Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Strada Mihail Strajan

Mergând pe strada Traian Lalescu dinspre Bulevardul Dacia  se traversează strada Dezrobirii și se ajunge la strada Mihail Strajan. O stradă croită prin anii ’60 care se luptă și acum să răzbată până în strada Petre Ispirescu.

Numele lui Mihail Strajan este legat de Colegiul Național Carol I, de Biblioteca acestei școli  care îi poartă numele.

Mihail Strajan  s-a născut la data de 2 octombrie 1841 în localitatea Tiur, lângă Blaj, județul Alba.  A urmat liceul la Blaj, iar studiile universitare la Sibiu, Facultatea de Drept, și București, Facultatea de litere și filosofie. A obținut licența în 1868 cu lucrarea ” Etica sau filosofia practică a lui Aristotel”  după care a făcut o specializare în Franța și în Germania. A obținut titlul de doctor în filosofie în anul 1872 la Universitatea din Giessen, localitate  aflată aproape de Frankfurt pe Main, Germania. Trebuie menționat că Universitatea din Giessen a fost înființată la  data de 19 mai 1607, adică avea o vechime de 265 ani în vremea în care Mihail Strajan era student acolo. Celebrul fizician Wilhelm  Röntgen, descoperitorul razelor care îi poartă numele, a predat la această universitate în perioada 1879-1889. Se poate spune că era o universitate cu tradiție. Orașul  Giessen a  fost legat la rețeua de cale ferată în 1849, iar în 1909  a circulat în Giessen primul tramvai electric. Așadar, un centru cultural bine racordat cu valorile europene de la acea vreme.Am făcut aceste precizări pentru a sublinia nivelul studiilor urmate de Mihail Strajan.

După obținerea doctoratulului se întoarce în țară și funcționează ca profesor la Școala secundară din Iași și Botoșani, apoi la Liceul Matei Basarab  din București. În 1881 a fost profesor  de română, italiană și filosofie la Liceul Carol I din Craiova. În 1890 a fost numit director al Internatului Liceului Carol I și bibliotecar.

Pentru a înțelege aportul lui Mihail Strajan la organizarea bibliotecii Colegiului Național Carol I trebuie să aruncăm o privire și asupra istoriei acestei instituții de învățământ.

La început s-a numit Școala Centrală din Craiova și a fost înființată la data de 20 mai 1826, fiind a doua școală de grad mediu din Principate. Ctitorii ei au fost doi discipoli ai lui Gheorghe Lazăr și Ion Heliade Rădulescu, respectiv Stanciu Căpățâneanu și Grigore Pleșoianu, amândoi cu rădăcini oltenești. La început Școala Centrală a funcționat în chiliile Mănăstirii Obedeanu apoi  pe lângă Biserica ” Maica Precista din Dud”. Din 1835 a început construcția unui local propriu, situat , aproximativ, pe amplasamnetul actual al Colegiului Național Carol I. Deoarece  în timpul Revoluției din 1848, în sala de festivități a școlii Ion Heliade Rădulescu  a citit cunoscuta ” Proclamație de la Islaz” , iar Directorul școlii, Ioan Maiorescu,  a recitit-o în fața elevilor și craiovenilor, școala a fost închisă, iar clădirea  a fost transformată în cazarmă pentru turci. O bună parte din mobilier dar și din fondul de carte a fost distrus. Totuși, prin strădania directorului George Marian Fontanin,  școala se redeschide în 1854, iar în 1860  se deschide și un internat pentru elevii ” de afară”. În aceste condiții a venit Mihail Strajan, în 1881,  profesor la Școala Centrală din Craiova. În 1902, când Mihail Strajan a ieșit la pensie, biblioteca avea 7.000 de volume, fiind, la vremea aceea, cea mai mare din țară. Mihail Strajan a întocmit un catalog sistematic, așa cum văzuse la Universitatea din Giessen, în care a înregistrat toate cărțile,  grupate în fișiere sistematice, clasificate tematic și alfabetic.    Mihail Strajan a propus ca Biblioteca școlii să aibă statut de bibliotecă publică. A întocmit și un Regulament, aprobat de forurile superioare, care s-a aplicat începând cu 4 septembrie 1884. Statutul școlii se modifică sensibil  din 1885 când, prin Decret Regal , i se atribuie numele ” Liceul Carol I”. Apoi, între 1893 și 1895 se construiește un nou local, construcția actuală,  prevăzut cu o sală specială, cu totul deosebită,  pentru Biblioteca. Sala Bibliotecii are câteva coloane monumentale şi pictură murală realizată de Francis Tribalski.  Pe tavan  și pe partea de sus este pictată  o frescă pe tema interesului pentru artă și știință, iar sub arcuri de cerc, în medalioane, pe fond de mozaic, se află portretele unor personalitati ale culturii româneşti: Alexandru. Odobescu, Mihail Kogalniceanu, Vasile Conta, George Coşbuc, Ion Heliade  Radulescu, Gheorghe Lazar, Vasile Alecsandri.  Obiceiul vremii era ca la deschidere Biblioteca să fie dotată cu mobilierul trebuincios, aşa că acesta a fost achiziţionat tot în acea perioadă. În prezent, patrimonul Bibliotecii Colegiului National Carol I cuprinde  cărți de o valoare deosebită, provenind din colecția Mavrocordat și  Cantacuziono.

Mihail Strajan este cunoscut și pentru participarea la viața culturală a țării, pentru cărțile scrise de el. Amintesc doar ” Înemnătatea și influența morală a caracterului și a bunelor maniere” , publicată la Craiova în 1909.

Îi invit pe cei care locuiesc pe strada Mihail Strajan, și nu numai pe ei,  să viziteze Biblioteca Mihail Strajan din cadrul Colegiului Național Carol I.

I.G.Duca

Strada I.G.Duca este paralelă cu strada Nicolae Iorga și face legătura între strada Virgil Madgearu și Barbu Lăzăreanu. Pe placa fixată pe unul dintre blocuri scrie: I.G.Duca  1897 -1933. Până acum mi-a fost ușor să povestesc despre oamenii, despre personalitățile al căror nume este purtat de străzile Craiovei. În ce privește strada I.G.Duca a fost mai complicat. A fost mai complicat pentru că mi-a fost greu să mă hotărăsc despre care Duca să vă povestesc. Știu multe despre Gheorghe Ion Duca, reformatorul Școlii Naționale de Poduri și Șosele din București care, prin măsurile luate în 1881 ,a pus bazele învățământului tehnic superior din Țara Româneacă. Numai că strada  poartă numele  omului politic  I.G.Duca, născut la data de 20 decembrie 1879 în București și asasinat în data de 29 decembrie 1933 în Gara Sinaia. Numele Duca l-am întâlnit, în liceu,  la lecțiile de istorie . Am învățat atunci că Gheorghe Duca a fost de patru ori Domitor al Moldovei între 1665 și 1683.A făcut și bune și rele.

Cineva ar putea întreba:

• Este vre-o legătură între persoanele care poartă numele Duca și prezentate mai înainte?

Documentele demonstrează că omul politic liberal  Ion Gheorghe Duca nu are nici-o legătură cu fostul domnitor. Ceilalți doi au rădăcini comune , au legături directe.

Voi începe de la bunicul lui I.G.Duca

Rădăcina începe de la Ion Duca, născut în 1816, răzeș din zona Vaslui-Bârlad care a fost ofițer în armata  moldovenească  apoi, după unirea dintre Moldova și Țara Românească a făcut parte din Garnizoana București. Trebuie menționat că Ion Duca a fost apropiat de Mihail Kogălniceanu și de Alexandru Ioan Cuza și rudă prin alianță cu Vasile Alecsandri. Îl voi numi în povestirea mea- Duca militarul.

Ion Duca  , militarul, a avut doi copii. Unul a fost jursit,Președinte al Curții de casație. Celălat ,Gheorghe Ion Duca, s-a născut în  data de 3 februarie 1847 la Galați. Studiile liceale le-a făcut la Liceul Louis le Grand din Paris. De educaţia şi supravegherea lui la Paris s-a ocupat  Iancu Alecsandi, fratele poetului Vasile Alecsandri. A susţinut bacalaureatul în 1864  şi s-a înscris  la Şcoala Centrală de Arte şi Meserii, obţinând diploma de inginer în 1869. În 8 aprilie 1881  a fost numit  profesor şi director al Şcolii   de Poduri şi Şosele  din Bucureşti. A îmbunătăţit programele analitice ale disciplinelor, modul de desfăşurare a activităţilor didactice  astfel încât rezultatele obţinute de absolvenţii Şcolii  să fie la nivelul celor  din  Franţa, din Europa. Noul Director a introdus o disciplină foarte severă. Elevii care nu învățau ritmic erau declarați corijenți, repetenți și excluși din școală. Din iniţiativa lui Gheorghe Ion  Duca , în 1884 au început lucrările pentru localul din strada Polizu, colţ cu Calea Griviţei din București,  în care a funcţionat  mulţi ani, Institutul Politehnic de Bucureşti.  În martie 1888 Gheorghe Ion Duca a fost numit Director General al Căilor ferate.  Pentru a creşte  calitatea profesională a personalului angajat la calea ferată, a înfiinţat o şcoală pentru mecanicii de tracţiune (1890), o şcoală pentru şefii de întreţinere (1892) şi o alta pentru manipulanţi (1893). Îl voi numi în povestirea mea –Duca inginerul.

Duca inginerul a avut patru copii. Cel mai mare,Ion Gheorghe Duca, I.G.Duca, s-a născut la data de 20 decembrie 1879 în București. A urmat cursurile celebrului Liceu Sf.Sava din București pe care l-a absolvit în 1897. Încă de la începutul școlii s-a impus în fața colegilor și a profesorilor  prin sârguința și inteligența sa. După absolvirea liceului și-a continuat studiile de drept la Paris, iar în 1902 și-a susținut Teza de doctorat cu tema                     ” Societățile cooperatiste în România”. Revenit în țară a lucrat ca jurist apoi, o vreme, în domeniul cooperatist cunoscând ,astfel, foarte bine lumea satului românesc dar și pe frații Ionel Brătianu și Vintilă Brătianu. Îi întâlnise prima dată când aceștia erau elevii tatălui său – Duca inginerul. Așa își începe I.G.Duca  activitatea în Partidul Național Liberal. Il voi numi în povestirea mea – Duca omul politic.În această activitate a avut o ascensiune rapidă ajungând deputat, Ministru, Preşedinte al PNL şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri. A fost unul dintre teoreticienii de elită ai liberalismului românesc, sintetizând în numeroase lucrări şi discursuri principiile doctrinei liberale în perioada interbelică. A fost Ministru al Educației între 1914 și 1918, apoi ,între 1919 și 1920 a fost Ministru al Agriculturii, după care, timp de patru ani , între 1922 și 1926 a fost Ministru de Externe. A fost și Ministru al Afacerilor Interne între 1927 și 1928. În 14 noiembrie 1933 a fost numit Prim-ministru dar a ocupat această funcție doar o lună deoarece în 30 decembrie 1933 a fost asasinat în gara Sinaia de către un adept al  Gărzii de Fier.

Strada I.G.Duca poartă numele omului politic I.G.Duca, 1897-1933. Poate fi parcursă la pas în 5-6 minute dar istoria legată de acest nume  se întinde pe apropae 200 de ani : de  la Duca-inginerul, părintele Școlii politehnice din București, la Duca-militarul, răzeșul moldovean care a participat la unirea Moldovei cu Țara Romîneacă, ajuns  de la soldat la general  prin geniul său, prin cinstea lui proverbială.

Strada Stoica Dumitrescu

O stradă discretă din cartierul Rovine.Seamănă cu persoana al cărui nume îl poartă: un om binecuvântat de Dumezeu,Stoica Dumitrescu.
Strada, paralelă cu strada George Breazul, face legătura între străzile Traian Lalescu și Petrache Poenaru. Pe plăcuțele fixate pe blocurile H11 și H19 scrie simplu D.Stoica. Litera D vine de la Dumitrescu, numele de familie.
Stoica Dumitrescu a fost unul dintre cei mai importanți pictori de compoziții istorice. Unul dintre tablori , ”Horea, Cloşca şi Crişan” , face parte din colecția Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia. O compoziție care spune despre Horia ,Cloșca și Crișan cât o carte: culorile cenușiu și brun exprimă viața țăranilor români din anul 1784, anul răscoalei, lumânarea care pâlpâie în încăpere vrea să fie speranța pentru care s-au răculat, Horia și Cloșca sunt aproape lipiți unul de altul așa cum au fost cei doi și în lupta lor. A mai pictat ” Ștefan cel Mare primind solii tătari” , ” Intrarea lui Ștefan cel Mare în Cetatea Neamțului”, ”Mihai Viteazul la masă cu căpitanii săi ”.
După această înșiruire , un interlocutor imaginar sau poate un locatar din blocul H19 ar putea spune:
– Probabil că s-a născut într-o familie de istorici!
Stoica Dumitrescu s-a născut la data de 11 mai 1886 în comuna Zănoaga din județul Dolj. Probabil că a început școala în comuna natală.Cert este că a urmat două clase la Școala centrală din Craiova unde l-a avut ca profesor pe Nicoale Rădulescu care i-a descoperit talentul și l-a sfătuit să meargă la Școala elementară de meserii din Vișina, din județul Olt unde a stat numai un an. Între 1900 și 1905 a urmat Școala de Bele-Arte din București.Nevoia de bani l-a împins să picteze, în 1904, biserica din Comuna Leu iar apoi să deseneze ilustrații în revista ” Arhitectura”. Stilul său a fost remarcat de Nicolae Iorga care l-a îndemnat să studieze istoria și să-și aleagă teme din istoria neamului nostru. L-a mai întâlnit pe Nicoale Iorga și în al doilea război balcanic,în 1913, perioadă în care au dezvoltat temele istorice abordate de Stoica Dumitrescu. După absolvirea școlii de pictură a colaborat cu desene la câteva Reviste și a ilustrat mai multe manuale școlare. În această activitate a cunoscut mulți scriitori, printre care Al.Vlahuță, Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, cărora le-a pictat potretele incluse în volumele tipărite.În anul 1909 a plecat la München, în Germania, pentru aș perfecționa stilul de a desena. Aici a acordat o atenție specială desenelor cu cai și a pictat câteva tablouri care l-au făcut cunoscut, printre care ”Mihai Viteazul la masă cu căpitanii săi”, ”Moartea lui Decebal” , ”Ștefan cel mare primind solii tătari”. Viața la pus în situația de a trăi în mijlocul luptelor reale purtate în Primul Război Mondial, în Dobrogea, bătălia de la Turtucaia find cea mai cunoscută. Tablourile realizate pe suprafețe mari de pânză în care apar mulți ostași, cai și armament redau într-o manieră convingătoare și emoționantă eroismul armatei române. Trei dintre aceste tablouri ” Capturarea unui convoi inamic” , ”Lupta de la Mărășești” și ” Din luptele de la Turtucaia” au fost elogiate și de Nicoale Iorga . Talentul pictorului Stoica Dumitrescu, născut la Zănoaga, a fost remarcat chiar de la terminarea Școlii de pictură, în anul 1905, de francezul L.Bachelin, crtic de artă în România, care, în 1926, a publicat cartea ” Schiță estetică asupra operei pictorului Stoica D.” . Cartea cuprinde reproduceri după picturile lui Stoica : ”Moartea lui Ștefan cel Mare” , ”Intrarea triumfală a Mihai Viteazul la Alba Iulia”, ”Vlad Țepeș meditând” . Măestria atinsă de Stoica Dumitrescu în pictarea scenelor cu cai este demonstrată de tablourile ” În urmărirea tătarilor” , ” Pe câmpia tătarilor”, ” Santinela-toboșar” . Portul popular din Oltenia, din Zănoaga lui Stoica Dumitrescu, este redat în multe dintre tablorile sale: ”La cârciumă” , ”Țăran român”.
Vă reamintesc că la realizarea acestei emisiuni am pornit de la ipoteza că oamenii de azi, care trăiesc, care locuiesc pe o stradă ar vrea să știe ce se ascunde în spatele numelui pe care ei îl folosesc pentru a indica locul în care poștașul să le aducă o scrisoare, un ziar sau pensia, unde să fie căutați de prieteni, de rude.
Episodul de azi este un foarte bun exemplu. Am colegi din Zănoaga Dolj , care locuiesc în Zănoaga și care au fost suprinși de aceste informații.Chiar și în lucrările de critică de specialitate spațiul alocat pictorului Stoica Dumitrescu este redus.
Poate că deschiderea unei expoziții, fie la Muzeul de artă fie în spațiul public din cartierul Rovine, cu lucrările pictorului Stoica Dumitrescu, la care să fie invitați în mod special locuitorii cartierului Rovine și locuitorii din satul Zănoaga și din comuna Leu ,ar fi un act de mândrie oltenească față de oamenii pe care i-a dat Oltenia noastră.

Strada Ion Popescu Voitesti

O stradă frumoasă, plină de verdeață în timpul verii, cu blocuri proaspăt vopsite, paralelă cu strada Gheorghe Țițeica. Face legătura între Bd. Dacia și strada Simion Stoilov.
Voitești este numele unui sat din județul Gorj.Aparține de comuna Bălănești, situată la poalele munților Parâng, accesibilă din drumul care leagă Tg.Cărbunești de Tg.Jiu. Este evident că Ion Popescu și-a luat numele după satul în care s-a născut la data 18 noiembrie 1876. A urmat școala primară în satul natal.Poate de aceea l-a iubit așa de mult încât, după pensionare, s-a reîntors să trăiască în casa părintescă, acum casă memorială care poate fi vizitată, și în care a lăsat moștenire multe dintre obiectele vaoroase pe care le-a adunat în timpul vieții, o bogată colecţie paleontologică şi de mineralogie.
În 1888 a venit, pentru învățătură, la Școală Centrală din Craiova, actualul Colegiu ” Carol I”. Atunci nu se construise clădirea de azi a Colegiului.În 1895, după absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din București, Secția de științe naturale. A obținut diploma de licență în 1898.
În 1905 a obținut un premiu de 1000 lei pentru lucrarea ” Studiul geologic al văii Argeşului începând mai jos de Boteni şi până mai jos de Nămăeşti” care i-a permis să plece la Viena pentru a se perfecționa în domeniul paleontologiei. Și-a susținut teza de doctorat cu titlul ” Contribuţii la studiul stratigrafic al Numuliticului din Depresiunea Getică” la Paris,în 1910.
În timpul Primului Război Mondial a fost înrolat ca ofițer și a luat parte la sângeroasa bătălie de la Turtucaia fiind unul dintre miile de răniți. A fost avansat la gradul de maior și trecut în rezervă dar a primit ordin, din partea Statului Major, să găsească noi zăcăminte de petrol și sare deoarece exploatările în funcțiune fuseseră ocupate de germani.A condus forarea sondelor de la Solonț și Moinești din județul Bacău și a descoperit masivul de sare de la Sărata-Bacău.
În anul 1919 a ocupt ,prin concurs, postul de profesor la Universitatea din Cluj și Director al Muzeului de Geologie şi Paleontologie. Acesta este motivul pentru care o stradă din Cluj-Napoca poartă numele său- Ion Popescu-Voitești. Și-a prezentat rezultatele cercetărilor efectuate la congrese internațioanle de prestigiu cum ar fi Congresul Internaţional de la Bruxelles (1922); Congresul Internaţional de Geologia Petrolului de la Londra (1923); Congresul Geografic de la Cairo (1924); Congresul Asociaţiei Geologilor Carpatini de la Lwow (1925), Bucureşti (1927), şi Praga (1931); Congresul Internaţional de Mine, Metalurgie şi Geologie Aplicată de la Liege (1930); Congresul Internaţional de la Paris (1935).
Având în vedere contribuțiile științifice ,în 1939 a fost numit Director al Institutului Geologic al României.
Marele savant nu s-a limitat la activitatea didactică şi de laborator, ci a fost permanent în teren, la cercetări, alături de studenţii săi. Mărturie stau fotografiile documentare, manuscrisele şi obiectele ce se află în casa memorială de la Bălăneşti, sat Voiteşti, unde s-a retras după ieşirea la pensie. De altfel, el a fost toată viaţa mândru de originea sa, dovadă faptul că şi-a adăugat numele satului de baştină la numele de familie. Mai mult, a lăsat aici, posterităţii, o veritabilă colecţie paleontologică şi de mineralogie.
În ziua de 4 octombrie 1944 a plecat, ca de obicei, într-o plimbare pe dealurile din satul său, Voitești.Din păcate a fost ultima plimbare dar spirtitul său este prezent și astăzi prin casa memorială vizitată frecvent de elevi și specialiști, prin școala generală care îi poartă numele.
Personalitatea geologului Ion Popescu-Voitești este evocată și în alte locuri din țară. Îmi amintesc că într-o zi din luna mai 2011,mai precis în 23 mai 2011, am fost într-o vizită profesională la Grupul Şcolar Industrial Stoina, localitate cu ”istorie” petrolieră. M-am convins că slujitorii școlii din Stoina sunt iubitori de istorie. Pe hol, parcă ruşinate că stau în calea „modernului” , câteva vitrine tixite de istorie: un corn şi câteva oase de mamut, un ceainic de demult, o spată pentru războiul de ţesut, un pieptene pentru cânepă, un vas rotund din lemn pentru unt, o ploscă din lut frumos pictată, câteva „ sărăriţe” tot din lut , fără ornamente, linguri de lemn. Şi printre toate stau modeste câteva tăbliţe pe care au învăţat să scrie părinţii noştri, bunicii noştri. Şi eu am scris, în clasa I-a , mai mult în joacă, pe o tăbliţă de acest tip.În sala de clasă unde am făcut vizita profesională stau înșirate, frumos, tablouri cu persoanlități din țara noastră. Printre acestea Ion Popescu-Voitești. Elevii din clasa vizitată știau cine a fost Ion Popescu-Voitești.
Vă reamintesc că la realizarea acestei emisiuni am pornit de la ipoteza că oamenii de azi care trăiesc, care locuiesc pe o stradă ar vrea să știe ce se ascunde în spatele numelui pe care ei îl folosesc pentru a indica locul în care poștașul să le aducă o scrisoare, un ziar sau pensia, unde să fie căutați de prieteni, de rude.
Îmi pot imagina că un grup de copii care locuiesc pe strada Ion Popescu-Voitești din Craiova, în blocurile D6,D7,D15 și D17 vor pleca în excursie : plecarea din strada Ion Popescu-Voitești, apoi pe Bulevardul Dacia, o cotesc la dreapta peste calea ferată în zona triaj, ajung la Stoina, apoi la Tg.Cărbunești, Scoarța,Copăcioasa iar de aici la casa memorială Ion Popescu-Voitești.

Strada Simion Stoilov.

Numele Stoilov are rădăcini în istoria Craiovei. Acest nume este legat de generalul de Brigadă Simion Stoilov care s-a remarcat în luptele de la Plevna. Generalul Simion Stoilov s-a născut și a murit la Craiova.Fiul său, care s-a numit tot Simion, s-a născut la data de 14 septembrie 1887 în București dar a crescut în Craiova, în casa situată pe strada Unirii nr. 5 .și a fost unul dintre marii matematicieni ai României, ai lumii. Pe casa din strada Unirii nr. 5 este amplasată o placă din marmură care amintește de familia Stoilov.
Strada Simion Stoilov din cartierul Craiovean Rovine poartă numele marelui matematician. Această stradă este paralelă cu str.Nicolae Iorga și face legătura dintre str.Gheorghe Țițeica și strada Mihail Bârcă.
In anul 1907,imediat după absolvirea cursurilor Școlii Centrale din Craiova, actualul Colegiu Carol I, pleacă la Paris cu gândul să devină inginer dar se va înscrie la Facultatea de științe de la Sorbona. După 3 ani, în 1910 , obține licența în matematici ,iar în 1914 finalizează Teza de doctorat, în domeniul ecuațiilor cu derivate parțiale, pe care o va susține abia în 1916. Se întoarce în ţară şi este mobilizat ca ofiţer de geniu și participă la luptele din Dobrogea și din Moldova.
În 1919, la un an după terminarea Primului Război Mondial este încadrat la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, catedra de geometrie analitică. În același an obține titlul de doctor docent la Universitatea din Iași unde este încadrat conferențiar de algebră superioară. Între anii 1925-1926 şi 1932-1939 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Iași. Timp de doi ani , între 1939 și 1941 a funcționat ca profesor de analiză matematică la Școala Politehnică din București, după care s-a mutat la Universitatea din București unde a funcționat până în 1961.Pe lângă activitatea didactică, a desfășurat o remarcabilă activitate administrativă în calitate de Rector, între 1944 și 1945, și de Decan al Facultății de matematică și fizică, în perioada 1948-1951. Timp de doi ani, între 1946 și 1948, a fost Ambasadorul României la Paris dar a păstrat legătura cu cercurile științifice și culturale franceze și după reîntoarcerea în țară organizând ” zilele prieteniei franco-române” în 1955.
La începutul anului 1961 starea sănătății se înrăutățește și din februarie 1961, la vîrsta de 74 de ani, a devenit profesor onorific al Universității din București. Din păcate în data de 4 aprilie s-a stins din viață.
A făcut descoperiri importane în matematici, unele teoreme purtându-i numele, și a publicat peste 102 de lucrări în domeniu, fiind considerat creatorul școlii românești de analiză complexă. A abordat teme complexe despre gândirea matematică printre care axiomatica în matematica modernă și infiniţii mici. Numele lui Simion Stoilov a intrat în istoria științei prin ”Teorema de decompunere Stoilov” , ”suprafețele Iversen Stoilov” și altele.

Lucrările lui Simion Stoilov conţin contribuţii originale în cercetarea matematică precum și articole dedicate unor nume mari ale matematicii printre care și Gheorghe Ţiţeica. Interesant de menționat că strada Simion Stoilov din cartierul Rovine se intersectează cu strada Gheorghe Țițeica pentru a marca și fizic legătura dintre activitatea activitatea lui Gheorghe Țițeica și a lui Simion Stoilov. Să fie oare o pură întâmplare sau cei care au botezat cele două străzi au fost buni cunoscători ai istoriei științei și tehnicii? Dumneavoastră ce părere aveți, stimați acultători? Aștept opiniile dumneavoastră pe adresa Studioului de Radio din Craiova.
Vă reamintesc că la realizarea acestei emisiuni am pornit de la ipoteza că oamenii de azi care trăiesc, care locuiesc pe o stradă ar vrea să știe ce se ascunde în spatele numelui pe care ei îl folosesc pentru a indica locul în care poștașul să le aducă o scrisoare, un ziar sau pensia, unde să fie căutați de prieteni, de rude.
Avem datoria morală să povestim crâmpeie din viața oamenilor care și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova, pentru națiunea noastră, pentru ca viața noastră, a celor de azi, să fie ,astfel, o verigă din istoria neamului românesc. Așadar, Simion Stoilov este un stindard al matematicii mondiale, a fost luptător în Primul Război Mondial, a fost ambasador, a fost Decan al Facultății de Matematică din București, a fost Rector. O stradă din Craiova îi poartă numele: Simion Stoilov.
Prof.dr.ing. Gheorghe Manolea

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada George Breazul

În această toamnă m-am plimbat pe mai multe străzi din cartierul Rovine. Din Piața Rovine am pornit pe strada Traian Lalescu. Abia trecusem de intersecția cu strada Gogu Constantinescu când am întâlnit o veche cunoștință care ieșise la plimbare cu nepotul de 3 ani. După obișnuitele exclamații prin care ne exprimăm surpriza dar și bucuria revederii după mai mulți ani , l-am întrebat.
– Pe ce stradă locuiți?
– Pe strada George Breazul, chiar aici, în blocul H22, mi-a răspuns bucuros interlocutorul meu și mi-a arătat un bloc pe care era scris numele George Breazul și anii între care a trăit: 1887-1961.
– Știți cine a fost George Breazul? l-am întrebat.
– Când m-am mutat aici mi-am pus și eu această întrebare, mi-a răspuns cunoștința mea, apoi m-am obișnuit cu acest nume.Dacă aș găsi ușor câteva date le-ași citi cu interes.
Pentru că aveam timp i-am povestit ce știam eu.
George Breazul s-a născut la data de 14 septembrie 1887 în comuna Amărăștii de Jos din județul Dolj.A început să studieze muzica de la vârsta de 12 ani la Seminarul din Râmnicu Vîlcea ,la Seminarul Central din București și apoi la Conservatorul din București obținând licența în 1912. A făcut mai multe specializări în străinătate ,una dintre acestea fiind în domeniul înregistrărilor fonografice.Trebuie subliniat că discul de ebonită pe care se făceau înregistrările fusese inventat în 1887, adică în anul în care s-a născut George Breazul. A funcționat ca profesor de muzică la mai multe școli inclusiv la Conservatorul din București. A fost și Inspector general al învățământului muzical secundar .Contribuțiile pe care vreau să le fac cunoscute sunt cele legate de culegerea, transcrierea și publicarea folclorului fiind fondatorul Arhivei Fonografice a României unde a lucrat timp de 14 ani, până în 1941. În această perioadă a strâns peste 10.000 de melodii populare . A susținut ideea înființării unui Muzeu al intrumentelor muzicale ale poporului român.
Prin contribuția sa ,colecția de melodii începe cu secolul XVII. A organizat concerte- lecții, a susținut emisuni la radio privind folclorul românesc. A publicat multe articole și în ziare la care avea acces majoritatea populației din țara noastră, printre care și Scânteia de care își amintesc mulți ascultători. A fost dirijor de cor al multor formații artistice printre care și ” Societatea pentru Răspândirea Cântărilor”. A avut cea mai mare bibliotecă muzicală particulară din țară. Pentru activitatea desfășurată, inclusiv cea de răspândire a folclorului românesc a fost distins de trei ori cu Premiul Academiei Române ( 1931, 1933, 1937) cu Ordinul Muncii clasa a II-a ( 1955) și cu Premiul de Stat clada I-a (1955).
George Breazul este un deschizător de drumuri în cultura muzicală românescă prin introducerea cursului de Istoria muzicii românești și prin scrierea primelor manuale de muzică pentru copii care cuprindeau exclusiv melodii inspirate din melosul național.Aceste manuale au devenit modele pentru cultura muzicală din țări cu tradiței ca Germania și Franța.
Se spune că avea darul înăscut al ” vorbirii la inimă” pe care l-a folosit pentru educarea elevilor, studenților dar și a marelui public.                       Deoarece cunoștea bine limbile clasice și moderne a reușit să promoveze muzica românească în toată Europa.
Este un exemplu de cercetător care a aplicat cu măestrie metoda istorică , metoda bazată pe fișe și partituri autografe și metoda statistică în studiul lucrărilor muzicale.
George Breazul este un model în disputarea controverselor științifice, pedagogice sau administrative prin tonul său academic și ponderat. Răspunsurile sale erau susținute cu argumente verificate riguros astfel că aceste polemici au avut o ținută superioară. Acest aspect trebuie subliniat în contextul actual în care polemicile scrise sau vorbite conțin atacuri nejustificate cu expresii care nu duc la rezolvarea disputei. Cartea ” Pagini din istoria muzicii românești” este un model de investigare riguroasă în domeniul muzicologiei românești.
George Breazul s-a stins din viață la data de 3 august 1961. Așadar a trăit 74 de ani, timp în care și-a consumat energia creatoare în multe domenii ale culturii muzicale românești.
Prin tot ce a realizat, George Breazul face cinste satului în care s-a născut , Amărăștii de Jos, face cinste Olteniei. Cei care au botezat una dintre străzile Craiovei cu numele lui George Breazul au făcut un act de recunoaștere a contribuției acestuia în educația noastră muzicală.

Prof.dr.ing. Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor

Strada Mihail Bârcă

Strada Mihai Bârcă face legătura între strada Nicolae Iorga și Bulevardul Dacia după ce intersectează străzile Gogu Constantinescu și Simion Stoilov.Aparent un nume mai puțin cunoscut.Spun ”aparent” pentru că este printre puținele străzi din Craiova a cărei placă indicatoare a fost aplicată pe tablă vopsită cu alb și îndoită sub formă de L astfel încât latura scurtă să protejeze placa. Probabil unul dintre locatari a vrut ca numele străzii să fie ușor vizibil sau, poate, a vrut să arate că l-a cunoscut pe Mihail Bârcă, locuitor al Craiovei între 1941și 1975.
Mihail Bârcă s-a născut la data de 5 noiembrie 1888 în localitatea Mileștii Mici, județul Lăpușna din Republica Moldova.Localitatea este bine cunoscută pentru podgoriile sale, pentru Crama care funcționează în această localitate.Oamenii din Mileștii Mici au avut parte încă din 1843 de o școală în sat. Acum, în Mileștii Mici funcționează un liceu teoretic modern, înființat în 1998, și care poartă , din 2003, numele lui Mihail Bârcă.
În 1911 Mihail Bârcă începe studiile în domeniul muzicii la școala muzical- dramatică din Moscova care avea, la vremea aceea, statut de conervator pe care le finalizează în 1914, după care se stabilește la Chișinău unde desfășoară o susținută activitate în domeniul muzical.A fost maestru de cor la Opera basarabeană între 1919 și 1922, dar și profesor de muzică la liceul Alexandru Donici din Chișinău, mai bine de 11 ani, între 1918 și 1929. A fost profesor și la Liceul Ștefan cel Mare din Tighina transnistreană. O vreme, între 1936 și 1940, a funcționat ca profesor de compoziție la Conservatorul municipal din Chișinău. În aceiași perioadă a fost și directorul acestei instituții.În perioada 1940-1941 a fost șef al catedrei de compoziție la Conservatorul municipal din Chișinău.
Din 1941 s-a stabilit la Craiova unde și-a continuat activitatea în domeniul muzical. La început, între 1945 și 1949 a fost profesor de muzică la Liceul militar Dimitrie A. Sturdza din Craiova.În paralel a desfășurat și alte activitități dintre care merită să fie menționată cea de dirijor al Corului de la Biserica Madona Dudu ( 1948-1952), maestru de cor la Școala Populară de Artă ( 1949-1962) sau cea de dirijor al Ansamblului artistic ”Nicolae Bălcescu” (1949-1973).
A compus muzică de teatru, muzică vocal – simfonică, muzică vocală și corală. Având în vedere că s-a născut în Moldova de dincolo de Prut, temele compozițiilor erau inspirate de cântecele și activitățile din această zonă. Câteva titluri sunt edificatoare : “Colind moldovenesc”, “La Nistru, la mărgioara” , “Plângi mireasă”.
A scris și un roman , “Morozeni”.
În activitatea sa muzicală a dirijat mai multe spectacole, printre care „Bărbierul din Sevilla” de G. Rossini, „Evgheni Oneghin” şi „Dama de Pica” de P. I. Ceaikovski, „Faust” de Ch. Gounod, „Traviata”, „Aida” şi „Trubadurul” de G. Verdi, „Paiaţe” de R. Leoncavallo.
S-a stins din viață la data de 1 decembrie 1975.
Presupun că unii dintre ascultătorii Radio Craiova l-au cunoscut și de aceea îi invit la o discuție pe această temă pentru a găsi și alte detalii din viața profesorului de muzică Mihail Bârcă. Este bine cunoscută inițiativa Filarmonicii din Craiova de a susține concerte în spații publice. Cred că un concert cu unele dintre lucrările muzicale ale lui Mihail Bârcă, organizat pe strada Mihail Bârcă ar putea atrage un public nou atât la concertele susținute în spații publice cât și la concertele de la Filarmonică. Sunt convins că un concert organizat în curtea Bisericii Madona Dudu sau în incinta Bisericii Madona Dudu cu câteva dintre lucrările lui Mihail Bârcă poate fi un spectacol de succes.

Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada Gheorghe Țițeica

Strada Gheorghe Țițeica, din cartierul  Rovine, unește strada Nicolae Iorga cu strada Dacia. Vechile case au fost înlocuite de blocuri.Unele dintre ele au fost vopsite de curând și arată foarte bine.Pe fiecare bloc este fixată câte plăcuță cu indicativul acestuia și cu numele străzii așa că un călător, străin de cartier, o găsește ușor. Dar cine a fost Gheorghe Țițeica? Ce l-a legat pe Gheorghe Țițeica de Craiova?

Gheorghe Ţiţeica s-a născut pe  data16 octombrie 1873 în oraşul Turnu Severin. La vremea aceea, Turnu Severin avea circa 13.000 de locuitori, printre care şi o comunitate germană bine organizată. Oraşul era în plină ascensiune economică datorită înfiinţării Şantierului Naval, în 1852, dar şi statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă. Tatăl său era mecanic de vapor.A urmat școala primară în Turnu Severin. I-a impresionat pe profesori prin ușurința cu care învăța, i-a uimit pe adulții din jurul său prin raționamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns. Părinții au decis ca fiul lor să urmeze liceul la Craiova așa că din toamna anului 1885 până în 1892 a frecventat cursurile Școlii Centrale din Craiova, actualul Liceu ”Carol I”.Și aici s-a remarcat prin logica cu care își construia raționamentele, în special la matematică. Din bursa de studii ”Eufrosin Poteca” și din meditații  a reușit să-și ajute familia, după moartea timpurie a tatălui său. S-a remarcat şi prin iniţiativele pe care le avea pentru organizarea activităţilor desfăşurate de elevi, printre care se numără şi conducerea rubricii de matematică din „Revista şcoalei“, dar şi concertele în care el cânta la vioară. Pasiunea pentru vioară l-a însoţit toată viaţa. Publica sistematic în revistă articole dedicate matematicii, dar şi articole filozofice, studii de critică literară. În 15 iunie 1892 a susţinut examenul de bacalaureat. În acelaşi an a fost admis la Şcoala normală superioară din Bucureşti. Simţea nevoia să abordeze matematica într-o manieră superioară, aşa că s-a înscris şi la Universitate, Facultatea de Ştiinţe, Secţia de matematică. În 1895 a obţinut licenţa în matematică şi a funcţionat ca profesor suplinitor la seminarul teologic „Nifon“ din Bucureşti. A dorit să-și perfecționze gândirea geometrică așa că  în 1897 s-a  înscris la Şcoala Normală Superioară din Paris. Aci lucrează cu marele geometru Jean Gaston Darboux la teza de doctorat  pe care a susţinut-o pe 30 iunie 1899.Se întoarce în țară și, în toamna aceluiași an,  i se încredinţează cursul de Calcul diferenţial şi integral la Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie sferică. Avea 27 de ani.A împletit activitatea didactică cu cea de cercetare, pentru care a avut o adevărată chemare. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „curbele Ţiţeica“, „suprafeţele Ţiţeica“. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine.Un profesor de excepţie care a scris multe cărţi de referinţă în geometrie: „Geometrie superioară. Suprafeţe riglate“,  „Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor“.Un fost student spunea: „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs, el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit, fără să se folosească de nici o notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică“.

A înţeles  că menirea unui profesor este să răspândească ştiinţa printre tineri. Aşa că a fondat revista ”Natura”  unde a publicat multe articole de cultură generală. Articole despre Arhimede, Galilei dar și despre profesorii săi din facultate.A susținut multe conferințe publice pe aceleași teme de larg interes. A fost preşedinte al „Asociaţiei pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor“, al „Societăţii române de ştiinţe“, al „Societăţii matematice din România“. A fost şi vicepreşedinte al „Societăţii Politehnica“, o asociaţie inginerească înfiinţată cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată proiectată şi construită de inginerii români. Din 1899 a fost unul dintre „pilonii“ Gazetei matematice.

Pentru meritele sale a fost ales Membru al Academiei Române, iar în 1929 a fost ales Scretar general al acestui înalt for științific. A fost ales membru corespondent al Societăţii de ştiinţe din Maryland – SUA, din Liège- Belgia. În 1934 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Varşovia.Între 1919 şi 1923 a fost decan al Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.

S-a stins din viaţă pe 5 februarie 1939, în Bucureşti. Avea aproape 66 de ani.

Strada Gheorghe Țițeica, o stradă cu multă verdeață  care pare că-și ia hrana din forța spiritului matematicianului Gheorghe Țițeica. Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada Petrache Poenaru

Numele străzilor dintr-un oraș pot fi considerate o  Carte  ale cărei pagini sunt deschise toate în același timp. Pe fiecare pagină este scris doar titlul: numele unei personalități, un eveniment istoric, numele unui oraș sau al unei țări. Conținutul paginii ne este , uneori, bine cunoscut, alteori informațiile sunt vagi, confuze.

Pornind de la această constatare mi-am propus să vă prezint câteva istorisiri  legate de numele străzilor din Craiova,în special numele personalităților din domeniul științei dar și din alte domenii.Am început cu cartierul Rovine, nume cu rezonanță în istoria românilor, al doilea ca mărime din Craiova după numărul de locuitori.Pentru astăzi m-am oprit la strada Petrache Poenaru care face legătura între Bd. Dacia și strada Dezrobirii. Bustul lui Petrache Poenaru se află ,de aprope 50 de ani, în curtea Școlii nr. 9 situată pe strada Vasile .

Pentru a spune cine a fost Petrache Poenaru și care au fost legăturile lui cu orașul nostru, Craiova, mi-ar trebui mai bine de două ore și de aceea vă invit să considerați că istorisirea de azi este o invitație de a-l descoperii pe mereu deschizătorul de drumuri Petrache Poenaru, inventatorul stiloului și organizatorul școlilor din Țara Românească.

Petrache Poenaru s-a născut la data de 10 ianuarie 1799  , în localitatea Băneşti  din judeţul Vâlcea. Și-a făcut studiile secundare la Craiova , la şcoala de pe lângă  Biserica Obedeanu , între 1811 şi 1818.  Petrache Poenaru era nepotul vornicului Iordache Oteteleşanu , cel care a avut un rol foarte important în evoluţia şcolilor din Craiova.

În anul 1821 Petrache Poenaru  a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei,rolul său fiind de a consemna deciziile luate de acesta.În 1822 obţine o bursă de studii la Şcoala Tehnică din Viena şi Berlin. Aici învaţă despre o seamă de instrumente tehnice noi la vremea aceea : şublere , micrometre.In 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique  din Paris în domeniul topografiei şi geodeziei.

In 1827 , la data de 25 mai , obţine Brevetul Francez 3208 pentru „ Condei portăreţ fără sfârşit , alimentându-se el însuşi cu cerneală”. Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris , contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent  de milioane de oameni. În 1831 , la 27 octombrie , aflat în Anglia  , călătoreşte cu trenul , fiind astfel primul român care foloseşte acest mijloc de transport  pus în funcţiune cu doar un an urmă între Liverpool şi Manchester.Petrache Poenaru consemna în Raportul său :„Am făcut această călătorie  cu un nou mijloc de transport , care este una din minunile industriei secolului nostru. Douăzeci de trăsuri legate unele de altele , încărcate  cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi”.

Se întoarce în Ţara Românească  în 1832 şi este numit profesor de fizică şi  matematică la Sf. Sava din Bucureşti , iar din 1833  devine directorul acestei şcoli.Tot în 1833 contribuie la înfiinţarea în Ţara Românească a cursurilor  speciale de matematici superioare , geodezie, mecanică , arhitectură , agricultură şi silvicultură.El creează două clase cu profil ingineresc şi le dotează cu manuale şi aparatură.

În 1837 traduce şi publică în limba română primul curs de  „Geometrie „ , iar în 1841 cursul de „Algebră” . Tot în 1841 publică , în colaborare ,  „ Vocabularul franţezo – român” în două volume.Pe acest considerent , Petrache Poenaru este evocat şi azi ca un susţinător al francofoniei în România.

În 1838 , în calitate de Director General al Şcolilor din Ţara Românească , funcţie cu grad de demnitar , înfiinţează şcolile publice săteşti din Muntenia.        Petrache Poenaru s-a implicat direct în dotarea şcolilor Craiovei.Astfel , în 1837 el donează Pensionului de fete din Craiova , actualul  Colegiu Naţional Elena Cuza , un set de hărţi – Europa, Asia , Africa , America , Australia – precum şi 20 de cărţi privind  „Cours complet d’education domestiques pour les filles”.

La 20 octombrie 1850 este numit  membru al Eforiei Şcolilor Naţionale având ca sarcină  să urmărească aplicarea Regulamentului de  funcţionare a şcolilor din Ţara Românească, semnat de domnitorul Barbu D. Ştirbei  în care se prevedea  să se înfiinţeze o „ Facultate de ştiinţe eczacte cu 3  secţii : pentru topografi; ingineri de poduri şi şosele;arhitecţi”. Ca urmare a  implicării  directe a lui Petrache Poenaru cursurile Şcolii de Poduri şi Şosele –  actuala Universitate  „Politehnica” din Bucureşti  încep  în ianuarie 1851.

După unirea Principatelor Române , Petrache Poenaru participă intens la viaţa publică şi concepe textul „Legii instrucţiunii publice „ de la 1864.

Pentru a sublinia complexitatea activităţii lui Petrache Poenaru, amintesc că în 1849 publică o lucrare de sericicultură „ Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase.

În 1841 a fost  ales deputat de Dolj.

În 1870, 10 septembrie,  devine membru al Academiei Române.

S-a stins din viaţă la 2 octombrie 1875 , la vârsta de 76 de ani şi a lăsat în urma sa o operă socială cu efecte până în zilele noastre.

Aceasta este  istoria lui   Petrache Poenaru, poate prea puţin cunoscut, poate prea puţin evocat de noi , cei din Oltenia – mamă a  unuia dintre cei mai  implicaţi oameni în dezvoltarea învăţământului şi a ingineriei din Ţara Românească. Și strada care îi poartă numele parcă ilustrează uitarea noastră  față de inventatorul stiloului.

Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/

Străzile Craiovei și numele lor.

Strada Traian Lalescu

Plecând de la ipoteza că oamenii ar vrea să știe mai multe despre personalitatea al cărui nume îl poartă strada pe care locuiesc ei sau prietenii lor, strada pe care merg în fiecare zi sau  doar uneori, am început să  vă prezint câteva istorisiri legate de numele străzilor din Craiova, în special numele personalităților din domeniul științei,  dar și din alte domenii. Am început cu cartierul Rovine, al doilea ca mărime din Craiova după numărul de locuitori. În emisiunea precedentă am poposit pe strada Gogu Constantinescu care leagă strada Nicolae Iorga  de strada Traian Lalescu.  Gogu Constantinescu și Traian Lalescu au iubit matematica. Traian Lalescu  s-a născut  la data de 12 iulie 1882 adică  la un an după Gogu Constantinescu. S-a născut la București așa că studiile primare le-a făcut la București dar primele două clase gimnaziale le-a urmat la Craiova.Ne putem imagina , putem presupune că cei doi titani s-au cunoscut în această perioadă la  Craiova dar și mai târziu la Școala Națională de Poduri și Șosele din București unde Traian Lalescu a fost admis în 1900 când Gogu Constantinescu era deja elev în anul II. Așadar, cele două străzi par  să lege istoric două mari personalități din România. În 1903 Traian Lalescu se înscrie  la facultatae de Științe a Universității din București, secția de Matematici. Obține titlul de licențiat în 1905 după care pleacă la Paris, la celebra Universitate Sorbona. La 28 februarie 1908 şi-a susţinut, la Sorbona , teza de doctorat cu titlul Sur l’equation de Volterra  care  va fi considerată prima contribuţie de seamă în domeniul ecuaţiilor integrale şi prin aceasta Traian Lalescu este  unul dintre  fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale.  A publicat în 1911 cel dintâi tratat din lume asupra ecuaţiilor integrale, intitulat Introducere la teoria ecuaţiunilor integrale . A elaborat  studii în domeniile ecuaţiilor funcţionale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

Spirit practic, Traian Lalescu a fost atras de inginerie. A funcţionat , o vreme, după 1912, ca asistent la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele dar a urmat, în 1915, şi un curs de electricitate, predat de  craioveanul Nicolae Vasilescu-Karpen.  În perioada şederii la Paris, a obţinut şi diploma de inginer la Şcoala Superioară de Electricitate . El convinge Ministerul Lucrărilor Publice  să înfiinţeze o Şcoală Politehnică şi la Timişoara devenind ,la data de 15 noiembrie 1920 primul Rector al Școlii Politehnice din Timișoara..

Viziunea lui Traian Lalescu depăşea graniţele matematicii . El a generat un stil de viaţă, a creat modele pentru cei tineri. Desena frumos, cânta la violoncel, traducea din italiană. A fost  bun prieten cu Tonitza, Medrea sau Zamfiropol-Dall. Câţiva ani  l-a găzduit pe tânărul bănăţean Corneliu Baba, marele pictor de mai târziu

Avea un adevărat cult pentru teatru fiind bun prieten cu Victor Eftimiu, soţii Bulandra, Mişu Fotino.În februarie 1916, din iniţiativa  unui grup de studenţi şi profesori din capitală, a luat fiinţă Clubul Universitar Bucureşti,  ulterior Sportul stunedeţesc, iar Traian Lalescu a fost  primul preşedinte. În acea perioadă era membru în Comitetul Central al forului  conducător al sportului românesc. El a iniţiat şi înfiinţarea unei grupări sportive a Şcolii Politehnice din Timişoara.

În anii 1918 – 1919 , ca trimis al  Guvernului României la Paris, a  susţinut   unirea tuturor românilor.A scris numeroase lucrări privind istoria matematicii în România. Printre acestea „Viaţa şi activitatea lui Gheorghe Lazăr” . În 1919, fiind la Paris,  publică  “Le  problème ethnographique du Banat  “, din care răzbate spiritul patriotic şi dragostea lui pentru  Banatul din care  provenea prin rădăcinile tatălui său.A fost deputat de Caransebeş şi raportor general al bugetului statului,  pentru anul 1925, în guvernarea Brătianu.

În 1927    s-a îmbolnăvit de  pneumonie și  moare    la data 15 iunie 1929 în Bucureşti, la numai 47 de ani în plină putere ştiinţifică. Pentru a omagia personalitatea sa,  numeroase licee din ţară poartă numele “ Traian Lalescu”, iar  câte o  stradă din Tmişoara, Craiova,Reşiţa, Oradea  se numeşte Traian Lalescu.

Începând cu anul 1985 a fost organizat anual un concurs interjudeţean de matematică, pentru elevii de gimnaziu şi liceu din judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş. În mediul universitar se organizează  concursuri  de Mecanică teoretică, de Bazele electrotehnicii care poartă numele de  “Traian Lalescu”.

Din anul 1990 devine membru post-mortem al Academiei Române. La intrarea în Politehnica din Timişoara este plasat bustul lui Traian Lalescu , făcut de prietenul său , sculptorul  Corneliu Medrea , în 1930.

Așadar, locuitorii străzii Traian Lalescu din Craiova., și nu numai ei,  au motive să caute în numele străzii lor modele de viață profesională, modele de viață socială.

Prof.dr.ing. Gheorghe Manolea

http://www.radiocraiova.ro/strazile-craiovei-3/