Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalităț din ștință și tehnică.

Hermann Oberth și debarcarea pe lună

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre

             Hermann Oberth și debarcarea pe lună.

   Luna este un satelit al Pământului. Este singurul satelit natural al Pâmântului. Este foarte aproape de Pământ. De acea  este văzută cu ochiul liber și este prezentă în viața noastră, într-un fel sau altul. În unele nopți este atât de strălucitoare încât  putem vedea bine obiectele din jurul nostru sau drumul pe care mergem. Dar este suficient de departe pentru a înflăcăra imaginația oamenilor. Unii au imaginat legende pentru explica  enigmele lunii. Alții au scris poezii de o remarcabilă sensibilitate. Alții au crezut, cu convingere, că într-o zi un om sau mai mulți oameni vor pune piciorul pe lună. Unul dintre aceștia a fost Hermann Oberth.

Hermannn Oberth  s-a născut  în  data de 25 iunie 1894  la Sibiu, într-o familie  de iluminişti. Bunicul său Friedrich Krasser,  a scris mai multe poezii progresiste dintre care Antisyllabus  şi Tabula rasa  sunt cele mai cunoscute şi publicate în volumul Viziera deschisă. Istoria spune că în iulie 1869, la o întâlnire duminicală obişnuită în casa bunicului lui Hermannn Oberth , Friedrich Krasser, acesta ar fi spus:” Oameni buni, puteţi crede ce vreţi, dar să ştiţi că peste o sută de ani oamenii vor debarca pe Lună”. Peste o sută de ani, la data de 22 iulie 1969 primul om păşea pe Lună. Mama lui Hermannn , Valerie Oberth  a fost o femeie inteligentă şi înţeleaptă, dotată cu o memorie extraordinară. Valerie a cumpărat multe cărţi pentru  cei doi băieţi ai săi. Printre ele, romanele lui Jules Verne. Tatăl lui Hermannn a fost un chirurg celebru, corect, perseverent   şi care se entuziasma pentru orice  noutate .A fost directorul spitalului judeţean din Sighişoara  timp de 30 de ani, din 1896 până în 1926. Cu un simţ al datoriei  proverbial   a contribuit la formarea  spiritului strălucitor şi caracterului remarcabil  al fiului său.

Spiritul  inventiv al lui Hermannn  s-a manifestat de timpuriu. Se spune că la vârsta de patru ani a construit o locomotivă din lemn şi i-a întrebat pe musafirii veniţi în vizită dacă ar putea ajunge cu ea  în Lună, aşa cum spusese bunicul său.  A imaginat o moară de apă   destinată cascadei Niagara. Avea, atunci, şase ani.

La vârsta de şase ani Hermannn Oberth a început să înveţe la celebra „Școala din Deal” . Celebră pentru că este atestată documentar din 1522,  pentru că a format mulţi oameni de seamă,   pentru că  majoritatea celor care trec şi azi prin Sighişoara urcă cele 174 de  trepte spre această şcoală.

Pe toată perioada şcolii l-a frământat problema zborului cosmic. A făcut calcule. A făcut experienţe. În  1908, când avea paisprezece ani, a  construit o centrifugă cu braţe de 35 de metri şi care se rotea în jurul unui ax vertical pentru a verifica  dacă un om poate suporta forţa care se exercită asupra sa în momentul lansării rachetei.

În 1913  a plecat la München pentru a studia medicina, aşa cum voia tatăl său, dar mergea adesea să audieze  cursurile facultăţii  tehnice. Între timp a izbucnit războiul şi a plecat pe front. A fost rănit şi  şi-a continuat stagiul militar ca sergent sanitar.

În 1917 a calculat prima rachetă  de mare distanţă  care avea o lungime de 25 de metri şi diametrul de 5 m. Drept combustibil  propunea un amestec de alcool, apă şi aer  lichid. Aşadar – combustibil lichid. A fost primul proiect din lume al unei rachete cu rază mare de acţiune cu combustibil lichid.

Pentru ceea ce voia să facă avea nevoie de învăţătură temeinică, aşa că în  februarie 1919  s-a înscris la  Universitatea din Cluj, iar în toamnă  s-a transferat la München. Cu noile cunoștințe, dar şi pe baza celor pe  care le acumulase deja, în vara  anului 1920, a finalizat proiectul unei rachete cu hidrogen şi oxigen. Cu această ocazie a ajuns şi la o nouă invenţie: racheta cu mai multe  trepte. Treapta inferioară folosea  un amestec de alcool şi oxigen, iar cea superioară un amestec de hidrogen şi oxigen. Era primul proiect din lume al unei rachete cu mai multe trepte şi combustibil lichid bazat pe calcule numerice. A proiectat apoi o rachetă pentru cercetări meteorologice, iar în final o rachetă care trebuia să pătrundă în spaţiul cosmic cu oameni la bord,  fiind astfel primul care a prezentat  calcule matematice referitoare la lansarea unei rachete spre Lună şi aterizarea cu paraşuta. Proiectul  a fost prezentat ca lucrare de disertaţie la Universitatea din Heidelberg, apoi,  la 23 mai 1923 şi la Facultatea de Fizică  din Cluj. Preşedintele Comisiei a fost Augustin Maior.

În  1923, a apărut la editura Oldenbourg  din München, cartea „Racheta spre spaţiile interplanetare” care avea acelaşi titlu cu lucrarea sa de disertaţie. Multe dintre soluţiile propuse s-au aplicat sau se aplică  în prezent. Viteza optimă de lansare şi traiectoria rachetei în urcare de la vest spre est, forma de clopot a ajutajelor pentru viteze mari de evacuare a gazelor, răcirea regenerativă, rigidizarea rezervoarelor de  combustibil printr-o uşoară suprapresiune, aterizarea cu paraşuta, curăţirea aerului din capsulă prin distilare. În 1925  familia Oberth s-a mutat  la Mediaş, unde Hermannn  a ocupat un post de profesor de matematică şi fizică la  gimnaziul Stephan Ludwig Roth. Continuă cercetările, deşi  mijloacele financiare erau modeste, iar în 1929 apare la editura Oldenbourg cartea „Căile navigaţiei spaţiale”,  care a intrat în istoria  ştiinţelor ca lucrare-model, numită de multe ori „ Biblia astronauticii”.

Povestea  vieţii lui Hermannn Oberth a început de la ficţiunea lui Jules Verne. A continuat tot cu ficţiune. În 1928 a participat, în calitate de consultant ştiinţific la turnarea filmului „Femeia în Lună” de către studiourile UFA  din Germania. Imaginile din film au prefigurat lansarea reală  din 1969 a unei rachete spaţiale  la Cape Kennedy. Platforma rachetei, interiorul navei, deşi ficţiune în 1928, erau aranjate ca în navele spaţiale de azi. În acea perioadă pune la punct motorul conic şi a obţinut mai multe Brevete de invenţie:  „Procedeu de propulsare a vehiculelor prin reacția gazelor ejectate” (1930), „Procedeu și dispozitiv  de combustie rapidă(1931).

După premiera filmului Femeia în Lună s-a reîntors la Mediaş ca profesor de gimnaziu dar şi-a continuat cercetările cu mijloace financiare proprii. În 1932 a publicat, în revista românească „Natura”  articolul „Zborul rachetelor şi zborul în vid”. În acelaşi an a preluat şi conducerea atelierului gimnaziului unde a putut să realizeze şi să experimenteze multe dintre soluţiile imaginate. Hermann povesteşte într-o scrisoare că a reuşit să lanseze  primele rachete cu combustibil lichid. Se poate spune că Mediaşul a fost primul oraş  din care s-a lansat o rachetă. Porţile spre zborul cosmic erau deschise. La Mediaş poate fi vizitată acum   Casa Memorială  Hermann Oberth.

În 1923  a conceput o oglindă cosmică capabilă să concentreze energia solară    în anumite puncte de pe Pământ. Cu o faţetă individuală a oglinzii s-ar putea lumina noaptea  un oraş întreg, nemaifiind  necesare instalaţiile electrice pentru iluminatul stradal.

După 1938 au urmat ani grei pentru Hermannn. Ani cu realizări profesionale dar şi cu decepţii psihologice legate de atitudinea oamenilor şi a oficialităţilor.

S-a stins din viaţă la 28 decembrie 1989 la Nürnberg, Germania. 

În Adunarea   din  31ianuarie 1991  a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” și-a propus să contribuie la consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi.  În acest context

se poate spune că, post-mortem, Hermann Oberth, se bucură  de recunoașterea celor din zilele noastre  având în vedere că Facultatea de inginerie  din Sibiu se numește Hermannn Oberth,  că Aeroclubul din Sibiu se numește Hermann Oberth, că în 1994 a fost desemnat cetățean de onoare al orașului Sighișoara, că o stradă din Sighișoara poartă numele Hermann  Oberth,  că bustul său este amplasat în Sibiu și în Sighișoara. De asemenea, în Mediaș  este  deschisă Casa Memorială „Hermann Oberth”.

                        Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

George-Gogu Constantinescu, exponent al României

Ieri, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, v-am prezentat episodul  „Gogu Constantinescu-fiu al Craiovei”. Azi voi continua povestirea cu partea a II-a intitulată „Gogu Constantinescu – exponent al României”.

În noiembrie 1910 pleacă în Anglia pentru a-şi pune în aplicare ideile extrem de îndrăzneţe. În 1913 avea deja 18 Brevete de invenţie. În 1913 pleacă în America pentru a-şi susţine, la Oficiul de brevete, soluţiile pentru care ceruse protecţie. Aici se întâlneşte şi cu Edison care avea atunci 66 de ani. Deoarece nu găseşte înţelegerea şi susţinerea financiară pe care şi-o dorea se reîntoarce în Anglia.

Izbucnirea Primului război mondial facilitează aplicarea invenţiilor lui, respinse la început ca fiind fanteziste, în tehnica militară. Între 1914 şi 1918 a fost consilier al Amiralităţii Britanice, poziţie pe care o va reocupa şi în perioada 1940 – 1945.

În 1919 a devenit cetăţean englez.

La 45 de ani era deja celebru. Revista engleză  „The Graphycs” –  din 10 ianuarie 1926 – îl menţionează ca unul din cei 17 cei mai renumiţi oameni de ştiinţă ai lumii din perioada 1900 – 1925 împreună cu Einstein, Lord Kelvin, Marconi, ş.a.

Recunoaşterea sa poate fi demonstrată şi prin numărul de Brevete de invenţie obţinute:

• Anglia – 114 Brevete de invenţie
• SUA – 45 Brevete de invenţie
• Franţa – 18 Brevete de invenţie
• România – 5 Brevete de invenţie

Cea mai prolifică latură a activităţii sale tehnico-ştiinţifice o constituie domeniul sonicităţii. Sonicitatea este ştiinţa transmiterii energiei mecanice prin vibraţii.

De fapt, Gogu Constantinescu a găsit legile pentru transmiterea puterii mecanice la distanţă prin oscilaţiile care se propagă în medii continui (lichide, solide) datorită elasticităţii acestora.

Acest rezultat este un foarte bun exemplu pentru a demonstra că una dintre barierele care stopează creativitatea este legată de cunoştinţele dobândite anterior. În vremea aceea savanţii şi inginerii erau convinşi că lichidele, şi în special apa, sunt incompresibile. În toate calculele hidraulice din acea vreme se pornea de la ipoteza că apa este incompresibilă.

Ori, la baza acestei noi ştiinţe se află fenomenul compresibilităţii lichidelor şi propagarea de forţe şi mişcări periodice, sub forma undelor elastice, cu viteză finită, din aproape în aproape.

Legile care se aplică în sonicitate sunt identice cu cele din curentul electric. Aceasta a fost analogia pe care a făcut-o Gogu Constantinescu şi care, aşa cum spunea René Descartes că „metoda creează rezultatele” l-a condus la rezultate spectaculoase.

Electrotehnicienii au conceput motoare electrice sincrone, asincrone, monofazate, trifazate, serie, derivaţie.

Gogu Constantinescu a creat motoare sonice sincrone, asincrone, monofazate, bifazate, trifazate, serie, derivaţie.

Legenda spune că fizicianul englez Lord Rayleigh, văzând aceste motoare în funcţiune a spus „Existenţa şi funcţionarea motoarelor dumitale sunt de domeniul magiei. Cu toate că m-am ocupat o viaţă întreagă de sunet nu mi-aş fi putut imagina că transmisia acestuia prin apă poate produce asemenea efecte”.

A scris puţin şi a publicat puţin.

În 1918 a publicat la Londra prima lucrare  „Teoria sonicității. Un tratat despre transmiterea  puterii prin vibrații”.

            În 14 noiembrie 1919 a susţinut, la București,  conferinţa de primire în Academia Română, iar în decembrie 1919 ţine prima conferinţă publică despre sonicitate şi aplicaţiile ei. A început conferinţa astfel „Este o mare bucurie pentru mine să pot să fac această comunicare pentru prima oară în public, în localul Şcoalei Naţionale de Drumuri şi Şosele, în acelaşi amfiteatru în care am avut cinstea să învăţ şi eu”. Şi-a continuat conferinţa în ianuarie 1920 în acelaşi loc.

Gogu Constantinescu a manifestat permanent interes pentru aplicaţia practică finală şi de aceea a depus toate eforturile pentru a găsi aplicaţii ale teoriei sonicităţii.

 În 1915 nemţii foloseau un sistem nou de tragere printre elicele avionului. Soluţiile propuse de inginerii britanici erau mecanice şi nu dădeau rezultatele dorite. Salvarea a venit de la sonicitate şi de la Gogu Constantinescu care a câştigat concursul lansat de Amiralitatea britanică în acest scop. În august 1916 s-au realizat primele teste cu un avion echipat cu dispozitivul conceput de Gogu Constatinescu    pentru tragerea printre palele elicei.

Superioritatea faţă de sistemul utilizat de aviaţia germană  a făcut ca, până la sfârşitul războiului, peste 50 000 avioane  să fie  echipate cu acest dispozitiv.

Gogu Constantinescu a realizat, în mai 1923, primul automobil cu schimbător de viteze automat.

Revine pentru prima dată în ţară în anul 1919, în dorinţa de a-şi valorifica aici invenţiile. Înconjurat cu simpatie de tehnicieni, este ales membru de onoare al Academiei Române.

Cu toate acestea, aceeaşi lipsă de înţelegere a autorităţilor îl face să plece din nou în Anglia, unde face noi descoperiri importante.                                                             

Se mai întoarce în 1933, pentru scurt timp, din dorinţa de a aplica în ţară, la locomotivele fabricate de Uzinele Malaxa, convertorul de cuplu (invenţie prin care se înlocuiau cutiile de viteză).

La invitaţia Prezidiului Academiei Române, în toamna anului 1961 (între 8 septembrie şi 8 octombrie), în vârstă de 80 de ani, Gogu Constantinescu vizitează ţara. Vizitează, desigur, Craiova. Vizitează şi Şcoala care se numea atunci „Liceul Nicolae Bălcescu”.  

În timpul şederii sale în ţară, i-a fost decernată diploma de Doctor Honoris Causa de către Institutul Politehnic din Bucureşti (fosta Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, în cadrul căreia şi-a terminat studiile universitare). Aceasta a fost prima diplomă de Doctor Honoris Causa în domeniul tehnic, acordată în România, decernată de Institutul Politehnic din Bucureşti.

În anul 1963 a revenit în România împreună cu a doua soţie, Eva, pentru a petrece vacanţa la Constanţa şi pentru a sărbători, la Bucureşti, împlinirea a 82 de ani. Cu această ocazie vizitează şi Institutul de Studii şi Cercetări Hidrotehnice (ISCH), respectiv standul experimental de cercetări sonice, unde inventatorul Ion St. Basgan îi prezintă una dintre invenţiile care foloseau teoria sonicităţii.

Concepută între 1930-1934, această invenţie avea să realizeze, în premieră absolută, transmiterea energiei sonice create la suprafaţă, prin garnitura de forare, la sapă, punând sapa să oscileze în sus şi în jos (fară a ridica garnitura de forare), astfel ca ea să cadă pe verticală, cu o frecvenţă stabilită, săpând găuri nedeviate.

În 1957, toamna, academicianul Aurel Beleş a participat la Congresul de geotehnică şi fundaţii din Londra. Cu acest prilej i-a făcut o vizită lui Gogu Constantinescu la reşedinţa sa situată pe malul lacului Coniston. La întoarcerea în ţară a ţinut mai multe conferinţe. Una dintre ele a fost prezentată la Academia Română în data de 5 mai 1958. Iată ce a consemnat Aurel Beleş: „ Ca român, cu sufletul şi cu gândul, se trudeşte să facă cunoscut străinătăţii geniul şi arta poporului român, realizările şi aportul pe care poporul român îl poate aduce ştiinţei, culturii şi progresului general”.

Diploma de Doctor Honoris Causa acordată de  Institutul Politehnic din Bucureşti în data de 27 septembrie 1961 a fost semnată de Ilie Murgulescu,  născut în Dolj, la vremea aceea Ministrul Învăţământului şi Culturii, Preşedintele Comisiei de Confirmare a Diplomelor.

Ideile de avangardă ale lui Gogu Constantinescu, după mai bine de 100 de ani, sunt reluate de cercetătorii care încearcă tratarea cancerului şi a altor boli grave prin intermediul vibraţiilor.

A fost un inventator prolific, cu peste 193 de brevete, multe dintre ele invenţii pionier.

S-a stins din viaţă la 12 decembrie 1965 şi este înmormântat în curtea bisericii din Lowick, la sud de Lacul Coniston, Anglia.

Ieri și azi v-am povestit  despre Gogu Constantinescu, născut şi educat la Craiova, format ca inginer  la Bucureşti, şi-a pus în practică ideile în Anglia, dar a rămas mereu un mare om- exponent al României.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

George-Gogu Constantinescu- fiu al  Craiovei

Azi și mâine, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc despre  Gogu Constantinescu. Episodul de azi l-am institulat Gogu Constantinescu- fiu al Craiovei.

În 2007, inginerul Alexandru Manda, la vremea aceea Director al  Editurii ALMA din Craiova, în colaborare cu Fundația  Culturală Magazin Istoric,  s-a ocupat de editarea unui număr special din publicația Magazin Istoric dedicat Craiovei și personalităților legate de Craiova. Eu trebuia să scriu despre un inventator. Decizie grea. Soluția a venit în mod firesc după o discuție cu Alexandru Manda. Domnia sa, student fiind, a participat, în toamna anului  1961, la ceremonia prilejuită de acordarea titlului de Doctora Honoris Casua, de către Institutul Politehnic din București, craioveanului George Gogu Constantinescu.

Discuția, purtată în 2007, a avut un efect  greu de explicat: am avut sentimentul că am stat de vorbă cu …Gogu Constantinescu. Din acest motiv, este personalitatea despre care am scris, despre care am povestit cel mai mult.

            George Constantinescu s-a născut la data de 4 octombrie 1881, într-o casă situată lângă Grădina Mihai Bravu. O casă maiestuoasă, învecinată cu alte case încărcate de istorie: în stânga casa Glogoveanu, care l-a adăpostit o vreme pe Tudor Vladimirescu, apoi între 1913-1949 Primăria Craiovei,  mai în faţă casa în care o poposit Alexandru Ioan Cuza în 27 iunie 1859.

          Tatăl său, George  Constantinescu a fost profesor de matematică, absolvent al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti, secţia matematică dar şi absolvent al cursurilor de specializare de la Sorbona. A fost  director al Şcolii Superioare din Craiova, actualul Colegiu Carol I, unde a funcţionat timp de 30 de ani. Mama sa, Ana, de origine alsaciană, născută Roy, era o iubitoare de muzică şi o pianistă desăvârşită.

            La început părinţii îl strigau George, iar uneori Gogu, pentru a evita confuzia cu numele tatălui său. Copilul răspundea bucuros la apelativul Gogu, pe care şi l-a păstrat apoi devenind prenumele acceptat chiar şi oficial.

A urmat Şcoala Primară Obedeanu, cea mai veche şcoală din Craiova. Se povesteşte că în acea perioadă a construit un telefon cu ajutorul căruia comunica din dormitor cu mama sa aflată la bucătărie sau în curte. La început a fost un simplu sistem de semnalizare: o sfoară şi un clopoţel. A citit, a experimentat şi a construit un aparat din ce în ce mai perfecţionat.

Din 1892 urmează Şcoala Superioară din Craiova. A apucat perioada construcţiei localului actual al Colegiului Naţional Carol I, edificat între 1893 şi 1895 şi proiectat de arhitecţii Toma Dobrescu şi D. Nedelcu. Era dotat cu instalaţii de încălzire centrală şi cu instalaţii electrice.

În vremea liceului şi-a transformat camera într-un adevărat laborator pentru experimente fizico-chimice. Aici a realizat o lampă electrică cu mercur, alimentată de la acumulatori, şi diverse motoare. Din dorinţa de a-şi ajuta sora, Maria, să se descurce mai bine la matematică a realizat un calculator, bazat pe un sistem mecanic, care putea realiza calcule cu până la 30 de cifre.

Se povesteşte că tatăl său, George, a sesizat că fiul agrea în special fizica, chimia şi matematica, şi i-a spus: „Gogule, n-ai să ajungi nici sacagiu dacă nu-ţi însuşeşti cultura generală, deschizătoare de orizonturi pentru toate specialităţile”. L-a ascultat. Petrecea adesea multe ore în biblioteca liceului.

Acompania la pian corul liceului în care cânta vocal şi Nicolae Titulescu. S-au mai întâlnit peste ani în Anglia. Prin anii 1897-1898 a venit la Craiova o delegaţie din Bulgaria. La sfârşit corul şcolii, din care făcea parte şi Nicolae Titulescu, a cântat imnul naţional bulgar „Sumi Mariţa”. La pian acompania  Gogu Constantinescu. La final a fost un moment de confuzie. Participanţii nu ştiau dacă ceremonia s-a încheiat şi trebuie să plece sau mai urmează ceva. Gogu Constantinescu, a cărui prezenţă de spirit s-a manifestat în multe ocazii, a sesizat  momentul delicat şi a început să cânte solo la pian „Sumi Mariţa”. Toată asistenţa s-a aşezat pe scaune, iar finalul a fost un entuziasm greu de descris în cuvinte. Istoria spune că profesorul de matematică, Ionciovici, i-a zis „Minunat eşti Gogule, la muzică, dar tu ai să fii un mare inginer şi inventator”.

Din nefericire, tatăl său moare în 1896 din cauza unei boli de inimă. Era elev în clasa a V-a de liceu. Evenimentul i-a dat puterea să se descurce singur şi să-şi asume şi multe alte obligaţii legate de familie.  

În 1899 îşi ia Bacalaureatul cu nota 8,90. A fost al 8-lea din 75 de elevi. S-a înscris la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care o termină în 1904 ca şef de promoţie cu cea mai mare notă obţinută până atunci: 18,51, nota maximă fiind 20. Secolul XX a debutat, în Occident, cu o puternică  criză economică. Nici România nu a fost ocolită. A fost o perioadă grea pentru absolvenţii Şcolii de poduri şi şosele deoarece s-au sistat toate lucrările publice din lipsă de fonduri. Proiectanţii străini, la care se făcea apel până atunci, cereau sume pe care Guvernul nu le putea da. Pentru relansare erau necesare noi soluţii autohtone, noi tehnologii, noi materiale de construcţii. A fost un moment prielnic pentru ca betonul armat să se impună, pentru ca un inginer din ţară să impună soluţia sa.

Spirit novator, Gogu Constantinescu încearcă să demonstreze, prin proiectul de absolvire, avantajele noilor materiale şi tehnologii şi a calculat un pod din beton armat, după o metodă proprie, deşi profesorul de poduri, Anghel Saligny, i-a avertizat pe elevii săi să nu folosească betonul, material nesigur şi chiar periculos. 

Teoria  betonului armat, nu era bine pusă la punct. Betonul armat este un material neomogen, compozit, cu discontinuităţi. Tratarea lui ca un corp elastic era încă la început.

Încearcă, fără succes, să obţină unicul post vacant de inginer din Bucureşti. La insistenţele fostului său profesor, Elie Radu, este angajat la Ministerul Lucrărilor Publice, iar între 1906 şi 1908 este asistentul acestuia la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Sarcina lui Gogu Constantinescu era să perfecţioneze teoria betonului armat, să lămurească problema aderenţei şi transmiterii eforturilor de la beton la oţel. Meritul lui Gogu Constantinescu este că a elaborat o teorie corectă a betonului armat şi o metodă originală de calcul a bolţilor încastrate. În toată viaţa sa, Gogu Constantinescu a imaginat, a calculat şi a verificat experimental. Verificarea acestor soluţii s-a făcut prin construirea primului pod cu arc, de 14 m deschidere, în 1905, la Doftana, după planurile inginerului Tiberiu Eremia. Apoi, în 1906, podul cu grinzi drepte şi 16 m deschidere din Parcul Carol din Bucureşti.

Istoria spune că în 1906 a fost  solicitat să rezolve o problemă la Camera Deputaţilor: peretele eliptic ce înconjura camera a început să se deplaseze. A rezolvat problema utilizând o centură eliptică de beton armat. Gogu Constantinescu a verificat zilnic, timp de o săptămână, dacă zidul se mai deplasează. La terminarea lucrărilor, deputaţii au refuzat, de teamă, să intre în clădire pentru că a fost consolidată cu beton armat de către un inginer tânăr, necunoscut. Din păcate această mentalitate despre competenţa tinerilor ingineri se păstrează şi azi. S-au numit două comisii de anchetă prezidate de profesorul Davidescu şi respectiv de profesorul Ion Ionescu. Soluţia finală, practică, a venit tot de la Gogu Constantinescu. Le-a alungat teama deputaţilor încărcând clădirea cu saci umpluţi cu nisip având fiecare greutatea unui om.  Sacilor nu le-a fost teamă!

                   Tot în acea perioadă a construit  cele două poduri de la Lainici, acum scoase din funcțiune, cu două arce din beton armat, având deschideri de 60 m şi calea suspendată cu tiranţi. La vremea aceea era o performanţă pentru că nu se mai construiseră în ţară astfel de poduri.

În anul 1908, ca protest faţă de refuzul Consiliului tehnic superior de a accepta soluţiile lui bazate pe construcţiile din beton armat, îşi dă demisia din serviciul statului şi înfiinţează, împreună cu Tiberiu Eremia, o antrepriză prin intermediul căreia construieşte mai multe poduri şi clădiri din beton armat.

Dintre realizările sale în domeniul construcţiilor, care pot fi văzute şi astăzi, se

menţionează:

– Moscheea din Constanţa, construită în 1910. Cupola minaretului este formată dintr-o pânză de beton armat de 5 cm grosime deşi are o deschidere de 8 m;

– Castelul de apă de la Periş (judeţul Ilfov);

– fostul Minister al Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Municipiului Bucureşti).

La acestea poate fi adăugat proiectul de alimentare cu apă a oraşului Calafat, din judeţul Dolj,  realizat între 1908 şi 1910. O bună parte din reţeaua de alimentare  executată atunci, este funcţională şi azi.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Elihu Thomson- un inventator prolific, Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Electrotehnică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elihu Thomson, inventator prolific, Președinte al Comisiei Internaționale de Electrotehnică.

Povestesc adesea despre inventatori. Mulţi oameni se declară ei înşişi  inventatori. Se poate pune întrebarea : când o persoană are această calitate? câte invenţii trebuie să aibă ?. Desigur, în mod oficial, o persoană poate fi considerată inventator dacă posedă un Brevet de invenţie eliberat de o autoritate naţională sau internaţională. Numărul de invenţii nu este semnificativ pentru a declara sau a utiliza  această calitate, de inventator. Petrache Poenaru a avut un singur Brevet de invenţie- stiloul. A devenit celebru fără să fi reuşit aplicarea în practică a stiloului.   Alţii au doar  câteva Brevete.  Alţii au avut chiar sute de brevete pe care au reuşit să le aplice aproape pe toate. Un exemplu este Elihu Thomson.

Elihu Tomson s-a născut la data  de 29 martie 1853  în localitatea Manchester  din Anglia, în familia  formată  de Daniel Thomson şi  Mary Ann Rhodes Thomson.  A plecat din Anglia în 1858 cu familia şi s-au stabilit în Philadelphia. A urmat cursurile Licelui  din Philadelphia ( Central High School) din Philadelphia pe care le-a absolvit în 1870.

După absolvire i s-a oferit un post de instructor în fizică dar a preferat să lucreze în domeniul chimiei ocupând în 1876 Catedra de chimie de la  Liceu ( Central High School). În 1880 se hotărăşte să renunţe la această poziţie pentru a se ocupa de aplicaţiile electricităţii şi îşi dedică tot timpul cercetărilor în acest domeniu  în folosul propriei companii, înfiinţată în 1879 împreună cu Edwin J. Houston

A fost unul dintre cei mai prolifici inventatori americani obţinând 696 de Brevete între 1880 şi 1930 şi  care a format, alături de Edison, compania General Electric. Una dintre primele invenţii se referă la un regulator  pentru  reglarea automată a tensiunii unui generator de curent continuu, cunoscut și cu numele de  dinam, în funcţie de sarcină, pentru care a obţinut Brevetul nr.302 963 din data de 5 august 1884.

            În data de 17 aprilie 1894 a obţinut Brevetul  518. 291 pentru o metodă de răcire a motoarelor electrice. Este vorba de răcirea forţată prin utilizarea unui schimbător de căldură  montat pe tubulatura externă  prin care circulă aerul de răcire.

             În data de 4 august 1903 obţine Brevetul SUA  nr. 735 621 pentru „Motor electrostatic”  utilizat la  realizarea wattmetrului înregistrator, destinat măsurării  energiei electrice.

        A inventat sistemul de iluminat cu incandescenţă, transformatorul, wattmetrul înregistrator, motorul de inducţie cu repulsie ( 1888), generatorul trifazat, locomotiva electrică. A iniţiat cercetări în curent alternativ de înaltă frecvenţă.

             Vă reamintesc, stimați ascultători, că frecvența în rețeaua de distribuție a energiei electrice este de 50 de Hz și se încadrează în categoria „joasă frecvență”.

           A elaborat primul standard referitor la securitatea muncii în lucrările electrice.

           Împreună cu E.J.  Houston a înfiinţat, în 1879, o fabrică pentru producerea lămpilor de iluminat cu arc, apoi a becurilor cu incandescenţă. În 1887 pune la punct procedeul de sudare electrică, în curent alternativ, prin puncte sau în flux continuu, bazat pe aplicarea efectului Joule. El a construit un transformator coborâtor pentru a obţine o tensiune de 2  V şi un curent de 2.000 A  necesar topirii metalelor care se sudau.

                      În 1892 Compania Thomson-Houston Electric a fuzionat cu Compania Edison General Electric devenind General Electric, una dintre cele  mai mari companii producătoare de echipamente electrice din lume. Elihu Thomson a lucrat  la această   companie ca inginer până la sfârşitul vieţii, în 1937.

           Elihu Thomson a  fost unul dintre  membrii fondatori ai Comisiei Internaționle de Electrotehnică CEI, precum şi cel de-al doilea preşedinte, după Lord Kelvin. În zilele de 12-17 septembrie 1904 s-a organizat la Saint-Louis, SUA, Congresul Electricienilor  la care s-a hotărât înfiinţarea unei organizaţii profesionale  care  „să examineze problema unificării terminologiei electrotehnice  şi clasificarea aparatelor şi maşinilor electrice”. Această problemă, a unificării, a standardizării trebuia rezolvată deoarece aplicaţiile electricităţii  erau din ce în ce mai numeroase în iluminat, acţionarea electrică a utilajelor industriale, transportul pe calea ferată, iar schimburile comerciale  creşteau ca volum şi valoare. În aceste condiţii, terminologia  trebuia să fie aceiaşi în toată lumea. Definirea unei caracteristici de echipament electric ( tensiune, curent, randament, dimensiuni specifice)  trebuia să aibă aceiaşi semnificaţiei indiferent de zona geografică unde se produce echipamentul şi unde se utilizează echipamentul. Pregătirea acestui Congres a început cu un an înainte. Astfel la data 1 iulie 1903,  Comitetul de organizare  şi-a ţinut prima întrunire.  Elihu Thomson  a fost ales  ca preşedinte al Congresului din 1904. Pe perioada desfăşurării Congresului s-a înfiinţat o Comisie Internaţională. La închiderea lucrărilor Congresului, sâmbătă 17 septembrie 1904, Elihu Thomson a spus : „Nici un eveniment  de o asemenea importanţă pentru industria electrică  nu a depăşit activitatea începută în aceşti ultimi ani  în schimbul de idei privind electricitatea. Ducerea la bun sfârşit a acestor probleme în plan internaţional  este anevoioasă; trebuie depăşite geloziile şi trebuie  menajate susceptibilităţile”.  „Am observat că unanimitatea în acţiune, absenţa oricărei neînţelegeri a fost remarcabilă. De îndată ce o măsură a fost considerată ca fiind corespunzatoare, toate voturile au fost unanime şi aceasta este de bun augur pentru activitatea viitoare a Comisiei Internaţionale”. Apoi, în încheiere a spus  „pregatiti-vă deci să acceptaţi un univers electric”. In 1908, ca urmare a decesului lordului Kelvin, Primul președinte, Thomson devenea cel de al doilea Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Electrotehnică.

          Elihu  Thomson a fost unul dintre puţinii  fizicieni care au intuit    că razele X , puse în evidenţă de Röntgen, au şi efecte nocive şi de aceea trebuie să se ia masuri de protecţie. Pentru a demonstra acest fapt,  In 1896, Thomson deliberately exposed the little finger of his left hand to an x-ray tube for several days, half an hour per day. în 1896, Thomson  şi-a expus în mod deliberat  degetele de la mâna stângă  lângă  un tub de raze X pentru mai multe zile, timp de  o jumătate de oră pe zi. După această expunere demonstrativă şi excesivă  i-au apărut The resultant effects — pain, swelling, stiffness, erythema and blistering — were convincing for Thomson and others, but not for all.  dureri, umflături şi o rigiditate a articulaţiilor. Cu toate acestea, unii medici, din acea vreme, au negat  în continuare nocivitatea acestora.

          A primit multe medalii printre care, în 1909 a primit Medalia Edison din partea Institutului American de Inginerie Electrică, fondat în 1884, pentru  „Contribuţiile meritorii  în domeniul ştiinţelor inginereşti obţinute în ultimii treizeci de ani”. În 1963 acest institut a fuzionat  cu Institutul de Inginerie Electrică , fondat în 1912, rezultând una dintre cele ami mari organizaţii profesionale  non-profit din lume : Institutului de Inginerie Electrică şi Electronică (IEEE). A fost Preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale din 1908.

          A murit în  13 martie 1937 în SUA

          Așadar, stimați ascultători, azi v-am vorbit de Elihu Thomson și despre Comisia Electrotehnică Internațională, organizația care pregătește și publică standarde internaționale  din domeniul electrotehnic, adică generarea, transportul și distribuția energiei electrice, echipamente  electrocasnice,  energie solară etc.

          Mai mulți ingineri  români au activat în cadrul Comisiei Electrotehnice Internaționale printre care academicianul Remus Răduleț și  academicianul Constantin Budeanu.

            La finalul acestui episod, având în  vedere că Elihu Thomson a  construit un transformator coborâtor pentru a obţine o tensiune de 2  V şi un curent  mare, că în același mod sunt construite și transformatoarele folosite pentru pirogravură vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să discutații cu copiii,  cu nepoții sau cu prietenii despre pirogravură, despre instrumentele folosite, despre obiectele pirogravate, despre imaginile pirogravate.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea, vă urez toate cele  bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Elie Carafoli, proiectantul primului avion românesc.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elie Carafoli, proiectantul primului avion românesc.

În 1938 s-a inaugurat Aeroportul din Craiova. În 1959 s-a constrit turnul de control folosit până în zilele noastre, acum inclus în noua construcție.  În 1972 s-a inaugurat Fabrica de avioane din Craiova. O poveste lungă. În prezent se fabrică la Craiova avionul IAR 99 Șoim, un avion militar folosit ca avion  de antrenament dar și pentru misiuni de trecunoaștere. IAR este acronimul de la Intreprinderea Aeronautică Română. Primul avion IAR a fost proiectat,în 1930, de către inginerul Elie Carafoli.

Elie Carafoli s-a născut la data 15 septembrie 1901 în oraşul Veria, foarte aproape de oraşul Tesalonic din Grecia, din părinţi aromâni. A început şcoala în oraşul Veria.

Iată o murtusire, făcută într-un interviu publicat în 1982, despre perioada copilăriei.

„Am şi trăit acolo un timp, am urmat clasele primare, într-un mediu care avea să mă influenţeze pentru tot restul vieţii. La începutul secolului în Macedonia exista încă o comunitate a aromânilor, dominată de un puternic sentiment naţional, în ciuda prigoanei şi a suferinţelor pricinuite de cei care ne contestau dreptul de a gândi şi vorbi în limba română, de a susţine revendicările social-politice ale românilor din acea regiune. Situaţia familiei mele era agravată şi de faptul că fratele meu mai mare, Tulliu Carafoli, era profesor de limba română şi scriitor în dialectul macedo-român. Pe când eu abia începusem şcoala primară, un membru al familiei Carafoli a fost asasinat mişeleşte pentru acelaşi motiv, iar în 1907 a fost incendiată casa noastră, odată cu şcoala română şi alte două case ale unor fruntaşi români din aceeaşi comună. Aceste fapte şi multe altele de acest fel sunt relatate într-o carte publicată în 1913, „Les Roumains de Macédoine”, care mi-a căzut nu demult în mână şi care mi-a răscolit amintiri triste din fragedă tinereţe.

 În 1915 a plecat împreună cu familia în Serbia şi s-au stabilit pentru scurt timp în oraşul Bitolia. Declanşarea războiului îl obligă să plece din nou, de data aceasta spre Bucureşti, la un unchi al său.

După multe peripeții ajunge la Giurgiu. Iată cum își aminteșete aceste moment: „În cele din urmă am reuşit, iar când am ajuns la Giurgiu, graiul românesc, pe care îl auzeam pretutindeni, îmi părea o melodie plină de vrajă”

Continuă studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” şi la liceul militar „Mânăstirea Dealu”. Îşi amintea mereu de o poveste ascultată în copilărie şi în care se spunea că Nistor Kostic, ţăran din satul Divic, apropiat de oraşul în care s-a născut el, se lansa cu un planor de pe crestele munţilor Pind şi zbura ca o pasăre. Poate că această poveste l-a determinat  să se înscrie, în 1919,  la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, recent transformată din Şcoala  Naţională de Poduri şi Şosele cu intenţia de aş construi  un planor. În 1924  obţine  titlul de inginer electromecanic.

Şi-a continuat studiile, între 1924 şi 1928,  la Universitatea din Sorbona  unde a obţinut şi titlul de doctor în ştiinţe fizico-chimice  cu teza  „Contribuţii la teoria sustentaţiei în aerodinamică”. La Paris,  lucrează la Institutul Aerotehnic din Saint-Cyr  unde, împreună cu directorul acestuia, profesorul Albert Toussaint, construieşte o instalaţie hidromecanică pentru vizualizarea spectrelor de mişcare în jurul corpurilor de aviaţie, denumită ulterior  „cuva Toussaint – Carafoli”.

În acea perioada, în mediile  academice, erau dispute aprinse  privind semnificaţia fizică a rezultantei forţelor pe un profil aerodinamic. Elie Carafoli publică lucrarea „Confruntarea teoriilor aerodinamice moderne cu legile mecanicii raţionale” prin care pune capăt acestei dispute  dar  care i-a adus consacrarea  printre specialiştii de mecanica fluidelor şi aerodinamică. Între 1926 şi 1928 a  publicat mai  multe lucrări ştiinţifice şi studii  care l-au consacrat pe plan internaţional, printre care  „Teoria şi trasarea profilelor aerodinamice”, „Influenţa aripioarelor asupra proprietăţilor aerodinamice ale suprafeţelor portante”, „Aerodinamica aripilor de avion”, „Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane”. Pe baza rezultatelor obţinute a proiectat şi realizat profilurile aripilor de avion cu bordul de fugă rotunjit, cunoscute sub denumirea  „profilurile Carafoli”.

Se reîntoarce în ţară  şi  înfiinţează, în octombrie 1928, catedra de Aerodinamică şi Mecanica fluidelor la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, unde va activa timp de 45 de ani. După doi ani de activitate în ţară, în 1930,  împreună cu inginerul francez Lucien Virmaux, finalizează proiectul primului avion românesc fabricat de uzinele IAR-Braşov, de tip CV-11 (Carafoli-Virmaux) un monoplan cu aripa joasă, o concepţie originală, care pe parcursul anilor s-a generalizat în aviaţia mondială modernă. Pentru efectuarea  cercetărilor specifice a realizat, în perioada  1928-1930, în curtea Şcolii Politehnice din Bucureşti, un tunel aerodinamic, inaugurat oficial în 1931, prima instalaţie de acest gen din sud-estul Europei având performanţe remarcabile pentru acea vreme.

În 1938  a realizat avionul de vânătoare IAR – 80 ( Industria Aeronautică Română) , considerat, la vremea sa, unul dintre cele mai bune avioane şi care a stabilit, în 1940, recordul mondial pentru puterea specifică  la motoarele de aviaţie cu piston. A elaborat o metodă pentru studiul aripilor dreptunghiulare, trapezoidale şi triunghiulare  cunsocute sub numele de  „aripi delta”. In paralel cu activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică, Elie Carafoli a îndeplinit şi funcţia de inginer şef şi, apoi, de director la fabrica de avioane IAR-Industria Aeronautică Română din Braşov unde a conceput, proiectat, construit şi încercat avioanele de tip  IAR-13, IAR-14, IAR-15 şi IAR-16 cu performanţe remarcabile pentru acea vreme şi comparabile cu cele mai bune realizări pe plan mondial. Unul dintre aceste avioane a fost considerat ca făcând parte dintre cele mai bune şase avioane din Europa la un concurs care a avut loc în Bucureşti, în 1931.

Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în  peste 200 de comunicări ştiinţifice şi 14 cărţi  incluse în tezaurul  aviaţiei. Iată câteva: Aerodinamica aripilor de avion (Paris,1928), Aerodinamica (1951) tradusă în limba germană (Berlin,1954) şi în limba rusă (Moscova,1955), Aerodinamica vitezelor mari (1957) tradusă în limba rusă (Moscova,1958), Studii experimentale asupra aripilor monoplane, Mişcări conice în regim supersonic, apărută în China (Beijing,1955), Teoria aripii în zborul supersonic (Oxford,1969), Dinamica fluidelor incompresibile (1981), Dinamica fluidelor compresibile (1983).

Iată ce spunea Elie Carafoli despre cărțile publicate: „Dacă vreţi o socoteală, sunt 14 cărţi publicate, între care 4 la Paris, 5 la Bucureşti, două la Moscova, câte una la Berlin, Londra şi Beijing. Am să vă povestesc şi o întâmplare interesantă petrecută la Moscova. Acolo am avut ocazia să-l cunosc pe academicianul Keldis, preşedintele pe atunci al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. El studiase şi după cărţile mele, iar când m-a cunoscut, la întâlnirea cu delegaţia de români din care făceam parte, nu s-a putut abţine să nu mă întrebe: „Mais, vous n’êtes pas français?“ Nu, eram şi sunt român, deşi Keldis fusese convins până atunci că sunt francez.”

Pentru activitatea  de cercetare în domeniul aerodinamicii  a fost distins cu Premiul „Louis Breguet” (Paris,1927) şi „Medalia de argint”,1928,  decernată la Sorbona de Societatea naţională de încurajare a progresului , Diploma Paul Tissandier decernată de Federaţia Aeronautică Internaţională la Congresul de la Los Angeles (1956), Marea Medalie Gauss care se acordă o singură dată pe an unui savant ales din întreaga lume de către Societatea Ştiinţifică Braunschweg-Germania pentru “lucrări proieminente şi deschizătoare de drumuri“, Medalia “Apollo 11” decernată de NASA în 1970, Diploma şi Medalia “Tiolkovschi” la 27 martie 1981. In ţară a primit titlul de OM DE ŞTIINŢĂ EMERIT al RSR, acordându-i-se Premiul de Stat clasa I, Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Ştiinţific clasa I, Steaua Republicii clasa a II-a.                A fost ales membru titular al Academiei  Române, în 12 august 1948, iar din 1961 a condus Comisia de Astronautică a Academiei. A fost membru titular al Academiei Internaţionale de Astronautică, vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Astronautică  în prioada 1965-1967, preşedinte în exerciţiu al Federaţiei Internaţionale de Astronautică, în perioada 1968-1969, post-preşedinte FIA (1971-1973). A fost ales  membru de onoare al Societăţii Regale de Aeronautică din Marea Britanie.

Şi-a dedicat o bună parte din energie pentru a scoate în evidenţă pionierii aviaţiei mondiale:  Traian  Vuia,  AurelVlaicu,  Henri Coandă, Gheorghe  Bothezat  ş.a.      

S-a stins din  viaţă la 24 octombrie 1983 în Bucureşti.

Într-un interviu  din 1982, acordat lui Dumitru Graur, Elie Carafoli  spunea :„ Eu, Elie  Carafoli, m-am străduit toată viața să fiu la înălțime”.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre informațiile despre Elie Carafoli, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o excursie în zona Aeroportului din Craiova.

            Puteți să mergeți cu autobuzul nr.9. Traseul începe din Craiovița Nouă, trece pe la Teatrul Național, face un ocol pe la Fabrica de avioane și se termină la METRO.  Coborâți la stația „Aeroport”.  Încercați să descoperiți vechiul turn de comandă, integrat în  noul  turn de comandă. Intrați în clădirea Aeroportului.  Aeroportul este un câștig pentru Craiova.

 Uneori puteți observa aterizarea vreunui avion de pasageri.

Din când în când puteți asista la zborul vreunui avion IAR 99 Șoim.

                              Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Augustin Maior și  telefonia multiplă cu curenți alternativi.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Augustin Maior și telefonia multiplă cu curenți alternativi.

În zilele noastre putem vorbi foarte usor  cu alte persoane, fie că suntem pe stradă, fie că suntem în mașină, fie că suntem la munte, folosind un telefon mobil sau un telefon celular.

Până acum 20-30 de ani nu era așa simplu. Puteam să vorbim  cu o altă persoană dacă aveam acces la un telefon fix, conectat  galvanic, adică prin două conductoare electrice, la o rețea de telefoane, la o centrală telefonică. Pentru apelarea unei persoane se forma  un număr, compus din 10 cifre, apăsând niște butoane, niște taste fizice. În urmă cu 50 de ani, numărul se forma cu ajutorul unui disc rotativ, și era compus din șase cifre, pentru a vorbi cu o persoană din același județ, sau din opt cifre, că   să vorbim cu o persoană din alt județ. Legătură între două posturi telefonice se făcea  automat prin intermediul unei centrale telefonice.

Mai demult, conexiunea între două posturi telefonice se făcea cu ajuorul unei persoane, numită „centralistă” care, practic, realiza o legătură galvanică, fizică, între cele două posturi. Istoria comunicațiilor telefonice a început cu 20 de ani înainte de 1900.

Încă de atunci inginerii, oamenii, se căutau o soluție  pentru ca, folosind doar două conductoare electrice să se poată efectua mai multe convorbiri telefonice simultane. Unul dintre aceștia a fost Augustin Maior.

Augustin Sabiniu Maior  s-a născut la data de  21 august 1882 în localitatea  Reghin. Tatăl său, Gheorghe Maior, era învăţător la Şcoala primară din Reghin. Mama sa,  Tereza, născută Cornea, s-a ocupat de creşterea şi educarea celor cinci copii ai familiei Maior : Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe şi Ana.

Prin erudiţia sa a reuşit să le formeze copiilor dorinţa de a cunoaşte lucrurile dincolo de prima aparenţă. Germana a   fost limba în care a învăţat primele poezii la grădiniţa germană din Reghin. Germana a fost limba în care a învăţat să scrie la şcoala primară  din Reghin. În 1892 a fost înscris  în clasa I-a a Liceului Evanghelic German din Reghin pe care îl frecventează până în 1896. Continuă  şcoala, până în clasa a VI-a , la Liceul Piarist din Târgu Mureş, apoi la cel din Budapesta. Aici, la Budapesta, l-a întâlnit pe   profesorul Schmidt Agoston, pedagog cu har, care i-a deschis fereastra către ştiinţele exacte. În toţi aceşti ani de şcoală  a dovedit o pasiune remarcabilă pentru cercetarea bibliografică, pentru documentare, pentru explicarea realităţii percepute sau doar intuite.  În iunie 1900 a absolvit liceul şi a susţinut examenul de bacalaureat. În toamna aceluiaşi an  devine student la Institutul Politehnic din Budapesta, Facultatea de Mecanică. În 1905 a obţinut titlul de inginer, iar înainte de a începe să profeseze meseria face, timp de câteva luni,  o vizită de documentare la universităţile din Viena, , München şi Göttingen. Aici a participat la câteva cursuri post universitare şi a întâlnit  multe  dintre personalităţie  ştiinţifice ale epocii. Printre acestea  s-a numărat şi Hermann. Minkowski, cel  care a adăugat la cele trei  dimensiuni ale spaţiului şi dimensiunea timp, rezultând  varietatea tetradimensională spaţiu-timp, folosită ulterior de Augustin Maior în studiile sale.

          .

            Găseşte un post  de inginer disponibil la Serviciul Tehnic al Poştelor din Budapesta, participă la concursul organizat în noiembrie 1905 şi îi convinge pe examinatori de pregătirea sa teoretică aşa că îşi va începe activitatea  la Staţia Experimentală a Poştelor. Denumirea de „Staţie experimentală” sau „Staţie de cercetare” a fost folosită multă vreme în Europa, inclusiv în România, pentru a desemna  un instituit de cercetări.

Problemele studiate erau legate de telefonie, de creşterea calităţii convorbirilor telefonice , de  satisfacerea  numărului  din ce în ce mai mare de cereri de convorbiri telefonice în unitatea de timp. Trecuseră  numai 30 de ani de când, în 1876,  Graham Bell a  transmis primele cuvinte  prin fir electric. Trecuseră  doar 13  ani de la intrarea în funcţiune, în 1892, a primei centrale telefonice automate în statul american  Indiana. A experimentat şi a fundamentat  teoretic soluţii pentru transmiterea simultană a mai multor convorbiri  pe acelaşi circuit electric.

La numai un an de la angajarea sa ca inginer, la sfârşitul anului 1906, reuşeşte să transmită  cinci convorbiri simultane între două centrale telefonice situate la 15 km distanţă şi legate printr-o singură linie telefonică  formată din două conductoare electrice. Suportul teoretic l-a expus  în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift”. În 1908 a participat  la Prima Conferinţă Internaţională a Inginerilor  din Poştă  Telefonie şi Telegrafie  la care a  prezentat lucrarea „Telefonia armonică” în care expunea  rezultatele experimentale şi teoretice obţinute de el. Din păcate nu a brevetat  soluţia tehnică aşa că, prioritatea  lui Augustin Maior în acest domeniu este  asigurată doar prin dreptul  de autor.Chiar şi Nicolae Vasilescu- Karpen face o comunicare la Academia de Ştiinţe din Pars ,în 1909, în care  expune  propunerile sale  privind telefonia multiplă pornind de la experienţa existentă în domeniul telegrafiei fără fir. În perioada 1910-1911 americanul George Owen Squier  a făcut şi el mai multe experienţe privind telefonia multiplă dar a şi brevetat soluţia tehnică.

            Augustin Maior sesisează pericolul de a nu-i fi recunoscută  prioritatea în domeniu şi scrie  revistei The Electrician  o scrisoare publicată în numărul din 21 aprilie 1911. Augustin Maior preciza „Am arătat  matematic că se poate  realiza telefonia multiplă cu curenţi alternativi de înaltă frecvenţă, astfel încât fiecare curent să  transporte o convorbire, am menţionat că am reuşit să transmit simultan cinci mesaje. Am prezentat  experimentele mele la prima conferinţă europeană a poştelor şi telegrafului  şi am comunicat conferinţei că am reuşit să transmit mesaje pe o linie de 15 km.”  Cu toate acestea, în 1921  Edwin.H. Colpitts publică o lucrare de sinteză în revista Transactions AIEE în care afirmă că George Owen Squier  ( scuaiă) prin experimentările făcute între 1910 şi 1911 a reuşit să pună la punct telefonia  multiplă. Este adevărat că el citează la bibliografie şase dintre lucrările teoretice   ale lui Augustin Maior, dar nu menţionează prioritatea acestuia.

            După  proclamarea Unirii de la 1 decembrie 1918, Augustin Maior revine la Cluj  fiind numit Director General al Poştelor, Telegrafiei şi Telefoanelor.

Se implică şi în dezvoltarea învăţământului superior din Transilvania. Aşa se face că în iulie 1919 este  numit profesor titular la Universitatea din Cluj unde a predat cursurile de „Electricitate şi magnetism”  şi „ Acustică şi optică”, iar apoi, în perioada 1919-1946 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe. În 1919  s-a implicat în înfiinţarea primei şcoli de telegrafie şi telefonie la Sibiu.

Practician convins, a condus, în calitate de director, activitatea Institutului de Fizică Teoretică şi Tehnologică al Facultăţii de Ştiinţe  în cadrul căruia a abordat mai multe direcţii de cercetare de mare actualitate la vremea aceea: electricitate şi magnetism, acustică şi optică, telecomunicaţii, gravitaţie, termodinamica radiaţiilor, teoria cuantelor şi statistică.

S-a stins din viaţă la data de 3 octombrie 1963 în Cluj-Napoca..

Viaţa lui Augustin Maior a fost zbuciumată, iar funcţiile pe care le-a deţinut demonstrează  aprecierea de care s-a bucurat. În 1946 a fost ales membru al Academiei Române. Schimbările din 1947 nu i-au fost favorabile în ţară chiar dacă în străinătate era  elogiat. Spre exemplu, Louis de Broglie, laureat al Premiului Nobel  în 1929, a  făcut o sinteză a lucrării lui Augustin Maior „Câmpurile gravitaţionale şi magnetismul” pe care a prezentat-o  la Academia Franceză în 1950. Dar iată că sinusoida  istorică revine şi, după 1990, activitatea lui Augustin Maior este din  nou recunoscută:  din 21 martie 1994  şcoala  din Regin unde a învăţat scrisul şi cititul se numeşte „ Gimnaziul de stat Augustin Maior”, din martie 1995 unul dintre amfiteatrele Facultăţii de Fizică din Cluj-Napoca se numeşte „Augustin Maior”, Grupul Şcolar de Telecomunicaţii din Cluj-Napoca îi poartă numele  La data de 7 iulie 2000, Primăria din Cluj-Napoca  a montat o placă memorială pe casa din str. Octavian Goga  nr. 9 unde a locuit Augustin Maior.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Augustin Maior, unul dintre pionierii telefoniei multiple de care beneficiem din plin în ultimii 40-50 de ani.

Ca de obicei, la finalului episodului fac o  sugestie prin care, un ascultător interesat, să descopere singur informații suplimentare despre subiect sau despre personalitatea prezentată.

Așadar, stimați ascultători, vă invit să încercăm să ne gândim  împreună cum am putea  aduna aparate telefonice pentru un Muzeu al Științei și Tehnicii la Craiova.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Silviu Puşcaşu –  profesor la Facultatea de electrotehnică din Craiova

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Silviu Pușcașu-  profesor la facultatea de electrotehnică din Craiova.

 “Dragostea este ca sănătatea, cât timp există nu îţi dai seama de ea”- spunea Ivan  Turgheniev.

Aşa este şi cu oamenii.

 Numai după ce pleacă de lângă noi, după ce pleacă dintre noi le simţim lipsa. Atunci începem să căutăm în memoria nostră informaţii despre ei dar constatăm, cu suprindere, că datele se amestecă sau  sunt vagi. Memoria documentelor scrise are altă putere.În urmă cu mai mulți ani am participat la întocmirea unui „Dicţionar de personalităţi din Oltenia”  în care erau înscrise şi persoane care, la vremea accea, se flau printre noi, iar informaţiile au fost culese  direct de la sursă.

În aceste zile l-am răsfoit

Mulţi au plecat dintre noi. Unul dintre cei plecați este Silviu Puşcaşu.

Silviu Puşcaşu s-a născut în Craiova  la data de 10 mai 1927. Tatăl  său , Marin Puşcaşu, a fost învăţător, apoi director la Şcola “ Ion Eliade Rădulescu”  din Craiova. Mama sa, învăţătoarea  Eliza Puşcaşu , născută Schindler,  era  pasionată de pictură şi pian . O vreme a cântat la orga Bisericii catolice din Craiova.

A urmat, între 1934 şi 1938, cursurile primare sub îndrumarea  părinţilor săi, apoi   a fost admis în clasa I-a de liceu  la   „Fraţii Buzeşti”   pe care l-a absolvit în 1946.În acelaşi an s-a înscris la concursul de admitere la Facultatea de Electromecanică   din Timişoara. S-au înscris 400 de candidaţi, dar tânărul craiovean  a ocupat poziţia a doua remarcându-se  prin pregătirea sa  temeinică . Sectorul energetic era în plină dezvoltare aşa că, parcă intuind rolul pe care îl va juca Oltenia în energetica românească,  a optat pentru  specializarea „ Transportul şi Distribuţia Energiei Electrice”.

În iunie  1950 a obţinut diploma de inginer.A fost repartizat  la Întreprinderea Regională de Electricitate Oraşul Stalin, nume pe care l-a avut o vreme vechiul Braşov .În decembrie 1950 a fost angajat ca asistent la  Facultatea de Mecanizare a Agriculturii din cadrul  Institutului  Agronomic din Craiova, înfiinţat cu doar trei ani înainte. Din  mai 1951 ocupă funcţia didactică   de şef de lucrări. În anii aceia  , prioritatea  economică era legată de electrificare: electrificarea industriei, a agriculturii, a transporturilor. În aceste condiţii, în 1951  s-a înfiinţat la Craiova Institutul de Maşini şi Aparate Electrice care cuprindea facultatea de Electrotehnică, iar apoi, din 1953  şi Facultatea de Electrificare a Industriei, Agriculturii şi Transporturilor. Pregătirea  profesorului Silviu Puşcaşu  se potrivea cu cerinţele învăţământului ingineresc craiovean aşa că din septembrie 1952 până în septembrie 1958 a funcţionat  în cadrul acestui institut.

În 1970 şi-a susţinut , la  Timişoara, teza de doctorat cu tema „ Contribuţii la studiul comportării tuburilor fluorescente în regim de alimentare cu frecvenţă variabilă” .

A scris două cărţi de referinţă: Izvoare moderne de lumină, Editura ştiinţifică 1968 şi Mărimi şi regimuri electrice nesinusoidale, Editura Scrisul Românesc, 1974 la care se adaugă  peste 120 de lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate şi numeroase contracte de cercetare ştiinţifică.

În anii ’50  s-a dezvoltat în România   activitatea de radioamatori dar şi electronica.  Silviu Puşcaşu, pasionat de electronică,  a devenit şi radioamator, aşa că în 1958 obţine diploma de emiţător categoria a III-a. ,indicativ   YO7 – 136 .Pasiunea pentru electronică şi radio  i-a condus paşii profesionali şi spre Studioul de Radio Craiova unde a fost , o vreme, Inginer-şef şi mulţi ani colaborator fidel.

În septembrie 1958, Institutul  de Maşini şi Aparate Electrice este desfiinţat, iar Silviu Puşcaşu  se transferă, cu activitatea didactică,  la Institutul Politehnic  din Timişoara dar familia sa a rămas la Craiova. Timp de doi ani, până în 1960 , a făcut naveta săptămânală Craiova-Timişoara. În aceşti doi ani şi-a făcut mulţi prieteni la Timişoara. Unul dintre  ei- profesorul   Eugen Seracin, născut la Turnu Severin, alpinist pasionat, cu care a făcut multe excursii în munţii României.

În 1960 se înfiinţează Institutul  Pedagogic din Craiova aşa că revine la Craiova. Experienţa acumulată în aceşti ani  dar şi calităţile sale l-au impus printre cadrele didactice universitare de la Craiova . Aşa se face că  între 1963 şi 1968 a fost şeful catedrei de Electrotehnică şi cunoştinţe industriale . În paralel a  ocupat şi funcţia de Decan al Facultăţii de Fizică şi Chimie (martie 1963- martie 1964)  şi prorector al Institutului Pedagogic ( martie 1964- septembrie 1966).

 Între timp s-a înfiinţat Universitatea din Craiova iar Silviu Puşcaşu devine, în 1966, conferenţiar. Timp de doi ani a fost unul dintre  primii  prorectori ai Universităţii din Craiova: septembrie 1966 – martie 1968 .Apoi, timp de 12 ani,  septembrie 1968  – septembrie 1980, a fost şeful catedrei de Bazele electrotehnicii, transformată  în septembrie 1980, în  catedra de Electromecanică prin reunirea cu catedra de Maşini, aparate şi acţionări electrice. Catedră mare şi eterogenă din care am făcut şi eu parte . Îmi amintesc de disputele pe teme ştiinţifice dar şi tactul cu care profesorul Silviu Puşcaşu  a ştiut să le  dirijeze spre un final creativ. Domnia sa se ocupa, atunci, de criogenie sau mai bine spus de  electrotehnica la temperaturi foarte scăzute. Şi acum , la Craiova,  discipolii domniei sale continuă această activitate.

            Din mai 1981 până în octombrie 1984 a fost Rector al Universităţii din Craiova. În acea perioadă a făcut multe. Eu sunt dator să spun  că m-a sprijinit să aduc, în 1982,  la disciplina de „ Utilizarea calculatoarelor în acţionări electrice”  un calculator M18 fabricat la Fabrica de calculatoare din Bucureşti. La vremea aceea mai era doar un singur calculator în Facultate, la secţia de calculatoare. Mai multe persoane s-au implicat pentru a face această achiziţie dar domnia sa, în calitate de Rector, a aprobat să construiesc  în laboratorul de Acţionări electrice două spaţii vitrate , foarte moderne. Aceste spaţii există şi acum şi sunt utilizate tot  pentru ca studenţii să înveţe despre  calculatoare. Cu acest calculator ,câţiva colegi şi-au finalizat  tezele de doctorat, alţii au învăţat abc-ul meseriei.A  susţinut concret pregătirea practică a studenţilor de la Universitatea din Craiova. Îmi amintesc de interesul cu care  studia realizările practice ale studenţilor căutând produse inovative pentru Atelierul de producţie al Facultăţii de Electrotehnică.

 După 1984 a revenit  la  Facultatea de Electrotehnică în calitate de şef al catedrei de Electrotehnică şi Electromecanică până în 1990. În acel an s-au produs mutaţii radicale dar Silviu Puşcaşu a rămas şef al catedrei de Electrotehnică.

            S-a retras definitiv din activitatea didactică  în anul 2000. Cu siguranţă s-a despărţit greu de Craiova şi de  România. Se mai despărţise o dată de Craiova, în 1958, dar a revenit.

            De data aceasta nu a mai revenit fizic.

În 4 septembrie 2007 , ora 22,30  sufletul său a zburat prin eter  , probabil  spre Craiova,  însoţit , probabil , de  indicativul YO7 – 136.

În partea finală a fiecărui episod, în încercarea de a face legătura cu prezentul,  vă invit, de obicei, să vizitați localitatea în care s-a născut personalitatea prezentată sau  vă invit să vizitați strada care poartă numele personalității evocate.

În cazul profesorului Silviu Pușcașu o  să vă ofer o secvență sonoră. Desigur, în zilele noastre, o secvență sonoră nu  este ceva deosebit și de aceea este important să vă spun povestea acestei înregistrări pentru că în această poveste puteți să găsiți un model de legătură între fiu și tată, un model de amintiri transmise de către un tată către fiu.

Iată povestea.

În  mai 2014 am organizat, la Craiova, Colocviul AGIR Dolj  în care a fost evocat profesorul Silviu Pușcașu. În acest context, i-am cerut lui Dan Pușcașu, fiul profesorului Silviu Pușcașu, câteva fotografii. Mi-a trimis un montaj cu fotografii în care apare profesorul Pușcașu. Montajul, un adevărat film de cca 30 minute, era comentat, într-o manieră emoționantă, de către Dan Pușcașu, fiul profesorului Silviu Pușcașu.

În secvența sonoră extrasă, fiul profesorului  redă amintirile lui Silviu Pușcașu despre profesorii săi  de la Politehnica din Timișoara, amintiri păstrate cu sfințenie  de către Silviu Pușcașu   și povestite, probabil, de mai multe ori, fiului său.

Aceasta a fost povestea despre Silviu Pușcașu, profesor la Facultatea de electrotehnică din Craiova.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea, vă urez toate cele  bune.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Petrache Poenaru- susţinător al învăţământului  din Ţara Românească

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Petrache Poenaru – susținător l învățământului din Țara Românească.

Probabil că unii dintre dumneavostră se vor întreba de ce îl asociez  pe Petrache Poenaru cu  învățământul dinȚara Românească și nu îl asociez cu inventarea stiloului, așa cum este cunoscut  de foarte mulți dintre noi.

Iată care este explicația.

M-au interesat invențiile încă din vremea studenției. Mai târziu,  devenit cadru didactic, am organizat un curs facultativ, despre Invenții, la care participau studenții din anul IV de la facultatea de electrotehnică din Craiova.

Pregătisem lecția despre Prache Poenaru așa că i-am întrebat pe ei, pe studenți, ce știu despre Petrache Poenaru.

Majoritatea au asociat numele lui Petrache Poenaru cu organizarea  școlilor din Țara Românescă pentru că fie fuseseră elevi ai unor licee care îi purtau numele, fie că profesorii lor l-au prezentat  ca pe un creator de școală. Pornind de la această discuție, care a avut loc cu foarte mulți ani în urmă, m-am documentat mai mult și am descoperit, în Petrache Poenaru, o personalitate complexă, implicată decisiv în dezvoltarea învățământului și a ingineriei din Țara Românescă.

Petrache Poenaru s-a născut la data de 10 ianuarie 1799, în localitatea Băneşti  din judeţul Vâlcea în apropiere de Bălceşti.El şi-a făcut studiile secundare la Craiova , la şcoala de pe lângă  Biserica Obedeanu , între 1811 şi 1818.  Petrache Poenaru era nepotul vornicului Iordache Oteteleşanu , cel care a avut un rol foarte important în evoluţia şcolilor din Craiova.

Din 1818 a lucrat la cancelaria Episcopiei din Râmnicu Vâlcea , iar între 1820 şi 1821  a predat limba elină la Şcoala Mitropoliei din Bucureşti.

In anul 1821 Petrache Poenaru  a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei.Aceasta era o funcţie publică , activitatea lui fiind legată de pană şi călimară.

Deşi după înfrângerea  lui Tudor Vladimirescu  pandurii erau vânaţi şi decapitaţi , Petrache Poenaru scapă ,iar în 1822 obţine o bursă de studii la Şcoala Tehnică din Viena şi Berlin. Aici învaţă despre o seamă de instrumente tehnice noi la vremea aceea : şublere , micrometre.In 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique  din Paris în domeniul topografiei şi geodeziei.

In 1827 , la data de 25 mai , obţine Brevetul Francez 3208 pentru „ Condei portăreţ fără sfârşit , alimentându-se el însuşi cu cerneală”. Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris , contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent  de milioane de oameni. Tocul cu rezervor a lui Poenaru ,elimina zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală şi propunea soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor  componente pentru a asigura un debit constant de cerneală, precum şi posibilitatea înlocuirii unor piese.    

În 1831 , la 27 octombrie , aflat în Anglia  , călătoreşte cu trenul , fiind astfel primul român care foloseşte acest mijloc de transport  pus în funcţiune cu doar un an urmă între Liverpool şi Manchester.

„Am făcut această călătorie  cu un nou mijloc de transport , care este una din minunile industriei secolului nostru. Douăzeci de trăsuri legate unele de altele , încărcate  cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi”.

            Petrache  Poenaru se întoarce în Ţara Românească  în 1832 şi este numit profesor de fizică şi  matematică la Sf. Sava din Bucureşti , iar din 1833  devine directorul acestei şcoli.Tot în 1833 contribuie la înfiinţarea în Ţara Românească a cursurilor  speciale de matematici superioare , geodezie, mecanică , arhitectură , agricultură şi silvicultură.El creează două clase cu profil ingineresc şi le dotează cu manuale şi aparatură.

                        În 1837 traduce şi publică în limba română primul curs de  „Geometrie „ , iar în 1841 cursul de „Algebră” . Tot în 1841 publică , în colaborare ,  „ Vocabularul franţezo – român” în două volume.Pe acest considerent , Petrache Poenaru este evocat şi azi ca un susţinător al francofoniei în România.

            În 1838 , în calitate de Director General al Şcolilor din Ţara Românească , funcţie cu grad de demnitar , înfiinţează şcolile publice săteşti din Muntenia. De reţinut că aceste şcoli au fost desfinţate de caimacamia reacţionară  instaurată după înfrângerea  Revoluţiei de la 1848.Se pare că dintotdeauna, inclusiv în zilele noastre  , şcoala , ca instituţie , nu a fost iubită de conducătorii profitori.Istoria se repetă?

            Petrache Poenaru s-a implicat direct în dotarea şcolilor Craiovei.Astfel , în 1837 el donează Pensionului de fete din Craiova , actualul  Colegiu Naţional Elena Cuza , un set de hărţi – Europa, Asia , Africa , America , Australia – precum şi 20 de cărţi privind  „Cours complet d’education domestiques pour les filles”.

            La 20 octombrie 1850 este numit  membru al Eforiei Şcolilor Naţionale având ca sarcină  să urmărească aplicarea Regulamentului de  funcţionare a şcolilor din Ţara Românească, semnat de domnitorul Barbu D. Ştirbei  la 17 octombrie 1850 şi în care se prevedea  să se înfiinţeze o „ Facultate de ştiinţe eczacte cu 3  secţii : pentru topografi; ingineri de poduri şi şosele;arhitecţi”. Ca urmare a  implicării  directe a lui Petrache Poenaru cursurile Şcolii de Poduri şi Şosele –  actuala Universitate  „Politehnica” din Bucureşti  îşi începe cursurile în ianuarie 1851.

            După unirea Principatelor Române , Petrache Poenaru participă intens la viaţa publică şi concepe textul „Legii instrucţiunii publice „ de la 1864.

            În 1836 , la iniţiativa lui Petrache Poenaru , se organizează primele observaţii meteorologice sistematice pentru determinarea temperaturii , presiunii şi umezelii aerului.

            Introducerea Sistemului Metric Zecimal  în Ţara Românească  i se datorează lui Petrache Poenaru care, în 1837  elaborează primul proiect  românesc de lege pe această temă şi discutat între 1834 şi 1836 în forurile legislative ale ţării. Victoria a fost parţială –  introducerea Sistemului Zecimal al Stânjenului lui Şerban Vodă în 1836-  iar lupta a fost lungă ,până în 1864 când s-a legiferat acest sistem. Motive s-au găsit, inclusiv că în Ţara Românească nu sunt suficienţi ingineri deşi Petrache Poenaru înfiinţase ,la Şcoala Naţională, cursuri de Matematici teoretice şi Practice destinate inginerilor topografi.

            Un motiv asemănător a fost adus şi în 1857 , la preluarea liniilor telegrafice de către oficianţii români: incapacitatea românilor de a asigura acest serviciu. Şi în acest domeniu s-a făcut apel la competenţa şi notorietatea lui Petrache Poenaru .Acesta, în calitate de Preşedinte al unei comisii de examinare , a organizat  un examen riguros care a demonstrat  capacitatea oficianţilor români de a asigura acest serviciu în Ţara Românească.

            La 8 septembrie 1847 s-a inaugurat, la Slatina ,primul pod peste Olt dat efectiv în exploatare la 15 decembrie .Soluţia tehnică şi administrativă care a condus la construirea podului a fost dată de Petrache Poenaru şi Ioan Em.Florescu

            Pentru a sublinia complexitatea activităţii lui Petrache Poenaru, amintesc că în 1849 publică o lucrare de sericicultură „ Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase”, precedată de editarea , începând cu  1 octombrie 1843, a periodicului Învăţătorul satului.

            Petrache Poenaru , ca membru din 5 martie 1850 al   Comisiei Tehnice  a Departamentului Treburilor din Lăuntru   a fost un  militant pentru introducerea maşinilor în activitatea din Ţara Românească. La propunerea  din 8 aprilie 1854 a Comisiei Tehnice este achiziţionată de la Paris o dragă  pentru a curăţa Dâmboviţa de gunoaie. A grăbit  montarea unei fabrici de cărămidă în 1858 dar a avut grijă să menţioneze :” a nu lăsa băltoace ,ci a le umple cu gunoi” . Un alt  exemplu: tipizarea cărămizilor. La 18 martie 1858 spunea „ va trebui să domine o analoghie a lungimii către lăţime, plus o jumătate de deget sau un rost astfel încât lungimea să acopere în lucrare cele două lăţimi aşezate cu micul interval între ele .Atunci, numai, suprafeţele pereţilor vor fi suprafeţe plane la orice grosime de zid”.

            În 1841 a fost  ales deputat de Dolj.

            În 1870, 10 septembrie,  devine membru al Academiei Române. Primirea oficială a fost programată pentru  8 septembrie 1871 dar, Petrache Poenaru fiind bolnav, discursul de recepţie, intitulat „ Gheorghe Lazar şi Şcoala Română” , a fost citit de prietenul său Gheorghe Sion.

            S-a stins din viaţă la 2 octombrie 1875 , la vârsta de 76 de ani şi a lăsat în urma sa o operă socială cu efecte până în zilele noastre. Şi  descendenţii săi i-au urmat exemplul. Mă gândesc la strănepoata sa , scriitoarea  Alice Voinescu ( 1885 – 1961) născută  la Tr. Severin.

            Aceasta este  istoria lui   Petrache Poenaru, poate prea puţin cunoscut, poate prea puţin evocat de noi , cei din Oltenia – mamă a  unuia dintre cei mai  implicaţi oameni în dezvoltarea învăţământului şi a ingineriei din Ţara Românească 

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Mihail Cănciulescu, unul dintre promotorii înființării învățământului medical din Craiova

            Azi la emisiunea „Personalități in știință și tehnică” aș vrea să   discut cu dumneavoastră  despre doctorul Mihail Cănciulescu, unul dintre promotorii inițiativelor pentru înființarea învățământului medical în Craiova.

            Locuitorii Olteniei și-au  exprimat, în felurite moduri și în diverse  perioade istorice, dorința de a avea o Universitate la Craiova. Prin 1942, „un grup de intelectuali, în frunte cu domnii docent dr.Cănciulescu, profesor C.D.Fortunescu și Preotul Brânzei, Consilier Mitropolitan” au reluat idea și, într-un final, în 27 decembrie 1944 s-a organizat la Craiova o consfătuire, o adunare a mai multor  organizații, inclusiv partide politice.  Cu această ocazie  s-a adresat o scrisoare  domnului Ministru al Culturii Naționale, Ștefan Voitec, prin care se cerea înființarea la Craiova a unei Universități cu Facultățile: Medicină, Politehnică  cu secțiile Agronomie, Construcții, Electro-Mecanică, și Academie Comercială.

            Unul dintre membri grupului de inițiativă scria:„ Am activat cu cel mai mare interes pentru înființarea unei Universități în Craiova, prin conferințe publice, ținute în fiecare capitală de județ, în Sala Dalles din București și la întrunirea publică de la Teatrul Național din Craiova”.Spusele îi aparțin doctorului Mihail Cănciluescu.

            Mihail Cănciulescu s-a născut la data de 22 februarie 1885 în comuna Poiana Mare din județul Dolj, una dintre cele mai mari comune din țara noastră, atestată documentar din 1525, din vremea domnitorului  Radu de la Afumați. Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, adică pe la 1898, majoritatea locuitorilor erau bulgari și sârbi, care  s-au stabilit aici de pe la începutul secolului XIX, adică din anii 1806-1814.

            Tatăl său, Câncea Savu, cunoscut și cu numele Savovici, având în vedere că mulți locuitori aveau origini bulgărești sau sârbești, era boiangiu dar  se ocupa și cu comerțul. Mama sa, Constantina Dragu, s-a ocupat de cei trei copii ai familiei, Mihail, cel despre care o să vă povestesc, Elena și Petre, cu doi ani mai mic decât Mihail.

            Istoria consemnează că a urmat  școala primară în Poiana Mare, din 1890 până în 1896, apoi gimnaziul și Liceul Carol I din Craiova, pe care l-a absolvit în 1904.

            În același an, 1904, s-a înscris la Facultatea de Medicină din București  obținând titlul de doctor, de medic,  în anul 1914. În autobiografia scrisă mult mai târziu, în 1949,  Mihail Cănciulescu menționează că în perioada 1907-1910 a funcționat ca Extern al Spitalului Brâncovenesc, iar în perioada 1910-1914 a funcționat ca intern al Spitalelor Eforiei Civile din București. Într-un document elaborat după pensionare mențioana că în perioada 1906-1909, când a funcționat ca medic extern, nu s-au făcut reținerile  pentru Casa de Pensii, așa că, la  1 decembrie 1957 avea o pensie de 945 lei.

            După absolvire, în 1914, a lucrat ca medic intern la Sanatoriul din Techirgiol unde, începând cu 1901 s-a introdus un regulament oficial de  aplicare a băilor de nămol pentru copii cu vârste cuprinse între 4 și 14 ani. Trebuie menționat că, pe lângă  tratamentul balnear, copii beneficiau și de un program școlar, tip internat, iar activitatea lor era observată metodic. A fost o experiență utilă pentru dr. Mihail Cănciulescu, care s-a ocupat toată viața și de îngrijirea copiilor.

            În 1915  a revenit în București, la Spitalul Brâncovenesc , unde a lucrat ca asisetnt  benevol în secția  de cardiologie.

             Între anii 1916 – 1918,  pe perioada războiului, în calitate de medic, a fost mobilizat la Spitalul din Dorohoi unde a îndeplinit și funcția de conducător, de  director al acestei instituții. A fost demobilizat în august 1919 și a revenit în Craiova, ca medic secundar la Spitalul Filantropia. În 1923  a fost înființată Secția pentru copii, iar dr. Mihail Cănciulescu a fost promovat ca medic  primar  și a condus această  secție din 1923  până în 1945, când s-a pensionat. Iată ce spunea Mihail Cănciulescu despre activitatea din această perioada: „ În acest interval am asigurat, în mod gratuit, asistența medicală și produse medicale pentru copii internați la Azilele  Sofia Careciu și Bucureșteanu, și am condus, temporar, prin delegație, Centrul de Ocrotire a Copiilor din Craiova”.

Este important să menționez că, timp de aproape trei ani, între 1941 și 1944, a fost directorul acestei instituții. A activat și  în Cercul Medico-Farmaceutic, ca bibliotecar.

            Cred că este locul potrivit să menționez  că Cercul Medico-Farmaceutic a fost înființat în 1902 de către dr. Charles Laugier, dr.Dumitru Vernescu și dr. George Mileticiu. Prin această precizare vreau să evidențiez   implicarea și profesionalismul  corpului medical din Craiova.

            Revenind la dr. Mihail Cănciulescu, adaug că în 1928 a  fondat revista „Mișcarea Medicală Română”, a cărei apariție a coordonat-o timp de douăzeci de ani, până în 1948. Interesant de menționat că s-a ocupat atât de conținutul articolelor dar și de sănătatea zețarilor  de la Tipografia „Scrisul Românesc” care asigurau  tipărirea revistei: „Mai toți lucrătorii sufereau de saturnism  acut și cronic, îngrijind gratuit pe cei bolnavi cu medicamente trimise,  la cerere, de către Casele de  Farmacie, a căror publicitate se făcea în coloanele revistei ce însăși lucrătorii o  culegeau și o tipăreau”. Saturnismul este o bolă profesională produsă de intoxicarea cu plumb.

 În perioada interbelică, dr. Mihail Cănciulescu a fost unul dintre promotorii inițiativelor pentru înființarea învățământului medical în Craiova, pledând pentru necesitatea înființării unei facultăți de medicină. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu în 1949: „ Am activat cu cel mai mare interes pentru înființarea unei Universități în Craiova, prin conferințe, publice ținute în fiecare capitală de județ, în Sala Dalles din București, și la întrunirea publică de la Teatrul Național din Craiova”.Mai mult, într-una  dintre ultimele scrisori, datată 15 februarie 1970, dr. Mihail Cănciulescu îi  scria academicialunului Theodor Burghele, pe 4 pagini, despre vechea lui  dorință  de înființare a Facultății de Medicină din Craiova, devenită realitate prin publicarea Decretului din 10 februarie 1970.

 În1948 dr. Mihail Cănciulescu a fost numit conducător  al Centrului TBC al județul Dolj. În această  calitate  a organizat diverese acțiuni de profilaxie și a contribuit la înființarea dispensarelor TBC din  Maglavit, Băilești și Filiași, precum și  a dispensarului materno-infantil din Brădești.

Dr. Mihail Cănciulescu a fost o personalitate complexă  a comunității medicale românești din perioada interbelică, implicat în   activitatea medicală  din Oltenia. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu despre această perioadă: „Am făcut Cercetări clinice și statistice asupra Tuberculozei în mediul rural din Oltenia, 1931, și am făcut Recomandări privind combaterea tuberculozei în România, 1941”.

A studiat și a publicat, în 1936, un articol privind „Intoxicațille  prin struguri nespălați” în care  indica și  modul în care  pot fi evitate aceste intoxicații.

În 1937 a publicat lucrarea „Contribuțiuni la lupta antimalarică dusă până la eradicare” în  care a propus probele de  concentrație ale pigmentului malaric în sânge și urină.

 Printre altele, a fost membru al Societății de Științe Medicale din România, îndeplinind funcția de Președinte al Secției  de Istoria Medicinei, Filiala Regională Oltenia.

 Pentru activitatea sa,  a fost răsplătit cu numeroase titluri, ordine și medalii. Prin Decretul nr.909 din 19 aprilie 1918,  i s-a conferit Ordinul „Coroana României cu spade, pentru zelul și devotamentul exceptional cu care a îngrijit bolnavii și răniții”, iar în  14 august 1929,  i s-a acordat, prin Decret Regal, Ordinul Steaua României.

            Deși s-a pensionat în 1957 și-a continuat activitatea de medic practician dar și pe cea de cercetător. O dovadă în acest sens poate fi scrisoarea din 29 iunie 1962, trimisă de dr. Mihail Cănciulescu  Șefului  serviciului de difuzare a presei din Craiova, prin care îi cere acestuia ca  revista „Gaceto Medico de Mexico”, pe care o primea de  30  de ani, să-i fie expediată la adresa din strada 24 Ianuarie nr.5.

            Casa din strada 24 Ianuarie, fostă Sfinții Arhangheli, din apropierea Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel,  a fost cumpărată  de dr. Mihail Cănciulescu în anul 1926. Mai apoi,  prin 1958, poate din motive financiare, dr.Mihail Cănciulescu a închiriat  câteva camere. Casa  există și în prezent, fiind situată la interecția străzii 24 Ianuarie  cu strada Simion Bărnuțiu.

Mihail Cănciulescu s-a pensionat în 1957, dar a continuat să profeseze la propriul cabinet privat.

            Deși în documentele studiate nu am găsit  o informație precisă despre data decesului,  având în vedere  corespondența purtată de dr. Mihail Căncescu, prespun că s-a stins din viață în 1970.

            Craiova, craiovenii și-au manifestat recunoștința pentru activitatea doctorului Mihail Cănciulescu prin includerea acestuia în cartea „Repere spirituale românești. Un dicționar al personalităților din Dolj”, editată de Biblioteca Județeană „ Alexandru și Aristia Aman” și tipărită la  Editura AIUS în anul 2005. De asemenea, o  stradă din Craiova, cartierul 1Mai, poartă numele dr. Mihail Cănciulescu.

            Ca de obicei, pentru consolidarea informațiilor  despre personalitatea evoacată, la finalul acestui episod vă recomand  ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică, să faceți o plimbare pe strada 24 Ianuarie. Vă opriți la intersecția cu strada Simion Bărnuțiu pentru a privi, preț de câteva minute, casa în care a locuit doctorul Mihail Cănciulescu. O casă cu demisol, parter și  mansardă, cu ornamente bogate în jurul ferestrelor și tencuieli decorative. Apoi, vă continuați plimbarea până la Autogara Sud.  Strada dr. Mihail Cănciluescu, o stradă cu blocuri,  începe de la Autogară și face legătura între strada Popoveni și strada dr.Ion Cantacuzino. O stradă   liniștită, potrivită pentru o plimbare.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Eugen Seracin, un exemplu de tenacitate în profesie și în viață-  a „urcat” mereu.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” mi-am propus să vă vorbesc despre profesorul Eugen Seracin.

Îi admir pe sportivi.

Îi admir pe alergătorii de la proba de 100 m pentru modul concentrat în care își folosesc energia în cele 10-15 secunde cât durează proba. Îi admir pe alergătorii de la maraton care își dozează energia în circa două ore pentru a alerga 42 de km. Îi admir pe înotătorii care reușesc să se miște în apă la fel  de ușor ca în mediul nostru natural.

A fost o vreme când nu i-am înțeles pe cei care urcă pe munte ca apoi, după puțin timp să coboare de unde au plecat. I-am înțeles numai după ce am  descoperit plăcerea drumețiilor epuizante.

A fost o vreme când nu i-am înțeles pe alpiniști. Până când am cunoscut un alpinist, Eugen Seracin.

Eugen Seracin, s-a născut la data de 28 noiembrie 1928 în Drobeta Turnu Severin. Tatăl său a fost ofițer în armata română așa că familia a „colindat din oraș în oraș”. A ajuns la Deva unde a „făcut ultimele șase clase de liceu”.  A absolvit Liceul Decebal din Deva în anul 1947 cu rezultatul de „prin clasat” cu media 9,80.  În toamna anului 1947 este admis ca student la Institutul Politehnic din Timișoara,  Facultatea de electromecanică.  În 1948 Facultatea de Electromecanică s-a scindat în Electrotehică și Energetică. Eugen Seracin au  optat pentru Facultatea de electrotehnică pe care a absolvit-o în anul 1951. Examenul de diplomă l-a susținut în februarie 1952 obținând titlul de inginer cu diplomă de merit. Din decembrie 1951 și-a început activitatea ca preparator la Facultatea de electrotehnică din Timișoara apoi asistent 1952-1962, șef de lucrări 1962-1964, conferențiar 1964-1970 iar din 1970 ca profesor titular.

 La începutul activității, în perioada 1952-1957 a lucrat și la Întreprinderea Electromotor din Timișoara, ca inginer proiectant A început să lucreze la Teza de doctorat sub conducerea academicianului Corneliu Micloși,  iar după decesul acestuia și-a continuat cercetarea doctorală  sub conducerea profesorului Mihai Brașovan. În 1965 a obținut titlul de doctor inginer, iar din 1969 obține dreptul de a conduce doctoranzi.

A predat discipiline  și a scris cărți din domeniul acționărilor electrice. O acționare electrică este un ansamblu format dintr-o mașină de lucru și un motor electric. Iată câteva titluri de cărți scrise de profesorul Eugen Seracin: Utilajul electromecanic al întreprinderilor industriale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, Tehnica acționărilor electrice, Editura Tehnică, București, 1985. A acordat o atenție specială părții aplicative și, în acest cotext, a elaborat îndrumare de laborator și culegeri de probleme dintre care „Acționări electrice.Îndrumător de lucrări practice”, Institutul Politehnic din Timișoara, 1977, „Acționări electrice.Aplicații industriale”, Editura Tehnică, București, 1977.

Iată cum și-l amintește unul dintre studenții săi, Liviu Băjan.

Amintirile mele  încep din anii studentiei pe când cursul de „Acţionări Electrice” al eminentului profesor Eugen Seracin se desfăşura cu audienţă maximă. Meticulozitatea, claritatea explicațiilor precum şi prezentarea  fizică a fenomenelor asociate acestei discipline era apreciată de intregul auditoriu”

Din 1969 a obținut dreptul de a conduce doctoranzi. Sub conducerea domniei  sale au obținut titlul de doctor  25 de ingineri  atât din zona Banatului cât și din alte zone ale țării.

Una dintre primele teze conduse de profesorul Eugen Seracin  „Contribuții cu privire la stabilirea performanțelor mașinilor electrice de acționare folosite la instalațiile de ridicat  și transportat”, a fost susținută de inginerul Mircea Gudumac în 1978. Profesorul Eugen Seracina abordat, mereu, teme de cercetare cu aplicabilitate practică  dar în conconcordanță cu progresele în domeniul sistemelor de acționare. Un argument în acest sens poate fi  Teza de doctorat,  elaborată de inginerul Liviu Băjan și finalizată în 2008, în care s-a ocupat de „Sisteme de conducere cu reglaj vectorial, fără fir și fără traductoare pentru mărimi mecanice, destinate acționărilor electrice de current alternativ”. Iată ce spune dr.ing. Liviu Băjan despre perioada în care a  colaborat cu profesorul Eugen Seracin: „Odată  cu angajarea mea ca proaspăt asistent la Facultatea de Electrotehnică, în anul1991, pe atunci la catedra de Maşini şi  Acţionări Electrice, unde am profesat mai bine de 15 ani, am observant că domnul profesor era sufletul, liantul înregului colectiv de acționări electrice și unul dintre cei mai apreciați oameni în intreaga catedră. Activitatea dânsuluii începea dimineţa devreme când putea fi observant din corpul D al clădirii facultăţii cum îşi antrena corpul  şi totodată îsi „limpezea” gândurile pentru activitatea zilnică făcând exercitii fizice şi câteva ture bune de stadion. Pentru fiecare dintre noi avea o vorbă bună sau un sfat, atât în plan didactic, profesional cât şi personal.În ceea ce priveşte conducerea  tezei mele de doctorat nu cred că poate să existe un om mai meticulous, mai precis şi mai ordonat în a performa împreună şi în beneficiul candidatului său pentru a duce la bun sfârşit imensa muncă a unei teze de doctorat”.

A scris 12 cărți, 77 de articole, 2 brevete de invenție, 38 de rapoarte de cercetare.

Profesorul Eugen Seracin, preocupat, profesional, de acționări electrice,  și-a împletit activitatea cu  o manifestare științifică națională din acest domeniu. Este vorba despre Conferința Națională de Acționări Electrice CNAE, inițiată în 1972, la Iași, de către profesorul Nicolae Boțan, prezentat într-unul  din episoadele acestei emisiuni. Începând cu anul 1981 Conferința a fost organizată, din doi în doi ani, itinerant, în centre universitare cu  preocupări  științifice în domeniul acționărilor electrice: Iași, Cluj-Napoca, Brașov, Craiova, Timișoara, Galați, Reșița, Suceava. Ediția  a VI-a, din 1988, s-a organizat la Timișoara.  Profesorul Eugen Seracin s-a implicat în tot ceeace a însemnat organizarea și desfășurarea Conferinței, conform programului orar stabilit. S-a mai organizat, la Timișoara, o ediție CNAE în 2008. Profesorul Eugen Seracin  avea 80 de ani. Deși se deplasa greu, a participat la toate secvențele Conferinței. Următoarea ediție CNAE 2010 s-a organizat la Craiova.  A participat, cu lucrări,  la toate edițiile CNAE. Pentru ediția de la Craiova a pregătit lucrarea  „Studiu privind reducerea numărului și conecințele accidentelor care apar în unele activități umane speciale  periculoase. Folosirea similitudinii cu serviciile de funcționare ale acționărilor electrice”. Un titlu lung care necesită explicații suplimentare. Profesorul Eugen Seracin  s-a ocupat, cu pasiune, de  alpinism și acționări electrice. Ei bine, în lucrarea prezentată la Craiova, domnia sa a utilizat , pentru studiul accidentelor din alpinism, metodele din acționările electrice. A fost  implicat direct în multe dintre accidentele  alpine  analizate în lucrarea prezentată la Craiova. La finalul expunerii, profesorul Eugen Seracin a spus:„ Închei cu speranța că nu voi fi împiedicat de vârstă, peste o lună împlinesc 82 de ani, nu voi fi împidicat de sănătate ca să realizez un model experimental pentru a demonstra că prin aplicarea schemei  prezentate aici se pot evita accidentele nedorite din alpinism”. Așadar, așa cum a făcut toată viață, s-a gândit cum să aplice teoria în practică.

 La întoarcerea de la Craiova spre Timișoara a trecut prin Turnu Severin, orașul în care s-a născut.

Peste aproape un an, în 20 decembrie 2011 mi-a trimis o scrisoare în care spunea: „Din păcate am întâmpinat  o serie de probleme din punct de vedere al sănătății, chiar acum mă aflu în spital. Vă mărturisesc de la început că țin mult la activitatea CNAE și sunt atașat sufletește de ea”. Apoi, în scrisoare, profesorul Eugen Seracin  a făcut câteva propuneri privind organizarea viitoarelor ediții ale Conferinței Naționale de Acționări Electrice, conferință cu istorie scrisă de oameni,   conferință națională care unește oameni cu aceleași preocupări profesionale.

Într-o altă scrisoare, din 2011, îmi spunea:„ În prezent mă realizez scriind și publicând cărți și articole din domeniile mele preferate adică acționările electrice, problema infinitului și alpinismul”. 

Așadar, stimați ascultători, Eugen Seracin s-a ocupat de inginerie dar a fost îndrăgostit și de alpinism. A descoperit frumusețea alpinismului în vremea liceului. Atunci locuia la Deva. Iată cum a descris, mai târziu,  aceste locuri:„ Orașul este dominat e un deal conic, pe vârful căruia se află ruinele unei vechi cetăți. Plăcerea mea era să hoinăresc, de obicei singur, cu sandalele legate la brâu, însoțit de gândurile mele. Sub cetatea Devei se află o porțiune de perete de stâncă bună pentru trasee scurte de alpinism. Am început primele cățărări în joacă, cu colegii mei”.

În 1968, când era deja conferențiar, a înființat Secția de Alpinism din cadrul Clubului Sportiv Politehnica Timișoară. O adevărată școală pentru formarea caracterului unui om. Pentru această școală, Eigen Seracin a fost un model. Odiseea acestei activități este adunată în cele 360 de pagini ale  cărții „Omul, Muntele și Alpinismul. Trasee și întâmplări adevărate” , publicată de Editura Orizonturi Universitare din Timișoara în 2007, apoi reeditată în 2010.Cartea are următorul Motto:„Nimeni nu este atât de rău pe cât pare și nici atât de  bun pe cât vrea să pară”.

Boala Parkinson i-a afectat picioarele. Nu mai putea merge cu picioarele dar s-a cățărat pe munte cu ajutorul mâinilor. În septembrie 2013, când se apropia de vârsta  de 85 de ani, a mai urcat, ancorat în coardă, pe unul dintre traseele amenjate de domnia sa la Băile Herculane.

În 18 decembrie 2013, doar  ce împlinise 85 de ani,  a urcat spre cer, pe drumul fără întoarcere. Este înmormântat la Timișoara în cimitirul situat pe strada Cosminului.

Profesorul Eugen Seracin a avut trei mari pasiuni: Facultatea, Familia și Alpinismul.

Soția domniei sale, Doina Seracin,  s-a născut în localitatea Vasiova-Bocșa. A absolvit Liceul „Carmen Sylva” din Timișoara, apoi Facultatea de Chimie idustrială din Timișoara. A lucrat într-o întreprindere din Timișoara, în învățământul universitar și  în învățământul preuniversitar. După  decesului soțului, Eugen Seracin, s-a închinovat în obștea schitului „Nașterea Maicii Domnului” din Băile Herculane. S-a stins din viață la data de 21 august 2022. În familia Seracin s-au născut doi copii. O fată, Angela, și un  băiat, Adrian.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor  despre profesorul Eugen Seracin vă sugerez să faceți o excursie până la Băile Herculane. Treceți de Hotelul  Roman, situat pe șoseaua Băile Herculane- Baia de Aramă. După cca. 200 m este marcată intrarea în Traseul Alpin Haiducilor. Aici, pe acest traseu,  membrii Clubului Sportiv Univesitar Politehnica Timișoara, au montat o placă pe care scrie:„In memoria alpinistului, mentorului și prietenului nostru, prof.univ.dr.ing. Eugen Seracin”.

            Puteți accesa climbromania.ro/video/6942.

Vă sugerez să  mergeți și  la Biblioteca Universității din Craiova unde găsiți cartea „Omul, muntele și alpinismul. Trasee și întâmplări adevărate”.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.