Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

George-Gogu Constantinescu, exponent al României

Ieri, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, v-am prezentat episodul  „Gogu Constantinescu-fiu al Craiovei”. Azi voi continua povestirea cu partea a II-a intitulată „Gogu Constantinescu – exponent al României”.

În noiembrie 1910 pleacă în Anglia pentru a-şi pune în aplicare ideile extrem de îndrăzneţe. În 1913 avea deja 18 Brevete de invenţie. În 1913 pleacă în America pentru a-şi susţine, la Oficiul de brevete, soluţiile pentru care ceruse protecţie. Aici se întâlneşte şi cu Edison care avea atunci 66 de ani. Deoarece nu găseşte înţelegerea şi susţinerea financiară pe care şi-o dorea se reîntoarce în Anglia.

Izbucnirea Primului război mondial facilitează aplicarea invenţiilor lui, respinse la început ca fiind fanteziste, în tehnica militară. Între 1914 şi 1918 a fost consilier al Amiralităţii Britanice, poziţie pe care o va reocupa şi în perioada 1940 – 1945.

În 1919 a devenit cetăţean englez.

La 45 de ani era deja celebru. Revista engleză  „The Graphycs” –  din 10 ianuarie 1926 – îl menţionează ca unul din cei 17 cei mai renumiţi oameni de ştiinţă ai lumii din perioada 1900 – 1925 împreună cu Einstein, Lord Kelvin, Marconi, ş.a.

Recunoaşterea sa poate fi demonstrată şi prin numărul de Brevete de invenţie obţinute:

• Anglia – 114 Brevete de invenţie
• SUA – 45 Brevete de invenţie
• Franţa – 18 Brevete de invenţie
• România – 5 Brevete de invenţie

Cea mai prolifică latură a activităţii sale tehnico-ştiinţifice o constituie domeniul sonicităţii. Sonicitatea este ştiinţa transmiterii energiei mecanice prin vibraţii.

De fapt, Gogu Constantinescu a găsit legile pentru transmiterea puterii mecanice la distanţă prin oscilaţiile care se propagă în medii continui (lichide, solide) datorită elasticităţii acestora.

Acest rezultat este un foarte bun exemplu pentru a demonstra că una dintre barierele care stopează creativitatea este legată de cunoştinţele dobândite anterior. În vremea aceea savanţii şi inginerii erau convinşi că lichidele, şi în special apa, sunt incompresibile. În toate calculele hidraulice din acea vreme se pornea de la ipoteza că apa este incompresibilă.

Ori, la baza acestei noi ştiinţe se află fenomenul compresibilităţii lichidelor şi propagarea de forţe şi mişcări periodice, sub forma undelor elastice, cu viteză finită, din aproape în aproape.

Legile care se aplică în sonicitate sunt identice cu cele din curentul electric. Aceasta a fost analogia pe care a făcut-o Gogu Constantinescu şi care, aşa cum spunea René Descartes că „metoda creează rezultatele” l-a condus la rezultate spectaculoase.

Electrotehnicienii au conceput motoare electrice sincrone, asincrone, monofazate, trifazate, serie, derivaţie.

Gogu Constantinescu a creat motoare sonice sincrone, asincrone, monofazate, bifazate, trifazate, serie, derivaţie.

Legenda spune că fizicianul englez Lord Rayleigh, văzând aceste motoare în funcţiune a spus „Existenţa şi funcţionarea motoarelor dumitale sunt de domeniul magiei. Cu toate că m-am ocupat o viaţă întreagă de sunet nu mi-aş fi putut imagina că transmisia acestuia prin apă poate produce asemenea efecte”.

A scris puţin şi a publicat puţin.

În 1918 a publicat la Londra prima lucrare  „Teoria sonicității. Un tratat despre transmiterea  puterii prin vibrații”.

            În 14 noiembrie 1919 a susţinut, la București,  conferinţa de primire în Academia Română, iar în decembrie 1919 ţine prima conferinţă publică despre sonicitate şi aplicaţiile ei. A început conferinţa astfel „Este o mare bucurie pentru mine să pot să fac această comunicare pentru prima oară în public, în localul Şcoalei Naţionale de Drumuri şi Şosele, în acelaşi amfiteatru în care am avut cinstea să învăţ şi eu”. Şi-a continuat conferinţa în ianuarie 1920 în acelaşi loc.

Gogu Constantinescu a manifestat permanent interes pentru aplicaţia practică finală şi de aceea a depus toate eforturile pentru a găsi aplicaţii ale teoriei sonicităţii.

 În 1915 nemţii foloseau un sistem nou de tragere printre elicele avionului. Soluţiile propuse de inginerii britanici erau mecanice şi nu dădeau rezultatele dorite. Salvarea a venit de la sonicitate şi de la Gogu Constantinescu care a câştigat concursul lansat de Amiralitatea britanică în acest scop. În august 1916 s-au realizat primele teste cu un avion echipat cu dispozitivul conceput de Gogu Constatinescu    pentru tragerea printre palele elicei.

Superioritatea faţă de sistemul utilizat de aviaţia germană  a făcut ca, până la sfârşitul războiului, peste 50 000 avioane  să fie  echipate cu acest dispozitiv.

Gogu Constantinescu a realizat, în mai 1923, primul automobil cu schimbător de viteze automat.

Revine pentru prima dată în ţară în anul 1919, în dorinţa de a-şi valorifica aici invenţiile. Înconjurat cu simpatie de tehnicieni, este ales membru de onoare al Academiei Române.

Cu toate acestea, aceeaşi lipsă de înţelegere a autorităţilor îl face să plece din nou în Anglia, unde face noi descoperiri importante.                                                             

Se mai întoarce în 1933, pentru scurt timp, din dorinţa de a aplica în ţară, la locomotivele fabricate de Uzinele Malaxa, convertorul de cuplu (invenţie prin care se înlocuiau cutiile de viteză).

La invitaţia Prezidiului Academiei Române, în toamna anului 1961 (între 8 septembrie şi 8 octombrie), în vârstă de 80 de ani, Gogu Constantinescu vizitează ţara. Vizitează, desigur, Craiova. Vizitează şi Şcoala care se numea atunci „Liceul Nicolae Bălcescu”.  

În timpul şederii sale în ţară, i-a fost decernată diploma de Doctor Honoris Causa de către Institutul Politehnic din Bucureşti (fosta Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, în cadrul căreia şi-a terminat studiile universitare). Aceasta a fost prima diplomă de Doctor Honoris Causa în domeniul tehnic, acordată în România, decernată de Institutul Politehnic din Bucureşti.

În anul 1963 a revenit în România împreună cu a doua soţie, Eva, pentru a petrece vacanţa la Constanţa şi pentru a sărbători, la Bucureşti, împlinirea a 82 de ani. Cu această ocazie vizitează şi Institutul de Studii şi Cercetări Hidrotehnice (ISCH), respectiv standul experimental de cercetări sonice, unde inventatorul Ion St. Basgan îi prezintă una dintre invenţiile care foloseau teoria sonicităţii.

Concepută între 1930-1934, această invenţie avea să realizeze, în premieră absolută, transmiterea energiei sonice create la suprafaţă, prin garnitura de forare, la sapă, punând sapa să oscileze în sus şi în jos (fară a ridica garnitura de forare), astfel ca ea să cadă pe verticală, cu o frecvenţă stabilită, săpând găuri nedeviate.

În 1957, toamna, academicianul Aurel Beleş a participat la Congresul de geotehnică şi fundaţii din Londra. Cu acest prilej i-a făcut o vizită lui Gogu Constantinescu la reşedinţa sa situată pe malul lacului Coniston. La întoarcerea în ţară a ţinut mai multe conferinţe. Una dintre ele a fost prezentată la Academia Română în data de 5 mai 1958. Iată ce a consemnat Aurel Beleş: „ Ca român, cu sufletul şi cu gândul, se trudeşte să facă cunoscut străinătăţii geniul şi arta poporului român, realizările şi aportul pe care poporul român îl poate aduce ştiinţei, culturii şi progresului general”.

Diploma de Doctor Honoris Causa acordată de  Institutul Politehnic din Bucureşti în data de 27 septembrie 1961 a fost semnată de Ilie Murgulescu,  născut în Dolj, la vremea aceea Ministrul Învăţământului şi Culturii, Preşedintele Comisiei de Confirmare a Diplomelor.

Ideile de avangardă ale lui Gogu Constantinescu, după mai bine de 100 de ani, sunt reluate de cercetătorii care încearcă tratarea cancerului şi a altor boli grave prin intermediul vibraţiilor.

A fost un inventator prolific, cu peste 193 de brevete, multe dintre ele invenţii pionier.

S-a stins din viaţă la 12 decembrie 1965 şi este înmormântat în curtea bisericii din Lowick, la sud de Lacul Coniston, Anglia.

Ieri și azi v-am povestit  despre Gogu Constantinescu, născut şi educat la Craiova, format ca inginer  la Bucureşti, şi-a pus în practică ideile în Anglia, dar a rămas mereu un mare om- exponent al României.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

George-Gogu Constantinescu- fiu al  Craiovei

Azi și mâine, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc despre  Gogu Constantinescu. Episodul de azi l-am institulat Gogu Constantinescu- fiu al Craiovei.

În 2007, inginerul Alexandru Manda, la vremea aceea Director al  Editurii ALMA din Craiova, în colaborare cu Fundația  Culturală Magazin Istoric,  s-a ocupat de editarea unui număr special din publicația Magazin Istoric dedicat Craiovei și personalităților legate de Craiova. Eu trebuia să scriu despre un inventator. Decizie grea. Soluția a venit în mod firesc după o discuție cu Alexandru Manda. Domnia sa, student fiind, a participat, în toamna anului  1961, la ceremonia prilejuită de acordarea titlului de Doctora Honoris Casua, de către Institutul Politehnic din București, craioveanului George Gogu Constantinescu.

Discuția, purtată în 2007, a avut un efect  greu de explicat: am avut sentimentul că am stat de vorbă cu …Gogu Constantinescu. Din acest motiv, este personalitatea despre care am scris, despre care am povestit cel mai mult.

            George Constantinescu s-a născut la data de 4 octombrie 1881, într-o casă situată lângă Grădina Mihai Bravu. O casă maiestuoasă, învecinată cu alte case încărcate de istorie: în stânga casa Glogoveanu, care l-a adăpostit o vreme pe Tudor Vladimirescu, apoi între 1913-1949 Primăria Craiovei,  mai în faţă casa în care o poposit Alexandru Ioan Cuza în 27 iunie 1859.

          Tatăl său, George  Constantinescu a fost profesor de matematică, absolvent al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti, secţia matematică dar şi absolvent al cursurilor de specializare de la Sorbona. A fost  director al Şcolii Superioare din Craiova, actualul Colegiu Carol I, unde a funcţionat timp de 30 de ani. Mama sa, Ana, de origine alsaciană, născută Roy, era o iubitoare de muzică şi o pianistă desăvârşită.

            La început părinţii îl strigau George, iar uneori Gogu, pentru a evita confuzia cu numele tatălui său. Copilul răspundea bucuros la apelativul Gogu, pe care şi l-a păstrat apoi devenind prenumele acceptat chiar şi oficial.

A urmat Şcoala Primară Obedeanu, cea mai veche şcoală din Craiova. Se povesteşte că în acea perioadă a construit un telefon cu ajutorul căruia comunica din dormitor cu mama sa aflată la bucătărie sau în curte. La început a fost un simplu sistem de semnalizare: o sfoară şi un clopoţel. A citit, a experimentat şi a construit un aparat din ce în ce mai perfecţionat.

Din 1892 urmează Şcoala Superioară din Craiova. A apucat perioada construcţiei localului actual al Colegiului Naţional Carol I, edificat între 1893 şi 1895 şi proiectat de arhitecţii Toma Dobrescu şi D. Nedelcu. Era dotat cu instalaţii de încălzire centrală şi cu instalaţii electrice.

În vremea liceului şi-a transformat camera într-un adevărat laborator pentru experimente fizico-chimice. Aici a realizat o lampă electrică cu mercur, alimentată de la acumulatori, şi diverse motoare. Din dorinţa de a-şi ajuta sora, Maria, să se descurce mai bine la matematică a realizat un calculator, bazat pe un sistem mecanic, care putea realiza calcule cu până la 30 de cifre.

Se povesteşte că tatăl său, George, a sesizat că fiul agrea în special fizica, chimia şi matematica, şi i-a spus: „Gogule, n-ai să ajungi nici sacagiu dacă nu-ţi însuşeşti cultura generală, deschizătoare de orizonturi pentru toate specialităţile”. L-a ascultat. Petrecea adesea multe ore în biblioteca liceului.

Acompania la pian corul liceului în care cânta vocal şi Nicolae Titulescu. S-au mai întâlnit peste ani în Anglia. Prin anii 1897-1898 a venit la Craiova o delegaţie din Bulgaria. La sfârşit corul şcolii, din care făcea parte şi Nicolae Titulescu, a cântat imnul naţional bulgar „Sumi Mariţa”. La pian acompania  Gogu Constantinescu. La final a fost un moment de confuzie. Participanţii nu ştiau dacă ceremonia s-a încheiat şi trebuie să plece sau mai urmează ceva. Gogu Constantinescu, a cărui prezenţă de spirit s-a manifestat în multe ocazii, a sesizat  momentul delicat şi a început să cânte solo la pian „Sumi Mariţa”. Toată asistenţa s-a aşezat pe scaune, iar finalul a fost un entuziasm greu de descris în cuvinte. Istoria spune că profesorul de matematică, Ionciovici, i-a zis „Minunat eşti Gogule, la muzică, dar tu ai să fii un mare inginer şi inventator”.

Din nefericire, tatăl său moare în 1896 din cauza unei boli de inimă. Era elev în clasa a V-a de liceu. Evenimentul i-a dat puterea să se descurce singur şi să-şi asume şi multe alte obligaţii legate de familie.  

În 1899 îşi ia Bacalaureatul cu nota 8,90. A fost al 8-lea din 75 de elevi. S-a înscris la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care o termină în 1904 ca şef de promoţie cu cea mai mare notă obţinută până atunci: 18,51, nota maximă fiind 20. Secolul XX a debutat, în Occident, cu o puternică  criză economică. Nici România nu a fost ocolită. A fost o perioadă grea pentru absolvenţii Şcolii de poduri şi şosele deoarece s-au sistat toate lucrările publice din lipsă de fonduri. Proiectanţii străini, la care se făcea apel până atunci, cereau sume pe care Guvernul nu le putea da. Pentru relansare erau necesare noi soluţii autohtone, noi tehnologii, noi materiale de construcţii. A fost un moment prielnic pentru ca betonul armat să se impună, pentru ca un inginer din ţară să impună soluţia sa.

Spirit novator, Gogu Constantinescu încearcă să demonstreze, prin proiectul de absolvire, avantajele noilor materiale şi tehnologii şi a calculat un pod din beton armat, după o metodă proprie, deşi profesorul de poduri, Anghel Saligny, i-a avertizat pe elevii săi să nu folosească betonul, material nesigur şi chiar periculos. 

Teoria  betonului armat, nu era bine pusă la punct. Betonul armat este un material neomogen, compozit, cu discontinuităţi. Tratarea lui ca un corp elastic era încă la început.

Încearcă, fără succes, să obţină unicul post vacant de inginer din Bucureşti. La insistenţele fostului său profesor, Elie Radu, este angajat la Ministerul Lucrărilor Publice, iar între 1906 şi 1908 este asistentul acestuia la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Sarcina lui Gogu Constantinescu era să perfecţioneze teoria betonului armat, să lămurească problema aderenţei şi transmiterii eforturilor de la beton la oţel. Meritul lui Gogu Constantinescu este că a elaborat o teorie corectă a betonului armat şi o metodă originală de calcul a bolţilor încastrate. În toată viaţa sa, Gogu Constantinescu a imaginat, a calculat şi a verificat experimental. Verificarea acestor soluţii s-a făcut prin construirea primului pod cu arc, de 14 m deschidere, în 1905, la Doftana, după planurile inginerului Tiberiu Eremia. Apoi, în 1906, podul cu grinzi drepte şi 16 m deschidere din Parcul Carol din Bucureşti.

Istoria spune că în 1906 a fost  solicitat să rezolve o problemă la Camera Deputaţilor: peretele eliptic ce înconjura camera a început să se deplaseze. A rezolvat problema utilizând o centură eliptică de beton armat. Gogu Constantinescu a verificat zilnic, timp de o săptămână, dacă zidul se mai deplasează. La terminarea lucrărilor, deputaţii au refuzat, de teamă, să intre în clădire pentru că a fost consolidată cu beton armat de către un inginer tânăr, necunoscut. Din păcate această mentalitate despre competenţa tinerilor ingineri se păstrează şi azi. S-au numit două comisii de anchetă prezidate de profesorul Davidescu şi respectiv de profesorul Ion Ionescu. Soluţia finală, practică, a venit tot de la Gogu Constantinescu. Le-a alungat teama deputaţilor încărcând clădirea cu saci umpluţi cu nisip având fiecare greutatea unui om.  Sacilor nu le-a fost teamă!

                   Tot în acea perioadă a construit  cele două poduri de la Lainici, acum scoase din funcțiune, cu două arce din beton armat, având deschideri de 60 m şi calea suspendată cu tiranţi. La vremea aceea era o performanţă pentru că nu se mai construiseră în ţară astfel de poduri.

În anul 1908, ca protest faţă de refuzul Consiliului tehnic superior de a accepta soluţiile lui bazate pe construcţiile din beton armat, îşi dă demisia din serviciul statului şi înfiinţează, împreună cu Tiberiu Eremia, o antrepriză prin intermediul căreia construieşte mai multe poduri şi clădiri din beton armat.

Dintre realizările sale în domeniul construcţiilor, care pot fi văzute şi astăzi, se

menţionează:

– Moscheea din Constanţa, construită în 1910. Cupola minaretului este formată dintr-o pânză de beton armat de 5 cm grosime deşi are o deschidere de 8 m;

– Castelul de apă de la Periş (judeţul Ilfov);

– fostul Minister al Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Municipiului Bucureşti).

La acestea poate fi adăugat proiectul de alimentare cu apă a oraşului Calafat, din judeţul Dolj,  realizat între 1908 şi 1910. O bună parte din reţeaua de alimentare  executată atunci, este funcţională şi azi.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Silviu Puşcaşu –  profesor la Facultatea de electrotehnică din Craiova

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Silviu Pușcașu-  profesor la facultatea de electrotehnică din Craiova.

 “Dragostea este ca sănătatea, cât timp există nu îţi dai seama de ea”- spunea Ivan  Turgheniev.

Aşa este şi cu oamenii.

 Numai după ce pleacă de lângă noi, după ce pleacă dintre noi le simţim lipsa. Atunci începem să căutăm în memoria nostră informaţii despre ei dar constatăm, cu suprindere, că datele se amestecă sau  sunt vagi. Memoria documentelor scrise are altă putere.În urmă cu mai mulți ani am participat la întocmirea unui „Dicţionar de personalităţi din Oltenia”  în care erau înscrise şi persoane care, la vremea accea, se flau printre noi, iar informaţiile au fost culese  direct de la sursă.

În aceste zile l-am răsfoit

Mulţi au plecat dintre noi. Unul dintre cei plecați este Silviu Puşcaşu.

Silviu Puşcaşu s-a născut în Craiova  la data de 10 mai 1927. Tatăl  său , Marin Puşcaşu, a fost învăţător, apoi director la Şcola “ Ion Eliade Rădulescu”  din Craiova. Mama sa, învăţătoarea  Eliza Puşcaşu , născută Schindler,  era  pasionată de pictură şi pian . O vreme a cântat la orga Bisericii catolice din Craiova.

A urmat, între 1934 şi 1938, cursurile primare sub îndrumarea  părinţilor săi, apoi   a fost admis în clasa I-a de liceu  la   „Fraţii Buzeşti”   pe care l-a absolvit în 1946.În acelaşi an s-a înscris la concursul de admitere la Facultatea de Electromecanică   din Timişoara. S-au înscris 400 de candidaţi, dar tânărul craiovean  a ocupat poziţia a doua remarcându-se  prin pregătirea sa  temeinică . Sectorul energetic era în plină dezvoltare aşa că, parcă intuind rolul pe care îl va juca Oltenia în energetica românească,  a optat pentru  specializarea „ Transportul şi Distribuţia Energiei Electrice”.

În iunie  1950 a obţinut diploma de inginer.A fost repartizat  la Întreprinderea Regională de Electricitate Oraşul Stalin, nume pe care l-a avut o vreme vechiul Braşov .În decembrie 1950 a fost angajat ca asistent la  Facultatea de Mecanizare a Agriculturii din cadrul  Institutului  Agronomic din Craiova, înfiinţat cu doar trei ani înainte. Din  mai 1951 ocupă funcţia didactică   de şef de lucrări. În anii aceia  , prioritatea  economică era legată de electrificare: electrificarea industriei, a agriculturii, a transporturilor. În aceste condiţii, în 1951  s-a înfiinţat la Craiova Institutul de Maşini şi Aparate Electrice care cuprindea facultatea de Electrotehnică, iar apoi, din 1953  şi Facultatea de Electrificare a Industriei, Agriculturii şi Transporturilor. Pregătirea  profesorului Silviu Puşcaşu  se potrivea cu cerinţele învăţământului ingineresc craiovean aşa că din septembrie 1952 până în septembrie 1958 a funcţionat  în cadrul acestui institut.

În 1970 şi-a susţinut , la  Timişoara, teza de doctorat cu tema „ Contribuţii la studiul comportării tuburilor fluorescente în regim de alimentare cu frecvenţă variabilă” .

A scris două cărţi de referinţă: Izvoare moderne de lumină, Editura ştiinţifică 1968 şi Mărimi şi regimuri electrice nesinusoidale, Editura Scrisul Românesc, 1974 la care se adaugă  peste 120 de lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate şi numeroase contracte de cercetare ştiinţifică.

În anii ’50  s-a dezvoltat în România   activitatea de radioamatori dar şi electronica.  Silviu Puşcaşu, pasionat de electronică,  a devenit şi radioamator, aşa că în 1958 obţine diploma de emiţător categoria a III-a. ,indicativ   YO7 – 136 .Pasiunea pentru electronică şi radio  i-a condus paşii profesionali şi spre Studioul de Radio Craiova unde a fost , o vreme, Inginer-şef şi mulţi ani colaborator fidel.

În septembrie 1958, Institutul  de Maşini şi Aparate Electrice este desfiinţat, iar Silviu Puşcaşu  se transferă, cu activitatea didactică,  la Institutul Politehnic  din Timişoara dar familia sa a rămas la Craiova. Timp de doi ani, până în 1960 , a făcut naveta săptămânală Craiova-Timişoara. În aceşti doi ani şi-a făcut mulţi prieteni la Timişoara. Unul dintre  ei- profesorul   Eugen Seracin, născut la Turnu Severin, alpinist pasionat, cu care a făcut multe excursii în munţii României.

În 1960 se înfiinţează Institutul  Pedagogic din Craiova aşa că revine la Craiova. Experienţa acumulată în aceşti ani  dar şi calităţile sale l-au impus printre cadrele didactice universitare de la Craiova . Aşa se face că  între 1963 şi 1968 a fost şeful catedrei de Electrotehnică şi cunoştinţe industriale . În paralel a  ocupat şi funcţia de Decan al Facultăţii de Fizică şi Chimie (martie 1963- martie 1964)  şi prorector al Institutului Pedagogic ( martie 1964- septembrie 1966).

 Între timp s-a înfiinţat Universitatea din Craiova iar Silviu Puşcaşu devine, în 1966, conferenţiar. Timp de doi ani a fost unul dintre  primii  prorectori ai Universităţii din Craiova: septembrie 1966 – martie 1968 .Apoi, timp de 12 ani,  septembrie 1968  – septembrie 1980, a fost şeful catedrei de Bazele electrotehnicii, transformată  în septembrie 1980, în  catedra de Electromecanică prin reunirea cu catedra de Maşini, aparate şi acţionări electrice. Catedră mare şi eterogenă din care am făcut şi eu parte . Îmi amintesc de disputele pe teme ştiinţifice dar şi tactul cu care profesorul Silviu Puşcaşu  a ştiut să le  dirijeze spre un final creativ. Domnia sa se ocupa, atunci, de criogenie sau mai bine spus de  electrotehnica la temperaturi foarte scăzute. Şi acum , la Craiova,  discipolii domniei sale continuă această activitate.

            Din mai 1981 până în octombrie 1984 a fost Rector al Universităţii din Craiova. În acea perioadă a făcut multe. Eu sunt dator să spun  că m-a sprijinit să aduc, în 1982,  la disciplina de „ Utilizarea calculatoarelor în acţionări electrice”  un calculator M18 fabricat la Fabrica de calculatoare din Bucureşti. La vremea aceea mai era doar un singur calculator în Facultate, la secţia de calculatoare. Mai multe persoane s-au implicat pentru a face această achiziţie dar domnia sa, în calitate de Rector, a aprobat să construiesc  în laboratorul de Acţionări electrice două spaţii vitrate , foarte moderne. Aceste spaţii există şi acum şi sunt utilizate tot  pentru ca studenţii să înveţe despre  calculatoare. Cu acest calculator ,câţiva colegi şi-au finalizat  tezele de doctorat, alţii au învăţat abc-ul meseriei.A  susţinut concret pregătirea practică a studenţilor de la Universitatea din Craiova. Îmi amintesc de interesul cu care  studia realizările practice ale studenţilor căutând produse inovative pentru Atelierul de producţie al Facultăţii de Electrotehnică.

 După 1984 a revenit  la  Facultatea de Electrotehnică în calitate de şef al catedrei de Electrotehnică şi Electromecanică până în 1990. În acel an s-au produs mutaţii radicale dar Silviu Puşcaşu a rămas şef al catedrei de Electrotehnică.

            S-a retras definitiv din activitatea didactică  în anul 2000. Cu siguranţă s-a despărţit greu de Craiova şi de  România. Se mai despărţise o dată de Craiova, în 1958, dar a revenit.

            De data aceasta nu a mai revenit fizic.

În 4 septembrie 2007 , ora 22,30  sufletul său a zburat prin eter  , probabil  spre Craiova,  însoţit , probabil , de  indicativul YO7 – 136.

În partea finală a fiecărui episod, în încercarea de a face legătura cu prezentul,  vă invit, de obicei, să vizitați localitatea în care s-a născut personalitatea prezentată sau  vă invit să vizitați strada care poartă numele personalității evocate.

În cazul profesorului Silviu Pușcașu o  să vă ofer o secvență sonoră. Desigur, în zilele noastre, o secvență sonoră nu  este ceva deosebit și de aceea este important să vă spun povestea acestei înregistrări pentru că în această poveste puteți să găsiți un model de legătură între fiu și tată, un model de amintiri transmise de către un tată către fiu.

Iată povestea.

În  mai 2014 am organizat, la Craiova, Colocviul AGIR Dolj  în care a fost evocat profesorul Silviu Pușcașu. În acest context, i-am cerut lui Dan Pușcașu, fiul profesorului Silviu Pușcașu, câteva fotografii. Mi-a trimis un montaj cu fotografii în care apare profesorul Pușcașu. Montajul, un adevărat film de cca 30 minute, era comentat, într-o manieră emoționantă, de către Dan Pușcașu, fiul profesorului Silviu Pușcașu.

În secvența sonoră extrasă, fiul profesorului  redă amintirile lui Silviu Pușcașu despre profesorii săi  de la Politehnica din Timișoara, amintiri păstrate cu sfințenie  de către Silviu Pușcașu   și povestite, probabil, de mai multe ori, fiului său.

Aceasta a fost povestea despre Silviu Pușcașu, profesor la Facultatea de electrotehnică din Craiova.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea, vă urez toate cele  bune.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Petrache Poenaru- susţinător al învăţământului  din Ţara Românească

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Petrache Poenaru – susținător l învățământului din Țara Românească.

Probabil că unii dintre dumneavostră se vor întreba de ce îl asociez  pe Petrache Poenaru cu  învățământul dinȚara Românească și nu îl asociez cu inventarea stiloului, așa cum este cunoscut  de foarte mulți dintre noi.

Iată care este explicația.

M-au interesat invențiile încă din vremea studenției. Mai târziu,  devenit cadru didactic, am organizat un curs facultativ, despre Invenții, la care participau studenții din anul IV de la facultatea de electrotehnică din Craiova.

Pregătisem lecția despre Prache Poenaru așa că i-am întrebat pe ei, pe studenți, ce știu despre Petrache Poenaru.

Majoritatea au asociat numele lui Petrache Poenaru cu organizarea  școlilor din Țara Românescă pentru că fie fuseseră elevi ai unor licee care îi purtau numele, fie că profesorii lor l-au prezentat  ca pe un creator de școală. Pornind de la această discuție, care a avut loc cu foarte mulți ani în urmă, m-am documentat mai mult și am descoperit, în Petrache Poenaru, o personalitate complexă, implicată decisiv în dezvoltarea învățământului și a ingineriei din Țara Românescă.

Petrache Poenaru s-a născut la data de 10 ianuarie 1799, în localitatea Băneşti  din judeţul Vâlcea în apropiere de Bălceşti.El şi-a făcut studiile secundare la Craiova , la şcoala de pe lângă  Biserica Obedeanu , între 1811 şi 1818.  Petrache Poenaru era nepotul vornicului Iordache Oteteleşanu , cel care a avut un rol foarte important în evoluţia şcolilor din Craiova.

Din 1818 a lucrat la cancelaria Episcopiei din Râmnicu Vâlcea , iar între 1820 şi 1821  a predat limba elină la Şcoala Mitropoliei din Bucureşti.

In anul 1821 Petrache Poenaru  a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei.Aceasta era o funcţie publică , activitatea lui fiind legată de pană şi călimară.

Deşi după înfrângerea  lui Tudor Vladimirescu  pandurii erau vânaţi şi decapitaţi , Petrache Poenaru scapă ,iar în 1822 obţine o bursă de studii la Şcoala Tehnică din Viena şi Berlin. Aici învaţă despre o seamă de instrumente tehnice noi la vremea aceea : şublere , micrometre.In 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique  din Paris în domeniul topografiei şi geodeziei.

In 1827 , la data de 25 mai , obţine Brevetul Francez 3208 pentru „ Condei portăreţ fără sfârşit , alimentându-se el însuşi cu cerneală”. Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris , contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent  de milioane de oameni. Tocul cu rezervor a lui Poenaru ,elimina zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală şi propunea soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor  componente pentru a asigura un debit constant de cerneală, precum şi posibilitatea înlocuirii unor piese.    

În 1831 , la 27 octombrie , aflat în Anglia  , călătoreşte cu trenul , fiind astfel primul român care foloseşte acest mijloc de transport  pus în funcţiune cu doar un an urmă între Liverpool şi Manchester.

„Am făcut această călătorie  cu un nou mijloc de transport , care este una din minunile industriei secolului nostru. Douăzeci de trăsuri legate unele de altele , încărcate  cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi”.

            Petrache  Poenaru se întoarce în Ţara Românească  în 1832 şi este numit profesor de fizică şi  matematică la Sf. Sava din Bucureşti , iar din 1833  devine directorul acestei şcoli.Tot în 1833 contribuie la înfiinţarea în Ţara Românească a cursurilor  speciale de matematici superioare , geodezie, mecanică , arhitectură , agricultură şi silvicultură.El creează două clase cu profil ingineresc şi le dotează cu manuale şi aparatură.

                        În 1837 traduce şi publică în limba română primul curs de  „Geometrie „ , iar în 1841 cursul de „Algebră” . Tot în 1841 publică , în colaborare ,  „ Vocabularul franţezo – român” în două volume.Pe acest considerent , Petrache Poenaru este evocat şi azi ca un susţinător al francofoniei în România.

            În 1838 , în calitate de Director General al Şcolilor din Ţara Românească , funcţie cu grad de demnitar , înfiinţează şcolile publice săteşti din Muntenia. De reţinut că aceste şcoli au fost desfinţate de caimacamia reacţionară  instaurată după înfrângerea  Revoluţiei de la 1848.Se pare că dintotdeauna, inclusiv în zilele noastre  , şcoala , ca instituţie , nu a fost iubită de conducătorii profitori.Istoria se repetă?

            Petrache Poenaru s-a implicat direct în dotarea şcolilor Craiovei.Astfel , în 1837 el donează Pensionului de fete din Craiova , actualul  Colegiu Naţional Elena Cuza , un set de hărţi – Europa, Asia , Africa , America , Australia – precum şi 20 de cărţi privind  „Cours complet d’education domestiques pour les filles”.

            La 20 octombrie 1850 este numit  membru al Eforiei Şcolilor Naţionale având ca sarcină  să urmărească aplicarea Regulamentului de  funcţionare a şcolilor din Ţara Românească, semnat de domnitorul Barbu D. Ştirbei  la 17 octombrie 1850 şi în care se prevedea  să se înfiinţeze o „ Facultate de ştiinţe eczacte cu 3  secţii : pentru topografi; ingineri de poduri şi şosele;arhitecţi”. Ca urmare a  implicării  directe a lui Petrache Poenaru cursurile Şcolii de Poduri şi Şosele –  actuala Universitate  „Politehnica” din Bucureşti  îşi începe cursurile în ianuarie 1851.

            După unirea Principatelor Române , Petrache Poenaru participă intens la viaţa publică şi concepe textul „Legii instrucţiunii publice „ de la 1864.

            În 1836 , la iniţiativa lui Petrache Poenaru , se organizează primele observaţii meteorologice sistematice pentru determinarea temperaturii , presiunii şi umezelii aerului.

            Introducerea Sistemului Metric Zecimal  în Ţara Românească  i se datorează lui Petrache Poenaru care, în 1837  elaborează primul proiect  românesc de lege pe această temă şi discutat între 1834 şi 1836 în forurile legislative ale ţării. Victoria a fost parţială –  introducerea Sistemului Zecimal al Stânjenului lui Şerban Vodă în 1836-  iar lupta a fost lungă ,până în 1864 când s-a legiferat acest sistem. Motive s-au găsit, inclusiv că în Ţara Românească nu sunt suficienţi ingineri deşi Petrache Poenaru înfiinţase ,la Şcoala Naţională, cursuri de Matematici teoretice şi Practice destinate inginerilor topografi.

            Un motiv asemănător a fost adus şi în 1857 , la preluarea liniilor telegrafice de către oficianţii români: incapacitatea românilor de a asigura acest serviciu. Şi în acest domeniu s-a făcut apel la competenţa şi notorietatea lui Petrache Poenaru .Acesta, în calitate de Preşedinte al unei comisii de examinare , a organizat  un examen riguros care a demonstrat  capacitatea oficianţilor români de a asigura acest serviciu în Ţara Românească.

            La 8 septembrie 1847 s-a inaugurat, la Slatina ,primul pod peste Olt dat efectiv în exploatare la 15 decembrie .Soluţia tehnică şi administrativă care a condus la construirea podului a fost dată de Petrache Poenaru şi Ioan Em.Florescu

            Pentru a sublinia complexitatea activităţii lui Petrache Poenaru, amintesc că în 1849 publică o lucrare de sericicultură „ Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase”, precedată de editarea , începând cu  1 octombrie 1843, a periodicului Învăţătorul satului.

            Petrache Poenaru , ca membru din 5 martie 1850 al   Comisiei Tehnice  a Departamentului Treburilor din Lăuntru   a fost un  militant pentru introducerea maşinilor în activitatea din Ţara Românească. La propunerea  din 8 aprilie 1854 a Comisiei Tehnice este achiziţionată de la Paris o dragă  pentru a curăţa Dâmboviţa de gunoaie. A grăbit  montarea unei fabrici de cărămidă în 1858 dar a avut grijă să menţioneze :” a nu lăsa băltoace ,ci a le umple cu gunoi” . Un alt  exemplu: tipizarea cărămizilor. La 18 martie 1858 spunea „ va trebui să domine o analoghie a lungimii către lăţime, plus o jumătate de deget sau un rost astfel încât lungimea să acopere în lucrare cele două lăţimi aşezate cu micul interval între ele .Atunci, numai, suprafeţele pereţilor vor fi suprafeţe plane la orice grosime de zid”.

            În 1841 a fost  ales deputat de Dolj.

            În 1870, 10 septembrie,  devine membru al Academiei Române. Primirea oficială a fost programată pentru  8 septembrie 1871 dar, Petrache Poenaru fiind bolnav, discursul de recepţie, intitulat „ Gheorghe Lazar şi Şcoala Română” , a fost citit de prietenul său Gheorghe Sion.

            S-a stins din viaţă la 2 octombrie 1875 , la vârsta de 76 de ani şi a lăsat în urma sa o operă socială cu efecte până în zilele noastre. Şi  descendenţii săi i-au urmat exemplul. Mă gândesc la strănepoata sa , scriitoarea  Alice Voinescu ( 1885 – 1961) născută  la Tr. Severin.

            Aceasta este  istoria lui   Petrache Poenaru, poate prea puţin cunoscut, poate prea puţin evocat de noi , cei din Oltenia – mamă a  unuia dintre cei mai  implicaţi oameni în dezvoltarea învăţământului şi a ingineriei din Ţara Românească 

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Mihail Cănciulescu, unul dintre promotorii înființării învățământului medical din Craiova

            Azi la emisiunea „Personalități in știință și tehnică” aș vrea să   discut cu dumneavoastră  despre doctorul Mihail Cănciulescu, unul dintre promotorii inițiativelor pentru înființarea învățământului medical în Craiova.

            Locuitorii Olteniei și-au  exprimat, în felurite moduri și în diverse  perioade istorice, dorința de a avea o Universitate la Craiova. Prin 1942, „un grup de intelectuali, în frunte cu domnii docent dr.Cănciulescu, profesor C.D.Fortunescu și Preotul Brânzei, Consilier Mitropolitan” au reluat idea și, într-un final, în 27 decembrie 1944 s-a organizat la Craiova o consfătuire, o adunare a mai multor  organizații, inclusiv partide politice.  Cu această ocazie  s-a adresat o scrisoare  domnului Ministru al Culturii Naționale, Ștefan Voitec, prin care se cerea înființarea la Craiova a unei Universități cu Facultățile: Medicină, Politehnică  cu secțiile Agronomie, Construcții, Electro-Mecanică, și Academie Comercială.

            Unul dintre membri grupului de inițiativă scria:„ Am activat cu cel mai mare interes pentru înființarea unei Universități în Craiova, prin conferințe publice, ținute în fiecare capitală de județ, în Sala Dalles din București și la întrunirea publică de la Teatrul Național din Craiova”.Spusele îi aparțin doctorului Mihail Cănciluescu.

            Mihail Cănciulescu s-a născut la data de 22 februarie 1885 în comuna Poiana Mare din județul Dolj, una dintre cele mai mari comune din țara noastră, atestată documentar din 1525, din vremea domnitorului  Radu de la Afumați. Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, adică pe la 1898, majoritatea locuitorilor erau bulgari și sârbi, care  s-au stabilit aici de pe la începutul secolului XIX, adică din anii 1806-1814.

            Tatăl său, Câncea Savu, cunoscut și cu numele Savovici, având în vedere că mulți locuitori aveau origini bulgărești sau sârbești, era boiangiu dar  se ocupa și cu comerțul. Mama sa, Constantina Dragu, s-a ocupat de cei trei copii ai familiei, Mihail, cel despre care o să vă povestesc, Elena și Petre, cu doi ani mai mic decât Mihail.

            Istoria consemnează că a urmat  școala primară în Poiana Mare, din 1890 până în 1896, apoi gimnaziul și Liceul Carol I din Craiova, pe care l-a absolvit în 1904.

            În același an, 1904, s-a înscris la Facultatea de Medicină din București  obținând titlul de doctor, de medic,  în anul 1914. În autobiografia scrisă mult mai târziu, în 1949,  Mihail Cănciulescu menționează că în perioada 1907-1910 a funcționat ca Extern al Spitalului Brâncovenesc, iar în perioada 1910-1914 a funcționat ca intern al Spitalelor Eforiei Civile din București. Într-un document elaborat după pensionare mențioana că în perioada 1906-1909, când a funcționat ca medic extern, nu s-au făcut reținerile  pentru Casa de Pensii, așa că, la  1 decembrie 1957 avea o pensie de 945 lei.

            După absolvire, în 1914, a lucrat ca medic intern la Sanatoriul din Techirgiol unde, începând cu 1901 s-a introdus un regulament oficial de  aplicare a băilor de nămol pentru copii cu vârste cuprinse între 4 și 14 ani. Trebuie menționat că, pe lângă  tratamentul balnear, copii beneficiau și de un program școlar, tip internat, iar activitatea lor era observată metodic. A fost o experiență utilă pentru dr. Mihail Cănciulescu, care s-a ocupat toată viața și de îngrijirea copiilor.

            În 1915  a revenit în București, la Spitalul Brâncovenesc , unde a lucrat ca asisetnt  benevol în secția  de cardiologie.

             Între anii 1916 – 1918,  pe perioada războiului, în calitate de medic, a fost mobilizat la Spitalul din Dorohoi unde a îndeplinit și funcția de conducător, de  director al acestei instituții. A fost demobilizat în august 1919 și a revenit în Craiova, ca medic secundar la Spitalul Filantropia. În 1923  a fost înființată Secția pentru copii, iar dr. Mihail Cănciulescu a fost promovat ca medic  primar  și a condus această  secție din 1923  până în 1945, când s-a pensionat. Iată ce spunea Mihail Cănciulescu despre activitatea din această perioada: „ În acest interval am asigurat, în mod gratuit, asistența medicală și produse medicale pentru copii internați la Azilele  Sofia Careciu și Bucureșteanu, și am condus, temporar, prin delegație, Centrul de Ocrotire a Copiilor din Craiova”.

Este important să menționez că, timp de aproape trei ani, între 1941 și 1944, a fost directorul acestei instituții. A activat și  în Cercul Medico-Farmaceutic, ca bibliotecar.

            Cred că este locul potrivit să menționez  că Cercul Medico-Farmaceutic a fost înființat în 1902 de către dr. Charles Laugier, dr.Dumitru Vernescu și dr. George Mileticiu. Prin această precizare vreau să evidențiez   implicarea și profesionalismul  corpului medical din Craiova.

            Revenind la dr. Mihail Cănciulescu, adaug că în 1928 a  fondat revista „Mișcarea Medicală Română”, a cărei apariție a coordonat-o timp de douăzeci de ani, până în 1948. Interesant de menționat că s-a ocupat atât de conținutul articolelor dar și de sănătatea zețarilor  de la Tipografia „Scrisul Românesc” care asigurau  tipărirea revistei: „Mai toți lucrătorii sufereau de saturnism  acut și cronic, îngrijind gratuit pe cei bolnavi cu medicamente trimise,  la cerere, de către Casele de  Farmacie, a căror publicitate se făcea în coloanele revistei ce însăși lucrătorii o  culegeau și o tipăreau”. Saturnismul este o bolă profesională produsă de intoxicarea cu plumb.

 În perioada interbelică, dr. Mihail Cănciulescu a fost unul dintre promotorii inițiativelor pentru înființarea învățământului medical în Craiova, pledând pentru necesitatea înființării unei facultăți de medicină. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu în 1949: „ Am activat cu cel mai mare interes pentru înființarea unei Universități în Craiova, prin conferințe, publice ținute în fiecare capitală de județ, în Sala Dalles din București, și la întrunirea publică de la Teatrul Național din Craiova”.Mai mult, într-una  dintre ultimele scrisori, datată 15 februarie 1970, dr. Mihail Cănciulescu îi  scria academicialunului Theodor Burghele, pe 4 pagini, despre vechea lui  dorință  de înființare a Facultății de Medicină din Craiova, devenită realitate prin publicarea Decretului din 10 februarie 1970.

 În1948 dr. Mihail Cănciulescu a fost numit conducător  al Centrului TBC al județul Dolj. În această  calitate  a organizat diverese acțiuni de profilaxie și a contribuit la înființarea dispensarelor TBC din  Maglavit, Băilești și Filiași, precum și  a dispensarului materno-infantil din Brădești.

Dr. Mihail Cănciulescu a fost o personalitate complexă  a comunității medicale românești din perioada interbelică, implicat în   activitatea medicală  din Oltenia. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu despre această perioadă: „Am făcut Cercetări clinice și statistice asupra Tuberculozei în mediul rural din Oltenia, 1931, și am făcut Recomandări privind combaterea tuberculozei în România, 1941”.

A studiat și a publicat, în 1936, un articol privind „Intoxicațille  prin struguri nespălați” în care  indica și  modul în care  pot fi evitate aceste intoxicații.

În 1937 a publicat lucrarea „Contribuțiuni la lupta antimalarică dusă până la eradicare” în  care a propus probele de  concentrație ale pigmentului malaric în sânge și urină.

 Printre altele, a fost membru al Societății de Științe Medicale din România, îndeplinind funcția de Președinte al Secției  de Istoria Medicinei, Filiala Regională Oltenia.

 Pentru activitatea sa,  a fost răsplătit cu numeroase titluri, ordine și medalii. Prin Decretul nr.909 din 19 aprilie 1918,  i s-a conferit Ordinul „Coroana României cu spade, pentru zelul și devotamentul exceptional cu care a îngrijit bolnavii și răniții”, iar în  14 august 1929,  i s-a acordat, prin Decret Regal, Ordinul Steaua României.

            Deși s-a pensionat în 1957 și-a continuat activitatea de medic practician dar și pe cea de cercetător. O dovadă în acest sens poate fi scrisoarea din 29 iunie 1962, trimisă de dr. Mihail Cănciulescu  Șefului  serviciului de difuzare a presei din Craiova, prin care îi cere acestuia ca  revista „Gaceto Medico de Mexico”, pe care o primea de  30  de ani, să-i fie expediată la adresa din strada 24 Ianuarie nr.5.

            Casa din strada 24 Ianuarie, fostă Sfinții Arhangheli, din apropierea Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel,  a fost cumpărată  de dr. Mihail Cănciulescu în anul 1926. Mai apoi,  prin 1958, poate din motive financiare, dr.Mihail Cănciulescu a închiriat  câteva camere. Casa  există și în prezent, fiind situată la interecția străzii 24 Ianuarie  cu strada Simion Bărnuțiu.

Mihail Cănciulescu s-a pensionat în 1957, dar a continuat să profeseze la propriul cabinet privat.

            Deși în documentele studiate nu am găsit  o informație precisă despre data decesului,  având în vedere  corespondența purtată de dr. Mihail Căncescu, prespun că s-a stins din viață în 1970.

            Craiova, craiovenii și-au manifestat recunoștința pentru activitatea doctorului Mihail Cănciulescu prin includerea acestuia în cartea „Repere spirituale românești. Un dicționar al personalităților din Dolj”, editată de Biblioteca Județeană „ Alexandru și Aristia Aman” și tipărită la  Editura AIUS în anul 2005. De asemenea, o  stradă din Craiova, cartierul 1Mai, poartă numele dr. Mihail Cănciulescu.

            Ca de obicei, pentru consolidarea informațiilor  despre personalitatea evoacată, la finalul acestui episod vă recomand  ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică, să faceți o plimbare pe strada 24 Ianuarie. Vă opriți la intersecția cu strada Simion Bărnuțiu pentru a privi, preț de câteva minute, casa în care a locuit doctorul Mihail Cănciulescu. O casă cu demisol, parter și  mansardă, cu ornamente bogate în jurul ferestrelor și tencuieli decorative. Apoi, vă continuați plimbarea până la Autogara Sud.  Strada dr. Mihail Cănciluescu, o stradă cu blocuri,  începe de la Autogară și face legătura între strada Popoveni și strada dr.Ion Cantacuzino. O stradă   liniștită, potrivită pentru o plimbare.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Eugen Seracin, un exemplu de tenacitate în profesie și în viață-  a „urcat” mereu.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” mi-am propus să vă vorbesc despre profesorul Eugen Seracin.

Îi admir pe sportivi.

Îi admir pe alergătorii de la proba de 100 m pentru modul concentrat în care își folosesc energia în cele 10-15 secunde cât durează proba. Îi admir pe alergătorii de la maraton care își dozează energia în circa două ore pentru a alerga 42 de km. Îi admir pe înotătorii care reușesc să se miște în apă la fel  de ușor ca în mediul nostru natural.

A fost o vreme când nu i-am înțeles pe cei care urcă pe munte ca apoi, după puțin timp să coboare de unde au plecat. I-am înțeles numai după ce am  descoperit plăcerea drumețiilor epuizante.

A fost o vreme când nu i-am înțeles pe alpiniști. Până când am cunoscut un alpinist, Eugen Seracin.

Eugen Seracin, s-a născut la data de 28 noiembrie 1928 în Drobeta Turnu Severin. Tatăl său a fost ofițer în armata română așa că familia a „colindat din oraș în oraș”. A ajuns la Deva unde a „făcut ultimele șase clase de liceu”.  A absolvit Liceul Decebal din Deva în anul 1947 cu rezultatul de „prin clasat” cu media 9,80.  În toamna anului 1947 este admis ca student la Institutul Politehnic din Timișoara,  Facultatea de electromecanică.  În 1948 Facultatea de Electromecanică s-a scindat în Electrotehică și Energetică. Eugen Seracin au  optat pentru Facultatea de electrotehnică pe care a absolvit-o în anul 1951. Examenul de diplomă l-a susținut în februarie 1952 obținând titlul de inginer cu diplomă de merit. Din decembrie 1951 și-a început activitatea ca preparator la Facultatea de electrotehnică din Timișoara apoi asistent 1952-1962, șef de lucrări 1962-1964, conferențiar 1964-1970 iar din 1970 ca profesor titular.

 La începutul activității, în perioada 1952-1957 a lucrat și la Întreprinderea Electromotor din Timișoara, ca inginer proiectant A început să lucreze la Teza de doctorat sub conducerea academicianului Corneliu Micloși,  iar după decesul acestuia și-a continuat cercetarea doctorală  sub conducerea profesorului Mihai Brașovan. În 1965 a obținut titlul de doctor inginer, iar din 1969 obține dreptul de a conduce doctoranzi.

A predat discipiline  și a scris cărți din domeniul acționărilor electrice. O acționare electrică este un ansamblu format dintr-o mașină de lucru și un motor electric. Iată câteva titluri de cărți scrise de profesorul Eugen Seracin: Utilajul electromecanic al întreprinderilor industriale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, Tehnica acționărilor electrice, Editura Tehnică, București, 1985. A acordat o atenție specială părții aplicative și, în acest cotext, a elaborat îndrumare de laborator și culegeri de probleme dintre care „Acționări electrice.Îndrumător de lucrări practice”, Institutul Politehnic din Timișoara, 1977, „Acționări electrice.Aplicații industriale”, Editura Tehnică, București, 1977.

Iată cum și-l amintește unul dintre studenții săi, Liviu Băjan.

Amintirile mele  încep din anii studentiei pe când cursul de „Acţionări Electrice” al eminentului profesor Eugen Seracin se desfăşura cu audienţă maximă. Meticulozitatea, claritatea explicațiilor precum şi prezentarea  fizică a fenomenelor asociate acestei discipline era apreciată de intregul auditoriu”

Din 1969 a obținut dreptul de a conduce doctoranzi. Sub conducerea domniei  sale au obținut titlul de doctor  25 de ingineri  atât din zona Banatului cât și din alte zone ale țării.

Una dintre primele teze conduse de profesorul Eugen Seracin  „Contribuții cu privire la stabilirea performanțelor mașinilor electrice de acționare folosite la instalațiile de ridicat  și transportat”, a fost susținută de inginerul Mircea Gudumac în 1978. Profesorul Eugen Seracina abordat, mereu, teme de cercetare cu aplicabilitate practică  dar în conconcordanță cu progresele în domeniul sistemelor de acționare. Un argument în acest sens poate fi  Teza de doctorat,  elaborată de inginerul Liviu Băjan și finalizată în 2008, în care s-a ocupat de „Sisteme de conducere cu reglaj vectorial, fără fir și fără traductoare pentru mărimi mecanice, destinate acționărilor electrice de current alternativ”. Iată ce spune dr.ing. Liviu Băjan despre perioada în care a  colaborat cu profesorul Eugen Seracin: „Odată  cu angajarea mea ca proaspăt asistent la Facultatea de Electrotehnică, în anul1991, pe atunci la catedra de Maşini şi  Acţionări Electrice, unde am profesat mai bine de 15 ani, am observant că domnul profesor era sufletul, liantul înregului colectiv de acționări electrice și unul dintre cei mai apreciați oameni în intreaga catedră. Activitatea dânsuluii începea dimineţa devreme când putea fi observant din corpul D al clădirii facultăţii cum îşi antrena corpul  şi totodată îsi „limpezea” gândurile pentru activitatea zilnică făcând exercitii fizice şi câteva ture bune de stadion. Pentru fiecare dintre noi avea o vorbă bună sau un sfat, atât în plan didactic, profesional cât şi personal.În ceea ce priveşte conducerea  tezei mele de doctorat nu cred că poate să existe un om mai meticulous, mai precis şi mai ordonat în a performa împreună şi în beneficiul candidatului său pentru a duce la bun sfârşit imensa muncă a unei teze de doctorat”.

A scris 12 cărți, 77 de articole, 2 brevete de invenție, 38 de rapoarte de cercetare.

Profesorul Eugen Seracin, preocupat, profesional, de acționări electrice,  și-a împletit activitatea cu  o manifestare științifică națională din acest domeniu. Este vorba despre Conferința Națională de Acționări Electrice CNAE, inițiată în 1972, la Iași, de către profesorul Nicolae Boțan, prezentat într-unul  din episoadele acestei emisiuni. Începând cu anul 1981 Conferința a fost organizată, din doi în doi ani, itinerant, în centre universitare cu  preocupări  științifice în domeniul acționărilor electrice: Iași, Cluj-Napoca, Brașov, Craiova, Timișoara, Galați, Reșița, Suceava. Ediția  a VI-a, din 1988, s-a organizat la Timișoara.  Profesorul Eugen Seracin s-a implicat în tot ceeace a însemnat organizarea și desfășurarea Conferinței, conform programului orar stabilit. S-a mai organizat, la Timișoara, o ediție CNAE în 2008. Profesorul Eugen Seracin  avea 80 de ani. Deși se deplasa greu, a participat la toate secvențele Conferinței. Următoarea ediție CNAE 2010 s-a organizat la Craiova.  A participat, cu lucrări,  la toate edițiile CNAE. Pentru ediția de la Craiova a pregătit lucrarea  „Studiu privind reducerea numărului și conecințele accidentelor care apar în unele activități umane speciale  periculoase. Folosirea similitudinii cu serviciile de funcționare ale acționărilor electrice”. Un titlu lung care necesită explicații suplimentare. Profesorul Eugen Seracin  s-a ocupat, cu pasiune, de  alpinism și acționări electrice. Ei bine, în lucrarea prezentată la Craiova, domnia sa a utilizat , pentru studiul accidentelor din alpinism, metodele din acționările electrice. A fost  implicat direct în multe dintre accidentele  alpine  analizate în lucrarea prezentată la Craiova. La finalul expunerii, profesorul Eugen Seracin a spus:„ Închei cu speranța că nu voi fi împiedicat de vârstă, peste o lună împlinesc 82 de ani, nu voi fi împidicat de sănătate ca să realizez un model experimental pentru a demonstra că prin aplicarea schemei  prezentate aici se pot evita accidentele nedorite din alpinism”. Așadar, așa cum a făcut toată viață, s-a gândit cum să aplice teoria în practică.

 La întoarcerea de la Craiova spre Timișoara a trecut prin Turnu Severin, orașul în care s-a născut.

Peste aproape un an, în 20 decembrie 2011 mi-a trimis o scrisoare în care spunea: „Din păcate am întâmpinat  o serie de probleme din punct de vedere al sănătății, chiar acum mă aflu în spital. Vă mărturisesc de la început că țin mult la activitatea CNAE și sunt atașat sufletește de ea”. Apoi, în scrisoare, profesorul Eugen Seracin  a făcut câteva propuneri privind organizarea viitoarelor ediții ale Conferinței Naționale de Acționări Electrice, conferință cu istorie scrisă de oameni,   conferință națională care unește oameni cu aceleași preocupări profesionale.

Într-o altă scrisoare, din 2011, îmi spunea:„ În prezent mă realizez scriind și publicând cărți și articole din domeniile mele preferate adică acționările electrice, problema infinitului și alpinismul”. 

Așadar, stimați ascultători, Eugen Seracin s-a ocupat de inginerie dar a fost îndrăgostit și de alpinism. A descoperit frumusețea alpinismului în vremea liceului. Atunci locuia la Deva. Iată cum a descris, mai târziu,  aceste locuri:„ Orașul este dominat e un deal conic, pe vârful căruia se află ruinele unei vechi cetăți. Plăcerea mea era să hoinăresc, de obicei singur, cu sandalele legate la brâu, însoțit de gândurile mele. Sub cetatea Devei se află o porțiune de perete de stâncă bună pentru trasee scurte de alpinism. Am început primele cățărări în joacă, cu colegii mei”.

În 1968, când era deja conferențiar, a înființat Secția de Alpinism din cadrul Clubului Sportiv Politehnica Timișoară. O adevărată școală pentru formarea caracterului unui om. Pentru această școală, Eigen Seracin a fost un model. Odiseea acestei activități este adunată în cele 360 de pagini ale  cărții „Omul, Muntele și Alpinismul. Trasee și întâmplări adevărate” , publicată de Editura Orizonturi Universitare din Timișoara în 2007, apoi reeditată în 2010.Cartea are următorul Motto:„Nimeni nu este atât de rău pe cât pare și nici atât de  bun pe cât vrea să pară”.

Boala Parkinson i-a afectat picioarele. Nu mai putea merge cu picioarele dar s-a cățărat pe munte cu ajutorul mâinilor. În septembrie 2013, când se apropia de vârsta  de 85 de ani, a mai urcat, ancorat în coardă, pe unul dintre traseele amenjate de domnia sa la Băile Herculane.

În 18 decembrie 2013, doar  ce împlinise 85 de ani,  a urcat spre cer, pe drumul fără întoarcere. Este înmormântat la Timișoara în cimitirul situat pe strada Cosminului.

Profesorul Eugen Seracin a avut trei mari pasiuni: Facultatea, Familia și Alpinismul.

Soția domniei sale, Doina Seracin,  s-a născut în localitatea Vasiova-Bocșa. A absolvit Liceul „Carmen Sylva” din Timișoara, apoi Facultatea de Chimie idustrială din Timișoara. A lucrat într-o întreprindere din Timișoara, în învățământul universitar și  în învățământul preuniversitar. După  decesului soțului, Eugen Seracin, s-a închinovat în obștea schitului „Nașterea Maicii Domnului” din Băile Herculane. S-a stins din viață la data de 21 august 2022. În familia Seracin s-au născut doi copii. O fată, Angela, și un  băiat, Adrian.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor  despre profesorul Eugen Seracin vă sugerez să faceți o excursie până la Băile Herculane. Treceți de Hotelul  Roman, situat pe șoseaua Băile Herculane- Baia de Aramă. După cca. 200 m este marcată intrarea în Traseul Alpin Haiducilor. Aici, pe acest traseu,  membrii Clubului Sportiv Univesitar Politehnica Timișoara, au montat o placă pe care scrie:„In memoria alpinistului, mentorului și prietenului nostru, prof.univ.dr.ing. Eugen Seracin”.

            Puteți accesa climbromania.ro/video/6942.

Vă sugerez să  mergeți și  la Biblioteca Universității din Craiova unde găsiți cartea „Omul, muntele și alpinismul. Trasee și întâmplări adevărate”.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Ţiţeica – creator al şcolii româneşti de geometrie.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povesesc  despre Gheorghe Țițieca, creatorul școlii românești de geometrie.

Ne place geografia, ne place istoria, ne place literatura sau  ne place matematica pentru că cineva din familie, pentru că  un profesor, un dascăl, un iniţiat  ne-a deschis  fereastra cunoaşterii acestor  ştiinţe exact  în momentul în care subconştientul nostru  era în căutare de lumină.

Cineva ar putea să mă întrebe:

• Bine, dar acestui iniţiat cine i-a deschis fereastra cunoaşterii?

 Nu ştiu să vă dau un răspuns competent dar vă ofer  povestea  fascinantă a unui om care, aparent, s-a născut privind lumea prin fereastra matematicii, a geometriei.

Acest om s-a numit Gheorghe Ţiţeica.

Gheorghe Ţiţeica s-a născut  la data de 16 octombrie 1873  în oraşul Turnu Severin. La vremea aceea  Turnu Severin   avea cca. 13.000 de locuitori, printre care şi o comunitate germană bine organizată. Oraşul  era în plină ascensiune economică  datorită înfiinţării Şantierului naval, în 1852, dar şi statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă. Tatăl său, Radu Ţiţeica, originar din Buzău, era mecanic de vapor, iar mama sa, Stanca s-a ocupat de creşterea copiilor : un băiat şi trei fete. La vârsta de şase ani  Gheorghe Ţiţeica a fost înscris la grădiniţa germană din oraş apoi a urmat şcoala primară în Turnu Severin. În fiecare an a obţinut premiul I, dar i-a impresionat pe profesori prin uşurinţa cu care învăţa, i-a  uimit pe adulţii din jurul său prin raţionamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns. Părinţii au decis ca fiul lor  să urmeze liceul la Craiova aşa că  din  toamna anului 1885 până în 1892  a frecventat cursurile Şcolii   Centrale din  Craiova, actualul Liceu  Carol I. Profesor de matematică i-a fost George Constantinescu, tatăl lui Gogu Constantinescu. După ani , Gheorghe Ţiţeica îl caracteriza pe George Constantinescu, tatăl celebrului Gogu Constantinescu,  ca  fiind „ cel mai bun profesor pe care l-a avut ţara românească  la vreun liceu”. Şi aici  s-a remarcat prin logica cu care îşi construia raţionamentele la toate disciplinele dar în special la matematică aşa că nu  este mirare  că a obţinut în fiecare an premiul I precum şi  bursa de studii „Eufrosin Poteca”  din care şi-a cumpărat multe cărţi, în special cărţi de matematică. Din această bursă, dar şi din meditaţii a reuşit să-şi ajute şi familia, după moartea timpurie a tatălui său. S-a remarcat şi prin iniţiativele pe care le avea pentru organizarea activităţilor desfăşurate  de elevi printre care se numără şi conducerea rubricii de  matematică  din „Revista şcoalei”  dar şi concertele în care el cânta la vioară. Pasiunea pentru vioară l-a însoţit toată  viaţa. Publica sistematic în revistă articole dedicate matematicii dar şi  articole filozofice, studii de critică literară.

            În  15 iunie 1892 a susţinut examenul de bacalaureat şi s-a despărţit de Craiova. A revenit peste ani pentru a ţine conferinţe despre ştiinţă, despre slujitorii ei. În acelaşi an, 1892, a fost admis la Şcoală normală superioară  din Bucureşti. Simţea nevoia să abordeze matematica într-o manieră superioară aşa că s-a înscris şi la Universitate, Facultatea de ştiinţe, secţia de matematică,  unde audiază  cursurile susţinute de profesorii de marcă ai vremii printre care  David Emmanuel, Spiru Haret şi Constantin Gogu, mentorul şi călăuzitorul lui pe drumul geometriei, pe drumul  ştiinţei. În 1895 a obţinut licenţa în matematică şi a funcţionat ca profesor suplinitor la seminarul teologic „Nifon”  din Bucureşti.

Gândirea sa matematică era o gândire geometrică şi dorea să o perfecţioneze, aşa că în 1897  se înscrie la Şcoala Normală Superioară din Paris. Şi aici întâlneşte profesori renumiţi dar are şansa  să-l  cunoască pe marele geometru Jean Gaston  Darboux  cu care lucrează pentru elaborarea tezei de doctorat cu titlul „Asupra congruenţelor ciclice şi asupra sistemelor triplu conjugate”, pe care a susţinut-o în data de 30 iunie 1899. Publică mai multe articole  la Academia de Ştiinţe din Paris, dar şi  în reviste franceze, articole din domeniul geometriei diferenţiale, caracterizate printr-o sistematizare specifică lui Gheorghe Ţiţeica. În această perioadă a fost bun prieten cu  Henri Léon Lebesgue, coleg de an, mai apoi celebru în matematică, şi care spunea despre Gheorghe Ţiţeica „Eram încântat să-l regăsesc, plin de vioiciune, fericit  să-mi vorbească despre căminul său, radiind, cu privirea sa luminoasă şi discretă, aceeaşi magnifică sănătate morală. Înţelegeam că în el se reuneau continuu preocuparea  datoriei de împlinit şi o euforie izvorâtă  din conştiinţa datoriei împlinite”.

Imediat după susţinerea tezei de doctorat se reîntoarce în ţară. În toamna  anului 1899 i se încredinţează  cursul de Calcul diferenţial şi integral la  Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, în 1899, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie sferică. Avea 27 de ani.

A împletit activitatea  didactică cu activitatea de cercetare, pentru care  a avut o adevărată  chemare.  A studiat reţelele R din spaţiul n-dimensional , descrise prin ecuaţii Laplace. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „suprafeţele Ţiţeica”,  „curbele Ţiţeica”. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine .

Un profesor de excepţie care a scris multe cărţi  de referinţă în geometrie. Iată doar două. Geometrie  superioară. Suprafeţe riglate, 1931. Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor, 1924 .

Un pedagog înnăscut. Iată mărturia lui Nicolae Mihăileanu, un fost student de-al său. „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată”.

A  înţeles de la mentorul său, Constantin Gogu,  preşedinte al „ Societăţii amicii ştiinţei”  , că menirea unui profesor este să răspândească ştiinţa printre  tineri. Aşa se face că a fost unul dintre fondatorii revistei „Natura” , alături de profesorul Gheorghe Gh. Longinescu  şi care a apărut în perioada 1905-1949.A publicat aici  multe articole  de cultură generală, articole  despre Arhimede, Galilei dar şi despre profesorii săi din facultate.

A susţinut  multe conferinţe publice  pe teme de larg interes.

A  fost Preşedinte al „ Asociaţiei pentru înaintarea și răspândirea  ştiinţelor” al  „ Societăţii române de ştiinţe” al  „ Societăţii matematice din România”. A fost şi vicepreşedinte al „ Societăţii Politehnica” , o asociaţie inginerească înfiinţată   cu ocazia inaugurării  căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată proiectată şi construită de inginerii români.  Din 1899 a fost unul dintre „pilonii” Gazetei matematice .

Membru corespondent din mai 1909, apoi Membru  titular  al Academiei Române din 15 mai 1913  , ajungând în 1929 Secretar general al acestui înalt for ştiinţific, după ce în 1928 ocupase funcţia de vicepreşedinte.  A fost ales membru corespondent al Societăţii de ştiinţe din Maryland – SUA,   din Liège- Belgia. În 1934 a  primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Varşovia.

Între 1919 şi 1923 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti.

Liceul Teoretic din Drobeta- Turnu Severin , Şcoala Generală nr. 21 din Craiova , o altă şcoală din Constanţa, concursuri de matematică, străzi, inclusiv o stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele  „Gheorghe Ţiţeica”.

S-a stins din viaţă la data de 5 februarie 1939 în Bucureşti. Avea aproape 66 de ani.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Gheorghe Țițeica- creator al școlii românești de geometrie. Au fost multe informații, date calendaristice care, cu siguranță, nu rămân în memoria unui ascultător. Acum, înainte de încheierea emsiunii, o să reiau caracterizarea  făcută de unul dintre studenții săi. Această caracterizare este un model pentru modul în care profesorii de azi pot să-și organizeze lecțiile.

Iată  caracterizarea menționată:

„Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată”.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Victor Gomoiu – părintele istoriei medicinei din România.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Victor Gomoiu- părintele istoriei medicinei din România.

Preocupările mele sunt legate de istoria ingineriei, de istoria ştiinţei, în general. În documentele cercetate am găsit evocate,  adesea, contribuţiile medicilor  la inventarea unor procedeee specifice medicinei, la inventarea unor dispozitive aplicate în medicină. Unii dintre aceştia s-au născut, au lucrat în Craiova. Mai mulţi medici contemporani din Craiova  au obţinut Brevete de invenţie. Un nume întâlnit constant în aceste documente  este al doctorului Victor Gomoiu. Am avut mai multe tentative de a povesti despre Victor Gomoiu. De fiecare dată am renunţat  gândindu-mă că nu este domeniul meu, că alţii, printre care profesorul  Mihail Şcheau au scris  mult, au scris mai bine  despre Victor Gomoiu. Într-un final mi-am adus aminte de o discuţie purtată cu profesorul Mihail Şcheau prin anii ’96 –’97 când încerca să salveze ce se putea salva din Muzeul de istorie a medicinei amenajat cu multă trudă în clădirea din Calea Unirii, revendicată la vremea aceea. Aşa  am acceptat  că istoria ştiinţei nu are graniţe. În plus, Victor Gomoiu se înscrie în galeria academicienilor cu rădăcini olteneşti.

Victor Gomoiu s-a născut la data de 18 aprilie 1882 – în  localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi. Studiile primare le-a făcut în comuna natală, apoi Liceul Traian din Drobeta Tr. Severin şi Facultatea de Medicină din Bucureşti (1900-1905). După patru ani de cercetări, a obţinut, în 1909,   titlul de doctor în ştiinţe medicale cu   calificativul „magna cum laudae”  cu  teza  : „Anaplastia feţei şi capului”.

Menționez că anaplastia este o operație chirurgicală făcută cu scopul de a reda forma normală unei părți mutilate a corpului.

 Preocupărilesale au depăşit, încă de la început, graniţele profesiei medicale. Aşa se face că, în 1906, figura în colectivul de redacţie al revistei „Şezătoarea satului” Bumbeşti-Jiu,  alături de George Coşbuc şi George Dumitrescu Bumbeşti-Jiu, revistă în care a publicat mai multe articole legate de medicina în poezia populară românească. De altfel, acest subiect îl va dezvolta mai târziu în lucrările prezentate la Congrese internaţionale, începutul fiind Congresul de la Oslo din 1928 când a prezentat  lucrarea „Medicina populară în România”. De asemenea,  în 1935, cu ocazia celui de al X-lea Congres de istorie a medicinei, Victor Gomoiu a propus înfiinţarea unei Comisii care să se ocupe  cu studierea medicinei populare.

În timpul Primului Război Mondial a activat ca medic militar fiind decorat pentru fapte de eroism. În acele condiţii specifice a imaginat o tehnologie şi a inventat un dispozitiv pentru efectuarea transfuziilor de sânge. După terminarea războiului  se simţea o nevoie acută de spitale   care să acorde asistenţă medicală gratuită aşa că,  începând cu 1920, s-a implicat în construirea unui aşezământ medical numit la început „Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului”. Activitatea în domeniul asistenţei medicale a continuat prin  contribuţia la înfiinţarea altor spitale la Mangalia, Turnu Severin, Vânju Mare, a preventoriilor de la Şanţuri şi de pe Valea Teleajenului.

A condus, împreună cu dr.doc.Mihai Cănciulescu, revista Acta Medica Română (1928- 1948) în care a militat pentru înfiinţarea unei Universităţi  de medicină la Craiova.

Este considerat părintele istoriei medicinei româneşti şi al muzeografiei medico-farmaceutice.   Iată câteva cărţi de referinţă pe care le-a scris: Spitalul- originea şi evoluţia sa (1920), Istoria medicinei în România (1939), Isoria medicinei, prin călători (1945).

În timpul Primului Război Mondial, a văzut multă suferinţă în rândul soldaţilor. I-a venit ideea de a construii un spital în care să se acorde asistenţă medicală gratuită. În anul 1920 i-a cerut arhitectului Gheorghe Şimota să schiţeze un plan pentru un complex medical  care să cuprindă toate specialităţile de bază: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie şi stomatologie. Apoi Victor Gomoiu  a studiat  cu atenţie acest plan şi l-a modificat pentru a corespunde unei concepţii organizatorice  moderne legate de actul medical. Au fost prevăzute 10 cabinete pentru cele cinci specialităţi, două laboratoare pentru analize medicale, o farmacie care să deservească în special  Spitalul şi  saloanele cu cele  60 de paturi, în total. Trebuia găsit un spaţiu unde să fie construit acest spital, erau necesare fonduri. A ales un teren la marginea Bucureştiului, în bariera Vergului. Deşi contemporanii l-au criticat pentru această alegere, unul dintre motive fiind lipsa unei surse locale  de apă, Victor Gomoiu şi-a menţinut alegerea şi a trecut la colectarea fondurilor. A apelat  la Banca Naţională, la Căile Ferate Române, la Ministerul Muncii, la Ministerul Sănătăţii.  Pentru a fi convingător  în demersurile sale a contribuit şi el cu o sumă de bani, ba mai mult s-a angajat să acorde asistenţă  medicală gratuită salariaţilor  instituţiilor solicitate. În 1927 Spitalul a fost gata. S-a numit la început „Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului”, apoi Spitalul „Sfânta Elena”. După al Doilea Război Mondial s-a numit  Spitalul de copii „23 August” şi s-a specializat pe asistenţa pediatrică, iar din  1990 se numeşte  Spitalul Clinic de Copii „Prof. Dr. Victor Gomoiu”.

Începuturile preocupărilor lui Victor Gomoiu  legate de istoria medicinei se regăsesc în cercetările  efectuate de acesta privind  metodele de tratament utilizate  în medicina populară şi publicate parţial, încă din1906, în revista „Şezătoarea satului”. O contribuţie importantă în acest domeniu a fost adusă  în  1920 prin  publicarea cărţii „Spitalul- originea şi evoluţia sa” şi în1923 prin publicarea  cărţii „Din istoria medicinei şi învăţământului medical românesc”.

S-a făcut remarcat în lumea istoricilor  medicinei atât prin participarea cu lucrări inedite dar şi prin iniţiativele sale. Reamintesc propunerea de înfiinţare a Comisiei pentru studierea medicinei populare. Fără îndoială că organizarea la Bucureşti, în perioada 10-18 septembrie 1932, a celui de al IX-lea Congres  de istoria medicinei a fost o recunoaştere a meritelor lui Victor Gomoiu în acest domeniu dar şi o contribuţie remarcabilă a acestuia pentru ca „Istoria medicinei” să devină o disciplină necesară în formarea medicilor. În 1936, la 1 februarie, a fost ales Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei şi a deţinut această  funcţie până în 1958  chiar dacă începând cu 1950, timp de mai bine de patru ani a fost închis pe motive politice.

A înfiinţat Societatea Română de Istorie a Medicinei care a avut întruniri lunare între 1929 şi 1948.

Victor Gomoiu a fost membru a 17 Academii de ştiinţă din lume. A fost Ministru al Sănătăţii  din iulie până în septembrie 1940, dar a renunţat la această funcţie  deoarece nu a fost de acord cu  regimul militaro-fascist instaurat în România acelor vremuri. Un spital de copii din Bucureşti  şi Liceul din Vânju Mare poartă numele  „ Dr.Victor Gomoiu”. Un amfiteatru din clădirea Universității de Medicină și Farmacie din Craiova poartă numele Victor Gomoiu

S-a  stins din viaţă în Bucureşti, la data de 6 februarie  1960.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre dezideratele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

Ei bine, dacă vorbim despre Victor Gomoiu – părintele istoriei medicinei din România, pot să va dau un exemplu concret, actual, în care noi, cei din Craiova, am fost implicați.

În 2023 s-a împlinit 100 de ani de când Victor Gomoiu a publicat  cartea „Din istoria medicinei şi învăţământului medical românesc”.

Menționez că disciplina de „Istoria medicinei”, inițiată de Victor Gomoiu, se predă și în prezent la Universitățile de Medicină, inclusiv la Craiova, în timp ce la facultățile tehnice, din toată țara,  disciplina similară,  „Istoria tehnicii” s-a predat cu intermitențe, iar în prezent, pe diverse motive, nu este inclusă în planurile de învățământ.

Dacă la medicină  se poate, atunci și la inginerie se poate.

În luna martie 2023 am organizat, la Craiova, o masă rotundă cu tema „Integrarea istoriei științei și tehnicii în programele facultăților tehnice”. I-am invitat pe colegii de medicină. Le-am povestit și altor colegi ingineri din țară ce am făcut la Craiova. Președintele Asociației Generale a Inginerilor din România AGIR a trimis o scrisoare la Minister. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat.

Vi-l citesc și dumneavoastră: „Comisiile de experți permanenți  de specialitate Științe inginerești 1 și 2, consideră oportună introducerea în nomenclatorul  disciplinelor complementare a  disciplinei „Istoria ingineriei ( sau denumiri echivalente)”.

Pentru noi, inginerii, a fost un succes.

Pentru această emisiune, este o dovadă că fiecare dintre noi, pornind de la modele, prin implicare onestă, poate să schimbe ceva.

Azi v-am povestit despre Victor Gomoiu, născut la Vânju Mare și, ca de obicei, până  la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjean – „constructorul” Coloanei Infinitului

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc despre Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, „constructorul” Coloanei Infinitului.

            Când vorbim despre Coloana infinitului de la Tg. Jiu, ne gândim la Constantin Brâncuşi. Când vorbim despre Coloana infinitului ne gândim că este o operă de artă. Și totuși, în anul 2001,UNESCO a elaborat un raport cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, în care se afirma: „Coloana infinitului  nu este numai o capodoperă a artei moderne, ci şi o extraordinară  operă inginerească.“

Cel care i-a dat valenţa inginerească acestei opere de artă  a fost inginerul Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjan.

Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjan  s-a născut la data 11 septembrie 1905, în Craiova, strada Madona Dudu nr. 23. Intre anii 1912 – 1916 a urmat cursurile Şcolii primare „Petrache Poenaru” din Craiova. A învăţat cu uşurinţă la şcoală  germana şi franceza, iar în particular engleza, italiana şi spaniola. După şcoala primară, între 1916 şi 1923 a urmat  Liceul Carol, unde s-a remarcat ca un elev cu iniţiativă. A fost violonist în orchestra liceului, a tipărit Revista matematică a Liceului „Carol I“, a jucat în piese de teatru la serbări. Găsea mereu soluţii inovative, soluţii diferite de ale colegilor  pentru  temele primite la matematică. Aşa se face că ultimii doi ani de liceu i-a absolvit într-unul singur. Se înscrie, apoi, la Şcoala Politehnică din Bucureşti, specialitatea electromecanică. La admitere s-a clasat pe locul 17 din 400 de candidaţi înscrişi. În paralel  cu studiile inginereşti urmează şi  Facultatea de litere şi filosofie unde  audiază în special  cursuri de istoria artei. Era văzut adesea în saloanele de artă. Cunoştea bine franceza, germana, italiana. Deşi student, şi-a cumpărat multe cărţi de specialitate apărute în străinătate dar şi volume de artă, filosofie, poezie. Ca să căştige banii pentru cărţi desena proiecte pentru colegi, iar în ultimul an s-a angajat ca inspector tehnic  la Spitalul Brâncovenesc. Tot în acea perioadă, profesorul Nicolae Vasilescu Karpen, despre care v-am vorbit într-unul din episoadele trecute, organizează o excursie în Italia pentru ca studenţii să poată vizita şcoli politehnice  din peninsulă şi asociaţii inginereşti. Georgescu-Gorjan  profită de acest prilej pentru aş perfecţiona cunoştinele de limbă ialiană şi artă romană.

            În 1928 obţine diploma de inginer şi la 1 septembrie se angajează  la  Societatea Anonimă Română pentru Exploatarea Minelor de Cărbuni „Petroşani”. Imediat după angajare este trimis la Viena pentru un stagiu  de 6 luni la Uzinele Siemens-Schuckert. Reîntors în ţară, îşi continuă stagiul de formare la câteva mine din Valea Jiului, apoi îşi începe activitatea  de inginer la Atelierele Centrale Petroşani. I se încredinţează  conducerea secţiilor de turnătorie şi structuri metalice, respectiv atelierul de proiectare şi laboratoarele de încercări. În paralel desfăşoară şi activitate didactică  la Şcoala de maiştri minieri şi maiştri mecanici. Pragmatic şi bun organizator, elaborează manuale de specialitate, cărţi  de popularizare a tehnicii şi înfiinţează în Petroşani  un aeroclub şi o şcoală de zbor fără motor. Mulţi tineri din zonă dar şi din alte regiuni ale ţării, inclusiv din Craiova,  au zburat aici cu aeroplane. Acum, pe locul unde a funcţionat aeroclubul  este un cartier de locuinţe numit „Aeroport”. De câţiva ani, municipalitatea  a  amplasat la intrarea în cartier un avion IAR. Conducerea Atelierelor Centrale din Petroșani, mulţumită de profesionalismul dovedit de Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, îl numeşte inginer şef şi  îi încredinţează mai multe misiuni profesionale în străinătate.

În  decembrie 1934 merge la Paris. Era un bun prilej să-l  viziteze pe Constantin Brâncuşi care locuise în casa părinţilor săi  din strada Madona Dudu 23, care mai venise de câteva ori în vizită în perioada 1914-1922 şi care le  trimitea cărţi poştale illustrate din călătoriile lui. Atelierul lui Brâncuşi era situat pe strada Impasse Ronsin nr 11. Au discutat mult  şi multe. Brâncuşi constată că tânărul inginer Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjean este, pe de o parte, un bun profesionist, iar pe de altă parte, un  iubitor al operelor de artă. Brâncuşi îi prezintă ideea  sa privind  realizarea unui monument,  dedicat  locuitorilor din Tg. Jiu care, în 14 octombrie 1914, au oprit înaintarea  armatei germane şi pentru care primise o comandă din partea autorităţilor locale. Printre altele, Constantin Brâncuși i-a spus. “Să se încastreze în beton baza unui stâlp solid de oţel, pe care să se tragă, suprapunându-se, ca nişte mărgele uriaşe, goale în interior, „elementele„ spaţiale identice ale Coloanei. Îmbinarea perfectă a elementelor la rosturi va să asigura impresia de continuitate.” Pentru  materializarea acestei idei era nevoie să se alegă materialul  de construcţie, trebuia calculată stabilitatea  pe timp de furtună sau de cutremur. Altfel spus, era nevoie de un inginer, iar acesta tocmai fusese ales: Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjean. La următoarea vizită, efectutată  în data 7 ianuarie 1935 ,Georgescu-Gorjan i-a prezentat lui Brâncuşi soluţia tehnică. Au urmat doi ani de discuţii, de stabilire a detaliilor.

În august 1937, Brâncuşi  revine în ţară, la Petroşani. Primeşte aprobarea Directorului Ioan Bujoiu  ca  elementele coloanei să fie turnate la Ateliere Centrale din Petroşani, Georgescu-Gorjan şi Brâncuşi, pornind de la formula armoniei  plastice, raportul  1:2:4,   utilizată de sculptor  la toate coloanele sale din lemn, stabilesc ca fiecare trunchi de piramidă, care formează un element, să aibă latura mică de 45 cm, latura mare de 90 cm, iar înălţimea de 180 cm. Au mai convenit ca monumentul să aibă 15 module întregi  şi  câte o jumătate de modul la capete, rezultând o înălţime totală de 29,35 m. În această discuţie, Georgescu-Gorjan şi-a folosit întreaga lui măiestrie inginerească pentru ca,  pornind de la mijloacele tehnice şi financiare de care se dispunea, să materializeze ideile lui Brâncuşi. Stâlpul central , de secţiune patrată, cu latura de 42 cm, pentru ca mărgelele să nu se rotească, a fost proiectat de Georgescu-Gorjan şi executat din trei tronsoane de oţel, de 8,93 m, 10 m şi 9,4 m lungime, pentru a putea fi transportate cu căruţele pe defileul Jiului.   Modelul în lemn al mărgelelor, cum numea Brâncuşi elementele coloanei,  a fost făcut de maistrul tâmplar  Carol Flişek , în colaborare directă cu Brâncuşi. De fapt, Brâncuşi a cioplit cu răbdarea-i cunoscută o faţetă a modelului din lemn de tei, rezultând o suprafaţă cu o curbură aproape imperceptibilă , iar celelalte faţete le-a executat maistrul Carol Flişek. În prima zi a lunii septembrie 1937 modelul de turnătorie a fost gata, iar turnarea din fontă a început la data de 16 septembrie. Peste o lună, la 18 octombrie, mai rămăseseră de turnat două module. Între timp, Georgescu-Gorjan a făcut mai multe probe de montare pe orizontală.Oţelul pentru stâlp a fost preparat la Uzinele Malaxa din Reşiţa.Confecţionarea stâlpului a început la 14 septembrie. Primul tronson, în greutate de 9.000 kg, a plecat spre Tg.Jiu în ziua de 12 octombrie. Transportul s-a făcut cu carele şi a durat trei zile. La 18 octombrie au fost expediate şi celelalte două tronsoane, asamblarea lor prin sudare  fiind programată pentru 23 octombrie. Construcţia a fost finalizată la 15 noiembrie. Aşadar, au trecut 90 de zile de la finalizarea soluţiei tehnice, 15 august, până la ridicarea coloanei nemetalizate, 15 noiembrie. Buna organizare asigurată de inginerul Georgescu-Gorjan a asigurat finalizarea construcţiei fără nici-un accident, deşi utilajele folosite erau foarte  simple. În etapa finală coloana trebuia metalizată în galben, aşa cum cerea Brâncuşi. După multe căutari, s-a găsit în Elveţia sârma de almă potrivită pentru metalizare. De această operaţie s-a ocupat personal Brâncuşi în vara anului 1938. Monumentul a fost inaugurat la 27 octombrie 1938. Din păcate, de la ceremonie a lipsit atât Brâncuşi cât şi inginerul Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjan.

Din anul 1953 până la pensionare, în 1967, a lucrat ca salariat la  diferite instituţii dar a supravegheat  mereu starea Coloanei. A  scris o carte intitulată „ Am lucrat cu Brâncuşi” în care a povestit  cum a colaborat cu Brâncuşi. Cartea a apărut la Editura Universalia din Bucureşti  şi  lansată la 3 februarie 2005. Georgescu-Gorjan  nu a participat nici la acest eveniment. Se înălţase spre infinit, cu 20 de ani în urmă, la 15 martie 1985, poate pentru  a  eterniza spusele lui Brâncuşi :„Coloana fără sfârşit este aidoma unui cântec etern, care ne duce în infinit, dincolo de orice durere sau bucurie”. Ultimul cuvânt spus de inginerul Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjan a fost „Vertical”.                                          Consiliul Local  al Municipiului Tg. Jiu i-a  conferit,  post-mortem, în 2007  titlul de „Cetăţean de Onoare” al Municipiului Târgu-Jiu , pentru merite deosebite la ridicarea Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” din Târgu-Jiu, ca autor al concepţiei tehnice privitoare la realizarea Coloanei Infinitului, operă a sculptorului Constantin Brâncuşi.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre desideratele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

 Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, ca elev de liceu, a învățat germana și franzeza, engleza și italiana. Elevii de azi învață, la școală, două limbi străine.

Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjan, ca student, vizita  saloanele de artele, citea cărți de filosofie și de poezie. Și studenții de azi merg, sistematic, la teatru, la filarmonică, la lanări de carte.

Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, ca inginer,  a elaborat  manuale de specialitate pentru școala de maiștri, cărţi  de popularizare a tehnicii.

Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, ca locuitor al orașului, ca locuitor al orașului Petroșani, a înființat   un aeroclub şi o şcoală de zbor fără motor, altfel spus s-a implicat în viața comunității.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Alexe Marin, sau „învăţătorul de sat”

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Alexe Marin,  organizatorul primului laborator de fizică din ţară.

Reformarea   şcolilor, manuale alternative, metode moderne de predare, metode interactive, metode moderne de evaluare,  problematizarea  în predarea unei lecţii, legătura învăţământului cu practica  sunt sintagme pe care le auzim frecvent, sintagme pe care le  folosesc de multe ori în activitatea mea. Deși predau de foarte mulți ani, în fiecare an  îmi pun întrebarea, ce trebuie să schimb pentru ca  prelegerile mele să fie accesibile, instructive, legate de viaţa reală.

Această întrebare și pun mulți profesori. Această întrebare și-au pus-o mulți dascăli de-a lungul timpului căutând și dezvoltând  metode de predare. Spre exemplu, Socrate pentru a găsi o  definiție punea o întrebare elevilor și, plecând de la răspunsul lor,  formula o definiție general valabilă.

Această metodă a fost dezvoltată și de craioveanul Alexe  Marin.

 Alexe Marin s-a născut la  data de 17 august 1814 la Craiova. Primele clase primare le-a urmat la Slatina sub îndrumarea lui Gheorghe Ardeleanu. Lipsa  cadrelor  didactice  dar şi isteţimea lui Alexe Marin face ca  acesta, deşi avea numai 11 ani, să primească sarcina de a-l ajuta  pe învăţătorul Gheorghe Ardeleanu la  desfăşurarea activităţilor didactice, iar după un an,  în 1826, când avea 12 ani  primeşte dreptul de a preda la clasa I-a. Se face repede remarcat în lumea dascălilor de şcoală  şi este transferat în 1832 la Craiova  apoi, în 1834  la Şcoala primară de pe lângă Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti ca profesor suplinitor. În paralel, urmează şi el  cursurile  din clasele superioare ale Colegiului,  organizat de Gheorghe Lazăr  pe trei grade, începând cu  şcoala primară, apoi învăţământul  mediu  şi continuând cu învăţământul superior, universitar.  În 1838 Alexe Marin   este numit profesor titular la clasa a IV-a.

            Timp de cinci ani, între 1845 şi 1850 se perfecţionează  la Paris în domeniul ştiinţelor naturale. Pasionat şi tenace, îşi formează o cultură enciclopedică  prin studiu individual sau prin audierea   prelegerilor   somităţilor vremii printre care Gay Lussac, cunoscut pentru studiile  privind proprietăţile gazelor, Claude Pouillet, care a făcut primele măsurători privind  cantitatea de căldură emisă de Soare, Edmond Frémy,  cunoscut  pentru cercetările din chimia organică şi tehnologiile chimice, Pierre Flourens, medic, fiziolog şi naturalist fondatorul fiziologiei experimentale.

            Se reîntoarce în ţară în 1850  şi este angajat  la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti în calitate de „conservator” al laboratorului de fizică şi de chimie, având ca sarcină organizarea şi dotarea acestora cu echipamentele şi substanţele necesare  în  procesul didactic. Trebuie spus că în 1833 Petrache Poenaru dăduse un Regulament şcolar prin care impunea ca şcolile să primească bani  pentru „aparate de fizică, chimie, instrumente de geometrie şi mecanică”. Aşadar  condiţiile financiare erau asigurate şi, în  1850, Alexe Marin organizează primul laborator de fizică şi de chimie din ţara noastră folosit atât în activitatea didactică dar şi pentru alte cercetări. Pe baza rezultatelor obţinute, Alexe Marin  este numit, în 1851, profesor suplinitor , iar în 1855 devine profesor titular.

            În 1864, A.I.Cuza înfiinţează  Universitatea din Bucureşti. Începând cu anul 1868 şi până în 1893, adică un sfert de secol, Alexe Marin  a funcţionat ca  profesor de chimie  la Facultatea de ştiinţe a acestei universităţi.

            Pentru buna învăţătură erau necesare şi cărţi. Alexe Marin  a tradus şi a scris.

            În 1837, pe când era profesor la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, a scris „Astronomie populară”,  în 1839 „ Convorbiri de geometrie practică”, iar  în 1840 „Principii de mecanică”. Desigur  aceste cărţi erau necesare şi au fost, la vremea lor, foarte importante. Mă voi opri, din mai multe motive,  asupra celei scrise în 1842, tipărită la Tipografia Colegiului Sfântu Sava şi  intitulată „ Moş Pătru sau Învăţătorul de sat. Convorbiri asupra mecanicii”. În primul rând am aflat despre  această carte în 1963, ca elev în clasa a X-a,  de la profesoara noastră de fizică,   Maria Vlăduţ, proaspătă absolventă de facultate şi care, prin modul  de a preda fizica, parcă inspirat din metoda lui Moş Pătru, adică din metoda lui Alexe Marin, mi-a   stimulat interesul pentru aplicaţia practică, pentru concretizarea inginerească  a soluţiilor teoretice. În al doilea rând, am în biblioteca mea transcrierea acestei cărţi, publicată de Editura Academiei   României în 1981. Am  citit, uneori am studiat, lecţiile scrise la nivelul acelor ani dar care, din punct de vedere metodic, pedagogic sunt, în opinia mea, importante şi azi. Cartea lui Alexe Marin are o introducere care este, de fapt, un îndemn pentru „ meşterii şi  lucrătorii noştri români”  să folosească  învăţătura teoretică  pentru a realiza produse mai ieftine, mai bune  aşa cum erau cele aduse şi atunci din afara ţării. Cartea este elaborată  sub forma a şaisprezece convorbiri  între Moş Pătru, învăţătorul,  şi trei copii: Gheorghe, Ilie  şi Ana. Convorbirile, lecţiile pornesc de la o  „ problemă”  formulată de copii sau de Moş Pătru. Spre exemplu, convorbirea despre „Scripete” începe cu o prezentare a unei situaţii ipotetic reală: în sat se construieşte o biserică, iar cei trei copii au observat cum un  singur  om poate ridica greutăţi foarte mari.  Apoi,  problema practică: „ Unchiule, noi venim să te rugăm ca să ne faci a cunoaşte mai multe maşine ce se întrebuinţează la clădirea bisericii celei noui” Explicaţiile sunt date sub forma unui dialog folosind şi desene  sugestive referitoare la  scripeţi. Trebuie spus că  metoda   de abordare, convorbirea,  a fost folosit  şi de alţi autori înaintea lui Alexe Marin: Galilelo Galilei  în „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, Petre Maior în „ Dialog pentru începutul limbii română întră nepot  şi unchi” ( 1819). Şi mai târziu s-a utilizat această metodă:  Aron  Pumnul „Convorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti” publicată la Cernuţi în 1850, Dumitru Armaş „ Povestiri istorice”  publicată de Editura  Didactică şi Pedagogică în 1982.

            Alexe Marin a tradus , în 1852, Fizica lui Pouillet,  apoi   Chimia de Pelouze  şi Frémy, cursuri pe care le audiase şi el în perioada stagiului din Franţa. Şcoala românească, şcoala primară, şcoala  medie  şi şcoala superioară, aşa cum fusese  organizată de Gheorghe Lazăr, avea nevoie de manuale aşa că Alexe Marin a mai scris  în 1858  „ Cunoştinţe pentru şcoalele primare” , în 1863 „ Fizica pentru şcoli primare” , în 1870 „ Noţiuni de fizică”, în 1871 „ Manual de aritmetică”, iar în 1876 „Desen al şcoalelor”.

            Prin ceea ce  a făcut, Alexe Marin a „ împrăştiat”  cunoştinţele sale. A colaborat, în perioada 1845 – 1850 la  „Gazeta învăţătorului satului”. A  fondat revista „Muzeul Naţional- foaie ilustrată pentru răspândirea ştiinţelor” care a apărut în perioada  1857-1860. În 1890,  fiind profesor la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti, a întemeiat, împreună cu Emanoil Bacaloglu, Grigore Ştefănescu, Petre Poni, „Societatea de ştiinţe fizice” din Bucureşti, al cărui Preşedinte a fost în 1891.

            S-a stins din viaţă la data de 25 aprilie 1895 în Bucureşti.

            Colegiul naţional „Alexe Marin” din Slatina, o stradă din Bucureşti  poartă numele „învăţătorului” Alexe Marin, component de valoare al Galeriei fizicienilor  din România.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

Alexe Marin poate fi un model de pedagog. Îmi amintesc de profesoara noastră de fizică, din vremea liceului, Maria Vlăduț. Îmi amintesc de lecția  privind dependența  temperaturii unui fluid de viteza cu care curge. Pentru a înțelege această dependență, Maria Vlăduț, profesoara noastră din liceu ne-a spus următoarea poveste.

Se spune că odată, un călător a pornit la drum. A mers mult. Se apropia seara și se întreba unde o să înnopteze. Spre bucuria lui, vede în depărtate o luminiță. Ajuns lângă adăpost, le cere gazdelor îngăduința de a rămâne la ei peste  noapte. Toți și-au îndreptat privirea spre   unul dintre ei,  mai în vârstă. Aceasta l-a poftit în adăpostul lor. Se lăsase frigul afară, iar călătorul, intrând în adăpost, și-a suflat în mâini. S-au așezat la masă. Mâncarea era foarte fierbinte, iar călătorul a suflat în lingura lui.

Gazdele, mirate, au șușoșit între ele vreme de câteva clipe, după care, cel mai în vârstă, l-a întebat:

• Călătorule, când ai intrat în coliba noastră ți-ai suflat în mâini, iar acum ai suflat în mâncare. Oare de ce ai făcut asta?

Călătorul s-a luminat la față și le-a spus:

• Când am intrat în colibă îmi înghețaseră mâinile și am suflat să le încălzesc. Mâncarea este prea fierbine și am suflat să o răcesc.

Gazdele, speriate, au reînceput  să șușotească. După un timp s-au liniștit, cel mai în vârstă s-a ridicat în picioare și i-a spus:         

-Călătorule, ne este milă de tine, dar noi putem să înnoptăm cu o ființă care suflă când cald, când rece, așa că te poftim să-ți vezi de drumul tău.

            Apoi l-au dat afară.

            La  final, stimați ascultători, vă reamintesc că  azi, la emisiunea „Personalități din știință și

tehnică”, v-am povestit espre  Alexe Marin, autor de manuale școlare printre care „Moș Pătru sau învățătorul de sat”.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.