Vreau sa fii Păpădia mea!
Sunt aproape 20 de ani de când un Om îmi trimite o felicitare de ziua mea de naștere. A fost o vreme când mi-a trimis o Felicitare scrisă, cu o imagine frumoasă, imprimată pe carton, expediată într-un plic dedicat. Apoi, în alți ani, mi-a trimis un mesaj prin poșta electronică. Un mesaj simplu care menținea o legătură nevăzută între noi. Anul acesta mi-a trimis, de ziua mea, un mesaj pe telefon.
Anul acesta a fost simplu să-l sun la telefon. Nu mai vorbisem, direct sau la telefon, de foarte mulți ani.
Am discutat de una, de alta.
Am ajuns la copii.
Are o fetiță.
Vârsta ei este apropiată de vârsta nepoților mei, așa că l-am întrebat:
– Lucian, ce subiecte discuți cu fetița ta? Îți pun întrebarea asta pentru că, de multe ori, eu nu găsesc cele mai potrivite teme pe care să le discut cu nepoții mei.
După mai multe exemple, detalii din care am înțeles dorința lui, de tată, de a-și vedea copilul împlinit, mi-a spus că, într-o zi, în timpul unei drumeții pe Valea Jiețului, fetița l-a întrebat:
– Tată, cum ai vrea tu să fiu eu?
Întrebarea m-a luat prin surprindere, a continuat Lucian, așa că nu i-am răspuns imediat. Ne-am continuat drumul în tăcere, fiecare cu gândurile lui. După o cotitură, pe marginea drumului, am văzut o păpădie, care ieșise la lumina zilei printr-o crăpătura a asfaltului.
Ne-am oprit amândoi, fascinați de păpădia care, în lumina filtrată de frunzele copacilor, părea că se bucură de victoria ei asupra asfaltului. Rădăcinile, acoperite de asfaltul zgrunțuros, neprielnic, dar înfipte bine în pământul hrănitor pe care îl acoperea, i-au dat ei, Păpădiei, puterea să răzbată, semeață, la lumină.
Găsisem răspunsul la întrebare.
– Vreau să fii Păpădia mea!
