Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Aristide Caranda, fabricant de acumulatoare electrice.

            Azi  la Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” aș vrea să vă rețin atenția cu câteva informații despre Aristide Caranda,  fabricantul acumulatoarelor electrice cu același nume.

            La începuturile automobilismului pornirea motorului termic nu era o operație simplă. Șoferul folosea o manivelă mecanică cu care rotea  arborele cotit al motorului automobilului până când acesta pornea și funcționa singur. Șoferul avea nevoie de forță și de îndemânare pentru ca manevra de pornire să reușească.

            Acum ne urcăm în automobil, introducem cheia în contact, facem o mișcare simplă și motorul mașinii noastre pornește în câteva secunde.

            Această minune care înlocuiește forța și îndemânarea șoferului de altădată folosește un acumulator  de la care este alimentat un motor electric, unii îi spun electromotor, care rotește motorul termic.

            Fabricarea acumulatoarelor pentru automobile în țara noastră are o istorie de aproape 125 de ani, istorie scrisă de mai  mulți specialiști în acest domeniu. Printre ei se numără și Aristide Caranda.

Aristide Caranda s-a născut la data de 21 august 1931 în satul Glogova din județul Gorj,  situat pe Valea Motrului, pe drumul care face legătura între Motru și Baia de Aramă. Un sat cu  istorie, atestat documentar încă din 1537, așa cum rezultă dintr-un hrisov semnat de Domnitorul Țării Românești Radu Paisie. De aici, din Glogova, au  descins familiile boierilor Glogoveni, stabiliți la Craiova. Una dintre casele Glogoveanu există și acum, pe strada Brestei, colț cu  strada Iancu Jianu, în care funcționează acum, Tribunalul din Craiova. Numele satului Gologova  vine de la  numele slav al păducelului, Glog, arbustul cu flori albe și fructe roșii din care oamenii cu probleme cardiace  prepară ceai.

Tatăl lui Aristide Caranda, învățător în sat, i-a cultivat respectul pentru învățătură, pentru muncă. I-a stimulat ambiția pentru  lucrul bine făcut și dus până la capăt.

După absolvirea Liceului dn Turnu Severin, Aristide Caranda s-a înscris la Institutul Politehnic din București, Facultatea de Chimie Industrială, obținând diploma de inginer în 1956. Așa cum era în vremea aceea, a fost repartizat la întreprinderea Acumulatorul din București unde s-a angajat la data de 1 august 1956, adică   la puțin timp după terminarea facultății. Întreprinderea, situată pe Calea Dorobanți nr.105, era o fabrică  cu condiții grele de lucru, cu mediu toxic, cu noxe de plumb, dar și cu tehnologii electrochimice  învechite. Totuși, această întreprindere  era principalul furnizor de  acumulatoare din România  acelor ani.

            Cred că este locul să vă spun, stimați ascultători că fabricarea  de baterii auto și acumulatoare a început în România  în anul 1899. Atunci, la sfârșitul secolului XIX s-a înființat în București   „Atelierul de montaj și reparațiuni de acumulatori”, care era, de fapt o filială  a unei firme din Germania. La început, componnetele erau aduse din Germania și asamblate la București. Mai târziu, prin 1911, se transformă în „Societatea Anonimă TUDOR” . Numele TUDOR vine de  inventatorul tehnologiei de fabricare a acumulatoarelor cu plumb, Henry TUDOR.  Unul dintre directorii acestei fabrici, după 1921, a fost craioveanul Nicolae Vasilescu Karpen, atunci Rector al Școlii Politehnice din București. Ocuparea acestei funcții nu a fost întâmplătoare, nu a fost de conjunctură. Nicolae Vasilescu Karpen, despre care v-am povestit într-unul dintre episoadele aceste emisiuni, a inventat celebrele Pile K, care funcționează pe un nou principiu, pe un principiu termodinamic.

Documentele  vremii menționează și alte fabrici pentru acumulatoare în București, Timișoara, Oradea, Brașov, Deva.          Întreprinderea Acumulatorul  din București a fost înființată în 1949 prin naționalizarea și unificarea  fabricilor din București. 

          Dar să revenim la tânărul inginer Aristide  Caranda.

          Își începe activitatea de inginer în secția de producție, implicându-se în organizarea și modernizarea procesului de fabricare a plăcilor din plumb. Concomitent cu modernizarea procesului tehnologic trebuia  pregătită forța de muncă, școlarizați munictorii. Exemplul tatălui său, învățător în satul Glogova din județul Gorj, i-a fost de folos  în această etapă a activității sale. I-a fost de folos și mai târziu.  S-a implicat  în asigurarea calității produselor, în respectarea riguroasă a tehnologiei de fabricare a acumulatoarelor.

          Această implicare  i-a asigurat  evoluția profesională devenind inginer tehnolog șef al fabricii.  Fabrica Acumulatorul crește ca volum de producție și, în  1958, se mută în noul spațiu construit pe strada Brăilei nr.84,  acum  strada Biruinței, din cartierul Pantelimon din București.

          Prin rezultatele obținute, prin profesionalismul  de care a dat dovadă, a reușit, în 1960, să convingă conducerea Ministerului să  cumpere o tehnologie modernă de la firma VARTA din Germania. S-au cumpărat utilaje și tehnologii dar s-a asigurat și perfecționarea  personalului  implicat în procesul de producție. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate  așa că, după alți 10 ani, în 1970, se retehnologizează producția  cu ajutorul firmei americane SINGER. După încă un deceniu, în1980, producția  de acumulatoare  se extinde și la Bistrița, în județul Bistrița-Năsăud.

          Iată ce spunea, după ani, Aristide Caranda despre această perioadă: „Am avut nemți alături de noi pentru integrarea producției și a calității. Răspunderea era mare, însă toți trăgeam în aceeași direcție”.

          Cred că este locul să menționez, stimați ascultători, că în anul 1990 ne-au lipsit oamenii cu viziune tehnică și organizatorică, oamenii onești care  „să tragă în aceeași direcție”, care să retehnologizeze fabricile pe care le aveam în Craiova, printre care și Electroputere.

          Să revenim, stimați ascultători,  la Aristide Caranda, olteanul din Glogova brăzdată de râul Motru,  cel care nu a stat pe gânduri și s-a implicat în construirea și punerea în funcțiune a noii fabrici de la Bistrița-Năsăud. Și aici, la Bistrița-Năsăud, l-a avut ca model pe tatăl său, învățător. I-a învățăt meserie pe muncitorii serioși  din zona de nord a Ardealului. În anul 1989 fabrica  Acumulatorul ajunsese la 1900 de angajați. Aristide Caranda a mai făcut ceva. A colaborat cu oamenii din cercetare, cu specialiști  în procesele de electroliză din institutele de cercetări din țară.                                              .
            Anul 1990 a adus multe schimbări în viața economică și socială a României. În acest context, în data de 5 septembrie 1991, Aristide Caranda decide  să-și folosească  experiența organizatorică și profesională  dezvoltând o afacere  proprie. A înființat  compania Electro Auto Service SRL (EAS).

            Și-a propus atunci câteva obiective  printre care: fabricarea în exclusivitate națională a acumulatorilor auto fără întreținere, organizarea unei rețele de centre de vânzare și service, certificarea sistemului de management al calității.

            Deși a lucrat mai bine de 30 de ani într-o întreprindere socialistă, a înțeles că într-o economie de piață numele, Marca, este importantă așa că  în 2005 a schimbat numele companiei. I-a dat  un nume potrivit pentru o economie de piață și a înregistrat  la OSIM Marca, numele: CARANDA BATERII. Era anul 1999.

            Aristide Caranda a ținut minte vorbele oamenilor din  Glogova, satul natal: „Obrazul subțire cu cheltuială se ține”.  A cumpărat  din Germania  un laborator automatizat pentru testarea acumulatoarelor. A investit în tehnologie și echipamente și, încet-încet, a devenit un nume pe piața acumulatoarelor electrice.

            În anul 2019 inginerul Aristide Caranda a fost invitat de către profesorul Florin Tănăsescu, o vreme Ministru Secretar de Stat la Ministerul Cercetării și Tehnologiei, multă vreme un actor principal în industria electrotehnică din România, să țină o conferință despre Istoria Industriei de acumulatoare din România. La finalul expunerii, inginerul Aristide Caranda a spus: „Sper că v-am stârnit curiozitatea și vă rog să priviți acest material ca pe o avanpremieră a unei cărți care trebuie scrisă pentru ca generațiile de ingineri,  ce vin după noi, să înțeleagă că au datoria patriotică, morală și profesională de a duce mai departe ștafeta aprinsă în urmă cu 120 de ani de oameni entuziaști, flacăra care a fost și este alimentată de energia vie  a acestor oameni, flacăra care nu s-a stins niciodată până azi tot așa cum bateria Karpen Vasilescu nu s-a oprit din 1950 până astăzi”.

            Din păcate, Aristide Caranda, a cărui energie părea inepuizabilă, s-a stins din viață la data de 23 ianuarie 2022.

          La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Aristide Caranda, vă invit  să faceți o plimbare spre Valea Vlăcii din Craiova, până la kolometrul zero din Craiova.

Plecați de la fostele case Glogoveanu, acum Tribunalul Craiova. Boierii Glogoveni au rădăcini în satul Glogova,  ca și Aristide Glogoveanu. Lăsați pe stânga Liceul economic Gheorghe Chițu, fost Primar al Craiovei  care, la vremea lui, a înființat școli pentru copii negustorilor din Craiova. După alte câteva sute de metri ajungeți la clădirea care a adăpostit prima centrală  electrică din Craiova. Acum are altă destinație: găzduiește o sală de sport. În spatele  acestei clădiri, pe strada Nicolae Titulescu, funcționează un centru de vânzare și service  pentru acumulatoarele Caranda, de fapt primul centru de acest tip înființat în 1995 de către Aristide Caranda. Intrați și stați de vorbă cu oamenii de aici. Vorbiți despre acumulatoarele Caranda. Întrebați despre Aristide Caranda.                 .                                                            
               Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nicolae Țăndăreanu, universitarul craiovean stegar al informaticii.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să aduc în discuție  contribuția universitarului craiovean Nicolae Țăndăreanu la  dezvoltarea informaticii din România.

Învățământul superior din Craiova are rădăcini în Proclamația de la Islaz, citită la 9 iunie 1848 de către Ion Heliade Rădulescu. Proclamația prevedea, printre altele, o Universitate la București și alta la Craiova. Au mai trecut o sută de ani până în 5 aprilie 1947 când, prin Legea nr.138  se decide înființarea Universității din Craiova și Eforiei ei. Totuși, abia în 1966, Universitatea din Craiova capătă forța necesară pentru ca orașul nostru să devină un centru universitar atractiv pentru tinerii liceeni și pentru  viitoarele cadre didactice, printre care se numără și viitorul profesor Nicolae Țăndăreanu, stegar al informaticii din România.

           Nicolae Țăndăreanu s-a născut la data de 25 februarie 1947 la Câmpia Turzii, în familia CFR-istului Ioan Țăndăreanu. Mama sa, Aurelia Țăndăreanu, casnică, s-a ocupat de educația  celor doi copii, Nicolae și Ermina.

               A urmat școala primară la Bușteni, unde și-a petrecut o bună parte din copilărie.

               După un timp a venit în Craiova, la bunici, care locuiau pe strada Amaradia.

A urmat Liceul Pedagogic Ștefan Velovan din Craiova pe care l-a absolvit în 1965. Ca elev  al Liceului Pedagogic și-a descoperit  talentul  dar și aplecarea spre  activitatea didactică. În acest context, fiind preocupat de matematică  a decis să  urmeze  o  facultate de profil dintr-o universitate din țară. La vremea aceea existau  în Craiova două instituții de învățământ superior: Institutul Agronomic „Tudor Vladimirescu” , cu durata studiilor de cinci ani și  Institutul Pedagogic, cu durata studiilor  de trei ani.

                De aceea, în toamna anului 1965  a participat la concursul de admitere la Universitatea din București, Facultatea de Matematică- Mecanică. La vremea aceea,  examenul de absolvire a Liceului se numea  examen de Maturitate, se desfășura în luna iulie, iar examenele de admitere   în învățământul superior  erau programate în luna septembrie. Examenul de  admitere consta  dintr-o probă scrisă, de regulă la două discipline, și o probă orală. Nicolae Țăndăreanu a fost admis la facultatea de Matematică, așa cum și-a dorit, iar la 1 octombrie a început  cursurile  cu încredere în forțele lui.

               Este locul să menționez, stimați ascultători, că Secția  „Mașini de calcul” de la Facultatea de Matematică fusese înființată în 1960 din ințiativa Academicianului  Grigore Moisil, vizionarul care a introdus informatica în învățământul superior românesc, inspirat de lucrările Congresului international al matematicienilor români, organizat la București în anul 1956. Durata cursurilor la Facultatea de matematică din acea vreme era de 5 ani, iar  în ultimii 2 ani de studiu studenții optau pentru  una dintre specializările „Statistică” sau  „Mașini calcul”. Nicolae Țăndăreanu a optat pentru grupa „Mașini de calcul” care, în anul cinci, a avut indicativul 506, adică grupa a șasea din anul cinci. Erau 31 de colegi.                                             Nicolae Țăndăreanu  a absolvit facultatea în 1975. La vremea aceea, primii din serie erau repartizați în învățământ sau cercetare. Nicolae Țăndăreanu a primit repartiție în învățământul superior, la facultatea  pe care tocmai o absolvise. Și-a început activitatea didactică la catedra de „Teoria algebrică a mecanismeleor automate”, înființată în 1957 și  condusă apoi  de academicianul Grigore Moisil. Așadar, Nicolae Țăndăreanu a făcut parte din pleiada pionierilor informaticii  românești.

               S-a înscris la doctorat avându-l conducător pe profesorul Constantin P.Popovici sub îndrumarea căruia a elaborat teza „Contribuții la studiul sistemelor automate probabiliste și al limbajelor  de programare a acestora”.

               Ați remarcat, stimați ascultători, că l-am numit pe Nicolae Țăndăreanu „stegar al informaticii”.

Unul dintre motivele pentru care am folosit  această sintagmă este legat și conducătorul său de doctorat, profesorul Constantin P.Popovici.  Acesta a absolvit, în 1969, un curs post universitar  de „Știința calculatoarelor” la Universitatea Cambridge din Anglia specializându-se în „informatică” iar în 1972 a  fost numit șeful catedrei  care, după câțiva ani, s-a numit „Informatică”. Nicolae Țăndăreanu a fost unul dintre primii doctoranzi ai profesorului Constantin Popovici, conducătorul catedrei  care se va numi, peste ceva timp „Catedra de informatică”. Așadar, Nicolae Țăndăreanu a făcut parte din primele „plutoane” de informaticieni, iar el, Nicolae Țăndăreanu  a dus mai departe steagul „informaticii”.

               A adus  „steagul informaticii” la  Craiova în anul 1978  când a obținut, prin concurs, postul de lector, sau de șef de lucrări, la Facultatea de Matematică și Informatică a Universității din Craiova.

               A predat cursuri de specialitate printre care „Limbaje de programare”, „Teoria grafurilor”, „Bazele informaticii”.  Cadru didactic preocupat de buna pregătire a studenților, a elaborat mai multe manuale didactice printre care „Aplicații la cursul de bazele informaticii: Funcții și algebre booleene, limbaje formale, aplicații la calculatoare”, lucrare tipărită în 1978, adică în anul în care și-a început activitatea la Craiova, iar în 1980 a  elaborat  cursul  „Teoria grafurilor” .

Păstrează legătura cu colegii de la Universitatea din București cu care  elaborează și alte  cărți utile în procesul didactic, printre care „Curs de bazele informaticii: circuite, automate, limbaje formale”.

Având în vedere rezultatele obținute atât în activitatea didactică dar și în activitatea de cercetare,  în 1990 a ocupat postul de conferențiar, iar din 1993 postul de profesor universitar.

Anul 1990 a reprezentat, pentru Nicolae Țăndăreanu, un nou început în activitatea de cercetare. Inițiază cercetări în domeniiile  „Inteligența artificială”, „Reprezentarea cunoștințelor”, „Sisteme expert”, „Software evoluat”.

 Mai mult,  din 2005 obține calitatea de conducător de doctorat.

Cred că este locul să menționez, stimați ascultători,  că primii conducători de doctorat de la Universitatea din Craiova au fost, începând cu anul 1967, profesorii Eugen Dobrescu și Oliviu Gherman.                 Profesorul Eugen Dobrescu  a obținut licența în matematici  în 1945 la Universitatea din București, secția matematică. Între 1946 și 1948 a urmat cursuri de specializare la Sorbona, iar în 1949 și-a susținut Teza de doctorat în matematici la  Universitatea din București.

Profesorul Oliviu Gherman a aboslvit Universitatea din Cluj, secția matematică-fizică, în 1951, apoi, în 1962, Universitatea din București, secția fizică. În 1957 și-a susținut Teza de doctorat în Fizică și Matematică, elaborată sub conducerea profesorului Șerban Țițieca, la Universitatea din București.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Nicolae Țăndăreanu.

Din detaliile prezentate mai înainte se poate trage concluzia că Nicolae Țăndăreanu a lucrat înr-un mediu academic  în care cercetarea științifică  era la rang de cinste. În acest context, Nicolae Țăndăreanu    inițiază, în 2008,  înființarea Centrului de Cercetare în Inteligență artificială. Altfel spus pune bazele unei școli de cercetare în domeniul „Sinteza și recunoașterea vorbirii”.

A rămas în memoria contemporanilor ca un profesionist dedicat științei. Iată ce spunea unul dintre aceștia, Marin Vlada: L-am cunoscut și l-am admirat foarte mult pe profesorul Nicolae Țăndăreanu. In anul 1994, la susținerea unei teze de doctorat (sala 1 de la Facultatea de Matematică), ne-am întâlnit și am discutat despre preocupările fiecăruia. Din anul 1990 am început programul pentru doctorat în domeniul Inteligenței artificiale-baze de cunoștințe. Amândoi aveam interese științifice comune. Cu acea ocazie mi-a dăruit ultima sa carte publicată în anul 1994 „Programarea logică. Limbajul Prolog”. Cartea era dedicată „Nicoletei și lui Claudiu”. Mi-a scris dedicația: „Colegului și prietenului meu Marinică Vlada, cu alese sentimente de stimă și prețuire” N.Ț. În anul 1998, când mi-am susținut teza  de doctorat, profesorul Nicolae Țăndăreanu a fost în comisia de susținere a tezei de doctorat.

               În 2013, era într-o zi de luni,  în 24 iunie.  Aveam  treburi în clădirea centrală a Universității, situată pe strada A.I. Cuza nr.13. Am  intrat în hol. De cum am deschis ușa, m-a izbit fotografia profesorului Nicolae Țăndăreanu pusă lângă un buchet de flori și o candelă. Trecuse în neființă. Avea 66 de ani.

               Comunitatea academică din Craiova  îi cinstește memoria  prin  faptul  că  Centrul de Cercetare pentru Inteligență Aplicată, care funcționează  în cadrul Universității din Craiova, poartă numele – Nicolae Țăndăreanu

               A publicat 38 de  articole în  reviste din străinătate. Primul a fost publicat chiar în anul absolvirii facultății, adică în 1975.

               A publicat 49 de articole în Analele Universității din Craiova și în alte reviste din țară.

               A publicat  15 cursuri universitare și monografii la edituri din țară.

               A fost membru al mai multor  Asociații profesionale printre Societatea de Științe Matematice din România, din anul 1978,  Societatea Americană de Matematică, din 1980.

               Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Nicolae Țăndăreanu, universitarul craiovean stegar al informaticii.

               Pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea prezentată azi, vă sugerez ca într-o zi de lucru să  vizitați clădirea centrală a  Universității din Craiova. A fost proiectată în 1890 de arhitectul Ion Socolescu, fiind destinată ca sediu pentru Palatul de Justiție. Peristilul intrării și cele patru coloane care îl încadrează, amintesc  de arhitectura clasică. Construcția a început în 1896 și a fost finalizată în 1912.

               În 1972 clădirea a fost completată cu o nouă aripă, simetrică, construită înspre Calea București, destinată, în principal,    sălilor  folosite de Biblioteca Universității. Noul corp a fost proiectat de arhitectul Petre Facon.

               Intrați în holul principal și îndreptați-vă spre scara monumentală cu o porțiune centrală, care urcă spre Aula  Regele Mihai I, cunoscută multă vreme cu numele „sala albastră”.  La mijlocul urcușului este o platformă de unde scara centrală se desparte în două scări laterale. Pe peretele din față este realizat un mozaic, o reproducere după pictura lui Gheorghe Tătărăscu, Renașterea României sau Deșteptarea României. Tabloul după care s-a realizat mozaicul a fost pictat la Roma, având ca temă renașterea țării prin știință, artă și credință.

               Urcați apoi până în holul din fața Aulei. Citiți din documentele de înființare a Universității din Craiova, apoi mergeți pe holul dinspre Rectorat. Pe stânga sunt amplasate tablourile care formează Galeria Rectorilor Universității din Craiova.

               Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Craioveanul Mihail Konteschweller şi telemecanica.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre craioveanul Mihail Konteschweller, considerat părintele telemecanicii în România.

Ne aducem aminte adesea  de jocurile  din copilărie. Ne minunăm de imaginaţia de care am dat dovadă. Privim adesea la jocurile copiilor din zilele noastre . Ne minunăm de imaginaţia de care dau dovadă în jocurile lor. Uneori părinţii îi încurajează în jocurile lor de-a dreptul  fabuloase.  De cele mai multe ori, noi , ca părinţi sau educatori, suntem interesaţi de performanţele instituţionalizate şi nu dăm importanţă dezvoltării imaginaţiei copiilor. Sunt multe exemple de soluţii tehnice de avangardă care au încolţit în mintea oamenilor în perioada copilăriei. Un exemplu este craioveanul  Mihail Konteschweller.

Mihail Konteschwellers-a născut în  data de 23 mai 1897  la Craiova.

Din păcate nu dispun de  date despre studiile primare şi secundare pe care, probabil, le-a făcut la Craiova. Documentele menţionează că în  1914, adică la vârsta de 17 ani , a făcut  mai multe fotografii aeriene  deasupra Craiovei. A folosit  un  zmeu, pe care a fixat un aparat de fotografiat  şi pe care îl declanşa de la sol cu ajutorul  unei sfori .Se poate spune că a fost prima încercare de comandă de la distanţă, sau , altfel spus, de telemecanică, domeniu care l-a pasionat şi în care a fost un pionier recunoscut  în ţară şi în străinătate.

Studiile superioare le-a făcut în Anglia fiind preocupat de radiofonie.

În timpul primului război mondial  dar mai ales imediat după  terminarea  lui, interesul pentru  radiofonie şi telegrafia fără fir a crescut foarte mult .Craioveanul Nicolae Vasilescu Karpen, instalează, la Bucureşti, lângă lacul Herăstrău,   în 1915 primul post de radiotelegrafie – cunoscut  sub acronimul TFF , telegrafia fără fir, din România  cu care a intrat în legătură cu staţii similare din Europa. . Avea o putere de  150 kW.De altfel, în 1917 Lucien Lévy inventează superheterodina , adică receptorul radio standard utilizat, ca schemă de principiu,   până în zilele noastre  atât în receptoarele de trafic cât şi în cele  casnice. În perioada 1924- 1925 Mihail Konteschweller a locuit şi a lucrat la Paris unde a realizat mai multe  aparate de radio de tip  ultra-reacţie  şi super-reacţie.

            Mihail Konteschweller publică   în reviste de specialitate rezultatele obţinute în domeniul radiofoniei. Una dintre acestea, RADIOFONIA,  cu apariţie bilunară, apărută  la 15 octombrie 1925  îl  avea  colaborator pe Mihai Konteschweller, alături  de prof.  Dragomir Hurmuzescu, comandor Boerescu,  ing. I. Halpern, ing. I. Bruneanu, ing. Sergiu Condrea si ing. Emil Petraşcu.     Cât de importantă a fost această revistă în răspândirea cunoştinţelor despre radiofonie rezultă şi din memoriile profesorului Mihail Gelep.” În anul 1926 întâmplarea face să-mi cadă în mână o revistă de radio, în care era descris un aparat cu 3 lampi, – invenţiunea unui  concetăţean de-al nostru stabilit la Paris, şi al cărui aparat pe vremea aceia era cotat ca cel mai bun – Super Reacţia Dr. Konteschweller. După multe, foarte multe încercări, din cauza neştiinţei am ajuns totuşi să înjgheb acest aparat care da audiţiuni satisfăcătoare..”.

 Experienţa acumulată în aceşti ani  a fost prezentată în două cărţi  :Actualităţi radiofonice,  publicată la Bucureşti  în 1931  şi  Radio pentru toţi (2 volume), publicată la  Bucureşti în 1930 şi 1931  de Tipografia “Dimitrie Cantemir”  şi premiată de Academia Română.

Pasiunea lui Mihail Konteschweller pentru telemecanică a  culminat în 1934 prin realizarea unui vaporaş telecomandat. Iată cum este descrisă această realizare în cartea „Enciclopedia invenţiunilor tehnice”, apărută în  1939 la Bucureşti sub îngrijirea ing. Nicolae Constantinescu .” În cadrul expoziţiei târg a industriei româneşti ţinută în Parcul Carol I în toamna anului 1935, vizitatorii au putut vedea un vaporaş pe lacul parcului, condus de pe mal prin ajutorul undelor electromagnetice. În aplicarea acestei demonstraţii, inventatorul ing. Mihai Konteschweller, a aplicat soluţii cu totul  originale, cu mijloace modeste şi într-un timp scurt. Vaporaşul poate primi 6 comenzi : înainte, înapoi, la dreapta şi înainte, la stânga şi înainte, sirenă şi oprire. Aceste comenzi sunt suficiente  spre a conduce vaporaşul în orice punct de pe suprafaţa lacului”. Contribuţiile lui Mihail Konteschweller, ajutat şi de ing. Gheorghe Volbură,   la realizarea telecomenzii se referă atât la pupitrul de comandă, mânuit de pe mal, cât şi la partea de recepţie montată pe vaporaş. Iată cum era descrisă această  componentă .” Chestiunea aceasta a releului e de o importanţă deosebită , căci de funcţionarea lui ireproşabilă depinde în cea mai mare parte siguranţa funcţionării. Releul  adaptat la vaporaş este improvizat  de inventator din 2 bobine de  receptor telefonic, montate pe un  miez magnetic. Pentru a asigura un reglaj mai fin al tensiunii paletei ( adică al cârmei ) s-a aplicat acestuia un resort de ceasornic. Vaporaşul a putut  fi condus pe toată suprafaţa lacului care  se întinde până la 2-300 de metri de postul de emisiune”.

Soluţiile imaginate şi rezultatele obţinute de Mihail Konteschweller   în domeniul comenzii de la distanţă au fost publicate în cartea   „ Telemecanica”     apărută la Tipografia  Cuvântul Românesc din Bucureşti în 1937.  Această carte, premiată de Academia Română,  l-a  consacrat ca promotor al telemecanicii  în ţara noastră. Termenul de telemecanică a fost utilizat în literatura de specialitate  din ţara noastră până în anii  80 ,  un exemplu fiind revista Automatica, Telemecanica.

Mihail Konteschweller    a mai scris încă două cărţi Televiziunea şi alte înfăptuiri în legătură cu electricitatea, publicată în  1938 şi Radioelectricitatea, publicată în 1944 de  Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.

Cartea  Radioelectricitatea  cuprinde  multe informaţii necesare, la vremea aceea,  unui tehnician , unui inginer care lucra în radiocomunicaţii, într-un studio de  Radio dar cuprinde  şi o descriere a posturilor de radiodifuziune  din România: „Radio Bucureşti de 12 kW , Băneasa-Otopeni , 1929;Radio România  de 150 kW , Bod- Braşov, 1935;Postul pe unde scurte de 4 kW , Bucureşti 1941;Radio Moldova de 5kW pe 259 m , Iaşi , 1941. Radio România  este unul dintre cele mai mari posturi de radiodifuziune din Europa.S-a ales o undă lungă ( 1875 m) pentru a reduce absorbţia produsă de munţi şi de păduri.Acest post deserveşte în undă directă aproape tot cuprinsul ţării, afară de regiunea Timişoarei.”

            A lucrat ca inginer la Bristol (Anglia), la Reşiţa, la Casa Şcoalelor şi în cadrul Armatei române, iar în ultimii ani de viaţă a fost profesor la Politehnica din Iaşi, catedra de curenţi slabi. Deşi a  activat la Iaşi  numai doi ani,  1945- 1947, an în care a decedat la vârsta de 50 de ani, prezenţa sa a fost atât de  puternic recepţionată încât promoţia de ingineri din 1948 a Universităţii  „Gheorghe Asachi”  din Iaşi poartă numele de  „ promoţia prof. dr.ing. Mihail  Konteschweller”.

 Pentru  a avea  imagine concretă despre activitatea lui Mihail Konteschweller, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să descoperiți două relee radio-tv  din Oltenia: releul de la Șimnicul de Sus și Releul de la  Novaci-Rânca.

Plecați de la cele două sensuri giratorii situate la intersecția din Bulevardul Carol și strada Frații Golești în direcția Horezu. Treceți pe sub calea ferată, lăsați în stânga Centrala Termoelectrică CET  2 din  cartierul Bariera Vâlcii și traversați Centura de Nord a Craiovei. Deja se profilează  în față, pe dealul de la Șimnicul de Jos,  față Releul  Radio-TV. Puteți să rămâneți în zona, în pădurea de la Mlecănești, sau să mergeți mai departe spre Novaci. Aveți de parcurs aproape 100 de kilometric dar peisajul și obiectivele întâlnite merită tot efortul. De la Novaci până la Rânca sunt aproape 20 de kilometri. Aproape de stațiunea tursitică Rânca, pe partea dreaptă, se profilează releul radio-tv Novaci-Rânca.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ilie Murgulescu –  fiu de ţăran din Dolj, Preşedinte al Academiei Române.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Ilie Murgulescu, fiu de țăran din Dolj  care a ajns Președinte al Academiei Române.     

          Din timp îm timp, apare în lumea noastră câte  un tânăr cu o forţă intelectuală remarcabilă. Unii provin din familii de învăţători sau  din familii de oameni cu carte. Alţii vin dintr-un sat modest în care învăţătorul sau preotul au fost oamenii cu cea mai multă carte dar care s-au ocupat de educarea copiilor, i-au selectat pe cei cu potenţial intelectual şi i-au îndrumat spre şcoli înalte. Uneori părinţii acestor copii au înţeles repede că trebuie să facă eforturi financiare pentru a-l trimite pe copil la şcoli înalte. Alţii,  poate mai săraci, au avut nevoie  de insistenţa învăţătorului ca să-l suie pe copil în car şi să-l ducă  până în cel mai apropiat oraş pentru a-l înscrie la liceu. Ştiu multe istorii de acest fel. Pe unii dintre oamenii care au parcurs acest drum i-am cunoscut. Pe alţii nu i-am cunoscut personal dar i-am urmărit în presa vremii mele.Unul dintre aceştia a pornit dintr-un sat modest din Dolj, a învăţat la Craiova şi la Cluj, a muncit la Timişoara, iar apoi a mers la Bucureşti pentru a fi Rector, pentru a fi Ministru, pentru a deveni Academician. Acest om s-a numit Ilie Murgulescu.

Ilie Murgulescu s-a născut la data de 27 ianuarie 1902  în comuna Cornu, judeţul Dolj . După absolvirea şcolii primare din comuna natală urmeazã cursurile gimnaziului „Fraţii Buzeşti” şi Liceului „Carol I” din Craiova. Cu mai multe ocazii, Ilie Murgulescu   a evocat cu recunoştinţă  modul în care învăţătorul din comună  l-a convins pe tatăl său să-l  trimită la Craiova pentru a-şi continua studiile.

            A urmat, între 1922 şi 1928,  cursurile Facultăţii de Ştiinte a Universităţii româneşti „Regele Ferdinand” din Cluj. Această universitate fusese înfiinţată la 12 mai 1919, imdediat după marea unire şi s-a numit Universitatea „Daciei superioare” , iar apoi, din 1 februarie 1920,  s-a numit Universitatea „Regele Ferdinand I “. Din 1926, fiind   încă student , şi-a început activitatea didactică la Cluj, unde a funcţionat până în 1945.

            Din 1945 a fost profesor la  Institutul Politehnic din Timişoara pe care îl va conduce, în calitate de Rector între 1947 şi 1948.

În noiembrie 1947 a fost numit, alături de alte cadre didactice din ţară, în primul Consiliu Profesoral provizoriu al Facultăţii de Agronomie din Craiova. La întrunirile Consiliului profesoral s-au definitivat planurile de învăţământ, specializările şi  catedrele didactice ale Facultăţii de Agronomie din Craiova.

            Din 1949  este numit Rector al  Universităţii din Bucureşti, funcţie pe care o va ocupa până în 1950.  A fost Ministru al Învăţământului (1953-1956) şi al Învăţământului şi Culturii (1960- 1963).

După obţinerea, în 1930,  a titlului de doctor în Chimie, efectuează un stagiu de cercetare, între 1932 şi 1933, la Universitatea din Leipzig. În laboratorul de fotochimie condus de profesorul Fritz Weigert  s-a documentat asupra metodelor optice aplicate în chimie şi fotochimie. Cercetările ştiinţifice efectuate de profesorul Murgulescu în domeniul chimiei fizice au abordat teme legate de : structură moleculară şi spectroscopie, cinetică chimică, termodinamică chimică, electrochimie, radiochimie ,chimie anorganică si analitică. A efectuat, de asemenea, cercetări în domeniul cineticii chimice, combinaţiilor complexe ale tiosulfaţilor de argint şi cupru în prezenţa cationilor de sodiu, potasiu şi amoniu.  În domeniul chimiei analitice, Ilie  Murgulescu a stabilit noi metode pentru determinarea mercurului. A fost primul care a utilizat acidul ortoclorbenzoic în alcalimetrie şi acidimetrie, a stabilit noi metode conductometrice pentru titrarea molibdaților şi wolframaţilor utilizând azotatul de argint precum şi a ionilor complecşi cianici ai fierului aducând contribuţii la teoria proceselor de precipitare în analiza fizico-chimicã. A publicat studii privind punctul de echivalentã în titrimetrie şi determinarea potenţialului normal de electrod.

A avut contribuţii în domeniul reacţiilor redox, a descompunerii termice a metanului.A inventat pocedeul de polimerizare a acrilonitrilului.

Pentru activitatea sa ştiinţifică a fost distins  cu Medalia de Aur a celui de al 39-lea Congres International de Industrie Chimică (1970).     Profesorul Murgulescu a fost ales membru al Academiei Române în 1948, recunoscându-se astfel valoarea lucrărilor sale ştiinţifice. A fost ales vicepreşedinte (1959-1963) şi preşedinte al Academiei (1963-1966).

A  contribuit, prin personalitatea sa,  la reîncadrarea unor mari personalităţi în învăţământul universitar. Este vorba de George Călinescu, Tudor Vianu, Ion Zamfirescu, Constantin D.Papastate şi de mulţi alţii. Iată ce spunea,într-un inteviu, Nicolae Şerban Tanaşoca, istoric român :„Era ultima mare „purificare“ a studenţimii, cea din 1959, când foarte mulţi tineri cu origine zisă nesănătoasă au fost exmatriculaţi. Am tot făcut memorii fără răspuns la autorităţi până ce, în primăvara anului 1960, a venit în fruntea Ministerului Învăţământului Ilie Murgulescu, … şi acest nou ministru ne-a reînmatriculat aproape pe toţi. Ilie Murgulescu era socotit pe vremea aceea un nou Spiru Haret »

 A avut un rol important în înfiinţarea  la Craiova  a Centrului de Studii Socio-Umane  al Academiei Române , a Editurii Scrisul Românesc şi a revistei Ramuri.

Începând cu anul 1977 a fost marginalizat de mai marii vremii pentru că s-a opus ca Institutul  de chimie-fizică să  nu mai fie coordonat de Academia Română. Spe bucuria lui Ilie Murgulescu, în 1990, acest institut  a revenit în cadrul Academiei.

Soţia sa, Elena Murgulescu, a fost profesoară de matematică la Politehnica din Bucureşti, autoare a mai multor cărţi de specialitate, printre care „Geometrie analitică şi diferenţială”, publicată de Editura Didactică şi Pedagogică în  1965.

                                    Ca  recunoaştere a  realizărilor sale  ca profesor şi  cercetător , Academia Română a decis ca Institutul de  chimie fizică  din Bucureşti să poarte numele „Ilie Murgulescu” , iar Universitatea din București a numit sala de curs în care a predat chimia-fizică timp de 23 de ani, amfiteatrul Academician Ilie Murgulescu.Un liceu din Craiova poartă numele „Ilie Murgulescu”.

            S-a stins din viaţă la data de 28 octombrie 1991 în Bucureşti.

Ca să aveți o imagine concretă despre personalitatea evocată azi, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să încercați să descoperiți  satul Cornu, în care  s-a născut Ilie Murgulescu. Porniți din fața Facultăți de Agronomie  unde, în 1947, Ilie Murgulescu a venit de mai multe ori.  Virați la stânga, pe  strada Brestei, până la intersecția cu strada Maria Tănase. Mergeți tot înainte și, după mai puțin de 500 de metri, ajungeți la Liceul de Industrie Alimentară care poartă numele „Ilie Murgulescu”. La intersecția cu strada   Râului,  schimbată radical de curând, virați la stânga pe strada Râului până la intersecția cu strada Bucovăț unde virați la dreapta. De aici urmați drumul spre Cetate, un drum cu suișuri urmate de  coborâșiuri, curbe și serpentine. După o jumătate de oră ajungeți în comuna Vârtop unde virați la dreapta spre Orodel și Cornu, satul în care s-a născut Ilie Murgulescu, personalitatea despre care v-am povestit în acastă seară.

            Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din Știință și Tehnică

Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacție.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc   despre Henri Coandă, inventatorul avionlui cu reacție.

            Pe deasupra Craiovei zboară, din când în când, un avion cu elice  pentru dezinsecția orașului. Zboară la înălțime mică și, uneori, parcă îl ghicești pe pilot. De câțiva ani,  cerul Craiovei este brăzdat de avioane cu reacție, fie că este vorba de avioane cu destinație civilă  sau avioane militare.

            Mulți știu, dar pentru cei care nu știu, le spun că inventatorul  avionului cu reacție a fost Henri Coandă,cu rădăcini oltenești, în comuna Perișor.

Henri Coandă s-a născut la data de 7 iunie 1886 în  Bucureşti. Tatăl său,  Constantin Coandă, s-a născut în Craiova la  data de 5 martie 1857, a fost profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București dar și general în Armata Principatelor Unite. Mama sa, Hayde Danet, avea rădăcini în Bretantia, Franța, fiind fiica mediculi Gustave Danet. Bunicul lui Henri Coandă s-a născut la  Perișor-Dolj. Istoria spune că, în perioada copiăriei venea des în Perișor, la bunici.

A urmat Liceul Sfântul Sava din Bucureşti şi Liceul militar din Iaşi, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie în 1905,  devenind , ulterior , ofiţer de artilerie. Pasionat de tehnica  zborului , construieşte  la Arsenalul armatei din Dealul Spirii,  între 1905 şi 1906 machete de rachete şi un avion rachetă propulsat prin fuzee.Totuşi, îşi dădea seama că  fără un fundament ştiinţific nu putea finaliza ideile sale. De aceea studiază mecanica la „ Technische Hochschule” din Charlottentburg (Berlin) , urmează cursurile Universităţii de ştiinţe din Liège ( Belgia) şi ale Institutului de electrotehnică din Montefiore, apoi Şcoala superioară de aeronautică  din Paris. Pentru a verifica experimental rezultatele cercetărilor teoretice, a  realizat , cu ajutorul  deja celebrului Gustave Eiffel  şi a savantului Paul Painlevè , o platformă montată pe o locomotivă care  a rulat cu 100 de km/oră  pe linia Paris- Saint Quentin. Henri Coandă a  studiat cantitativ anumite fenomene aerodinamice  utilizând o suflerie aerodinamică cu fum şi o balanţă aerodinamică de concepţie şi construcţie  proprie. Fotografiile realizate în timpul experienţelor i-au permis să contribuie decisiv  la stabilirea profilului aripilor, rezultatele sale fiind utilizate şi de alţi constructori de avioane.

               În octombrie 1910 expune la al doilea Salon internaţional de aeronautică, organizat la Paris în somptuosul Grand Palais de pe Champs-Elysèe, aeroplanul fără elice COANDĂ- 1910. Aeroplanul atrăgea atenţia vizitatorilor atât prin culoarea sa, roşu-închis, dar şi printr-o mulţime de soluţii originale: îi lipsea elicea, longeroanele principale ale  aripilor erau fabricate din oţel aliat, în loc de lemn, erau acoperite cu un contraplacaj  subţire în loc de pânza utilizată până atunci, profilul aripii avea o curbură accentuată, grosimea profilului se menţinea constantă în lungul anvergurii cu excepţia extremităţilor, iar forma lor în plan era  dreptunghiulară cu vârfurile rotunjite, cele două aripi aveau lungimi diferite, iar aripa superioară era decalată înainte faţă de cea inferioară, mai scurtă pentru ca fileurile de aer ce se formează în jurul suprafeţelor portante să nu se influenţeze reciproc. În plus, rezervorul de benzină era amplasat în interiorul aripii superioare, soluţie folosită şi azi.Vizitatorii şi specialiştii nu puteau accepta că un aeroplan căruia îi lipseşte elicea ar putea zbura. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva. Dar Henri Coandă, geniu inventiv, văzuse cu ochii minţii soluţia pe care a pus-o în practică.

După închiderea salonului, în ziua de 16 decembrie 1910, Henri Coandă a vrut să verifice funcționarea motorului. Iată ce povesteşte Henri Coandă într-o scrisoare  trimisă în 1964 lui Constantin C.Gheorghiu, membru al Asociaţiei internaţionale a istoricilor aviaţiei:

” … după câteva minute de încălzire, am manevrat manetele de comandă, aeroplanul s-a pus în mişcare rulând din ce în ce mai repede apoi s-a ridicat, cam prea iute, n-a fost vina mea, dar la un moment dat a alunecat pe o aripă şi s-a prăbuşit şi a ars complet. Norocul meu că nu aveam nici capotaj, nici nu eram legat de scaun, aşa că am fost aruncat afară şi nu am ars”.

 Dar s-a accidentat. Şi-a fracturat mâna stângă. Această încercare a fost primul zbor din lume al unui aeroplan propulsat prin reacţie. Presa vremii ( Le Tèchnique Aèronautique nr. 21 din 1910 ) scria „ Aeroplanul Coandă este unul din rarele aparate în care totul este  nou, iar modul judicios şi raţional prin care inventatorul iese din făgaşele drumului bătut în această direcţie pentru a  înfrunta riscurile lucrului inedit, este un motiv destul de puternic pentru a  ne decide să examinăm cu atenţie  mijloacele pe care inventatorul le foloseşte în construcţia sa”.

Orice e rău este spre bine, spun românii. Şi poate nu numai ei. În zborul neprevăzut din 16 decembrie 1910, Henri Coandă a fost captivat de imaginea flăcărilor care ieşeau prin cele două ajutaje reactive laterale şi care aveau tendinţa să se  lipească de  fuselajul  avionului. Poate de aceea nu a mai reuşit să controleze avionul dar observaţia de atunci l-a preocupat aproape 20 de ani. A găsit explicaţia şi nu numai atât. La data de 8 octombrie 1934 a brevetat „ Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid”.                      

 Ceva mai târziu profesorul Albert Mètral  i-a dat numele de „ efectul Coandă”.Cele mai multe aplicaţii ale efectului Coandă sunt în aviaţie, dar acesta este aplicat şi pentru realizarea de pulverizatoare sau sisteme de aerare a spaţiilor închise.

Din 1910 lucrează la Uzina  Bristol din Marea Britanie unde a proiectat și a realizat mai multe tipuri de aparate de zbor, inclusiv primul avion bimotor.

Una dintre cele mai importante invenţii ale lui Henri Coandă, aerodina lenticulară, cunoscută şi sub numele de „farfurie zburătoare”  a fost concepută în 1935. El spunea : „Eu văd realizarea unei maşini de zburat după o viziune cu totul nouă, menită să depăşească şi să răstoarne concepţiile existente. Consider avionul viitorului acela care să decoleze la verticală, să zboare sub orice unghi şi la orizontală, cu orice viteză sau să stea în aer într-un loc, la înălţimea dorită şi să aterizeze tot la verticală. În  construcţia acestui avion nu trebuie să existe nici o piesă în mişcare”.

O aplicație a efectului Coandă, mult comentată în presă, a fost crearea unui sistem de transport  a containerelor în tuburi.

De numele lui Henri Coandă sunt legate şi unele realizări ale zborului omului în cosmos. Printre altele, lui îi aparţin unele dispozitive tehnice deosebit de complexe, denumite „epoleţii zburători” cu ajutorul cărora s-a asigurat frânarea modulului  lunar al lui „Apolo 11” şi „Apolo 12” în momentul aselenizării.

A revenit în țară în 1970 și a înființat   Institutul de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică INCREST . 

S-a stins din viaţă la  data de 25 noiembrie 1972. Este înmormântat la Bucureşti, în cavoul familiei din cimitirul Belu.

Școala primară din comuna Perișor poartă numele „Henri Coandă”. Strada principală din comuna Perișor poartă numele „Henri Conadă”. În centrul comunei este expus, de mulți ani, un avion cu reacție.  Un liceu și o stradă din Craiova poartă numele „Henri Coandă”.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit  despre Henri Coandă, inventatorul  avionului cu reacție, al cărui tată s-a născut la Craiova, iar bunicul să s-a născut în comuna Perișor, pe drumul dintre Craiova și Calafat.

La finalul acestui episod, vă sugerez că într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare pe strada Henri Coandă din Craiova, care face legătură dintre  strada Caracal și Calea București. Strada începe din zona Spitalului Militar „Ștefan Odobleja”, lasă în dreapta Stadionul „Electroputere”, acum aproape părăsit, intersectează strada Ion Dezideriu Sârbu și, după câteva sute de metri ajunge în Piața din Valea Roșie unde intersectează strada  Împăratul Traian.  De aici strada urcă puțin, până în zona  Liceului Henri Coandă și a Colegiului  Tehnic Ion Mincu, după care se îndreaptă spre zona caselor  construite pentru muncitorii de la Electroputere prin anii ’50,  numită atunci strada Humulești.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nicolae Vasilescu-Karpen-craioveanul care a condus 20 de ani Politehnica din Bucureşti

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Nicolae Vasilescu-Karpen- craioveanul care a condus 20 de ani Politehnica din București.

 Vă reamintesc că ideea acestei emisiuni mi-a venit  în urma unei discuții  cu un coleg  despre oameni imporanți  din România. Ca să-l conving că Oltenia a dat țării, a dat lumii, mulți  ingineri, fizicieni, matematicieni, chimișiti  i-am înșirat o listă lungă cu academicieni care s-au născut, care  au învățat în Oltenia. La final mi-a spus:

      – Te sfătuiesc să le spui toate astea și oltenilor noștrii! Multe dintre aceste personalități pe care le-ai menționat  pot fi  modele de viață pentru tinerii  dar și pentru adulții din zilele noastre.

      Am discutat  cu conducerea  postului Radio Sud și am convenit să „experimentăm” emisiunea „Personalități din  știință și tehnică”.

Astăzi o să vă povestesc despre un  craiovean, Nicolae Vasilescu-Karpen, care şi-a adus o contribuţie remarcabilă  la realizarea mijloacelor tehnice necesare zborului pe Lună şi anume sursa de energie, adică pila electrică. Tot el  a  pus bazele învăţământului ingineresc  modern din România, fiind primul Rector al Şcolii Politehnice din Bucureşti timp de 20 de ani,  din 1920 şi până în 1940.

S-a născut la data de 28 noiembrie 1870 în Craiova.

  A urmat  Liceul Carol I din Craiova, apoi  Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti pe care a absolvit-o  în anul 1891 ca şef de promoţie .Încă nu împlinise 21 de ani când şi-a început activitatea la Serviciul Lucrărilor Publice din Bucureşti unde şi-a adus contribuţii remarcabile în realizarea echipamentelor de comunicaţie şi la proiectarea şi construcţia unui tunel de 3 km la Bereşti, pe linia ferată Galaţi-Bârlad. În 1899 pleacă la Paris pentru aş  continua pregătirea  la Şcoala Superioară de Electricitate,  pe care a absolvit-o în 1901, iar în 1902 a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe din Paris obţinând licenţa în fizică, mecanică şi matematică. În 1904 obţine titlul de doctor la Universitatea din Sorbona  cu teza Cercetări asupra efectului magnetic al corpurilor electrizate în mişcare.Din comisie a făcut parte şi celebrul fizician şi matematician Henri Poincaré.  Îşi începe activitatea didactică la Universitatea din Lille unde funcţionează în calitate de conferenţiar  la catedra de electrotehnică,  unde s-a remarcat prin talentul său pedagogic.

Deşi se bucura de aprecierea mediilor ştiinţifice din Franţa a decis, în 1905,  să se reîntoarcă în ţară. În acelaşi an se înfiinţează la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti catedra de electricitate unde Vasilescu-Karpen începe să predea cursul de electricitate şi electrotehnică. Mai mult , alături de alţi dascăli , pune bazele învăţământului ingineresc modern din România caracterizat prin conţinutul său multilateral, complex, cu mai multe specialităţi. În acest context  efectuează un studiu documentat şi elaborează  la 1 septembrie 1920 proiectul de transformare a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele în Şcoala Politehnică din Bucureşti. Decretul Lege  a fost promulgat de Regele Ferdinand în data de 10  iunie 1921. A fost numit Rector în 1920 şi a deţinut această funcţie până în 1940. A acordat o importanţă specială lucrărilor practice de laborator, practicii în producţie, desfăţurată pe perioada vacanţei de vară, a înfiinţat doctoratul în inginerie. Iată  ce spunea academicianul Remus Răduleţ despre Vasilescu-Karpen : „Numeroşi fruntaşi ai ştiinţei şi tehnicii româneşti, nenumărate generaţii de ingineri educaţi de eminentul om de ştiinţă şi distinsul profesor-inginer, vor păstra veşnic vie amintirea celui ce s-a străduit să ridice ştiinţa şi tehnica românească la nivelul preocupărilor tehnicii mondiale”.

A studiat  mecanismul zborului  păsărilor pe vânt variabil . A avut contribuţii teoretice şi practice originale în domeniile : electricitate, electrostatică, electromagnetism,  telegrafia fără fir, pile electrice , aerodinamică, termodinamică, în electrochimie şi chimia fizică. În 1909 a  propus, în premieră, printr-o notă adresată Academiei de Ştiinţe din Paris,  folosirea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu  la mare distanţă.

O realizare de o valoare inestimabilă o reprezintă Pila Karpen , sau pila K, care funcţionează  folosind exclusiv temperatura mediului ambiant. Prin conceperea acestora  craioveanul Vasilescu-Karpen şi-a adus o contribuţie remarcabilă  la realizarea mijloacelor tehnice necesare zborului pe Lună şi anume sursa de energie, adică pila electrică. A început să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial, dar Brevetul l-a obţinut  în 1922.  Lucrarea teoretică se referă la dimensiunile pe care trebuie să le aibă aparatul şi materialele din care trebuie construit. Vasilescu-Karpen susţine în această lucrare că pila inventată de el va furniza energie electrică la nesfârşit.

După ce teoria a fost gata, s-a apucat de lucru. Vroia să demonstreze printr-un prototip că ceea ce calculase era corect. Prototipul a fost gata în 1950.El a realizat  două pile electrice legate în serie, care alimentau  un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mişca o paletă conectată la un comutator. La fiecare jumătate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie  era calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea polarităţii în perioada cât circuitul era deschis. Motorul şi paletele aveau drept scop demonstrarea faptului că pilele furnizează energie electrică.

Ieşit din comun este faptul că o pilă electrică, adică strămoşul bateriilor de azi  nu poate funcţiona  mai mult de 5-10  ani,  deoarece unul dintre electrozi se corodează, iar înlocuirea lui înseamnă, de fapt, o pilă electrică nouă. Pila Karpen, care există la Muzeul Tehnicii din Bucureşti, funcţionează şi azi  , dupa 59 de ani de la construire.

Pe lângă activitatea didactică, a desfăşurat mai multe activităţi industriale. Din 1906 a fost  şef al Diviziei tehnice a PTTR. În această calitate a construit la Herăstrău un post de telegrafie fără fir folosit în timpului Primului Război Mondial pentru a comunica cu celelalte ţări europene.În perioada 1931-1934 a fost Preşedinte al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România.

Nicolae Vasilescu-Karpena devenit membru titular al Academiei Române din 1922,  Membru de onoare al “Société française des électriciens” alături de Niels Bohr, Lord Rutherford, Nikola Tesla. În istoria ştiinţei  reprezintă figura omului de ştiinţă care s-a ocupat de cercetări complexe dar legate de practică.

S-a stins din viaţă la  2 martie 1964 la Bucureşti. Avea 94 de ani.  

Ca omagiu adus marelui om de ştiinţă, numele său este purtat de mai multe Licee  din ţară, în special cu  profil de telecomunicații.

O stradă din Craiova poartă numele Nicolae Vasilescu-Karpen.Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să încercați să descoperiți  strada Nicolae Vasilescu-Karpen. Plecând de la intersecția străzilor Calea București cu Sărarilor, porniți pe strada Sărarilor, lăsați în dreapta  noile corpuri ale Spitalul de boli infecțioase „Victor Babeș” , vopsite într-un verde sănătos, treceți de intersecția cu strada Mircești și, după primele blocuri, ați ajuns la strada care poartă numele Nicolae Vasilescu-Karpen. În timpul verii, strada este inundată de verdeața pomilor.  

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Gheorghe Ionescu Șișești – cea mai importantă personalitate a şcolii româneşti de agricultură.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Gheorghe Ionescu Șișești, cea mai importantă personalitate a școlii românești de agricultură.

     Ideea acestei emisiuni mi-a venit  în urma unei discuții  cu un coleg oltean  care a petrecut mai mulți  ani departe de Craiova. Discutam despre oameni imporanți  din România.

      Ca să-l conving că Oltenia a dat țării, a dat lumii, mulți  ingineri, fizicieni, matematicieni, chimișiti  i-am înșirat o listă lungă cu academicieni care s-au născut, care  au învățat în Oltenia. M-a ascultat atent, cu evidentă surpindere, apoi mi-a spus:

      – Pe mine m-ai convins dar te sfătuiesc să le spui asta și oltenilor noștrii! Multe dntre aceste personalități pot fi  modele de viață pentru tinerii  dar și pentru adulții din zilele noastre.

      Am discutat  cu conducerea  postului Radio Sud și am convenit să „experimentăm” emisiunea „Personalități din  știință și tehnică” în care, la început să vă povestesc despre personalitățile născute în Oltenia care au avut contribuții importante la dezvoltarea științei și tehnicii, la dezvoltarea unor  domenii de activitate.

În acest episod  o să vă povestesc despre Gheorghe Ionescu-Șișești, care este considerat cea mai importantă personalitate  a agronomiei românești.

         Gheorghe Ionescu-Şişeşti  s-a născut la  data de 16 octombrie 1885 în Şişeştii de Jos, un sat situat pe valea  pârâului  Coşuştea din judeţul Mehedinţi.  Tatăl său , Constantin Ionescu,  preotul satului ,şi mama sa , casnică, s-au îngrijit  cu dragoste de creşterea celor 11 copii  născuţi  şi educarea  celor opt rămaşi în viaţă,  în număr egal  băieţi şi  fete, patru şi patru,  poate pentru a arăta  şi astfel  satului echilibrul din familia lor. Gheorghe a fost primul copil al familiei şi a rămas mereu primul în  toate.
          A urmat şcoala primară în satul natal , unde învăţătorul Trandafirescu   aduna toţii copii satului într-o singură   încăpere  şi le preda, pe rând,  lecţiile de la clasa I-a până la clasa V-a. Gheorghe asculta cu atenţie, de fiecare dată, toate lecţiile şi poate de aceea a  înţeles bine cum se construieşte castelul fermecat al învăţăturii  de carte.Îi plăceau şi lecţiile practice despre lucrările agricole şi tainele naturii. Preotul din Şişeşti, tatăl său,  era mulţumit şi se gândea  că fiul său cel mare îi va urma profesia aşa că la dus, încrezător, la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea. Funcţionarii de la Seminar nu au ţinut seama nici de visele preotului Constantin Ionescu , nici de cunoştinţele   candidatului Gheorghe Ionescu . Nu îndeplinea condiţia de vârstă, era prea tânăr , aşa că nu a fost admis. Preotul Constantin Ionescu putea să-l mai ţină un an acasă să-l ajute la treburile casei dar s-a  gândit că este mai bine să-l  înscrie la Liceul Traian din Turnu Severin, iar peste un an să-l transfere   la Seminarul Telogic. Dar, aşa cum se spune în satele noastre ca  şi  în satul meu din Mehedinţi, tot răul este spre bine.Elevul Gheorghe Ionescu, sâguincios,disciplinat, inteligent, s-a făcut repede remarcat . A obţinut o bursă de studii, apoi, în clasa IV-a de liceu a participat la un concurs organizat la Bucureşti de Societatea “ Tinerimea  Română”. Şi aici  fost primul. A fost cel mai bun.                                                                      În anul 1905 a  susţint examenul de absolvire a liceului  atât la secţia reală cât şi la secţia umanistă. Şi de această dată a fost primul. De acum putea alege orice drum profesional. A decis să devină inginer agronom. Deşi profesorii săi au fost surprinşi de această decizie, l-au susţinut în demersul său de a merge în Germania  la Şcoala Superioară de Agricultură din Hohenheim .Directorul Liceului Traian şi încă 17 profesori au semnat un certificat elogios prin care atestau calităţile  fostului lor elev. Mai mult, i-au obţinut un ajutor anual acordat din bugetul judeţului Mehedinţi.                              În toamna anului 1906, după satisfacerea stagiului militar ca voluntar, a început cursurile de inginerie pe care le-a absolvit la data de 9 martie 1909 cu calificativul “ Foarte bine  spre eminent”.S-a făcut remarcat şi aici pentru spiritual său analitic şi a fost sfătuit să-şi  continue studiile la Universitatea din Jena, Secţia de Agronomie pentru obţinerea titlului de doctor. Şi-a ales o temă care îl lega  de satul lui: Agricultura ţărănească din România .La data de 11 februarie 1911 i s-a  acordat titlul de  “doctor în agronomie, botanică şi economie politică”, cu distincţia “ magna cum laudae”.Era al doilea român care obţinea titlul de doctor la Universitatea din Jena. Primul a fost Grigore Antipa  care a obţinut, în  1892, titlul de doctor în ştiinţele naturii.                                                                                                În toamna anului 1911 a fost angajat ca inginer agronom la ferma Clenciu-Spanţov din judeţul Ilfov. Ferma era proprietatea statului aşa că a putut să-şi pună în valoare şi calităţile de cercetător. Venise din Germania cu multe idei privind modernizarea agriculturii din România. A făcut numeroase experimente ştiinţifice pentru îmbunătăţirea soiurilor de grâu, de porumb, de mazăre şi de fasole. A prezentat o parte dintre aceste rezultate  la Congresul Agricol  organizat între  18 – 20 noiembrie 1912. Ministrul agriculturii de la acea vreme a remarcat originalitatea lucrărilor şi soluţiile inovative  propuse de autor şi i-a  oferit postul de administrator al fermei Şcolii Centrale de Agricultură de la Herăstrău.Aici şi-a început activitatea didactică, în 1913, în calitate de coordonator al  practicii  elevilor.În 1915 această instituţie  este transformată în unitate de învăţământ superior şi este denumită  “ Şcoala Superioră  de Agricultură de la Herăstrău”, iar Gheorghe Ionescu  a fost numit conferenţiar, apoi şef al catedrei de “Agronomie generală”, post pe care l-a ocupat până în 1958.                               Cercetarea făcea parte din viaţa lui Gheorghe Ionescu aşa că, în 1928 a fondat  Institutul Central de Cercetări  Agricole unde s-au efectuat “ primele cercetări agricole complexe, organizate sistematic, pe tot cuprinsul ţării” , în cele dousprezece staţiuni experimentale înfiinţate în acest scop.Cercetările au urmărit obţinerea de soiuri superioare  de grâu şi porumb, aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor după tipurile de sol, aplicarea metodelor de ameliorare a solurilor erodate, nisipoase, sărăturate. Aici s-a obţinut,în 1943, prin selecţie şi hibridare,  soiul de grâu A 15, cu însuşiri superioare de productivitate cultivat  până în 1965 pe mai bine de două milioane de hectare. Şi aspectele teoretice au stat în atenţia sa, el formulând “ legea  proporţiilor armonice  a factorilor de vegetaţie”. Mai mult, într-o conferinţă ţinută în 1935 la Asociaţia Generală a Inginerilor din România – AGIR , spunea:” Viaţa modernă se dezvoltă sub semnul matematicii, fiind necesară biologului,economistului dar şi artistului”. Pentru aceste activităţi  este considerat  cea mai importantă personalitate a şcolii româneşti de agricultură din secolul XX.

A scris încă din tinereţe.A debutat din vremea liceului cu articolul “În chestiunea ţărănească” în revista Albina În timpul stagiului militar ( 1906) începe să colaboreze cu revista Ramuri,   din Craiova , în care va publica  timp de 60 de ani, până în 1965 recenzii, articole şi nuvele.. Ca student în Germania, a publicat articole de specialitate în revistele Câmpul  şi Jurnalul Societăţii Centrale Agricole din România. Iată câteva titluri :Păşunatul vitelor , Livezile şi îngijirea lor, Analiza laptelui. Până în 1961 a  scris mereu: Contribuţii la studiul grâului românesc din punct de vedere fitotehnic (1916) ,Lunca Dunării şi punerea ei în valoare (1933), Rapiţa ( 1934), Cultura porumbului ( 1936) ,Principalele tipuri de soluri din România ( 1939), Agrotehnica ( 1947), Buruienile şi combatearea lor ( 1955) , La mise en valeur des terrains érodés en Roumanie ( 1961). Lista poate fi continuată.                  S-a bucurat de recunoaştere profesională. În 1925, la propunerea  lui Grigore Antipa, a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române,iar în 1935 a devenit membru titular, crescând astfel numărul academicienilor cu rădăcini olteneşti.A fost ales vicepreşedinte al Academiei Române la data de 25 mai 1936 .A mai ocupat această funcţie  între anii 1938 şi 1941, respectiv 1959 şi 1961. În anul 1961, a fost ales Preşedinte al Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţele Solului, pe care a condus-o până la sfârşitul vieţii. A fost ministru al agriculturii în perioada 1931-1932, 1937-1938 şi 1939-1940. A obţinut mai multe ordine şi medalii deosebit de valoroase  dintre care aminitim: “Steaua României”-1921; “Coroana României”-1922; “Croix de Commandeur de L’Ordre de Merite agricole”-1924; “Chevalier de la Legion d’Honneur”-1930(Franţa); “Steaua României cl. I”-1938; “Grand officier de la Legion d’Honneur”-1940 (Guvernul francez).                                                                                               Nu şi-a uitat satul. Şi-a adus aminte de învăţătorul Trandafirescu şi de condiţiile în care a învăţat el şi, din fonduri proprii , a construit , între 1939 şi 1940 , o şcoală nouă în Şişeştii de Jos.             Cu toate acestea se considera “ un om obişnuit  care a căutat doar să-şi facă datoria oriunde a lucrat”.

Gheorghe Ionescu Şişeşti s-a stins din viaţă  în data de 4 iulie 1967 , Otopeni.

            După ce v-am povestit despre Gheorghe Ionescu-Șișești, cea mai importantă personalitate a agronomiei românești, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să încercați să descoperiți  comuna Șișești, situată la 100 km de Craiova. Treceți prin Filiași, ajungeți la Strehaia, virați la dreapta spre Motru,  cunoscutul  oraș minier. Când ajungeți în Broșteni, virați ușor la stânga. După încă 10 km  ați ajuns în comuna Șișești în care s-a născut personalitatea despre care v-am povestit în această seară.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.