Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Ilie Constantinescu, profesor și etnolog  născut la Dioști

                            

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre profesorul și etnologul Ilie Constantinescu,  născut  acum 150 de ani, în data de 27 octombrie 1874.

Așadar, stimați ascultători, se poate spune că episodul de azi este un episod jubiliar pentru că, în aceste zile, s-au împlinit 150 de ani de la nașterea personalității evocate.

În data de 11  octombrie participai  la Adunarea Generală a Comitetului Român  de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, organizată la București, la Academia Română. Într-una dintre pauze,  doamna Magda Stavinschi, astronom, membră a Diviziei de Istoria Științei, îmi povesti despre intenția colegului nostru, Victor Viorel Vătămanu, de a evoca una dintre personalitățile marcante din Caracal, profesorul Ilie Constantinescu.

Dar, din păcate, Victor Viorel Vătămanu a trecut în lumea celor drepți de o lună, la începutul lui septembrie.  Doamna Magda Stavinschi era oarecum necăjită că proiectul  inițiat de colegul nostru Victor Viorel Vătăman  va rămâne doar… un proiect.

Așa mi-am propus ca azi, 28 octombrie 2024, să vă povestesc despre profesorul și etnograful Ilie Constantinescu.

Ilie Constantinescu s-a născut la  data de 27 octombrie 1874, adică exact acum 150 de ani, în comuna Dioști. Tatăl său era sătean modest, cu puțină știință de carte, doar cu 3 clase primare.

La vremea aceea, localitatea făcea parte din județul Romanați, care avea capitala la Caracal și cuprindea inclusiv comuna Leu. Acum localitatea face parte din județul Dolj dar distanța  de la Dioști până la Craiova, de 40 de km, este  aproape triplă față de distanța până la Caracal, care este  de numai 15 km.

Așa cum era obiceiul, Ilie Constantinescu a urmat școala primară în Dioști, între 1882 și 1886, iar cursurile gimanziale le-a făcut la Caracal, timp de doi ani, între1886 și 1888. Apoi, din 1888 pînă în 1895, urmează școala la Craiova, la Liceul Carol I. În acea perioadă erau profesori la Liceul Carol I din Craiova Constantin Fortunescu, Vasile Mihăilescu și Theodor Ionescu. Aceștia îi învățau pe elevi cum  să strângă folclorul românesc, cum să  realizeze un dicționar de  cuvinte „adevărat românești, necunoscute în literatură”. Pentru elevul Ilie Constaninescu a fost o lecție bună, a fost o experiență utilă. Într-un document,  scris  de Ilie Constantinescu în 1951, acesta  menționa că, încă din perioada liceului strângea obiecte din case,  de la rude, de la oamenii din Dioști  cu scopul de a scrie o istorie a satului în care s-a născut.

Încă din vremea școlii primare s-a smițit atras de meseria de dascăl, nutrind speranța că  se va întoarce la Dioști ca învățător sau chiar profesor. Așa se face că, după absolvirea liceului, în 1895, s-a înscris  atât la Școala Normală Superioră din București  cât și la Universitatea din București, Facultatea de litere,  secția Istorie. A  devenit profesor în 1899. La început, adică în 1899, a funcționat ca profesor la Gimanziul  Carol I din Craiova.  Era perioada schimbărilor fundamentale generate de Legea Spiru Haret care a intrat în vigoare cu unele prevederi în anul școlar 1898-1899, apoi cu noua structură din anul școlar 1901-1902.

Câțiva ani,  din1902 până în 1906,  funcționează la Școala Normală din Craiova unde  director  era ilustrul pedagog Ștefan Velovan.

Cu siguranță, această experiență, de la Liceul „Carol I” și de la Școala Normală din Craiova i-a influențat  activitatea desfășurată ulterior la Caracal.

Rădăcinile și-au spus cuvânul. În 1906 se transferă la Liceul „Ioniță Asan” din Caracal unde va preda limba română și istoria până în 1938 când s-a pensionat. Timp de patru ani, între 1907 și 1911, a ocupat și funcția de director al Liceului „Ioniță Asan”.

Imediat după revenirea la Caracal  a pus bazele Muzeul de istorie a Liceului „Ioniță Asan”. Până în 1938 a fost preşedinte al Corpului Didactic Romanaţi şi reprezentant al Romanaţiului în Comisia monumentelor istorice.

Istoria spune că în primăvara anului 1930, în luna aprilie,  s-a declanșat un incendiu mistuitor care, întreținut de vânt, a ars satul  în întregime. Autoritățile din vremea aceea s-au implicat și, sub coordonarea academicianului Dimitrie Gusti s-au construit 26 de gospodării, cu case  în stil tradițional  românesc, cu 4,5 sau 6 camere, care au dat satului o notă aparte, un aspect de poveste.

Omul sfințește locul.

 În 1948, în România este desființată proprietatea privată. În Caracal existau la acea vreme patru ateliere fotografice: Foto-Arte „Chaland” Caracal, „Foto-Glob” Caracal,  „Foto-Royal”,  și o sucursală a  atelierelor „Torok” din București. Aceste ateliere  reprezentau  forme  de organizare a proprietății private. Profesorul Ilie  Constantinescu, intuind ce se va întâmpla cu cele aproape 30.000 de plăci fotografice- document, realizate în perioada 1908-1936, a reușit să le salveze. Fotografiile surprinseseră personalități de marcă la întrunirile politice din oraș, printre care  I.G.Duca, Octavian Goga, Nicoale Titulescu. Erau imortalizate scene din Primul Război Mondial, dar și scene din viața cotidiană a Caracalului. Ei bine, aceste documente au ajuns, într-un final la Arhivele Statului Olt.

Iată ce declara, în 2010, reprezentanul Direcției Județene  a Arhivelor Naționale Olt, cu ocazia organizării unei expoziții :„Am încercat prin această expoziţie să redăm atmosfera de la începutul secolului trecut prin momente semnificative. Avem de-a face pe de o parte cu diverse categorii sociale, iar pe de altă parte fotografiile surprind viaţa cotidiană în diverse ipostaze. Dacă ne uităm atent la chipurile lor, putem observa, pe lângă atenţia deosebită pe care o acordă faptului că sunt fotografiaţi, că se aseamănă foarte mult cu oamenii din ziua de azi. Am evoluat din punct de vedere tehnologic, dar nu foarte mult din punct de vedere moral. Trebuie să-i mulţumim pentru toate acestea marelui profesor Constantinescu, unul dintre cei mai mari colecţionari români”, 

Imediat după revenirea la Caracal, în 1906, a pus bazele Muzeul de istorie a Liceului „Ioniță Asan”, așa cum rezultă  dintr-un document din anul 1908, semnat de profesorul Ilie Constantinescu, în calitate director al Gimanziului „Ioniță Asan”. Documentul menționat este, de fapt, o scrisoare destinată preotului paroh din comuna Redea, prin care Ilie Constinescu  îl informa că  a recuperat din biserica Sfântul Ioan, aflată în ruină, „ două sfetnice, unul probabil de pe la 1812, altul de pe la 1840, 11 icoane de lemn, din diferite timpuri, cam din 1812 ( când e prima fondaţie a bisericii) şi din 1841 (refacerea ei), diferite bucăţi de haine bisericeşti, cam dintre 1812–1870, toate foarte deteriorate”.  De asemenea, îl informa  că aceste obiecte  sunt expuse  „..în anexele Amfiteatrului Gimnaziului, ca un început de muzeu istoric local, unde pot fi văzute de oricine doreşte să cunoască trecutul”.

Ca elev la Liceul Carol din Craiova a învâțat de la profesorii  de atunci, să adune folclor autentic. Învățătura  de la școală a devenit pasiune, consemnată astfel  în „Monografia municipiului Caracal”, ediția 2007: „Pasiunea sa pentru folclor s-a materializat în volumul de texte populare intitulat «Materialuri folclorice», colecţia lui totalizând 232 de cântece populare. A colaborat cu revistele «Arhivele Olteniei» şi «Ramuri», în care a publicat articole despre cultura şi istoria judeţului Romanaţi. După moartea sa, survenită în 10 februarie 1960, Ileana Constantinescu, fiica profesorului, a donat Muzeului din Caracal, Bibliotecii din Craiova şi Bibliotecii Universitare din Bucureşti, piesele adunate de-a lungul timpului de Ilie Constantinescu: 12.200 cărţi, 134 tablouri şi fotografii, 478 vederi, 2.050 ziare vechi, 362 monede austro-ungare şi germane, 61 bancnote româneşti şi străine vechi, scrisori, afişe, reclame, costume naţionale, obiecte de ceramică daco-romană, arcuri, săgeţi, scuturi”.

Ca director, cu deschidere spre lectură și spre cărți, s-a ocupat  de Biblioteca Liceului, care poartă numele „Nicolae Barbu Locusteanu”, deputat și senator de Romanați. Nicolae Barbu Locusteanu s-a născut  în satul Leu care, în 1821, făcea parte din județul Romanați, ca și orașul Caracal. Prin testament, Locusteanu și-a donat întreaga bibliotecă, în care erau adunate sute de cărți, Liceului „Ioniță Asan” din Caracal.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre viața unei  personalități care ieri, în 27 octombrie, ar fi împlinit 150 de la naștere.

Împins de curiozitatea de a vedea  cum arată casele construite în 1938, după proiectul academicianului Dimitrie Gusti dar și pentru a marca acest jubileu,  ieri, duminică 27 octombrie, împreună cu un grup de prieteni  din Craiova am mers în satul  Dioști. Vremea a ținut cu noi. Toată ziua a fost soare, iar  spre prânz a fost o zi minunată de toamnă.

Am plecat din Craiova spre Caracal. Am ajuns repede în comuna Leu unde s-a născut inginerul și omul politic Nică Barbu Locusteanu, participant activ la Revoluția de la 1848, cel care  și-a donat întreaga Bibliotecă Liceului  „Ioniță Asan” din Caracal.

            La ieșirea din Radomir, comuna din care face parte satul Dioști, am zărit ușor indicatorul spre Doști. Am trecut prin acest loc de zeci de ori, dar era prima dată când mergeam spre Dioști.

            Surpriza a fost mare. O stradă largă, acum asfaltată, mărginită de tei mari printre care se zăresc casele cu foișor și pridvor din lemn sculptat. Una dintre ele, care a fost folosită multă vreme drept casă  de  naștere, era ușor accesibilă, așa că am studiat-o de aproape. Fiecare casă a fost prevăzută cu pivniță, cu pătul pentru  depozitarea recoltei și adăpost pentru animale.

            La fiecare a treia casă  s-a construit câte o fântână, unele fiind folosite și acum deși localitatea este alimentată cu apă curentă adusă dintr-un  puț forat tot în această parte a satului.

            La fiecare poartă este câte o bancă, așa cum este tradiția pe la noi. Pe multe dintre bănci, fiind duminică, stătea fie o femeie, fie un bărbat sau chiar amândoi  locatarii de acum ai casei. Am stat de vorbă cu fiecare. Oameni deschiși la suflet și dornici de vorbă.

            Încet-încet am ajuns spre capătul străzii unde am găsit primăria, școala și biserica, construite  în aceeași vreme cu casele destinate oamenilor din Dioști.

            Pentru o clipă, în fața bisericii, ne-am gândit la colegul nostru, Victor Vătămanu, care își propusese ca în acest an, 2024, să-l cinstesacă pe profesorul  Ilie Constantinescu  de la a cărui naștere, 27 octombrie, s-au împlinit 150 de ani.

            La finalul acestui episod, vă recomand cu convingere ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să  mergeți în satul Dioști, satul în care s-a născut profesorul Ilie Constantinescu, culegător de folclor, colecționar de obiecte  care aduc aminte de istoria noastră.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Duiliu Marcu, arhitect născut la Calafat.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să încerc să vă prezint, pe scurt,  bogata activitate a arhitectului  Duiliu Marcu.

            Un vizitator printr-un oraș va ține minte câteva clădiri frumoase, impunătoare. Frumusețea clădirilor are mai multe rădăcini dar, fără îndoială, frumusețea lor   este rezultatul talentului arhitectului. De fiecare dată reținem destinația actuală a clădirii. Nu știm însă cine a fost arhitectul.

            Un vizitator prin Craiova ar putea să fie impresionat de clădirea Universității din Craiova, proiectată în 1890 de arhitectul Ion Socolescu, de clădirea Teatrului Național din Craiova, proiectată de arhitectul Alexandru Iotzu și inaugurată ân 1973. Ar putea să fie impresionat   de clădirea Primăriei din Craiova, care  a fost  proiectată de către  arhitectul Ion Mincu în 1906 și finalizată de Arhitectul Constantin Iotzu.

            Un vizitator prin Craiova, ajuns pe Calea Unirii, ar putea să fie impresionat de  Hotelul și Restaurantul Minerva, proiectat de arhitectul Thomas Dobrescu și construit în 1901. Și dacă are puterea să nu zăbovească prea mult la fiecare casă va ajunge, în zona Tabaci, la Casa Vrăbiescu, proiectată, în 1913, de către  tânărul arhitect Duiliu Marcu.

            Duiliu Marcu s-a născut  la Calafat în data de 23 martie 1885 într-o familie modestă. Tatăl său era ofițer în armata regală, iar mama sa, ca multe soții de ofițeri, era casnică. A început școala la Calafat, iar din 1900 devine elev al Liceului Carol I din Craiova. Pentru talentul său la desen  a câștigat multe premii și a fost îndrumat către Școala de Arhitectură din București. În 1906 pleacă la Paris pentru a studia la Școala de Arte Frumoase din capitala Franței. În 1912 s-a reîntors în țară. A proiectat atât clădiri cu destinație de locuință cât și clădiri cu destinație publică îmbinând tradiția arhitecturii naționale cu tendințele  contemporane lui, funcționalitatea cu preferințele beneficiarului și cu propria concepție arhitecturală.

            Activitatea arhitectului  Duiliu Marcu poate fi grupată în trei etape:

– etapa arhitecurii  clasice, în care a avut ca model arhitectura pariziană;

– etapa arhitecturii neoromânești, sau brâncovenești;

– etapa arhitectrii moderne.

În perioada  1913-1915, tânărul arhitect, abia reîntors în țară, este angajat într-o lucrare  de unificare a unor construcții existente care vor deveni, ceea ce  azi se numește „Casa Vrăbiescu”, situată pe strada Unirii nr.100. Casa este ușor de identificat. Mergând pe Calea Unirii înspre  Parcul Romanescu,  se trece de fosta Grădină de vară a Cinematografului Patria și se ajunge la intersecția cu strada Simion Bărnuțiu. Este  strada pe care circulă autobuzul spre gară. Casa Vrăbiescu este ultima, pe dreapta, la intersecția cu strada Gheorghe Doja. Ei bine, aici erau deja construite alte clădiri solosite ca așezământ medical. Sarcina  tânărului  arhitect Duiliu Marcu a fost să reunească aceste case într-un proiect unitar. A rezultat un edificiu „în stilul renascentist târziu, cu curte interioară și balconașe.”  Istoria menționează că, în aceiași perioadă,  s-a ocupat și de casa Tudor Mărăscu dar eu nu am reușit să identific această casă.

Se poate spune că în 1916 era încă la începutul carierei. Cu toate acestea, unul dintre specialiștii în beton armat, inginerul Constantin Vasilescu (1870-1944)  îl solicită să-i proiecteze casa din București, situată pe strada Lascăr Catargiu la nr. 54. Cădirea, impunătoare, există și în zilele noastre și adăpostește  Aeroclubul Român.

În Planul de sistematizare a Bucureștiului, elaborat de Primăria Capitalei în 1931,  s-a prevăzut demolarea atelierelor  de locomotive, construite lângă Gara de Nord. În 1936 s-a constituit un colectiv de arhitecți,  coordonat de Duiliu Marcu, care au proiectat „Palatul Administrtaiv CFR”.  Echipa de arhitecți a  avut în vedere  utilitatea construcției și sobrietatea acesteia. La vremea ei a fost cea mai mare clădire administrativă din sud-estul Europei, iar la conceperea ei, Duiliu Marcu, născut la Calafat, a avut un cuvânt depus. Construirea Palatului a început în 1937. În prezent aici funcționează Ministerul Transporturilor.

            Arhitectul Duiliu Marcu a proiectat, în 1937, Palatul Victoria din București care prin fațadă  de 90 m lungime  și prin interioarele sale combină elementele clasice cu concepția geometrică a compoziției.            Duiliu Marcu s-a implicat în toate etapele și detaliile Palatului Victoria. Iată ce spunea istoricul Georgeta Filitti:  „Duiliu Marcu este unul din acei români care a spus în repetate rânduri: suntem prea săraci ca să ne permitem să facem lucrul prost. De pildă, la Clădirea Consiliului de Miniștri a spus foarte clar și ce fel de marmură, și  de unde în Italia trebuie luată și adusă. A desenat lămpile de Murano, lămpi care s-au comandat la Murano, pe urmă altă parte au fost făcute aici. Concepția  unitară asupra clădirii îl face, într-adevăr, unic în spațiul nostru.” Palatul Victoria a fost sediul Ministerului de externe, a Consiliului de Miniștrii, iar acum este sediul Guvernului. Din 2004 este inclus pe Lista monumentelor istorice.

            Deși Hotelul  Athénée Palace fusese construit între 1912-1914,  fiind prima clădire cu structura din beton armat  din București, a fost modernizat în 1937 de arhitectul Duiliu Marcu care a păstrat aspectul special al acestuia, fațadele au fost complet schimbate prin utilizarea arcadelor adâncite. Hotelul a fost prevăzut, atunci, cu cele mai moderne instalații iar reorganizarea holului, a saloanelor de recepție și a sălii de mese i-au asigurat  caracterul funcțional și în zilele noastre.

            Primul local al Bibliotecii Academiei Române  a fost construit în perioada 1926-1928, după planurile arhitectului Gheorghe Balș, iar din 1937 proiectul a fost continuat de Duiliu Marcu care a conceput aripa destinată colecțiilor. Vă reamintesc, stimați ascultători, că sediul Academiei Române este pe Calea Victoriei nr.125, colț cu Bulevardul Dacia, iar accesul la Biblioteca Academiei se face prin Bulevardul Dacia, în apropiere de Calea Griviței.

            Planul de urbanism al Bucureștiului, adoptat în 1935, prevedea resistematizarea Bulevardului Eroilor, care se prelungea până la Palatul Victoria, și  construirea unui edificiu pentru  Școala Superioară de Război, în Dealul Cotroceni. Ansamblul monumental al Academiei Militare,  este bine pus în valoare fiind construit pe câteva terase. Pentru arhitectul Duiliu Marcu, născut la Calafat, a fost o oportunitate de ași pune în valoare  concepția privind  construcțiile publice. Acum instituția,  a cărei construcție a început în 1937, se numește Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.

            Arhitectul Duiliu Marcu, născut la Calafat, ajuns deja celebru, s-a ocupat de proiectarea celei de a doua gări regale din Sinaia. Aceasta a fost construită între 1938 și 1940, la solicitarea Regelui Carol al II-lea, fiind prevăzută și cu o remiză pentru gararea trenului regal.

            Documente demne de încredere spun că   Duiliu Marcu, împreună cu arihtecții Ion Mincu și I.D. Berindei s-a ocupat și de  Casa Poenaru,  din Craiova, situată pe strada Eugeniu Carada nr.10 , în care a funcționat o  vreme, până prin anii 90, Casa de Cultură a Studenților.  Deși în documentele studiate pentru elaborarea acestui episod sunt câteva inadvertențe, pe care sunt dator să le menționez,  amintirea activităților desfășurate  de mine aici, cu studenții, prin   anii  80, mă îmboldesc să vorbesc  despre această clădire. Consideram atunci, prin anii 80, că spațiile generoase  din această clădire pot declanșa creativitatea tinerilor, din orice vremuri. Acum clădirea așteaptă vremuri mai bune.

            Lista clădirilor  proiectate de Duiliu Marcu este lungă, dar mai  trebuie menționate    clădirea Institutului Politehnic din Timișoara și clădirile de locuit de pe   strada Știrbei Vodă, Bulevardul Magheru și Bulevardul Ana Ipătescu din București dar și alte clădiri de locuit din  Sinaia. A elaborat studii de sistematizare  pentru București, Brașov, Buzău, Timișul de Sus, Agigea.

A fost profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”   din 1929 și până în 1953. Membru al Academiei Române din 1955. S-a stins din viața în data de 9 martie 1966 la București.

Georgeta Filitti, istoric îl caracteriza astfel : „Cred că Duiliu Marcu rămâne cel mai reprezentativ arhitect a primei jumătăţi a secolului XX şi prin formaţia lui, şi prin dăruirea cu care a practicat meseria.”

În Craiova, în cartierul „Craiovița Nouă” o stradă poartă numele Arhitect Duiliu Marcu. Deși se numește „Aleea Duiliu Marcu”, este o arteră impunătoare  care face legătura între Strada George Enescu, din zona Catedralei Sf.Ioan Botezătorul, acum în construcție și Bulevardul Oltenia, zona complexului comercial Orizont. Aleea Arhitect Duiliu Marcu asigură accesul spre Școala generală nr. 30 „Mihai Viteazul” și Gradinița nr.40.

Aleea Arhitect Duiliu Marcu,  din cartierul Craiovița Nouă, prevăzută și cu o fântănă arteziană, este o zonă pietonală  cu personalitate din Craiova.

            Ca de obicei, pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea evocată, la finalul acestui episod vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  sa faceți o plimbare prin Craiova, să priviți câteva clădiri și să vă gândiți la arhitecții care le-au construit, arhitecți menționați la începutul acestui episod. Plecați din fața clădirii Universității din Craiova, treceți pe lângă Teatrul Național, Primăria Craiova, Prefectura Olteniei, Hotel Palace,  Restaurantul și Hotelul Minerva, Casa Universitarilor, Casa Vrăbiescu.  Vă reamintesc că aceasta, Casa Vrăbiecu, a fost proiectată de arhitectul Duiliu Marcu în 1913.

            De aici puteți continua plimbarea prin Craiova cu un autobuz electric până în cartierul Craiovița Nouă.  Vă îndemn să faceți o plimbare bine meritată pe Aleea Arhitect Duiliu Marcu. Verdeața și băncile, existente din abundență, vă vor asigura  relaxarea binemeritată.

                  Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Euclid, părintele geometriei

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre învățatul grec Euclid, părintele geometriei.

Fiecare dintre noi îşi aminteşte de vremea când a fost elev. Ne amintim  disciplinele care ne-au plăcut cel mai  mult ,  pe care le legăm de profesorii care le-au predat şi care ne-au impresionat ca dascăli. Nu ne amintim, de regulă, disciplinele pe care nu le-am înţeles. Cred că de geometrie ne amintim aproape toţi, fie că ne-a plăcut , fie că nu am înţeles-o. Îmi amintesc de geometrie  pentru că  această disciplină  m-a  ajutat să transform o propoziţie într-un desen, într-o figură. Nu ştiam atunci, ca elev, cine a fost părintele acestei discipline, cine a fost primul geometru dar am ţinut minte că fiecare demonstraţie  a noastră se termina cu expresia„Quod erat demonstrandum” , adică „ Ceea ce era de demonstrat”. Mai târziu am aflat că aceste cuvinte au fost folosite de părintele geometriei-Euclid, iar geometria lui a fost primul instrument matematic folosit pentru înţelegerea lumii fizice.

Deşi învăţatul grec Euclid  şi-a adus o contribuţie incontestabilă la dezvoltarea ştiinţei, nu există informaţii  directe despre viaţa lui, acestea fiind deduse din opera sa. Se presupune că s-a născut în jurul anului 325 î.Hr. în Damasc, cea mai veche capitală din lume,  acum capitala Siriei, în vremea aceea fiind un ţinut   care aparţinea  imperiului Elen, adică Greciei de azi. Tot în Damasc s-a născut şi celebrul arhitect Apolodor, constructorul podului roman  de la Drobeta Turnu-Severin. Euclid  a trăit în Egipt, în Alexandria, centru de cultură şi în vremea faraonului Ptolomeu I, fiind unul dintre membrii Şcolii de Matematică a Muzeului, aşa cum se numea atunci  Universitatea de azi. Unul dintre  meritele lui Euclid este legat de sistematizarea  cunoştinţelor existente în vremea sa, într-o manieră logică, deductivă şi  unitară  astfel încât ele să poată fi folosite.

            A scris câteva lucrări, dar cea mai  cunoscută se numeşte „Elementele”  care  reprezintă primul instrument matematic pentru înţelegerea lumii fizice .

            Această lucrare  cuprinde 13 cărţi care pot fi grupate în cinci părţi. Prima carte începe cu construirea triunghiului echilateral şi se încheie cu ceea ce numim azi teorema lui Pitagora.

Cărţile a doua, a treia şi a patra  cuprind cercetările efectuate de Euclid  în teoria numerelor unde defineşte numerele perfecte şi numerele prime. Numerele perfecte sunt egale  cu suma divizorilor . Spre exemplu, numărul 6 se obţine ca suma divizorilor săi 1, 2 şi 3, iar numărul 28 ca suma divizorilor săi 1+2+7+14. Trebuie menţionat că Pitagora şi şcoala creată de el  considera că esenţa lumii este exprimată de numere şi a  observat că unele numere, numerele perfecte, se obţin ca suma unor numere naturale consecutive. Numărul 6 se obţine ca suma dintre 1, 2 şi 3, iar numărul perfect 28 ca suma  dintre 1+2+3+4+5+6+7. Meritul lui Euclid este legat de găsirea unei formule pentru calculul  numerelor perfecte, iar această formulă este un bun exemplu  de metodă deductivă: se porneşte de la general şi se ajunge la particular. Filozofii vremii au  considerat că numărul 28  este perfect şi pentru că Luna efectuează o rotaţie completă în jurul Pământului în 28 de zile. Euclid a demonstrat  că există o infinitate de numere prime.

Trebuie să recunoașteți, stimați ascultători, că puțini dintre dumneavoastră știau că luna face o rotație completă în jurul Pământului în 28 de zile, iar această informație este legată de matematică, este legată de numere.

Euclid a  definit punctul :„ acela care nu are părţi sau care nu are nici-o mărime”.

Esenţa cărţilor elaborate de Euclid este dată de postulate sau axiome  din care sunt dezvoltate  467 de teoreme. Vă reamintesc, stimați ascultători, că postulatul este un adevăr fundamental care apare ca evident şi care nu are nevoie să fie demonstrat. Postulatul de definește și ca un enunţ logic considerat ca adevărat fără demonstraţie.

Cel mai important şi cel mai cunoscut  este postulatul cinci  care spune că „ dacă se dă o linie dreaptă A şi un punct în plan, atunci prin acest punct se poate trasa o singură dreaptă B paralelă cu A „ Mulţi matematicieni au încercat să demonstreze acest postulat dar nu au reuşit, dar , aşa cum se întâmplă de multe ori în cercetarea ştiinţifică, cauţi ceva şi obţii…altceva. Importantă este căutarea. Aceste  încercări au condus la geometriile neeuclidiene care au deschis noi orizonturi pentru cunoaşterea ştiinţifice. Asta s-a întâmplat abia în secolul XIX, iar până atunci geometria lui Euclid a stat la baza ingineriei, la baza construcţiilor realizate în această perioadă. Este suficient să amintim un alt postulat :„linia dreaptă este cea mai scurtă distanţă dintre două puncte”.Un alt postulat, ușor de reținut:„ întregul este mai mare decât părțile”.

 Rigoarea construcţiei  logice, alegerea judicioasă a noţiunilor de bază, claritatea demonstraţiilor a făcut din  Elementele lui Euclid un model pentru matematicieni timp de aproape  2.300 de ani, până când doi matematicieni, independent unul de altul au creat geometria  neeuclidiană. Este vorba de  Nikolai Lobacevski, matematician  rus, și Janos Bolyai, matematician maghiar, născut la Cluj în 1802. Vă reamintesc, stimați ascultători că Universitatea din Cluj-Napoca  are patronimul Babeș-Bolyai. Victor Babeș- microbiolog. Janos Bolyai- matematician.

Euclid  a făcut cercetări şi în domeniul opticii , iar rezultatele le-a prezentat în două tratate :Optica şi Catoptrica. El afirmă că :” razele se propagă în linie dreaptă şi se duc la infinit”, şi că „tot ce este vizibil se vede în direcţie rectilinie”. Tot aici a explicat formarea umbrei, obţinerea imaginilor cu ajutorul orificiilor mici, propagarea luminii de către corpuri.

            A mai scris Diviziunea canonului – o lucrare de teorie a muzicii.

Euclid a murit în jurul anului 270 î.Hr.

Numele lui  Euclid a dăinuit în timp şi este folosit în zilele noastre pentru desemna  concursuri şcolare de matematică, proiecte, universităţi, asociaţii  ale bibliotecilor , asociaţii destinate învăţământului, străzi, case pentru înregistrări muzicale. Se cunoaşte un algoritm pentru determinarea  celui mare divizor comun al două numere cunoscute şi care se numeşte „ Algoritmul lui Euclid”, transpus în zilele noastre în programe  scrise în diferite limbaje.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Euclid, părintele geometriei. La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Euclid, o să vă spun câteva „istorii”,  greu de verificat, în care învățatul grec este „eroul pozitiv”.

Se spune că în limba greacă, euclid înseamnă „renumit”.

 Euclid a trăit în vremea lui Ptolomeu I  care i-a cerut lui Euclid să-i arate o metodă  care să-i permită să învețe mai ușor geometria.

Euclid i-a răspuns:  „în geometrie nu există drumuri speciale pentru regi”.

O altă istorie spune că un elev l-a întrebat ce va câștiga el, elevul, dacă învață geometria.

Euclid i-a spus unui servitor:

• Dă-i omului ăsta 3 oboli că el trebuie să câștige bani din ce învață.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea, vă urez toate cele bune!

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ion Ștefan Basgan, inginerul care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  mi-am propus să vă  spun povestea inginerului Ion Ștefan Basgan  care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Extragerea petrolului în țara noastră are istorie, adică este o activitatea practicată de peste 150 de ani iar  românii au contribuit  la dezvoltarea  tehnologiei de extragere și prelucrare a țițeiului.

În 1856, frații Teodor și Marin Mehedințeanu  pun în funcțiune prima rafinările de exploatare industrială a petrolului, la Râfov, lângă Ploiești.

Primul Brevet de invenție, semnat de Alexandru Ioan Cuza în 1865,  se referea la un Rezervor pentru înmagazinarea de păcură.

În 1908, Lazăr Edeleanu a obținut Brevetul de invenție pentru procedeul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Lazăr Edeleanu este considerat  fondatorul petrochimiei în țara noastră.

Prin anii ’25 din secolul trecut,  forarea sondelor pentru extragerea petrolului era în impas. Viteza de forare și adâncimea de forare erau limitate de tehnologia și echipamentele existente la vremea  aceea.  Un român, un inginer român, folosind  teoria sonicității, elaborată de un alt român, a propus o soluție tehnică, brevetată, cu care s-a depășit impasul în forarea sondelor. Este vorba despre inginerul Ion Basgan.

          Ion  Basgan s-a născut la data de 24 iunie 1902 în Focșani, fiind primul dintre cei cinici copii ai  familiei preotului Ștefan  și Maria Basgan, descendentă  și ea dintr-o familie de preoți. A urmat școala primară la Focșani, continuând studiile gimnaziale și liceale la Iași. Din 1920 a urmat cursurile Școlii Superioare de Mine și Metalurgie din Leoben, Austria, pe care le va absolvi în iulie 1925. Se reîntoarce în țară  într-o conjunctură favorabilă,  având în vedere  dezvoltarea  extracției petroliere  dar și prevederile  Legii minelor,  adoptată în 1924,  care prevedea că 75% din personalul companiilor cu capital mixt trebuie să fie românesc. Este angajat ca inginer la Societatea Petrolieră „Steaua Română”.

          Inginerul Ion Basgan s-a implicat, încă de la început, în activitatea de prospectare și extragere a petrolului. Mai întâi s-a documentat, a sistematizat informațiile despre regiunea petroliferă Moreni-Gura Ocniței,  și le-a publicat într-un  articol apărut în Revista Minelor nr.8 din 1926. 

          În 1929 este numit șef al Șantierului Scăioși de pe Valea Teleajenului unde  experimentează utilizarea motoarelor termice pentru forajul rotativ al  sondelor. Deși această soluție a contribuit la creșterea randamentului procesul de forare a sondelor petroliere, viteza de înaintare, viteza de forare era redusă.

          Așadar,  inginerul Ion Basgan, implicat în forarea sondelor petroliere, a identificat câteva  probleme întâlnite în  procesului de forare: viteza redusă de perforare a solului și  adâncimea până la care putea fora gaura de sondă.  Căuta o soluție.

 În 1930 este numit  Director al Șantierului de la Moinești, poziție administrativă care îi permite să  cerceteze și să experimenteze o nouă metodă pentru forarea sondelor, metodă bazată pe teoria sonicității.

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că Teoria sonicității a fost elaborată de Gogu Constantinescu, născut la Craiova, și făcută public în decembrie 1919 și ianuarie 1920  într-o conferință  susținută la București, în localul Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Teoria sonicității se ocupă cu transmiterea puterii mecanice la distanță prin oscilațiile care se propagă în medii continui datorită elasticității acestora. Mulți oameni știu că Gogu Constantinescu a aplicat  Teoria sonicității pentru crearea unui dispozitiv  de tragere cu mitraliera montată pe avioanele cu elice.

          Ion Basgan experimentează aplicarea Teoriei sonicității, adică a transmiterii puterii mecanice, pentru  forajul rotativ al sondelor. Contribuția fundamentală adusă de Ion Basgan constă în combinarea mișcării de rotație  a sapei de forare cu mișcarea de percuție, rezultând mișcarea rotopercutantă, și  transmiterea puterii mecanice pe principiul  sonicității. De altfel,  această combinație este cunoscută  sub numele  de „efectul Basgan”. Prin această metodă, Ion Basgan a revoluționat tehnica forajului.

          A valorificat rezultatele cercetărilor aplicative prin elaborarea Tezei de doctorat cu titlul „Metodă de forare cu sapă rotativă”  și susținerea   ei  la Școala Politehnică din Leoben, în 1933.

 Teza de doctorat, cu o prefață  scrisă de Gogu Constantinescu,  creatorul teoriei sonicității,  a fost publicată în 1934 la Editura „Hans Urban” din Viena. La finalul prefeței, Gogu Constantinescu  nota „O lucrare serioasă și bine gândită într-o direcție care până astăzi a fost cu totul neglijată”. Istoria spune că la susținerea tezei a asistat și ambasadorul României la Viena, Caius  Brediceanu,  cel care, în 1918, a consemnat cele discutate în Sala Unirii de la Alba Iulia. Așadar, un eveniment remarcabil care i-a deschis lui Ion Basgan  noi  oportunități.

Printre aceste oportunități poate fi inclusă participarea sa, ca reprezentant al României, la Primul Congres Mondial de Petrol  din 1933, organizat  la Londra, unde a susținut o comunicare științifică în plenul  întrunirii. De asemenea, a fost numit profesor onorific la Academia de Înalte Studii Comerciale  și Industriale din București, fondată în 1913,  precursoarea   Academiei de Științe Economice  ASE de azi.  Aici, la Academia de Științe Economice,  dr.ing. Ion Basagan, inginerul, a predat cursul „Rentabilitatea întreprinderilor”.

Tot ca o oportunitate rezultată din susținerea Tezei de doctorat poate fi considerată și publicarea  la Moscova a cărții „ Bazele științifice ale Metodelor  Moderne de Foraj”.        

          Ion Basgan a valorificat rezultatele cercetărilor sale brevetând soluțiile tehnice  concepute pentru rezolvarea problemei identificate și aplicate în producție.

          Brevetează soluția în România și obține Brevetul nr. 22789 din 1934 cu titlul „Metodă pentru îmbunătățirea randamentului  și perfecționarea forajului rotativ, prin rotație percutantă și prin amortizarea presiunilor hidrodinamice”.  Depune o Cerere de brevet și în SUA obținând, în 1937,  Brevetul nr. 2103137 „ Instalație  rotativă de forat puțuri”.

          Continuă cercetările și perfecționează soluția inițială obținând, în 1945, Brevetul românesc cu  nr.37743  cu titlul „ Forajul  cu ciocan  Rotary”. În 1967 brevetează  în Franța, SUA, Portugalia și Emiratele Arabe Unite o nouă invenție „Sistem de foraj rotativ și percutant cu frecvențe sonice și  limitarea efectului presiunii arhimedice”,  care permitea  forarea sondelor cu adâncimi de peste 8000 m.

          Ion Basgan,  a scris articole științifice dar a  scris și articole pe teme de  politică economică, de strategie privind dezvoltarea domeniului petrolier. Se poate exemplifica cu articolul „Factori importanți în realizarea unei Politici Naționale  a Petrolului”, publicat în 1936 în Revista „Industrie și Comerț” din 31 martie 1936.

          În același context,  politică economică, poate fi menționata și lucrarea „Politica Petrolului în funcție de situația Exploatărilor și Problema  combustibilului”, lucrare premiată de Academia Română.

 Printre altele, Ion Basgan spunea: „Statul nu a întreprins lucrări de exploatare, iar fondurile destinate prin lege pentru aceasta au fost deturnate altor scopuri”.

Propunerea de premiere a fost făcută de Președintele Academiei Române, geologul Ludovic Mrazec, născut la Craiova și  prezentat într-unul din episoadele acestei emisiuni. Ludovic Mrazec  motiva propunerea astfel: „În ansamblul ei , este o schiță a situațiunii din țară, punându-se în evidență mai ales latura problemei din punct de vedere național”.

Având în vedere conjunctura economică actuală a României,  dezvoltarea industriei în regiunea noastră, trebuie să menționez și articolul „Rolul Statului în Industrializare” publicat în Buletinul AGIR  nr.10 din 1936.

Se ocupă de săparea a zece sonde pentru apă, în Dobrogea, activitate pe care o va continua  după terminarea războiului.

Timpul a trecut, regimul politic s-a schimbat dar specialistul Ion Basgan a rămas un profesionist valoros, implicat în viața comunității ocupând diverse funcții de conducere în domeniul industriei miniere, petroliere sau metalurgie.

Din 1949 până în 1954 a lucrat la Ministerul Agriculturii unde s-a ocupat de proiectarea și executarea forajelor pentru alimentarea cu apă a orașelor din România, iar din 1954 până în 1966 a lucrat la Comitetul de Stat al Apelor, ca Președinte al Comisiei pentru coordonarea forajelor de apă din România. S-a ocupat de forarea a peste 1000 de sonde pentru apă, a ținut conferințe pe tema alimentării cu apă a localităților rurale, a ținut cursuri și a scris  articole pe această temă. A propus o nouă invenție legată de forarea  sondelor petroliere la adâncimi de 15.000 de metri.

În decembrie 1967 finalizează o carte, o monografie dedicată profesorului Dumitrie Leonida.

 Într-un cuvânt, s-a implicat în viața comunității.

Deși activitatea sa profesională și extraprofesională  era folositoare s-au găsit și detractori  care să-l denigreze.

S-a pensionat la data de 1 martie 1968 la vârsta de 66 de ani.

Apoi a dus o luptă „surdă” pentru  primirea drepturilor ce i se cuveneau  prin aplicarea brevetelor  sale atât în țară cât și în străinătate. Dacă în lupta cu adâncimea de forare a sondelor a câștigat,  în lupta cu oamenii pentru obținerea drepturilor legale  nu a avut câștig de cauză.

A întâlnit multe personalități, mulți oameni de seamă din vremea sa. A știut să-și facă prieteni.

S-a stins din viață la data de 18 decembrie 1980, în urma unui infarct.

În data de 10 octombrie 2002, la Muzeul Național al  Petrolului  din Ploiești s-a dezvelit Bustul lui Ion Basgan.

 A primit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România și al Academiei Oamenilor  de Știință din România.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un inventator de talie mondială.

A urmat o școală de inginerie. Ca inginer a identificat o problemă tehnică. Ca inginer și cercetător a căutat o soluție pentru problema tehnică identificată. A verificat soluția tehnică prin aplicare practică. A valorificat soluția tehnică prin brevetare și publicare. A rămas un profesionist recunoscut și util în condițiile schimbării  coordonatelor politice. A cunoscut direct fățărnicia unora. Și-a oferit  oamenilor priceperea profesională.

La finalul acestui episod, pentru completarea  celor spuse de mine, vă recomand să mergeți la Biblioteca Universității din Craiova și să răsfoiți cartea „Ion Basgan, un inventator de geniu”.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din  știință și tehnică.

Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit și o legendă țesută în jurul său.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit în jurul căruia s-a țesut o legendă.

            Vă vorbesc de ceva vreme despre personalități din știință și tehnică. Vă vorbesc despre oameni  care și-au adus o contribuție valoroasă în domeniul științei și tehnicii. Desigur, se poate pune întrebarea  cum se măsoară  valoarea contribuției unui om, cât de mare trebuie să fie această contribuție pentru a fi inclus în categoria „personalități”? Subiectul acesta,  cât de mare trebuie să fie contribuția unui inginer, l-am discutat încă din vremea studenției. L-am urmărit în toate  scrierile mele despre personalități, despre  oameni. Este important ca un om să facă ceva în plus față de ce fac cei din jurul lui. Uneori, ceva în plus poate să însemne să  meargă departe de casă, de locul natal, pentru învățătură de carte pe care, apoi, să o aplice pentru binele neamului său. Un exemplu de asemenea personalitate poate fi inginerul Gheorghe  Pănculescu.

            Gheorghe Pănculescu, fiul lui Ghiță și al Nastasiei Panca,  s-a născut la data de 10 aprilie 1844 în Vălenii de Munte din actualul județ Prahova care, la vremea aceea, făcea parte din Plaiul Teleajen.  Rămâne orfan de tată, de timpuriu, și se mută la București la o mătușă din partea tatălui. Aici, la București, a absolvit  gimnaziul  Gheorghe Lazăr,  iar documentele consemnează rezultate foarte bune la învățătură. Încă de la vârsta de 14 ani s-a simțit atras de desen, în arhive păstrându-se câteva desene cu elemente florale arhitecturale.

            În 1867, când avea 23 de ani, s-a înscris la Școala Politehnică din Zürich. S-au păstrat documente din această perioadă, respectiv foaia matricolă, din care  se pot extrage informații utile despre implicarea lui Gheorghe Pănculescu  în procesul de  pregătire. Din lista disciplinelor rezultă că în acei ani, 1867-1869, elevii școlilor politehnice audiau și cursuri de cultură generală printre care istoria literaturii, istoria renașterii, economie politică.

            Cred că este momentul potrivit să subliniez importanța culturii generale pentru un om.

Cultura generală formează capacitatea de a comunica eficient, de a emite și de a înțelege  mesajele transmise prin mijlocele scrise sau audiovizuale. Cultura generală îi permite unui om să discearnă valorile, îi asigură unui om  capacitatea de a înțelege lumea în care trăiește.

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În 1869 se mută la Școala Politehnică din München unde studiază încă patru ani, până în 10 august  1873. A studiat teoria construcțiilor, teoria materialelor pentru construcții, geodezie. Iată cum era caracterizat, la finalul studiilor, de către directorul școlii: „La absolvire s-a dovedit că Gheorghe Pănculescu a corespuns la toate cerințele printr-o conduită corespunzătoare și  pentru acumulările și progresele realizate la obiectele de studii a obținut notele menționate în anexă”

            După terminarea studiilor, în 1873, Gheorghe Pănculescu se întoarce în țară. Diferența între cele învățate la Școala Politehnică din Zürich și nivelul tehnologic din țară era foarte mare. Diferența dintre rigoarea tehnologică deprinsă la Școala Politehnică din München și  munca manuală practicată în țară era descurajantă. Gheorghe Pănculescu, însă, nu s-a descurajat.

            Este locul să menționez, stimați ascultători,  că învățământul ingineresc din țara noastră a început la 1 octombrie 1864 prin înființarea „Școlii de Ponți, Șosele, Mine și Arhitectură” printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Importanța acestei școli începe să crească  din 1881, după  numirea  ca Director a inginerului Ion Gheorghe Duca, care a introdus exigența și disciplina în  activitatea școlii.

            Este potrivit să menționez, stimați ascultători, pentru a avea o imagine asupra nivelului tehnologic din țară că, între 1800 și 1882, majoritatea țărilor europene adoptaseră Legi în domeniul invențiilor. În Principatele Române, Legea invențiilor a fost adoptată abia în 1906, după lungi discuții asupra Proiectelor de Lege din 1860, 1861,1865, 1873, 1880 și 1885. Așadar …boală veche!

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În data de  11 iunie 1874 s-a angajat la Ministerul Lucrărilor Publice ca inginer la Circumscripția a IV-a  de poduri și șosele unde  a lucrat până la data de 17 martie 1883, adică  timp de nouă ani, cu o scurtă detașare la serviciul poduri de fier. Din documentele existente rezultă că din 17 martie 1883 până în 17 mai 1886 a fost șef de secție la lucrări de căi ferate.

A funcționat și inginer diriginte de șantier în portul Galați până în 1892. Pentru scurt timp s-a ocupat și de o cale ferată pe valea Topologului din Argeș.  Șeful lui Gheorghe Pănculescu a scris următorul Raport: „Cu  această ocasiune, am constatu că inginerul Gheorghe Pănculescu are toată aptitudinea cerută pentru o asemenea lucrare”. Așadar, o recunoaștere a competenței inginerului Pănculescu în domeniul construcției căilor ferate.

            Este locul să menționez, stimați ascultători, că în Europa construirea căilor ferate  era în toi. La 15 septembrie 1830 s-a inaugurat, în Anglia, prima cale ferată din lume. Și pe teritoriul actual al României se construiseră și se foloseau căile ferate. Amintesc  calea ferată Oravița- Baziaș, inaugurată la data de 20 august 1854. La 4 octombrie 1860 a fost inaugurată linia ferată Cernavodă-Constanța. De asemenea, calea ferată București-Giurgiu se dăduse în funcțiune  la 26 august 1869. La 13 septembrie 1872s-a deschis oficial linia Pitești-București-Buzău-Galați-Tecuci-Roman-Suceava, iar la 9 mai 1878 s-a inaugurat  calea ferată București- Pitești-Craiova- Vârciorova, lângă Orșova.

            Timp de șapte ani, între 1872 și 1879 au avut loc  dezbateri politice aprinse  despre construirea unei căi ferate de  la Ploiești la Predeal care să asigure legătură   Principatelor Române cu Austria. Prin 1874 s-a semnat o Convenție prin care România se angaja să construiască o cale ferată de la Ploiești la Predeal, iar Austria se angaja să construiască linia de la Brașov la Predeal.

            În sfârșit, lucrările la calea ferată Ploiești-Predeal au început la data de 1 martie 1876.

Lucrările fuseseră concesionate unei firme străine. După cinci luni, la începutul lunii septembrie, fuseseră construiți 13 km, de la Ploiești la Buda.  Apoi vremea rea, Războiul de Independență din 1877-1878, alte dificultățile legate de constructor au impus sistarea lucrărilor. La 1 martie 1878 sunt reluate. Podurile au fost proiectate de inginerul francez Emile Nouguier, colaborator al vestitului constructor Gustav Eiffel.

Pentru verificarea calității lucrărilor s-a făcut apel, ca și în zilele noastre, la experți străini printre care și profesorul Karl Culman de la Școala Politehnică din Zürich. Se poate presupune că Gheorghe Pănculescu și Karl Culman se cunoșteau din perioada în care românul fusese student  la Zürich.

Legenda spune că în perioada 1878-1879, celebrul inginer francez Gustav Eiffel, în timp ce inspecta porțiunea de cale ferată construit de francezi ar fi întâlnit un tânăr care  monta, care prefabrica, un segment  de cale ferată  pe care apoi îl monta pe terasamentul final. Deși un istoric-cercetător s-a documentat pe această temă, nu a reușit să găsească documente credibile care să confirme ipoteza acest tânăr a fost Gheorghe Pănculescu. Totuși, trebuie să admitem că toate legendele sunt frumoase, (pe mine mă fascinează) și se bazează pe elemente concrete, verificabile.

Există documente care atestă că inginerul francez Gustav Eiffel a construit, în 1882, Hotelul Traian din Iași. Există documente care atestă că inginerul român Gheorghe Pănculescu, alături de alți ingineri români, a participat la construirea acestui hotel.

Exită documente care atestă că Gheorghe Pănculescu a fost invitat, în data de 20 iunie 1883, la inaugurarea  liniei ferate Râmnic-Petra-Corabia-Ocnele Mari.

Se menționează și Decretul Regal nr.1533 din 10 mai 1884, prin care Direcția Generală a Căilor Ferate  din România îl avanasează ca „Inginer Ordinat clasa I-a”. Aceste documente demonstrează legătura inginerului  Gheorghe Pănculescu cu construcția de căi ferate dar și recunoașterea contribuțiilor sale în acest domeniu.

Există documente, din 1886, care  atestă numirea ca diriginte de șantier al Portului Galați și al  șoselei din Zimnicea-Port, respectiv din 1900  care confirmă participarea la construcția farului din Tuzla, alături de Anghel Saligny, cu zece ani tânăr decât Gheorghe Pănculescu. Farul din Tuzla este cel mai vechi far funcțional din România.

S-a căsătorit cu Maria Fotiade. A avut doi copii, doi băieți: Alexandru și Tudorel. Documentele legate de Gheorghe Pănculescu au fost  păstrate de  fiul lui Tudorel, Theodor Marian Pănculescu, născut în 1948.

 A decedat la data de 1 iunie 1924 și este înmormântat în Cimitirul Bellu din București. Menționez că testamentul era semnat „Gheorghe Pănculescu, inginer pensionar”

Din 2004, Școala de Arte și Meserii din Vălenii de Munte poartă numele „ Ing.Gheorghe Pănculescu”.

Va reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” are și un rol educativ. De aceea, în acest episod, am folosit de mai multe ori  sintagma „Există documente”, pe care le-am și menționat, ca să fiu credibil. Multe dintre documentele despre inginerul Gheorghe Pănculescu au fost păstrate de către membrii familiei. Ei bine, în perioada pe care o traversăm, există riscul să apară o „criză a documentelor”, inclusiv a documentelor legate de instituții, legate de școli. Fiecare dintre noi are datoria să „conserve documente” legate de oameni, legate de oamenii de lângă noi. Oamenii de lângă noi sunt importanți. Oamenii obișnuiți sunt importanți. Oamenii sunt importanți.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Iulian Popescu, părintele școlii de mecanisme de la Facultatea de Mecanică din Craiova.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  mă gândii să tăinim, să tăifăsuim despre Iulian Popescu, părintele școlii de mecanisme de la Facultatea de Mecanică din Craiova.

            În 5 aprilie 1947  a fost votată Legea nr.138 pentru înființarea și organizarea Universității din Craiova și Eforiei ei cu patru facultăți: Facultatea de Medicină uană, Facultatea de Medicină Veterinară, Facultatea de Științe Economice, Facultatea de Agronomie.În 1948 își începe activitatea numai Facultatea de Agronomie. În 7 iulie 1951 este înființat Instittul de Mașini și Aparate Electrice din Craiova. La 1 octombrie 1959 s-a înființat la Craiova „Institutul Pedagogic de 3 ani”. În septembrie 1966 și-a început activitatea Universitatea din Craiova cu șapte facultăți. În iunie 1977 a fost înființată cea de a opta  facultate, Facultatea de Mecanică a Universității din Craiova. Unul dintre cei care  au contribuit la această  dezvoltare a învățământului tehnic ingineresc din Craiova a fost și prof.dr.ing.Iulian Popescu.

              Iulian Popescu s-a născut la data de 24 august 1939 în comuna Licurici, situată pe drumul care face legătura dintre Stoina și Târgu Cărbunești. Primii ani de școală, școala primară cum se spune, i-a  urmat în comuna natală, între 1947 și 1951. Apoi, între 1951 și 1953 a urmat școala elementară din Târgu Cărbunești,  oraș situat la 13 km de Licurici. În 1953 s-a înscris la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, oraș situat mai la nord de Licurici, la o distanță  de 40 km.

            În 1956, cu Diploma de maturitate în buzunar, încrezător în forțele lui, pleacă tot spre nord. Pleacă cu trenul pe calea ferată inaugurată cu doar  8 ani înainte, la 31 octombrie 1948. Ajunge la  Cluj și se înscrie la Facultatea de mecanică a Institutului Politehnic, secția „Tehnologia Construcțiilor de Mașini” TCM. În 1961 obține diploma de inginer și este repartizat la Uzina Electroputere din Craiova, înființată și ea cu 12 ani înainte, respectiv la 1 septembrie 1949. Așadar, o perioadă de avânt pentru industria electrotehnică din Craiova.

            Și-a început activitatea de inginer tehnolog la Fabrica de aparataj. Pentru că fabrica era la  început, ca și celelalte fabrici de altfel, a participat la proiectarea noii fabrici, s-a ocupat de achiziționarea utilajelor necesare printre care mașini unelte automate. Tânăr cu inițiativă s-a implicat în tot ce  a însemnat montarea acestora, punerea lor în funcțiune dar și adaptarea tehnologiilor de fabricație la materialele specifice unei fabrici de aparataj electric.

Iată ce spunea Iulian Popescu despre această perioadă:„ Nu puteam să mă rezum, doar la activitatea ce-mi revenea, în calitatea mea de inginer tehnolog. Simțeam că  pot mult mai mult,că pot să-mi aduc contribuția la dezvoltarea fabricii, care se conturase ca o unitate de prestigiu în industria românească a anilor 1960. Așa se face, că am fost unul din cei ce au participat la proiectarea noii fabrici „Aparataj”, dar și la înzestrarea acesteia cu mașini  unelte, pe care le-am pus în funcțiune. Pe măsură ce căpătam experiență, și-mi lărgeam aria cunoștințelor, simțeam nevoia de a le face cunoscute și confraților. Am început să scriu articole de specialitate și chiar cărți, pe care le-am publicat și care mi-au fost de un real avantaj, la înscrierea mea la doctorat”.

Menționez cartea „Folosirea rațională a tarozilor și filierelor”, publicată la Editura Tehnică din București în 1966, sau „Așchierea aliajelor de aluminiu”, publicată în 1974.

            Într-adevăr, în perioada anilor ’60  industria avea nevoie de specialiști. Unii dintre tinerii foarte capabili erau trimiși să se specializeze prin doctorat  în țările socialiste Polonia, Ungaria sau Uniunea Sovietică, iar alții erau încurajați să se înscrie la puținii conducători din România. Printre aceștia s-a numărat și Iulian Popescu.

            Concursul de admitere la doctorat la Institutul Politehnic  din București a fost foarte selectiv dar pregătirea din facultate,  experiența dobândită în cei câțiva ani de activitate intensă la  Electroputere, lucrările științifice elaborate deja au fost convingătoare pentru  renumitul profesor Emil Botez, care i-a fost conducător de doctorat. La această reușită a contat și activitatea didactică desfășurată la Facultatea de electrotehnică din Craiova, înființată în 1966, unde, din 1968 a predat disciplina de „Mecanisme și organe de mașini”.

Împreună cu conducătorul  de doctorat, profesorul Emil Botez, au convenit ca tema tezei, „Contribuții la stabilirea tehnologiei optime de prelucrare a aliajelor de aluminiu pe strunguri automate” să fie legată de activitatea de la Electroputere. Așa se face că în câțiva ani, mai precis în 1970, a reușit  obțină titlul de doctor inginer.

            În 1972 a ocupat postul de conferențiar, iar în 1978 postul de profesor universitar.

Anii ’70 au fost ani de dezvoltarea  a industriei din Craiova, inclusiv componenta mecanică a acesteia. În acest context, ca rezultat al preocupărilor mai multor personalități din Craiova, în data de 12 iunie 1977, a fost înființată Facultatea de Mecanică, ce-a de a opta facultate la Universității din Craiova, la vremea aceea. Iulian Popescu a fost primul decan și a condus facultatea  de la înființare până în 1981. S-a implicat consistent în activitatea administrativă a Universității din Craiova atâta ca  decan cât și ca secretar științific la Senatului Universității.

S-a ocupat direct de organizarea mai multor  labaratore didactice și de cercetare printre care laboratorul de Mecanisme și laboratorul de Mașini unelte speciale. Îndrăgostit de cărți, a acordat o atenție specială organizării bibliotecii. De altfel, în ultima parte a vieții, mai precis în iunie 2019,  a donat facultății întreaga bibliotecă  personală, cărțile fiind grupate într-un spațiu special  cunoscut sub numele „Biblioteca Iulian Popescu”. Se spune că toate cărțile donate, puse una lângă alta, se înșiră pe o lungime de 60 de metri. Lista conține 959 de publicații din domeniile  tehnică, istorie, matematică, fizică, literature, romane. Printre acestea sunt și cele pe care le-a scris, ca autor, Iulian Popescu.

            Din 1990 a obținut calitatea de conducător de doctorat. Trebuie spus că, în această direcție, a coordonat mai multe teze de doctorat cu subiecte din domeniul mecanismelor  echivalente biomecanismelor, inspirate din viața de zi cu zi, cum ar fi: mecanisme de insecte, mecanisme de deplasare prin târâre, sisteme de prindere din lumea vie, mecanisme pășitoare inspirate din lumea vie. Rezultatele oținute  s-au aplicat în domeniul roboticii, unul dintre doctoranzii domniei sale fiind, în prezent, un reputat specialist în roboții utilizați de către medici  în operații oftalmologice  delicate.

            Pentru activitatea desfășurată a primit numeroase dovezi de recunoaștere din partea comunității. Amintesc titlul de profesor universitar  emerit, în 1997, Ordinul „Meritul științific clasa a III-a” în 1979, Ordinul „Meritul pentru învățământ în grad de comandor”, în 2004.

            Un amfiteatru  din clădirea Facultății de Mecanică poartă numele „Iulian Popescu”.

            A fost primit în Academia de Științe Tehnice din  România,  ca membru corespondent, în 1999, respectiv ca membru titular în 2012.

             A publicat peste 300 articole ştiinţifice în reviste de specialitate sau în volumele unor simpozioane naţionale şi internaţionale, din ţară şi din străinătate, a susţinut lucrări ştiinţifice la diferite manifestării ştiinţifice, a ţinut numeroase expuneri la radio şi a avut multe contracte de cercetare ştiinţifică. A publicat 47 cărţi, tratate, cursuri universitare, îndrumare de laborator şi de proiect. Trebuie să menționez, stimați ascultători, monografia „Proiectarea mecanismeleor”, care are aproape 600 de pagini, publicată în 1977 la Editura Scrisul Românesc din Craiova.

            A avut o activitate remarcabilă în domeniul istoriei tehnicii concretizată prin  cartea „Mecanisme ingenioase folosite de-a lungul timpului în tehnica populară  românească”, publicată la Editura Tehnică din București, în 1983, prin elaborarea celor șase volume ale   cărții „Din istoria tehnicii” , publicată în 2002, la Editura „Sitech”  di Craiova, dar și prin participarea la acțiunile  Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, Filiala Dolj.

            În ultimii ani a  scris, într-un stil inedit,  îmbinând ficțiunea cu documentarea științifică, peste 40 de romane în care a îmbinat ficțiunea. Iată câteva titluri: Un gorjean pe corabia lui Columb, Surghinuit la o mânăstire … de maici, Un gorjean în Vestul Sălbatic.

            S-a stins din viață la data 9 mai 2024, în Craiova. Este înmormântat în cimitirul din satul natal, Licurici, din județul Gorj.

            Așadar, stimați ascultători, azi vă povestii despre Iulian Popescu, născut în Licurici, Gorj, care și-a dedicat o bună parte din  activitate  dezvoltării învățământului  tehnic ingineresc din Craiova.

            În partea finală a  acestui episod vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe Calea București, până la monumentala  clădire în care funcționează în prezent Facultatea de Mecanică.

            Clădirea a fost construită între 1898 și 1901 pentru Școala  Normală de Învățători condusă, la vremea aceea de Ștefan Velovan.  Bustul acestuia, realizat de către Anghel Chiciu, absovent al Școlii de Arte și Meserii din Craiova, a fost amplasat aici la data de 8 mai 1938.Școala normală a funcționat aici până în 1959 când s-a înființat Institutul Pedagogic din Craiova. Această instituție, destinată pregătirii profesorilor pentru învățământul gimnazial, a funcționat atât în clădirea Școlii normale cât și în noua clădire, special construită.

            În 1977 localul, afectat de cutremur, a fost consolidat, cu participarea cadrelor didactice și studenților de la Universitatea din Craiova, și repartizat Facultății de Mecanică. Între timp s-au construit aici multe spații destinate învățământului universitar din Craiova dar și-a păstrat noblețea  dată de destinația inițială: școală dătătoare de lumină.

            Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Paul Cernea, organizatorul Clinicii de Oftalmologie din Craiova

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Paul Cernea,organizatorul Clinicii de Oftalmologie din Craiova.

Când descriem o persoană menționăm culoarea ochilor: căprui, albaștri, verzi sau negri.

Oamenii au  născocit legende despre  culoarea ochilor. Alți oameni, pasionați de statistică, au asociat culoarea ochilor cu aptitudinile cu înclinațiile  unei persoane. Unii afirmă că persoanele cu ochi căprui sunt romantice, persoanele cu ochi albaștri nu sunt foarte dinamici, persoanele cu ochii verzi știu să se bucure de orice moment al vieții,  iar  persoanele cu ochii negrii își asumă  riscurile vieții. Desigur, sunt statistici! Inclusiv perceperea culorii este relativă!

            Dar și medicii, oftalmologii au făcut studii de specialitate și au publicat  articole, au publicat cărți dedicate ochiului, dedicate modului în care sunt „văzute” culorile. Unul dintre acești medici a fost Paul Cernea.

            Paul Cernea s-a  născut la data de 20 septembrie 1926, în comuna Cristești, din județul Botoșani. Localitatea, situată la 10-12 km  sud de Botoșani, are istorie dacă ținem seama că este menționată încă de pe la 1600.

            Tată său, originar  din Oltenia, din Apele Vii, care la vremea aceea  aparținea de județul Romanați, era tehnician agronom.  Supraviețuitor al luptelor de la Mărășești,  a primit 5 ha de pământ și a rămas în Moldova. Mama sa,  originară din Preuțești, aproape de Fălticeni,  era descendentă  din neam de preoți. Paul Cernea,  a fost singurul băiat din cei patru  copii ai familiei Cernea: Viorica, Georgeta, Paul și Lucia.

A urmat școala primară în comuna natală. La 1 septembrie 1936   devine elev la Liceul „August Treboniu Laurian” din Botoșani, locuind la internat. Mai târziu, Paul Cernea  recunoștea că viața la internat l-a învățat să fie ordonat, punctual, modest și conciliant. I-a rămas întipărită în amintire  biblioteca liceului cu zeci de mii de volume  de autori români și străini. I-au rămas întipărite în minte greutățile războiului.  Exodul polonezilor, a căror țară a fost invadată în 1939. Dictatul de la Viena prin care România cedează o parte din Ardeal. Soldații  din Regimentul 37 Infanterie  Botoșani reveniți acasă pentru refacere. Retragerea nemților. Venirea rușilor. Drumul de bejenie din Moldova până în Oltenia, la Apele Vii. Fiecare are rădăcinile  lui.

În vremurile tulburi  din 1944-1945, continuă liceul la Deva, la Liceul Decebal din Deva dar, în final, în 1945 a susținut examenul de bacalaureat la Botoșani.

După  mulți ani Paul Cernea nota:„Privind  înapoi, după jumătate de secol, constat ce rol important l-au avut în țara  noastră familia, mediul social în care a crescut și liceul în educarea și formarea generațiilor  din acea vreme. Prin corectitudinea profesorilor și exemplul lor de înaltă ținută morală și intelectuală, liceul a reușit să modeleze și să formeze personalități de valoare”.

În  octombrie 1945 a susținut examenul de admitere la Facultatea de Medicină din Iași. În 1948, ca student în anul IV, face primii pași în spital. Iată ce spunea Paul Cernea despre această perioadă: „Efectuarea cu succes a unor activități practice- un pansament, injecții și transfuzii, aplicarea unui aparat gipsat- erau tot atâtea lucruri noi. Participarea în echipa operatorie, mici intervenții chirurgicael, participarea la ședințe de referate ale clinicii și la redactarea unor lucrări științifice rămânea adânc întipărite  în amintirea viitorului medic”.

A absolvit Facultatea de Medicină  din Iași în 1951 fiind repartizat ca preparator la Clinica de  Oftalmologie a Spitalului Sf. Spiridon din Iași unde a funcționat până în 1956.

            În 1957 s-a înscris la doctorat, la Cluj, avându-l coordonator pe profesorul Ion Păcurariu, reușind să-și susțină Teza în științe medicale în 1961. În același an, 1961, a ocupat, prin concurs, postul de medic primar  la secția de  Oftalmologie a Spitalului  CFR din Iași, preluând  și postul de director  al Spitalului.

            Și-a început  activitatea didactică în 1970, ca șef de lucrări (lector)  la Institutul de Medicină și Farmacie in Iași. De fapt, așa cum este deja statuat în învățământul medical, și-a continuat activitatea în spital, secția  de Oftalmologie devenind Clinică universitară.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că   în 1947  s-a promulgat Legea  138 prin care era înființată Universitatea din Craiova cu   patru Facultăți, printre care și Facultatea de Medicină umană . Totuși a funcționat numai Facultatea de Agronomie respectiv Institutul Agronomic  din Craiova. În 1966 se înființează, aș putea spune că se reînființează Universitatea din Craiova care va include, din 1970, Facultatea de Medicină.

            Dar să revenim la Paul Cernea care, din 1975, vine la Craiova, la Facultatea de Medicină, pe post de conferențiar, apoi profesor universitar până în 1996 când, prin pensionare, devine profesor consultant.

            Ca medic, a făcut dovada  empatiei cu pacienții săi. Iată ce povestea, peste ani,  despre o operație făcută în primii ani de activitate: „ O fetiță de 4 ani din Dorohoi, când eram la Iași, este adusă de mama sa pentru operație de strabism. Îmi aduc aminte, și acum, că era ziua de 1 mai, iar eu mergeam mereu la spital să văd cum evoluează infecția oculară. După două zile totul a intrat în normal. Am revăzut fetița după mai mulți ani, cu poziția bună  a ochilor și fără sechele. În prezent este căsătorită și are și ea copii. Dar eu cred că în acea săptămână am îmbătrânit cu 10 ani”

            Activitatea științifică a fost o preocupare permanentă, abordând o tematică variată care cuprinde afecțiuni și malformații  oculare congenitale, discromatopsii congenitale, glaucom, afecțiuni  vasculare retiniene. Rezultatele obținute au fost prezentate la manifestări științifice de profil  organizate în  Franța, Germania, Elveția, Italia.

            Așa cum se întâmplă în mod obișnuit în activitatea de cercetare, rezultatele comunicate  la manifestări științifice, publicate în reviste, îmbunătățite prin  confruntările cu specialiștii  din domeniul oftalmologiei, au fost reunite în câteva cărți de referință. Amintesc  prima carte publicată de profesorl Paul Cernea, intitulată „Explorări funcționale în oftalmologie”, publicată în 1975, la Editura Junimea din Iași, în colaborarea cu doamna dr. Florica Ignat. În 1977 a publicat  la Editura Scrisul românesc din Craiova, volumul „Vederea culorilor”, apoi Glaucomul, Editura Medicală 1979.  Ca o încununare a  acestei activități, în 1997 a publicat la Editura Medicală, în colaborare cu toate clinicile din țară, „Tratat de oftalmologie”.

            Profesorul Paul Cernea a fost un specialist în oftalmologie dar a fost și un om de cultură. De altfel  domnia sa afirma: „ Nu există o infirmitate mai mare spirituală decât lipsa de cultură umanistă la un medic”. Se pot aduce  multe dovezi  pentru a documenta că a fost un om de cultură. Mă rezum  la două cărți scrise de domnia sa: „ Personalități ale oftalmologiei”, publicată la Editura Medicală Universitară în anul 2000,  și cartea autobiografică „ Viața de oculist” publicată la Editura EBOS Soft din Craiova în 1998.

Ca recunoaștere a valorii domniei sale,  în 1992,  profesorul Paul Cernea  a fost ales Membru titular al Academiei de Științe Medicale din  România. La trecerea în neființă, petrecută în 20 iunie 2013, Academia de Științe Medicale din România a publicat un necrolog în care  spunea: A condus şi organizat Clinica Oftalmologică din Craiova, aceasta fiind un centru de referinţă a oftalmologiei româneşti. Cu grijă de părinte a insuflat fiecărui rezident curajul de a ţine un bisturiu în mână şi de a lua cea mai bună decizie. Cu înţelepciunea unui dascăl a contribuit esenţial la formarea a numeroase generaţii de tineri specialişti oftalmologi pe care i-a antrenat şi stimulat în munca de cercetare ştiinţifică. A coordonat şi susţinut Revista de Oftalmologie, ridicându-i prestigiul științific”

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este  ca , prin exemple concrete,  să contribuie la formarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. Exemplul de azi a fost oftalmologul Paul Cernea.

          La finalul acestui episod, pentru  consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi, vă recomand  ca într-o zi să mergeți la Biblioteca Aristia și Alexandru Aman, să împrumutați cartea  „Viața de oculist”, scrisă de Paul Cernea, să vă așezați pe o bancă în fața Casei Memoriale „ Elena Farago” , născută și ea în Moldova, la Bârlad, venită la Craiova ca și Paul Cernea. Citiți din cartea „ Viața de oculist”, scrisă de Paul Cernea. Încercați să vă  aduceți în minte  dulcele grai moldovenesc.

            Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Abert Einstein și teoria relativității

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Albert Einstein și

 teoria  relativității.

În această perioadă aproape toată lumea vorbeşte despre criză, despre criza economică. Se scrie mult despre ciză. Se scot la iveală teorii, se scot la iveală asemănări dintre perioada actuală şi   alte perioade de criză. Se aduc în actualitate opinii despre criză  ale unor oameni celebrii. Zilele trecute am participat la o întrunire pe tema invenţiilor. În acest context i s-a atribuit lui Albert Einstein, descoperitor al teoriei relativitãţii şi întemeietorul fizicii moderne,   afirmaţia că „ în perioadele de  criză  se nasc  invenţiile, descoperirile şi marile strategii”. Am vrut să verific afirmaţia şi am recitit o culegere de texte  scrise de Albert Einstein, începând cu 1914  şi reunite în volumul „Cum văd eu lumea. Teoria relativităţii pe înţelesul tuturor”, publicată la Editura Humanitas în anul 2000. Am găsit, printre altele, şi  următorul pasaj, de o asemenea profunzime încât este actual şi azi. Iată ce spunea Einstein prin anii ’30 : „Şcoala  a fost întotdeauna mijlocul cel mai important pentru transferarea comorilor tradiţiei de la o generaţie la cea următoare .Lucrul acesta este şi mai adevărat astăzi decât în trecut, deoarece prin dezvoltarea modernă a vieţii economice, rolul familiei de purtător al tradiţiei şi al educaţiei a slăbit. Viaţa şi sănătatea societăţii umane depind astfel de şcoală într-o măsură şi mai mare decât în trecut”. Iată, pe scurt, câteva repere din viaţa lui Albert Einstein.

Albert Einstein s-a născut la  data de 14 martie 1879  în oraşul   Ulm din Germania.

Istoria spune că până la trei ani nu a scos nici-un cuvânt. Părinţii erau îngrijoraţi. Spre bucuria şi uimirea lor, într-o zi a început să vorbească cu fluenţa şi  vocabularul unui adult. A  acumulat, a analizat şi …a comunicat. Aşa a făcut toată viaţa. La vârsta de   11 ani  a început să frecventeze un gimnaziu din München. În 1896 s-a înscris la  Politehnica din Zürich-Elveţia, una dintre şcolile de elită de la vremea aceea,  pentru a obţine diploma de profesor de fizică. Îi plăcea mai mult partea experimentală a activităţii didactice şi de aceea îşi petrecea multe ore în laborator. Istoria spune că  îşi dorea să continue activitatea în laboratoarele Politehnicii, ca asistent  universitar, dar din cauza antipatiei pe care i-o purta un profesor, speranţele i-au fost năruite. S-a angajat ca profesor la un gimnaziu, preda în particular la domiciliu şi publica teorii originale în reviste ştiinţifice. Deşi ideile pe care le formula erau inedite ele au trecut neobservate. În vremea aceea se întreba : „Cum ar fi dacă am putea să controlăm lumina şi să călătorim prin intermediul acesteia?”. La un an după absolvirea facultăţii şi-a prezentat teza de doctorat dar profesorii examinatori  nu numai că nu au fost impresionaţi de subiect, dar nici nu i-au acordat  diploma în baza căreia ar fi putut profesa. Printr-o cunoştinţă obţine, începând cu anul 1902 , un post de funcţionar la  Oficiul Elveţian pentru Brevete. Se  presupune că analiza şi clarificarea utilizărilor  pentru diverse dispozitive i-a stimulat preocupările legate de spaţiu şi timp. A lucrat aici doi ani. Deşi avea o mulţime de idei, nu găsea un laborator în care să îşi verifice  teoriile. În aceste condiţii a fost nevoit să dezvolte o metodă proprie pe care a numit-o “ experiment teoretic”. Istoria spune că la întrebarea „unde se află laboratorul tău ?” deschidea sertarul unde era un stilou  şi hârtie şi spunea: „pentru experimentul teoretic, singurele lucruri  de care ai nevoie  sunt un stilou şi o foaie de hârtie”. În 1905, într-o perioadă de 100 de zile, a publicat trei articole, din domenii diferite dar  de o importanţă  revoluţionră pentru ştiinţă. Cel de al treilea  „Despre electrodinamica corpurilor în mişcare” a reprezentat prima formulare a  ceeace s-a numit ulterior teoria restrânsă a relativităţii. Relativitatea explica faptul că „masa  m a unui corp este o măsură a conţinutului său energetic”  dacă  este multiplicată cu viteza luminii c ridicată la pătrat, adică E=mc². Lumea ştiinţifică a rămas indiferentă. Doar după ce Max Planck, care enunţase deja teoria revoluţionară a cuantelor, l-a invitat pe Einstein la Universitatea din Berlin, comunitatea ştiinţifică a reacţionat şi şi-a arătat uimirea: un examinator de invenţii,  de doar  26 de ani, necunoscut, fără titluri ştiinţifice  nu poate formula o teorie revoluţionară! A rămas în continuare examinator la Oficiul de Brevete din Zürich. După patru ani, în 1909, a obţinut un post de profesor la Universitatea din Zürich. Abia în 1919, în timpul unei eclipse totale de Soare, observaţiile  astronomului Sir Arthur Eddignton, au confirmat teoriile lui Einstein privind  relativitatea timpului şi deformarea spaţiului. Puţini au înţeles teoria relativităţii deşi, la vremea respectivă, subiectul era „ monden”. Se fabricau  ciocolate şi pişcoturi „deformate”. Se spune că la o recepţie o participantă l-a întrebat :

• „Domnule Einstein, cum  v-a venit ideea asta nemaipomenită a relativităţii?

 Einstein a răspuns:

• „ Păi, unii oameni se gândesc şi la lucrurile simple!”

La o altă recepţie explica  relativitatea  astfel:

•  „Când stai lângă o fată drăguţă două ore, ele par  două minute. Când stai pe o plită încinsă două  minute , ele par să fie două ore . Aceasta este relativitatea”.

Deşi Einstein este cunoscut pentru teoria  relativităţii, el a primit Premiul Nobel în 1921  pentru contribuţia sa în teoria cuantică, cuprinsă în cel de al doilea articol scris în 1905. Vestea i-a fost adusă în timpul călătoriei de reîntoarcere din Japonia spre America.  Istoria  spune că nu  s-a bucurat   foarte exploziv. Se aştepta ca premiul să-i fie acordat pentru teoria relativităţii!

Faima l-a implicat şi în demersul pe lângă preşedintele Franklin Roosevelt de a grăbi construirea bombei atomice. Mai mulți fizicieni i-au trimis o scrisoare prin care își exprimau îngijorarea că Germania  nazistă  va finaliza cercetărilor privind fabricarea bombei nucleare. Îi cereau  să  intervină pe lângă președintele  Franklin Roosevelt, pentru accelerarea cercetărilor  făcute de cercetătorii din Statele Unite. În 1945 au fost construite cele două bombe nucleare cu care au fost distruse orașele Hiroșima și Nagasaki.

  Ironia sorţii :  pe data de 6 august 1945 era în casa sa din Princeton şi  a ascultat la radio ştirea lansării bombei atomice. Degeaba a strigat „Ce oroare!” Degeaba şi-a amintit că în timpul vizitei în Japonia din 1923 declarase : „dacă toţi oamenii lumii ar fi aşa de zâmbitori ca japonezii, nu ar mai exista războaie!”   S-a stins din viaţă la 18 aprilie 1955 într-un spital din Princeton, SUA.

Albert Einstein a deschis omenirii o altă fereastră!

A iubit copiii!

 A iubit vioara!

 A urât războiul!

            Așadar, stimați ascultători,  prin povestirea de azi, dedicată marelui fizician Albert Einstein, am adus în discuție rolul școlii în transferarea comorilor de la o generație la alta.

            La finalul acestui episod, în care am vorbit despre Einstein si despre socală, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să mergeți pe Bulevardul Decebal, din Craiova, până în dreptul Facultății de electrotehnică. Pe fronispiciul clădirii este un mozaic cu scene din  activitatea unei școli. Printre  ele este scrisă și formula E=mc², adică teoria relativității în formă restrânsă.

            Soarta l-a înzestrat pe  Albert Einstein  cu puterea de a vedea universul altfel decât ceilalți contemporani cu el. Aceștia, adică contemporanii cu Albert Einstein, au încercat ca, prin discuții simple, prin convorbiri, să înțeleagă „teoria relaitivității”. Și pentru că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a vă oferi modele, modele despre modul în care pot fi organizate „discuțiile”, „convorbirile” vă recomand Revista „Cugeul românesc” , din februarie 1922, o revistă de cultură generală, în care ilustrul matematician Traian  Lalescu, născut în Banat, militant pentru înființarea Școlii Politehnice din Timișoara, a publicat  articolul „Convorbiri relativiste”.

            La convorbiri cele trei convorbiri participă personaje imaginare:un filosof, un inginer, un profesor, un cetățean curios, un matematician atipatic, un invitat, o doamnă.  Altfel spus, niște oameni obișnuți care doresc să înțeleagă „teoria relativității”.Prima cnvorbire:„Introducere în teoria relativității”. A doua convorbire: Absolut și realtiv.  A treia convorbire: Spațiul și universul.

            La final, unul dintre participanți spune: „Banală rebuie să fie viața privită numai cu intrumente de măsură”, iar altul, ca o concluzie, afirmă: „Viața trebuie înțeleasă cu mintea și trătă cu sufletul”.

            Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Marin Drăcea, militant pentru formarea „conștiinței nationale forestiere”.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Marin Drăcea, militant pentru formarea conșiinței naționale forestiere.

În ultimii ani se discută și se scrie mult despre conservarea pădurilor,  despre creșterea suprafețelor împădurite din țara noastră,  despre îmbunătățirea calitativă a fondului forestier, despre gestionarea durabilă a pădurilor, despre adaptarea  politicilor silvice la necesitățile legate de schimbările climatice.  S-ar putea crede că aceste subiecte sunt de dată recentă.  Totuși, istoria demonstrează că aceste subiecte i-au preocupat pe oameni și în alte vremuri. Istoria demonstrează că și în alte perioade  istorice personalitățile din știința și tehnica silvică au studiat  aceste probleme. Printre aceste personalități se numără și  Marin Drăcea.

Marin Drăcea s-a născut  la data de 15 octombrie 1885 în satul  Izvoru, din actualul județ Giurgiu. Marin a fost al doilea copil al familiei Dumitru și Ioana Drăcea care a avut, în total opt copii.

A început școala primară în 1891, în satul natal, Izvoru, având-o ca dascăl pe învățătoarea Florica Mărgineanu. În vara anului 1894, după ce  Marin Drăcea absolvise clada a III-a, un incendiu devastator distruge mai multe case, inclusiv școala și primăria din sat.

Toamna continuă  școala  primară la Giurgiu unde va aobsolvi și   prima clasă gimnazială.  Documentele nu consemnează  motivele pentru care  s-a mutat la București. Cert este că a continuat gimnaziul la Liceul Matei Basarb și  la Liceul Sfântul Sava din București. Examenul de absolvire a școlii gimnaziale l-a susținut la Liceul Sfântul Sava , iar cursurile liceale le-a urmat la Liceul Gheorghe Lazăr, secția reală, pe care le-a absolvit în 1905.

În același an, 1905 s-a înscris la Școala Superioară Silvică din Brănești, din apropiere de București, înființată în 1893. Se poate spune că Școala era la început de dum.

Este locul, stimați ascultători, să vă spun câteva detalii despre această instituție de învățământ superior. Așadar, Școala de Silvicultură de la Brănești  s-a construit pe un teren donat de  Regionala Silvică București. Încă de la început, lângă școală, s-a construit și Parcul dendrologic, iar câțiva arbori plantați atunci există și azi. Pregătirea viitorilor ingineri silvici dura cinci ani dintre care primul an era de practică, urmat de doi ani de pregatire teoretică. Apoi urma încă un an și jumătate de practică la un ocol silvic, iar în ultima jumătate de an se pregătea proiectul de absolvire. Mai trebuie precizat că viitorii elevi se puteau înscrie la concursul de admitere după un stagiu de practică la un ocol silvic și primeau diploma de inginer numai cei care, la finalul studiilor, obțineau cel puțin media 7,00. Toate aceste detalii  au fost prezentate având în vedere că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele, de a oferi referințe, oamenilor din zilele noastre.

Dar să revenim la Marin Drăcea, personalitatea despre care mi-am propus să vă povestesc azi.     Marin Drăcea a absolvit Școala Superioară de Silvicultură în anul 1909 continuându-și acitivitatea aici ca asistent, apoi ca profesor.

Spre finalul anului 1912 merge în Germania, la Universitatea din München, pentru perfecționare prin doctorat, unde începe o cercetare doctorală cu tema „Contribuții la cunoașterea salcâmului din România, cu privire specială asupra culturii sale în Oltenia”. Din păcate, izbucnirea Primului Război Mondial face ca susținerea publică să se petreacă abia în ianuarie 1923.

 În 1921 s-a înființat Școala Politehnică din București, iar din 1923  silvicultura devine o facultate a acestei instituții de învățământ superior.

 Marin Drăcea a fost unul dintre profesorii de bază ai Facultății de Silvicultură din București. Când spun „profesor de bază” am în vedere că în 1923 a fost numit profesor titular dar mă gândesc și la partea vizionară a activității sale, transformând   fundamental silvicultura din țara noastră.

Iată ce spunea Marin Drăcea în 1923: „Am luat și de la francezi și de la germani fel de fel de teorii, dar nu s-a căutat nici până acum a se stabili întru cât aceste teorii se pot aplica în silvicultura noastră și întru cât sunt aplicabile în condițiile specifice în care este așezată țara noastră”.

Pornind de la această constatare, Marin Drăcea a  elaborat, științific, tehnologia culturii salcâmului în țara noastră reușind să obținuă o producție lemnoasă încurajatoare. De asemenea, a elaborat tehnologia de regenerare progresivă a pădurilor de stejari reușind reconstrucția ecologică a acestor păduri.

În februarie 1927 obține o bursă de documentare în Statele Unite ale Americii pe tema organizării lucrărilor de cercetare în domeniul tipurilor de arborete și organizarea instituțiilor pentru administrarea pădurilor. La întoarcere, în 1930, a organizat trei Oficii pentru cercetări forestiere. Din activitatea de pionierat desfășurată în aceste Oficii și-a dat seama că dezvoltarea silviculturii din România trebuie să se bazeze  pe cercetări sistematice, corelate, organizate în instituții specializate. În acest context a reușit să înființeze, în 1933,  Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră  care a avut ca obiectiv fundamentarea  economiei forestiere pe baze științifice. A fost Directorul acestui Institut timp de 12 ani, până în 1945.

La început, Institutul avea  cinci Secții de Cercetare în București și  4 Statiuni de cercetare în diferite  regiuni ale țării: Stațiunea Gurghiu în Mureș, Stațiuna Casa Verde  în Timișoara, Stațiunea Comorova în Dobrogea. Lista trebuie completată  cu Stațiunea de cercetare Sinaia care fusese  înființată ca Laborator de cercetare încă din 1922.

Mai trebuie spus că Instititul funcționează și în prezent sub numele „Institutul  Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură” având patronimul  „Marin Drăcea”.

Pe lângă activitatea didactică, în perioada 1923-1930, ca director al Direcției împăduririlor  din „Casa Pădurilor”, s-a ocupat de  reorganizarea activității din direcțiile regionale,  acordându-le mai multă autonomie, și impunând drept criteriu de promovare a inginerilor silvici implicarea acestora în activitățile de împădurire.

A contribuit la introducerea plopului în cultura din România, în zona Ocolului Silvic Ciuperceni, acum Ocolul Silvic Calafat.

Este locul să menționez că instituția „Casa pădurilor” a fost înființată în 1910, având  ca obiectiv gestionarea bunurilor forestiere ale Statului Român. În 1930 aceasta  a devenit Casa Autonomă a Pădurilor Statului.  Ca fapt divers menționez că am găsit, în format digital, un anuar din 1936, cu titlul „Casa pădurilor statului și regimul silvic”, care are peste 200 de pagini și care prezintă angajații prin caricaturi făcute de redactorul anuarului.

În 14 februarie 1937 Ateneul Român a organizat un eveniment științific în cadrul căruia Marin Drăcea a prezentat conferința „Considerațiuni asupra domeniului forestier al României” în care menționa: „Pădurea este un organism care poate suporta o comparație cu noțiunea de organism așa cum o stabilesc științele biologice. Pădurea naște, trăiește și crește spre a se regenera apoi și pentru ca o nouă generație de arbori să ia locul  celei care piere. Am putea asemăna și mai bine pădurea cu un organism social în care se pot urmări foarte interesante procese de interdependență și de relațiune între părțile sale componente”.

Tot cu această ocazie a mai spus:„ Dacă este o problemă mare, permanentă, generală a poporului românesc, aceasta constă în elaborarea și difuzarea câtorva adevăruri fundamentale despre rolul pădurilor și apoi, pe baza acestora, cristalizarea câtorva norme general admise de a acționa sau de a reacționa față de economia forestieră. Noi am denumit încă de mult această mișcare: crearea unei conștiințe forestiere a poporului român” 

A fost președintele societății Progresul Silvic, în perioada 1934-1944. Societatea fusese înființată în 1886. Cu ocazia sărbătoririi semicentenarului societății, în 1937, a spus:    „Problema fores- tieră ocupă în adevăr primul plan în viața unui popor ca o problemă de cultură generală, de apărare națională în cel mai larg înțeles al cuvântului, de bunăstare și, în unele privințe, de viață și de moarte, de a fi sau a nu fi, pentru un popor. Un mare adevăr ce s-a spus adesea, nu numai de silvicultori ci mai cu seamă de mari oameni de stat și de mari gânditori ai neamului.  Iar popoare care, ca cel englez, au avut o dată imprudența să-și distrugă patrimoniul forestier au putut,  în timpul ultimului război, să înțeleagă bine ce înseamnă pădurea în viața unei țări. În centrul acestei probleme stă soldatul ei cel mai devotat, silvicultorul, sau gruparea tuturor Silvicultorilor. În cazul nostru societatea Progresul silvic”.

Menționez că Societatea „Progresul silvic” funcționează și în prezent, fiind  încă un argument al importanței  unirii specialiștilor în asociații profesionale.

În 1942 Marin Drăcea, ca o sinteză a cercetărilor teoretice și experimentale, a elaborat  primul tratat de silvicultură românească în care a definit politica forestieră din România.

Ca dovadă a valorii activității desfășurate, Marin Drăcea a fost ales, în 1944, membru al Academiei de Agricultură, Academia de Științe Agricole de azi.

În 1947, deși avea numai 62 de ani și era în plină putere  creatoare științifică, este obligat să se pensioneze  și împins spre un con de umbră profesională.

S-a stins din viață în data de 14 iunie 1958.

Din 1991, Academia Română acordă Premiul „Marin Drăcea”  pentru cele mai valoroase  lucrări din domeniul silviculturii. În 2010, Marin  Drăcea, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

          La finalul acestui episod vă recomand ca într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca Fa-cultății de Agronomie din Craiova, pe strada Libertății nr.19, unde ve-ți găsi, tipărite pe hârtie, două dintre conferințele susținute de profesorul Marin Drăcea. Pe  aceste tipărituri  o să găsiți, scrise de mână, dedicațiile către Gheorghe Ionescu Șișești, cea mai importantă personalitate a școlii românești de agricultură, născută în Oltenia, la Șișești, în același an și aceeași lună cu  personalitatea prezentată azi, Marin Drăcea.

Personalitățile adevărate se respectă reciproc.

          Vă sugerez ca apoi, într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare în Pădurea Bucovăț. După ce se urcă dealul spre Cetate, pe stânga, s-a amenajat, de curând,  drumul fores-tier Grăjdana, cu o lungime de 5,3 km. Atât cei care au fost în zonă în ultimii  50 de ani cât și cei care nu au mai fost până acum, au ce să vadă: Pădurea, ca organism viu, rezultat al conștiinței noastre forestiere, așa cum o vedea Marin Drăcea.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Petre Baniță, omul care a făcut „un paradis într-un deșert”.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre

Petre Baniță, omnul care a făcut „un paradis într-un deșert”.

Pământurile nisipoase din sudul Olteniei nu sunt cele mai potrivite pentru creșterea plantelor.  Și totuși, sunt plante care, de-a lungul timpului, s-au adaptat. Spre exemplu  secara are un sistem de rădăcini care i-a permis, în ani mulți, să se adapteze la solurile nisipoase din Oltenia. Nu departe de Craiova se află comuna Rojiște, nume de origine slavă care înseamnă „secară”. Aici se cultivă, de sute de ani, secară.

De-a lungul timpului, țăranii locului, au aplicat diverse metode pentru a cultiva bucățica lor de pământ nisipos. Mai spre vremurile noastre, oameni cu știință de carte, și-au dedicat întreaga energie pentru a transforma solurile nisipoase în soluri roditoare. Unul dintre aceștia a fost Petre Baniță.     

               Petre  Baniță s-a născut la data de 6 aprilie 1926 în comuna Breaza din județul Buzău.

 În România sunt mai multe localități cu numele Breaza și de aceea, stimați ascultători, o să fac o mică digresiune. Comuna Breaza din județul Buzău este situată la 6 km nord față de șoseaua care face legătura între Mizil și Buzău, pornind din Istrița de Jos, și la 15 km de vestita podgorie Tohani. Este o localitate cu istorie dacă ținem seama că aici se găsesc vestigii din  secolul IV, perioada migrațiilor, sau altele  din  Epoca Bronzului,  aparținând culturii Monteoru.

Acesta  este spațiul geografic în care Petre Baniță a urmat, între 1934 și 1938, școala primară  în comuna natală, Breaza. Bunicul său avea o pepinieră lângă Buzău. Vindea și butași de viță de vie. A fost atras, încă din copilărie, de munca în livezile din satul natal.

A urmat, apoi, Liceul „Bogdan Petriceicu Hașdău”, din Buzău, în perioada 1938- 1946, prinzând din plin greutățile războiului. După absolvirea liceului, s-a înscris la facultatea de Horticultură din București pe care a absolvit-o în 1950.

               După obținerea diplomei de inginer s-a angajat la Stațiunea Experimentală Drăgășani.

Este locul, stimați ascultători, să menționez că începând cu 1944  Stațiunea de la Drăgășani  cunoaște o perioadă  de extindere a bazei materiale și dezvoltarea componentei  de cercetare științifică. S-au înființat noi laboratoare, iar suprafața destinată  experimentărilor a ajuns, în 1957,la 229 ha, iar în 1967 ajunsese la 961 ha. Rezultatele obținute au fost aplicate, la vremea aceea, în județele învecinate Olt, Gorj și, evident, Vâlcea.

Dar să revenim la Petre Baniță.

La Drăgășani,  la Stațiunea Experimentală Drăgășani, în calitate de „șef de laborator”, unde a lucrat până 1 octombrie 1962,  a abordat teme de cercetare de agrotehnică viticolă.  A investigat agroviticultura în pepiniere, în plantații portaltoi, plantații cu vițe altoite, și plantații cu rădăcini proprii. În această perioadă a creat clonele „Drăgășani 37” și „Drăgășani 57” și a colaborat la crearea soiului „Crâmpoșie selecționată”.

A fost transferat la Stațiunea Experimentală Bechet, unde a fost numit director din 1965.  S-a ocupat de construirea unui nou sediu, în localitatea Dăbuleni. S-a stabilit în zonă din 1970. Se poate spune că, încet-încet, a devenit „de-al  locului”, adică din „Dăbuleni”.

Probabil că unii dintre dumneavoastră, stimați ascultători, nu știți foarte bine topografia locului și, din acest motiv, menționez că, plecând din Bechet spre Corabia, se trece mai întâi prin comuna  Călărași apoi se ajunge în orașul Dăbuleni. Distanța dintre Bechet și Călărași este de 7 km. Distanța dintre Călărași și  Dăbuleni este de numai 1 km. Strada principală din Călărași poartă numele Petre Baniță. Strada principală din Dăbuleni se numește strada  Victoriei. Liceul Tehnologic din Călărași  are patronimul „Petre Baniță”. La granița dintre Călărași și Dăbuleni   se află Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni”, adică fosta Stațiune Experimentală  Bechet.

După acest slalom printre nume de străzi, instituții și localități revenim la personalitatea despre care  vă povestesc azi: Petre Baniță.

 Aici, la Stațiunea Experimentală Bechet, Petre Baniță a continuat cercetările inițiate de profesorul Mircea Oprean  în domeniul cultivării viței de vie pe terenurile nisipoase din sudul Olteniei. A experimentat și a scris. A scris și a experimentat în toată această perioadă. Din lunga listă a lucrărilor publicate  menționez „Stabilirea metodei de plantare a viței de vie  pe nisipurile din Podgoria Dăbuleni”, publicată în 1969, și „Viticultura pe nisipuri”, publicată în 1985. Erudiția sa în domeniul viței de vie a fost confirmată prin participarea la editarea a patru volume, din cele 8, ale lucrării „Ampelografia Republicii Populare Române”, publicate începând cu 1959.

Precizez, stimați ascultători, că  Ampelografia este un domeniu al botanicii care se ocupă cu identificarea și clasificarea viței de vie prin compararea formei și culorii frunzelor și a boabelor de struguri.

Cercetător cu vocație, s-a ocupat și de adaptarea altor plante pe solurile nisipoase, iar rezultatele au fost publicate în 1972 în cartea „Cultura plantelor pe nisipuri nivelate și irigate în sudul Olteniei”.

Și-a susținut Teza de doctorat în 1971.

Petre Baniță a desfășurat și o consistentă activitate didactică pe care și-a început-o în 1963 la Institutul Pedagogic din Craiova și a încheiat-o în 1992 ca profesor la Universitatea din Craiova.  Institutul Pedagogic din Craiova  fusese înființat la 1 octombrie 1959 cu scopul de pregăti cadrele  didactice pentru învățământul gimnazial. Din anul universitar 1960-1961, Institutul Pedagogic  a fost reorganizat pe patru facultăți, printre care și Facultatea de Științe naturale, la care a predat Petre Baniță.

În anul universitar 1962-1963 s-a înființat Facultatea de Horticultură la care Petre Baniță  a predat cursul de Horticultură din 1963 până în 1972, respectiv cursul de Ampelografie în perioada  1966-1969. În partea de început, adică în 1963, a activat și la Stațiunea de cercetare Șimnic.   De asemenea, a predat  disciplina  de „Viticultură intensivă” și, mai târziu, disciplina de „Viticultură specială”. În această perioadă a publicat mai multe cărți de specialitate printre care „Altoirea în verde a viței de vie”, în 1963, „Un nou procedeu de forțare a vițelor altoite în seră”, în 1967.

Din 1986 a obținut calitatea de conducător de doctorat.

Pentru activitatea  desfășurată a fost distins cu mai multe distincții prin care  „Medalia Muncii”, „Ordinul Muncii , clada a III-a”, Medalia „Meritul Agricol”, Ordinul „Meritul Științific, clasa a II-a”. A fost membru corespondent al Academiei de Științe Agricole și Silvice ASAS. În perioada 1966-2000 a  făcut parte din Parlamentul României, în calitate de deputat.

            S-a stins din viață în data de 3 august 2009. Este înmormântat în Cimitirul Sineasca din Craiova. La ceremonia  de înmormântare, un alt om al locului, care conduce acum Stațiunea de cercetare Dăbuleni, a spus: „A pornit de la zero, a rezolvat atât de multe taine ale nisipurilor, le-a făcut să rodească și ‹a creat un paradis într-un deșert ›”. Apoi a pus,  pe mormânt, un pumn de nisip adus de la Dăbuleni, așa cum îi ceruse profesorul Petre Baniță.

            Mai trebuie spus, stimați ascultători, că transformarea  nisipurilor  mișcătoare din sudul Olteniei într-un paradis a fost posibilă și prin  construirea sistemului de irigații Sadova-Corabia. Petre Baniță a fost prezent la inaugurarea Sistemului, împreună cu Președintele Fondului Monetar Internațional FMI, Mc Namara. Documentația pentru proiectarea și construcția sistemului de irigații a fost realizată de Institutul de Studii și Proiectări pentru Îmbunătățiri Funciare din România și Compania  Taylor- Woodroud Irrigation Group din Anglia. Sistemul de irigații a fost construit în perioada 1969-1973. Trebuie menționat că sistemul era complet automatizat, iar funcționarea era asistată  cu ajutorul unui calculator de proces. Subliniez: în 1973 un calculator de proces  urmărea funcționarea sistemului de irigații Sadova-Corabia și  afișa informații referitoare la starea de funcționare a echipamentelor și valorile parametrilor funcționali, debit și presiune. Trecerile de la un canal la altul erau prevăzute cu stăvilare  automatizate care asigurau un debit constant pe fiecare canal. În 1986 am străbătut ramura principală de la stația de  pompare a apei din Dunăre până la derivația spre terenurile din comuna Sadova. Am analizat, mai atent, construcția traductoarelor de nivel montate la fiecare stăvilar.  O construcție mecanică ingenioasă, bine adaptată pentru zona cu mult praf și temperaturi ridicate din sudul Olteniei. Am analizat, atunci dar și mai  târziu, sistemele de acționare  a pompelor care împingea apa  prin rețeaua de conducte îngropate.

            Am avut acolo, în sudul Olteniei, o bijuterie a tehnicii. Unii s-au grăbit să o strice. Oamenii locului încearcă, acum, să o readucă la ce a fost.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Petre Baniță,  venit dinspre dealurile Buzăului, stabilit în câmpia nisipoasă de  la Dăbuleni, și  care a făcut, cu ajutorul altor oameni, „un paradis într-un deșert”. Oamenii sunt importanți!

            În partea finală  acestui episod vă îndemn ca, într-o zi de lucru,  să mergeți până la Călărași, până la Dăbuleni, până la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri Dăbuleni și  să vizitați câmpurile experimentale.

            Vă îndemn ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți un circuit Craiova-Bechet-Călărași-Dăbuleni-Corabia-Craiova. Opriți-vă  pe strada Petre Baniță din Călărași și pe strada Victoriei din Dăbuleni.  Vorbiți cu oamenii locului. Vorbiți cu ei  despre lubenițele care  se hrănesc din nisip, vorbiți despre vița de vie care se hrănește din nisip, vorbiți despre pomii care se hrănesc din nisip, vorbiți despre Petre Baniță!

      Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.