesională de a duce mai departe ștafeta aprinsă în urmă cu 120 de ani de oameni entuziaști, flacăra care a fost și este alimentată de energia vie  a acestor oameni, flacăra care nu s-a stins niciodată până azi tot așa cum bateria Karpen Vasilescu nu s-a oprit din 1950 până astăzi”.

            Din păcate, Aristide Caranda, a cărui energie părea inepuizabilă, s-a stins din viață la data de 23 ianuarie 2022.

          La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Aristide Caranda, vă invit  să faceți o plimbare spre Valea Vlăcii din Craiova, până la kolometrul zero din Craiova.

Plecați de la fostele case Glogoveanu, acum Tribunalul Craiova. Boierii Glogoveni au rădăcini în satul Glogova,  ca și Aristide Glogoveanu. Lăsați pe stânga Liceul economic Gheorghe Chițu, fost Primar al Craiovei  care, la vremea lui, a înființat școli pentru copii negustorilor din Craiova. După alte câteva sute de metri ajungeți la clădirea care a adăpostit prima centrală  electrică din Craiova. Acum are altă destinație: găzduiește o sală de sport. În spatele  acestei clădiri, pe strada Nicolae Titulescu, funcționează un centru de vânzare și service  pentru acumulatoarele Caranda, de fapt primul centru de acest tip înființat în 1995 de către Aristide Caranda. Intrați și stați de vorbă cu oamenii de aici. Vorbiți despre acumulatoarele Caranda. Întrebați despre Aristide Caranda.                 .                                                            
               Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

In urma cu mai bine de 10 ani ( 21 iunie 2014) am postat pe acest blog o  „fotografie” realizata de  dr. Daniela Malide, născută la Petroșani, școlită la Universitatea de Medicină din Cluj-Napoca.

De ani buni lucrează la National Heart, Lung and Blood Insitute, National Institutes of Health, Statele Unite ale Americii.

A participat sistematic la diverse expozitii si concursuri la care a obtinut „dovezi de recunoastere”

De curand a obtinut Premiul III cu imaginea atasata.

Mai multe informatii gasiti  accesand

https://svi.nl/ImageContestWinners

This abstract art piece represents a cryostat cross-section of a mouse skeletal muscle labeled for myosin isoforms showing heterogeneous distribution. This cryostat muscle section was immunostained using antibodies for various myosin isoforms expressed in different fibers (myosin type I, cyan; myosin IIa, blue, myosin IIb-magenta, and laminin white). The 4 color zstack-tile image was acquired with a Zeiss 980 confocal, and stitched and deconvolved with Huygens, and MIP-rendered.