Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre profesorul Ioan Moraru, un vârf al școlii românești de medicină.

Ne place să ne mândrim cu rezultatele obţinute de membrii familiei din care facem parte. Extrapolând noţiunea de familie la naţiune se poate face aceeaşi afirmaţie: ne place să ne mândrim cu rezultatele obţinute de un român fie că este sportiv, fie că este artist, fie că este inventator, fie că este om de ştiinţă. Ne place să ne mândrim cu românii care ne-au adus faimă bună în lume dar trebuie să  să ne întrebăm ce am făcut pentru ei până să primească recunoaşterea internaţională şi ce facem pentru ei noi, cei de acum.

            O recunoaștere internațională  cu o valoare cu totul specială este obținerea Premiului Nobel.V-am povestit într-un alt episod despre nașterea Premiilor Nobel.

         Precizez că   doar câţiva  români care s-au format în România  au primit  Premiul  Nobel și anume:         
– George Emil Palade, a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină  la data de  10 noiembrie  1974 

– Ioan Moraru, a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1985.

– Elie Wiesel,  a primit Premiul Nobel  pentru Pace în 1986.

– Herta Müller, a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2009

            Menționez că am făcut mai multe comentarii pe această temă în articolul „Premiul Nobel- împliniri și aspirații românești sau Cultura Recunoștinței” postat în 2011 pe Blogul gheorghe.manolea.ro (https://gheorghe.manolea.ro/2012/11/01/01-11-2011-premiul-nobel-%E2%80%93-impliniri-si-aspiratii-romanesti-sau-cultura-recunostintei/#)

 Mi-am propus ca în acest episod să vă povestesc doar despre  viața și activitatea doctorului Ioan Moraru.

            Ioan Moraru s-a  născut  la data  de  8 septembrie 1927 în localitatea Dârlos, situată la cca 10 km nord-est de  Mediaş,  din judeţul Sibiu. Familia Gheorghe și Sofica Moraru, agricultori,  a avut șapte copii, trei fete, Aurelia, Silvia, Sofica  și patru băieți, Ioan, Gheorghe, Vasile și  Nicolae. Educația copiilor s-a făcut prin muncă. Fiecare, după puteri, se ocupa de animale sau cu lucratul pământului

            Primii ani de școală i-a început în satul natal, sub  îndrumarea învățătorului Petre Căsculescu care îi stimulează aplecarea pentru învățătura de carte și îl sprijină să meargă mai departe la școală. În 1939, după absolvirea clasei a V-a la școala din  Dârlos, se înscrie la Școala Tehnică Aeronautică din Mediaș pe care o va urma, inclusiv în vremea războiului, până în anul 1947. După o experiență dură, ca voluntar pe front, se decide să urmeze studii medicale. În 1947 a susținut examenul de Bacalaureat la Brașov și, în același an, se încrie la Facultatea de Medicină din Tg. Mureș. Continuă studiile medicale  la Cluj și obține Diploma de Medic în 1953.

            Este încadrat ca medic la Spitalul nr.9 din București. Obține, prin concurs, postul de preparator la Institutul  de Medicină și Farmacie din București, Catedra de Fiziopatologie. În perioada 1954-1957 se specializează, prin studii doctorale, la Moscova,  în domeniul Medicină Legală și Anatomie Patologică.

            Cred că este bine să menționez, stimați  ascultători, că în perioada respectivă mulți absolvenți de învățământ superior din România, neavând acces la Universitățile din Vestul Europei, s-au specializat prin doctorat în Uniunea Sovietică sau alte țări din estul Europei printre care Polonia și Ungaria.

După suținerea Tezei  de doctorat  se reîntoarce în țară  și practică Medicina Legală  la Institutul Medico-Legal din București pe care îl va conduce, ca director, în perioada 1958-1970. Așa cum se obișnuiește în medicină, încă de la început desfășoară activitate didactică la Institutul de Medicină și Farmacie IMF București obținând, prin concurs, gradele didactice specifice, până la profesor universitar. Din 1967 devine conducător de doctorat în specialitatea Genetică, Imunologie și Anatomie Patologică.

Pentru a avea un termen de comparație, vă reamintesc, stimați ascultători, că Universitatea din Craiova s-a înființat în 1966, iar primii conducători de doctorat, Oliviu Gherman, în fizică, și Eugen Dobrescu, în matematică,  au fost numiți tot din 1967. Un an mai târziu, 1968,  devine conducător de doctorat și profesorul Constantin Belea, care și-a susținut Teza  de doctorat la Moscova.  Așa  au fost vremurile!

Dar să revenim la doctorul Ioan Moraru.

Documentele consultate menționează că deși era implicat în multe activități, își făcea timp să mergă în satul natal, Dârlos, lângă Mediaș, să se întâlnească cu frații și surorile, cu oamenii din sat. De cele mai multe ori, în vizitele sale, îi consulta,  medical, pe oamenii din Dârlos care aveau nevoie de ajutorul lui.

Doctorul Ioan Moraru s-a implicat în activitatea administrativă a sistemului medical prin îndeplinirea atribuțiilor de Secretar General în Ministerul Sănătății, în perioada 1964-1966,  Ministru Adjunct, în perioada 1966-1969, respectiv  Director al Institutului Victor Babeș, din 1970

            Este locul să menționez, stimați ascultători, că această instituție medicală a fost înființată în 1887, ca Institut de Bacteriologie, iar în prezent poartă numele „Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale Victor Babeș” ocupându-se de ceretare  fundamentală din domeniul medicinei.

            Dar să revenim la doctorul Ioan Moraru.

            La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 8 septembrie 1987, a ținut un discurs în care a menționat: „… la 60 de ani, când perspectiva este mult mai scurtă decât retrospectiva, când nu îți mai poți permite să-ți creezi cu fantezia minții un viitor așa cum vrei, pe măsura aspirațiilor tale, te întoci spre trecutul tău să găsești motive de satisfacție și să privești cu onestitate și modestie la ceea ce ai realizat până atunci, la modul în care ai trăit, la felul în care ți-ai construit viața între oamenii în care ai trăit”.         

            Ca urmare a rezultatelor obținute în activitatea profesională a  fost primit în multe Societăți științifice medicale din lume printre care „Academia Internațională de Medicină Legală și Socială”, în 1960, și „Consiliul Internațional al Organizației Medicii lumii pentru prevenirea războiul nuclear”, din care a făcut parte în perioada 1981-1987. De altfel, subiectul episodului de azi este legat de această Organizație. Ei bine, în 1985, adică în perioada în care  doctorul era membru al acesteia, Organizația Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear a primit Premiul Nobel pentru pace.

            Se știe că pe 6 august 1945  a fost lansată, deasupra orașului Hiroshina din Japonia, o bombă atomică. A fost un dezastru. A urmat perioada, cunoscută sub numele de „războiul rece”, în care înarmarea nucleară a crescut îngrijorător. Oamenii de știință, cunoscând pericolul înarmării nucleare, au creat multe  organisme pentru conștientizarea omenirii asupra acestui pericol. Așa a apărut organizația „Medicii lumii pentru prevenirea  războiului nuclear”, înființată cu ocazia Conerințelor anuale din 1981- Boston și 1982-Cambrige. Organizaţia  funcționa ca o federație de organizații medicale naționale, fiind condusă de un Consiliu Director, compus din 22 de persoane, printre care și românul Ioan Moraru care avea și calitatea de membru fondator.În 1985 erau afiliate 41 de țări totalizând 135.000 de membri. Documentele consultate menționează că doctorul Ioan Moraru a participat la aceste Conferințe de constituire devenind, astfel, membru fondator. Deşi a făcut  mai multe demersuri pentru  înfiinţarea unei filiale a acestei organizaţii în România, a fost refuzat  mereu cu toate că  activitatea profesională a organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”   era de notorietate. Ca dovadă, în 1985 Organizația a primit Premiul Nobel pentru Pace.

            Până aici totul este documentat.

            Am găsit documente din care rezultă că profesorul Ioan Moraru a fost invitat să  participe la ceremonia de  decernare a Premiul, programată pentru data de 11 decembrie 1985 la Oslo, dar nu a primit viza necesară pentru călătoria în străinătate. Aceleași documente afirmă că a ajuns câteva zile mai târziu.

            Am găsit documente care  consideră că Premiul Nobel a fost acordat Organizației „Medicii lumii pentru prevenirea  războiului nuclear”, așa cum rezultă și din documentele oficiale, iar asocierea cu membrii ei este forțată.

              În 2011, când am postat articolul „ Premiul Nobel- împliniri și aspirații românești sau Cultura Recunoștinței”, am găsit o adresă poștală a Fililalei din România. Era o adresă poștală din orașul Deva. Am găsit și numele unui medic care se ocupa de Filiala din România. I-am găsit și adresa de e-mail. În data de 9 august 2011 i-am scris următorul mesaj: „Stimate domnule doctor  Cătălin Haiduc, Pregătesc o lucrare pentru Simpozionul  științific Cucuteni 5000, ediția 2011 intitulată Premiul Nobel – împliniri  şi aspiraţii  româneşti sau Cultura Recunoştinţei. In acest context am ajuns la adresa dumneavoastră. În măsura în care este posibil, vă rog să-mi dați câteva detalii privind înființarea, în 1983, a  Filialei din România a Organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear” .

            După un timp l-am sunat pe domnul doctor Cătălin Haiduc. Răspunsul dânsului a fost „Atunci eram student. Nu am nici-o informație concretă legată de Filiala din România”.

            Dar să revenim la doctorul Ioan Moraru

            În 1988 o boală necruțătoare pune stăpânire pe doctorul Ioan Moraru, boală care îl va răpune în 20 decembrie 1989. Este înmormântat în satul natal, Dârlos. Ca recunoaștere a meritelor profesionale,  Academia Română, în ședința din 3 iulie 1990, i-a acordat titlul de membru post-mortem. Din 1993 Școala Gimnazială din Dârlos poartă numele  „Ioan Moraru”. O strada din Mediaș poartă numele „Academician Ioan Moraru”.

            Așadar, stimați ascultători, ne place să ne mândrim cu românii care ne-au adus faimă în lume dar, din când în când, trebuie să ne întrebăm ce am făcut pentru ei până să primească recunoașterea internațională și ce facem pentru ei  noi, cei de acum.

            La finalul acestui episod,  ca o lecție privind Cultura Recunoștinței, Cultura Recunoașterii, lecție oferită de craioveni, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare prin cartierul 1 Mai din Craiova, zona cuprinsă între Spitalul Clinic Județean de Urgență și strada Popoveni. Țesătura de străzi din această zonă poartă numele câtorva dintre medicii  care și-au dedicat energia sănătății oamenilor.

              Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Azi la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să vă povestesc despre  Ferdinand Porche, omul care și-a dedicat întreaga viață conceperii automobilelor de înaltă calitate.

În ultima vreme  se discută mult despre automobilul electric, despre autonomia acestuia, adică despre distanța pe care o poate parcurge până la următoarea alimentare, despre bateriile care trebuie montate pe automobil, despre stațiile de încărcare, despre timpul de reîncărcare a bateriilor.

În ultimii ani vedem pe străzile din orașe din ce în ce mai multe automobile electrice. Putem crede că automobilul electric este o invenție a timpurilor noastre.

Și totuși, primele încercări au fost  făcute în urmă cu aproape 200 de ani, pe la 1828.

Mai mult, la Expozitia Universală de la Paris, în 1900, a fost prezentat un automobil propulsat cu motoare electrice integrate în cele patru roți. Ca să ajungă la Paris, parcursese   peste 1000 de km, fiind condus chiar de către inventatorul său, Ferdinand Porche.

           Ferdinand Porche s-a născut la data de 3 septembrie 1875, în satul Maffersdorf,  acum Vratislavice,  situat pe malul râului Elba, într-o familie  cu cinci copii, trei băieți și două fete. Satul face parte din regiunea Boemia, Cehia de azi, dar care, în 1875, făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.

Istoria  spune că, încă din copilărie, era foarte curios și acorda importanță fiecărui detaliu. Istoria spune că, pe când avea cincisprezece ani, a mers într-un sat vecin unde funcționa o fabrică de covoare care era dotată cu instalații electrice de iluminat. În fabrica tatălui  său nu aveau lumină electrică. Curiozitatea i-a data puterea ca în fiecare zi, după ce termina munca în fabrica tatălui său, merge în satul vecin să se documenteze, pe teren, despre rețelele electrice de iluminat.

          Deși tatăl  său, Anton, dorea ca Ferdinand să continue afacerea familiei lor, mama sa Anna, l-a încurajat să se înscrie la o Școală Tehnică de electricitate. Dimineața lucra în atelierul familiei, iar după amiaza parcurgea opt kilometri până la școala unde a învățat cum se construiește un generator electric, cum se realizează o rețea electrică pentru iluminat.

          A aplicat cele învățate chiar în casa din satul lui. A fost prima casă iluminată electric din sat. În felul aceasta l-a convins pe tatăl său să accepte să facă studii inginerești la o universitate din Viena.

Deși avea optsprezece ani, Ferdinand Porche a făcut față cu greu  trecerii de satul liniștit din Boemia, la metropola  agitată, Viena. I-a fost greu să urmărească lecțiile predate la universitate dar îi plăcea să învețe așa că mergea des la biblioteca fabricii de aparate electrice la care lucra. Aici a cunoscut-o pe Aloisia Johanna Kaes, cu rădăcini în Boemia lui Ferdinand Porche, persoana care l-a ajutat să-și mențină echilibrul emoțional și cu care s-a căsătorit peste câțiva ani.

          Aloisia l-a ajutat să descopere Viena. Într-o zi au ajuns la un muzeu unde erau expuse câteva automobile. Unul dintre automobile fusese construit în 1875, adică în anul  în care se născuse el, Ferdinand Porche. El, Ferdinand Porche, nu mai văzuse așa ceva, dar era fascinat de trăsura care se deplasa fără să fie trasă de cai. Din acest moment mintea lui a început să fie preocupată de construirea motoarelor pentru automobile.

          Vă reamintesc că, în vremea  aceea, Porche lucra într-o fabrică de aparte electrice și era student la universitate. Patronul fabricii era Bélla Egger. Ferdinand Porche avea multe idei privind îmbunătățirea procesului de producție încât, la un moment dat, Porche a fost numit șef al departamentului  de încercare, de testare a echipamentelor construite în fabrică.

          Într-o zi a fost adus la reparat un automobil electric, fabricat de firma Jakob Lohner. Ferdinand Porche s-a mutat la compania Jakob Lohner pe post de ajutor de proiectant. Avea  douăzeci și trei de ani. Noua activitate l-a captivat total. A analizat  dezavantajele  automobilelor electrice construite la vremea aceea și a conceput un nou model de automobil, numit Lohner-Porche. A introdus tracțiunea pe față în vremea în care toate modele de automobile aveau tracțiunea pe spate. Fiind un automobil electric, a prevăzut posibilitatea montării  câte unui motor electric pentru fiecare roată. Așadar un  precursor al tracțiunii integrale.

Modelul  a fost prezentat la Expoziția Mondială de la Paris din 1900. Fusese condus Ferdinand Porche de la Viena la Paris, pe distanță de aproape 1300 km, înregistrând o viteză medie de 14,5 km/oră.  A câștigat Marele Premiu la Expoziția Mondială de la Paris. Porche avea 25 de ani. În același an, 1900, a câștigat și cursa de viteză pe circuitul montan de la Semering. Atunci a atins

 viteza de 45 km/oră.

În 1902 a realizat modelul Lohner-Porche Mixte, un model hibrid echipat cu motor termic, un generator de curent continuu, adică un dinam, care alimenta motoarele electrice integrate în construcția automobilului. În 1905 a primit Premiul Poetting, cea mai înaltă distincție acordată  celor mai buni ingineri din Austria.

Încurajat de aceste recunoașteri dar și din dorința a lucra într-o companie cu putere financiară mai mare, în 1905, Porche se mută la compania Austro-Daimler care producea, la vremea aceea modelele Mercedes și Maya.

Ca fapt divers, menționez, stimați ascultători, că Mercedes și Maya erau fiicele industriașului austriac Emil Jellinek, finanțatorul companiei Austro-Daimler.

Porche și-a concentrat atenția pe modelul Maya pe care, după patru ani de cercetări, de căutări,  l-a dotat cu un motor de 32 de CP, devenind vehiculul oficial al casei regale din Austria.

Din experințele acestor ani a înțeles că, în industria auto, căutările trebuie dirijate către mașinile dedicate curselor  automobilistice dificile, care trebuie să fie mașini de înaltă performanță, și transferarea soluțiilor găsite  către producția de serie. Această concepție, aplicată de Porche  prin 1910, se numește acum transfer tehnologic.

Cred că este locul, stimați ascultători, să vă reamintesc că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi oamenilor de azi modele de succes, exemple de bune practici. Episodul de azi este un bun exemplu  legat de importanța cercetării aplicative, de importanța transferului tehnologic, teme mult discutate în zilele noastre.

S-a pregătit pentru cea mai mare cursă auto din acea vreme, cursa „Prințul Heinrich”. A ocupat doar locul doi, iar acest succes „secund”  i-a dat puterea să se pregătească pntru următoarea confruntare. A conceput un motor cu patru cilindri, a conceput țeava de eșapament pentru evacuarea gazelor de ardere, a conceput o caroserie cu formă aerodinamică. La următoarea competiție „Prințul Heinrich” s-au înscris 200 de mașini și s-au pus la bătaie  12 premii. Efortul făcut de Porche pentru pregătirea acestei participări a dat roade.  Mașinile pregătite de Porche au câștigat 9 dintre cele douăsprezece premii. Așadar, ca să   câștigi trebuie să te pregătești.

Ferdinand Porche visa la un motor puternic și ușor. În 1912 a conceput un motor cu patru cilindri, răcit cu aer, care, mai târziu, după ce a fost supus mai multor transformări tehnologice, a  devenit, după mai bine de 20 de ani,  motorul mașinii Wolkswagen, considerată cea mai populară mașină. Pentru meritele sale a primit și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Viena dar  a fost numit, în 1916, Director General la Austro-Daimler. În această  calitate a contribuit la dezvoltarea vehiculelor cu tracțiune integrală, altfel spus a camioanelor folosite în armată apoi în  transporturile civile.

Sfârșitul Primului Război Mondial a adus multe transformări în viața Europei, inclusiv în viața lui Ferdinand Porche. În 1926, compania la care lucra  devine concernul Daimler-Benz.  Porche se dedică fabricării de mașini sport mari. Așa au rezultat, în 1927, automobilele Mercedes din seria S. Modelul Mercedes SSK a câștigat toate cursele organizate între 1928 și 1931.

Deși a contribuit substanțial la faima firmei Daimler, conducerea acesteia îl transferă, în 1928, când  Ferdinand Porche avea 53 de ani, pe un post de consultanță.

Așadar, stimați ascultători, această întâmplare ne arată că invidia oamenilor are …istorie.

În acest context, Ferdinand Porche se decide, în 1930, să-și înființeze  propria companie pe care a numit-o „ Dr.ing.H.C. F.Porche GmbH”. A angajat oameni talentați printre care și fiul său, Ferry, care avea, atunci, 20 de ani.

Ferdinand Porche visa la o mașină compactă pentru oamenii de rând. În 1934 finalizează proiectul  Wolkswagen, iar în 1936 era gata prototipul  Wolkswagen  3 cu care a făcut o cursă de probă  pe distanța de 5.000 km.

În 1936 vizitează fabricile Ford și  are mai multe discuții entuziasmate cu Henry Ford. Continuă perfecționarea mașinii concepute și, în 1938, ajunge la modelul Wlokswagen 38, asemănător cu  modelul Wolkswagen Beetle  de mai târziu, cunoscut sub numele de „broscuța”. Wlokswagen, tradus în limba română, înseamnă „mașina poporului”. S-a construit și o fabrică, în apropiere a Hanovra. Din păcate, izbucnește al Doilea Război Mondial  și Fabrica lui Porche este obligată să-și adapteze producția pentru război.

Această situație îi va produce, după terminarea războiului, multe neplăceri, inclusiv  întemnițarea într-o închisoare din Franța, la Dijon.

Fiul său, Ferry Porche, reușește să-i continue activitatea și fabrică  mașina sport Porche 356. Istoria spune că pe 3 septembrie 1950, când Ferdinand Porche a împlinit 75 de ani, mai mulți posesori de automobile Porche 356 s-au adunat în fața casei lui din Stuttgard și, pentru ai ura „La mulți ani” șoferii își aprindeau farurile. Se pare ca obiceiul acestui salut între șoferi s-a transmis până în zilele noastre.

S-a stins din viață la data de 30 ianuarie 1951.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un geniu în domeniul automobilelor: Ferdinand Porche. Și-a dorit să construiască trei tipuri de mașini: mașini de curse, tractoare pentru agricultură și o mașină  pentru omul de rând. Într-un final, a reușit.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Dumitru Călueanu, creator de Şcoală de Inginerie Electrică la Galaţi.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre profesorul Dumitru Călueanu, creator de Școală de Inginerie Electrică la Galați.

Învățământul tehnic superior din țara noastră a început în 1818, prin înființarea Școlii de Topografie de către Gheorghe Lazăr, în chiliile Mănăstirii Sfântul Sava din București. Petrache Poenaru a înființat, în 1833, o clasă de ingineri topografi și de ingineri hotarnici. Începutul adevărat al învățământului tehnic superior din țara noastră  este marcat de înființarea Școlii de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură, la 1 octombrie 1864, printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar mai ales de numirea ca Director, în 1881, a inginerului Ion Gheorghe Duca. Apoi, în 1920, Nicolae Vasilescu-Karpen transformă această instituție în Școala Politehnică din București.

Din această enumerare rezultă că un rol important în  dezvoltarea spiritului unei școli  îl are un OM care, uneori, cu trecerea anilor, este uitat, mai mult sau mai puțin. Prin această emisiune mi-am propus  să adun informații despre oameni care au contribuit la dezvoltarea științei și tehnicii, a școlilor. Printre oamenii care au contribuit la dezvoltarea   Școlii de Inginerie Electrică din Galați  se numără și profesorul Dumitru Călueanu.

Dumitru Călueanu s-a născut la data de 6 iunie 1934 în comuna Tudor Vladimirescu  din județul Galați.

Localitatea este atestată documentar din 1882 cu numele  Prival. La vremea aceea au avut loc inundații mari care au distrus mai toate casele din comună.  Localitatea a fost reconstruită și a primit numele conducătorului Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu. Localitatea este situată la 40 km nord de Galați, la 50 km est de Focșani și la 200 km sud de Iași.

A urmat școala   primară în comuna natală. Pentru cursurile liceale a preferat să meargă la Galați unde a urmat cursurile Liceului Vasile Alecsandri.  În 1953 s-a înscris la Institutul Politehnic din Iași, Facultatea de Electrotehnică.

Este locul să menționez, stimați ascultători, că după reforma învățământului din 1948, facultatea de electrotehnică din Iași era organizată pe două secții, care reflectau direcțiile de dezvoltare industrială a României acelor ani:Centrale, transport și distribuția energiei electrice, respectiv Mașini și aparate electrice.

Aceste două  secții reflectau, pe de o parte, direcțiile de dezvoltare industrială a României acelor ani, iar pe de altă parte rolul personalităților științifice din acea vreme: profesorul Cezar Parteni-Antoni, din domeniul mașinilor electrice, și profesorul Mircea Volanschi din domeniul centralelor și rețelelor electrice. Mai trebuie spus că în vremea în care Dumitru Călueanu  s-a înscris la facultate, adică în 1953, șeful catedrei de Electrotehnică era profesorul doctor docent Vasile Petrescu care lucra la Filiala din Iași a Academiei Române. Așadar, o școală de electrotehnică puternică. Mai  menționez că, în 1951, profesorul Cezar Parteni-Antoni a fost transferat la Craiova cu misiunea de a organiza aici, la Craiova, Institutul de Mașini și Aparate Electrice IMAE.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Dumitru Călueanu.

Studentul Dumitru Călueanu  s-a format ca inginer audiind cursurile predate de mari personalități ale  științei și tehnici printre care Ion Luca Creangă, Geometrie analitică, Dumitru Mangeron, Mecanică teoretică, Vasile Petrescu, Măsurări electrice,  Emil Hanganu, Aparate electrice, Nicolae Boțan, Acționări electrice, Leopold Sebastian, Utilaj electric, Alexandru Poeată, Electrificări rurale.

A absolvit cursurile Facultății de  electrotehnică din Iași în 1958, împreună cu alți 102 colegi  care s-au implicat în activitatea industrială sau învățământ superior. Printre aceștia Iulian Țopa, devenit, mai târziu, un reputat profesor la Universitatea „Transilvania” din Brașov.

După absolvire a fost angajat ca preparator la Institutul Politehnic din Galați, poziție pe care a funcționat timp de doi ani de zile, din 1958 până în 1960.

Este locul, stimați ascultători, să menționez că istoria învățământului superior din Galați este asemănătoare cu istoria învățământului superior din Craiova:  În 1948 a fost înființată, la Galați, Facultatea de Îmbunătățiri Funciare, iar la Craiova și-a început  activitatea Facultatea de Agronomie. În 1951, având în vedere specificul ramurilor industriale în plină dezvoltare,  s-a înființat la Galați Institutul Mecano-Naval, iar la Craiova s-a înființat Institutul de Mașini și Aparate Electrice IMAE. În 1959 s-au înființat, în România,  câteva  Institute Pedagogice. Printre acestea unul la Galați și unul la Craiova. În 1966 s-a înființat Universitatea din Craiova, iar în 1974 s-a înființat Universitatea din Galați, fiecare dezvoltând specialități legate de industria locală: industria alimentară și construcții navale, la Galați, industria electrotehnică și agricultura, la Craiova.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Dumitru Călueanu.

Vă spuneam că în 1958 s-a angajat ca preparator. Din 1960 a ocupat, prin concurs, un post de asistent apoi, din 1965, a ocupat un post  de șef de lucrări.  Asta înseamnă că, pe lângă  aplicațiile desfășurate în laborator, a avut și sarcini de predare.

Dumitru Călueanu, preocupat de cercetarea științifică,  s-a implicat,  printr-o cercetare doctorală,  într-un domeniu de vârf  în anii 1960, respectiv „Studiul posibilităților de utilizare a motoarelor liniare de inducție”, sub conducerea profesorului Nicolae Boțan. În perioada de pregătire a Tezei de doctorat, mai concret în 1969,    a făcut o specializare  postuniversitară la Universitatea California, SUA, în domeniul electrotehnică și echipamente  electrice. Își susține Teza de doctorat în 1973 și obține titlul științific de doctor inginer.

Îndeplinind  condițiile de pregătire profesională, din 1974 ocupă, prin concurs, postul de conferențiar, iar din 1981 postul de profesor universitar.

S-a implicat cu dăruire în viața administrativă a Universității din Galați  fiind prodecan timp de șapte ani, între 1974 și 1981, apoi decan, din 1981 până în 1989 la Facultatea de Mecanică a Universității „Dunărea de Jos”  din Galați. Cu aceeași dăruire s-a implicat și în viața publică în calitate de Senator de Galați în legislaturile 1990-1992 și 1992-1996.

Contribuția științifică a profesorului Dumitru Călueanu s-a concretizat  prin publicarea mai multor cărți și manuale la Editura Tehnică și la  reprografia Universități din Galați, peste 200 de articole și  25 de contracte de cercetare științifică. Se menționează  cartea „Instalații electrice la bordul navelor. Proiectare și construcție”, publicată la Editura Tehnică din București în anul 1981.

Este autor a 10 brevete de invenție. Prin articolele publicate, dar mai ales prin câteva dintre brevete, deține o prioritate mondială în domeniul acționărilor  cu motoare liniare în propulsia electromagnetică a navelor fluviale și maritime.

Menționez contribuția profesorului Dumitru Călueanu, prin activitatea didactică și  prin coordonarea a 22 de Teze de doctorat, în domeniul „Inginerie electrică”,  la dezvoltarea școlii de electrotehnică de la Galați.

 Se menționează Tezele de doctorat „Contribuții privind propulsia electromagnetică a navelor” susținută public de  Nicolae Badea în 1997 și   „Conducerea optimală a sistemelor de acționare reglabile cu mașini asincrone utilizând metode avansate de comandă” susținută  public de Marian Găiceanu în 2002. Din aceste exemple rezultă  specificul cercetărilor doctorale conduse de profesorul Dumitru Călueanu.

După ani, Nicolae Badea, acum profesor universitar pensionar, își amintește despre „omul- Dumitru Călueanu”:  „Profesorul Dumitru Călueanu a fost pentru mine mai mult decât un dascăl: a fost un adevărat mentor, care mi-a modelat atât formarea didactică, cât și pe cea științifică. A fost omul care mi-a dat încredere atunci când eu încă mi-o căutam. La încadrarea mea în 1989, pregătirea didactică a asistenților se făcea direct în amfiteatru, alături de profesorul titular, acolo unde învățai nu doar să predai, ci și să îți asumi responsabilitatea fiecărui cuvânt rostit. Îmi amintesc cu emoție un moment care m-a marcat profund: în timpul cursului de Mașini electrice, după câteva săptămâni, s-a oprit din predare și, cu o încredere care m-a onorat și m-a responsabilizat deopotrivă, mi-a cerut să continui cursul în fața zecilor de studenți din amfiteatru. Era modul său firesc de a forma oameni, de a testa caractere și de a transmite responsabilitatea catedrei. Acest tip de formare, exigentă, dar profund umană, a rămas pentru mine una dintre cele mai valoroase lecții primite de la domnul profesor.”

Menționez implicarea profesorului Dumitru Călueanu la  organizarea și desfășurarea, în 11-14 octombrie  1990, a  celei de VII-a ediții a Conferinței Naționale de Acționări Electrice CNAE, implicarea concretă la înființarea  Asociației de Acționări Electrice și afilierea acesteia la Asociația Generală a Inginerilor din România, AGIR.

S-a stins din viață la data de 10 decembrie 2011 în București.

L-am cunoscut pe profesorul Dumitru Călueanu. L-am cunoscut în dimineața zilei de 21 septembrie 1984, la Craiova. Conferința de Acționări Electrice s-a desfășurat, în 1984, la Craiova, în zilele de 20 și 21 septembrie 1984.M-am ocupat de colectarea lucrărilor și tipărirea volumelor. În acest context, am vorbit la telefon, de câteva ori, cu  domnia sa.  Din motive pe care nu le mai știu acum, echipa de la Galați nu a putut să vină în data de 20   septembrie. Au ajuns, cu trenul, în 21 septembrie la ora 2:00 dimineața. Aveau camere rezervate la Hotelul Minerva  din centrul Craiovei.  I-am întâmpinat la gară. Nu se așteptau să fie primiți de cineva la gară. A fost un moment prielnic pentru începutul prieteniei mele profesionale cu colegii de la Galați. Ne-am întâlnit, apoi, de  mai multe ori, în special la Conferințele științifice. Deși activitatea de  Senator îi ocupa mult timp, a participat la toate  întâlnirile profesionale  din domeniul electrotehnic.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea culturii  recunoașterii valorilor de lângă noi, adică a oamenilor valoroși pe lângă care am trăit, vă sugerez să treceți în revistă numele  profesorilor din școală.  Alegeți un nume. Scrieți ce vă amintiți despre profesorul  ales. Trimiteți, vechilor colegi de școală, rândurile scrise.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Profesorul Toma Dordea- cercetător de geniu, făuritor de școală academică.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre profesorul Toma Dordea, cercetător de geniu, făuritor de școală academică.

În zilele noastre întâlnim des  sau folosim cu bucurie automobile electrice, adică automobile puse în mișcare cu motoare electrice. Unele sunt conduse de calculatoare, adică nu au un  șofer-om. Primele vehicule  puse în mișcare cu ajutorul energiei electrice au fost realizate prin anii  1839 – 1899, adică cu aproape 150 de ani în urmă. Până a se ajunge la automobilele electrice de azi, inginerii, adică oamenii, au rezolvat multe probleme tehnice. Unele au fost legate  de  motorul de antrenare. Un inginer, un om, care s-a ocupat toată viața de generatoare electrice, de  motoare electrice, a fost academicianul Toma Dordea.

Toma Dordea s-a născut la data de 1 ianuarie 1921, în comuna Șelimbăr,  din județul Sibiu. Numele Șelimbăr ne este cunoscut de  la lecțiile de istorie. Aici, la Șelimbăr, în 28 octombrie 1599, oastea lui Mihai Viteazul s-a bătut cu oastea  condusă de Andrei Báthory reușind să-și deschidă  calea spre Alba Iulia. Familia Dordea, Toma și Paraschiva,  a avut patru copii, cel mai mare fiind Toma Dordea.  Au locuit în satul Bungard, sau, în traducere, Grădina cu pomi, situat în dreapta autostrăzii  A1, la cca. 10 km de centrul orașului Sibiu. Interesant de menționat că  tatăl  lui Toma Dordea dar și fiul lui Toma Dordea au purtat  prenumele Toma, Toma-Paul.

A urmat școala primară în Bungard unde s-a remarcat ca un elev silitor. În vremea aceea, în familiile mai nevoiașe, doar unul dintre copii mergea mai departe la școală. Toma Dordea, fiind cel mai mare, și silitor la școală a  fost trimis la   Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu,  o școală cu istorie, cu tradiție, la care au învățat carte multe personalități. A absolvit liceul în  anul 1940 și s-a înscris la Școala Politehnică din Timișoara. În 1945 și-a susținut proiectul de diplomă obținând titlul de inginer electromecanic.

Pe toată perioada studiilor la politehnica din Timișoara a  obținut rezultate deosebite, remarcându-se prin spiritul analitic și pregătirea matematică temeinică. Drept rezultat, în 1945,  este încadrat ca asistent la catedra de Mașini electrice  și Electrotehnică lucrând alături de mari personalități ale vremii: Plauțius Andronescu, Corneliu Micloși, Aurel Bărglăzan. Emulația, atmosfera în care lucrează un tânăr este esențială pentru evoluția profesională a unui tânăr.

 În 1949, pe fondul lipsei cadrelor didactice dar și a implicării în activitatea didactică și de cercetare, Toma Dordea  ocupă, prin concurs,  postul  de conferențiar la disciplina Mașini electrice.

Se înscrie la doctorat cu tema „Contribuții la reglarea  vitezei  mașinii de inducție  utilizând contactul alunecător metalo-lichid”. și, sub conducerea academicianului Cornel Mikloși,  se ocupă de reglarea  vitezei  mașinilor de inducție, a motoarelor asincrone, care, le vremea aceea erau concurate puternic de motoarele de curent continuu a căror viteză putea fi reglată mai ușor. În 1963 obține titlul de doctor inginer și ocupă, prin concurs, postul de profesor la disciplina Mașini electrice. Doi ani mai târziu, în 1965,  devine conducător de doctorat în domeniul Mașini, aparate și acționări electrice. S-a axat pe cercetări în domeniul mașinilor electrice dar  asocierea cu acționările electrice, domeniu în care am activat o vreme, a făcut să-l întâlnesc de mai multe ori pe profesorul Toma Dordea.

 În calitate de conducător de doctorat a îndrumat peste 50 de cercetători sau cadre didactice  care, prin elaborarea tezelor de doctorat au rezolvat multe probleme legate de practica industrială  și, în același timp,  au  contribuit la  formarea unei  școli de mașini electrice la Politehnica din Timișoara. Îmi amintesc de teza cu titlul „ Mașina de inducție pentru acționarea  directă a roților de tramvai”   finalizată în 1991 de inginerul Nicușor Lelea. Profesorul Toma Dordea a dus mai departe   și a îmbunătățit soluția  astfel încât în 2006 aceasta   a fost experimentată  la Regia Autonomă de Tansport din Timișoara.  La punerea în practică a contribuit și INDA Craiova, condusă  de unul dintre tinerii care au lucrat în hala din Valea Fetii. Îmi amintesc foarte bine   de teza cu titlul „ Model neliniar al masinii de inductie adaptat problemelor de optimizare” finalizată în 1996 de inginerul  Gheorghe Madescu, ajuns, mai târziu, cercetător în cadrul Academiei Române. Două teze ce ilustrează, din punctul meu de vedere,  abordările teoretice și practice  care  definesc activitatea de cercetare a Academicianului Toma Dordea, născut într-un sat de lângă Sibiu.

            Activitatea științifică a unui cercetător, a unui profesor poate fi măsurată, poate fi cuantificată în diverse moduri, inclusiv prin număr de articole sau de cărți.

Toma Dordea a scris  multe  articole și multe cărți. Cărțile scrise de domnia, deși au fost din domeniul mașinilor electrice, au abordat și domenii complementare, inclusiv domeniul matematicii. Dau numai două exemple : „Procese tranzitorii în mașini de inducție” și „Mașini electrice.Programe de calcul”.   Cea de a doua carte a fost publicată la Editura AGIR în 2010. Echipa de Autori,  Toma Paul Dordea, Gheorghe Madescu, Ileana Torac, Lucian Ocolișan, Mațian Moț, a fost coordonată de Academicianul Toma Dordea poate pentru a demonstra că, deși în tinerețe, adică prin anii 1959-1962, nu a avut încredere în calculator, are puterea și înțelepciunea de a se adapta la evoluția tehnicii, la evoluția tehnolgiei.

Activitatea profesorului Toma Dordea trebuie măsurată și  cu alte instrumente decât număr de cărți, așa cum rezultă din exemplele  care urmează.

            Prin anii 1970 deplasările profesorului Toma Dordea la Craiova erau frecvente, atât pentru colaborarea cu Facultatea de electrotehnică din Craiova dar mai ales  pentru  rezolvarea  unor probleme practice. Printre acestea se numără și distrugerea colectoarelor generatoarelor  locomotivelor Diesel-electrice fabricate la Craiova. A venit, a studiat problema, a găsit soluția unei probleme aparent fără ieșire. Vă mai pot da un exemplu. Hidrogeneratoarele  de 200 MW montate  la Hidrocentrala Porțile de Fier I de la Turnu Severin, au fost fabricate la Reșița. Deși din punct  de vedere mecanic erau fără cusur,  în funcționare produceau un zgomot  foarte mare. Profesorul Toma Dordea a dedus că zgomotul era de natură electromagnetică, fiind  produs  de armonicile spațiale de ordin superior ale câmpului magnetic din generoator.  A propus o modificare a înfășurărilor electrice și, ca prin farmec, zgomotul a dispărut.

            Vă mai pot da un exemplu legat de zona noastră, Oltenia. Ventilatoarele pentru gaze arse de la Termocentra Turceni și Rovinari sunt antrenate cu motoare de 3200 kW, construite, la vremea respectivă, la Reșița. Încălzirea  acestor motoare  ducea la performanțe reduse. Profesorul Toma Dordea, împreună cu colaboratorii domniei  sale au reușit ca, prin reproiectarea înfășurărilor  să  crească performanțele  acestor motoare. În mod deliberat,  exemplele mele nu conțin multe detalii de specilitate dar, un ascultător atent, constată că profesorul, printr-o cunoaștere profundă a fenomenelor, putea să identifice cauzele unor situații aparent fără ieșire.

            O cercetare de vârf, legată de profesorul Toma Dordea și de  Craiova,   se referă la utilizarea motoarelor electrice liniare în tracțiunea electrică. În anii ’80 s-a construit în Craiova, în zona  Valea Fetii, o hală pentru cercetări în acest domeniu. Unii dintre tinerii de la ICMET-Electroputere Craiova, care au lucrat atunci cu Toma Dordea, adică prin 1980, construiesc la Craiova, acum, adică după 2020, rame electrice. Așadar, stimați ascultători, valoarea unui profesor se poate măsura și prin numărul de discipoli care duc învățătura mai departe.

Ca recunoaștere a   contribuțiilor științifice, în martie 1991 a fost primit în Academia Română, la început ca membru corespondent, iar în 1994 este  confirmat ca membru titular. A fost Președintele Filialei Academiei Române din Timișoara. A  fost membru fondator al Academiei de Științe Tehnice din România, ASTR. Semnătura domniei sale  se păstrează pe  Actul Constitutiv  parafat în 17 octombrie 1997. A fost președintele secției de electrotehnică și Energetică din cadrul ASTR.

A primit numeroase Diplome și Medalii. Menționez doar Ordinul Național „Pentru Merit”, în grad de Cavaler, care  este înmânat la Palatul Cotroceni de către Președintele României în prezența Ministrului Învățământului, a Președintelui Senatului României și Camerei Deputaților. Ceremonia este fastuoasă.

A primit titlul onorific de Doctor Honoris Causa  de la patru universități din Români, dar și titlul de Cetățean de Onoare al Timișoarei.

S-a implicat și în activități administrative fiind șeful  catedrei de Mașini electrice, timp de 35 de ani, și decanul Facultății de electrotehnică timp  15 ani.

În anul 1993, adică după 48 de  ani de activitate, a ieșit la pensie dar a continuat activitatea cu doctoranzii, respectiv activitatea profesională în cadrul Academiei Române, Filiala Timișoara.

În această emisiune vă povestesc despre latura profesională a personalităților evocate pentru că, de regulă, acestea sunt informațiile  pe care le pot găsi în documentele scrise de  sau despre persoana evocată.  Și totuși, fiecare personalitate are o componentă din care își trage energia necesară activității profesionale, familia. O personalitate este percepută de societate prin rezultatele profesionale dar cei apropiați descoperă și…omul!

 În cazul Toma Dordea, am găsit o  caracterizare făcută de fiica domniei sale, Doina-Ana Ionaș: „Toată viața a fost un om cumpătat în toate, mai puțin în muncă pe care o considera esența vieții lui. Nu concepea „să stea degeaba”. Când se relaxa citea sa meșterea  ceva prin sau pe lângă casă. Îi plăcea Eminescu, atât ca poet cât și ca prozator. Toată viața și-a pus întrebări și a căutat răspunsuri”.

Pe site-ul  Academiei Române, Filiala  Timșoara, se poate citi următoarea caracterizare: „Minunatele plaiuri sibiene i-au dat tăria de caracter, dârzenia locuitorilor de la munte, dorinţa şi hotărârea fermă de a duce la bun sfârşit, un gând, o idee nouă care să-i faciliteze descoperirea adevărului, a frumosului”.

Unul dintre  primii doctoranzi, ajuns, mai târziu, rector al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, profesorul Radu Munteanu, îl  descrie  astfel pe „omul Toma Dorea”:…„Domnia sa a trăit cu convingerea că valoarea nu are nevoie de un muzeu, ci de o inimă, fiindcă frumusețea unui gest nu ne trimite în cer ci pe pământ”.

De asemenea, dr.ing.Ileana Torac, într-o discuție purtată cu ani în urmă, mi-a spus  despre „omul Toma Dordea”: „Dincolo de tot ce a rămas în cărțile și articolele științifice publicate, Profesorul a transmis niște valori fundamentale pe care domnia sa  le-a trăit zi de zi: Smerenia, Bunătatea, Înțelepciunea. Spunea adesea: Suntem înzestrați cu tot ce avem nevoie ca să facem bine și să luăm decizii corecte” .

Toma Dordea s-a stins din viață la data de 11 aprilie  2015. Avea 94 de ani. A rămas în amintirea oamenilor din Politehnica timișoreană. Ca dovadă, în februarie 2021, an în care s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Toma Dordea, comunitatea timișoreană l-a omagiat pe academicianul Toma Dordea. Este prezent în viața timișorenilor prin strada care îi poartă numele, Toma Dordea. Face legătura între Calea Șugagului și strada Grădinii.

Pentru consolidarea informațiilor despre academicianul Toma Dordea vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o excursie pe tronsonul de cale ferată care pornește din strada  Caracal și merge spre Valea Fetii. După cca. 1 km ajungeți la vechiul viaduct pe care treceau trenurile spre Calafat.  Peste 100 m ajungeti la ramificatia spre   Hala Electroputere, construită pentru cercetările efectuate prin 1980  în domeniul vehiculelor  de transport cu motoare liniare. Pe aici a trecut, în acea vreme, și profesorul Toma Dordea, despre care v-am povestit deja. Mergeți pe calea ferată până ajungeți la noul traseu al magistralei de cale ferată Craiova- Calafat. Mergeți spre Craiova până la Cantonul numit „Ramificație”.  Urcați debleul și ajungeți în strada Drumul Apelor. Vă îndreptați spre  Bulevardul Decebal apoi mergeți spre   clădirea  Facultății de  electrotehnică din Craiova. Aici vă opriți în fața mozaicului  cu scene din  activitatea studenților din anii ’70. Pe aici a trecut, de multe ori, și profesorul Toma Dordea cel despre care v-am povestit deja.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Din când  în când facem curățenie.Facem curățenie prin casă, facem curățenie prin bibliotecă, facem prin documente, facem curățenie prin amintirile noastre. Mai nou, din când în când, fac curățenie prin… poșta electronică. Azi, 21.09.2025, făcând crățenie prin poșta electronică am găsit un mesaj trimis de inginerul Paul Stavarache în data de 24.10.2010 (stavarache.paul@yahoo.com) la care era atașat articolul „Un inventator prolific”.

Un inventator prolific.

    Fiind student la Institutul de Masini si Aparate Electrice (IMAE) Craiova, in anul 1951 am avut conferentiar la Fizica pe domnul inginer Stefan Grosu  de la Electroputere.

    Inalt,bine facut,cu alura de sportiv (juca tenis), n-a purtat niciodata un palton sau un pardesiu. Folosea o basca numai in zilele in care ,,crapau pietrele,, de frig. Rar era vazut purtand o scurta. Fularul, era un adaus de imbracaminte necunoscut, ca sa numai vorbim de manusi sau cravata. Nu simtea frgul! Cu camasa descheiata la gat, cu mainile bagate in buzunarele scurtei si cu capul gol, era vazut in plina iarna prin oras, oricat de scazuta era temperatura..

     Explica foarte frumos si curgator. Cate odata, se oprea, cu creta intr-o mana si cu carpa de la tabla in cealalta mana. Creta, tinuta cu doua degete, si-o apasa pe buze: gandea! Uneori, carpa ajungea intr-un buzunar, altul, nu in care isi tinea batista. Atunci, noi, studentii, deveneam foarte aenti, nu la ce explica conferentiarul, ci la ce se va intampla cand va trebui sa stearga ceva. Va scoate carpa sau batista? Si nu rare ori fețele studentilor, arborau un zambet îndată ce mana domnului Grosu incepea sa stearga tabla cu batista.

       Vad statura lui inalta oprita la marginea podiumului dela catedra, cu capul usor aplecat spre fata, sprijinindu-si buzele cu creta si…tacere. Si deodata, se aude ,,in tacerea lui profunda,,:

– Ce este inteligenta?…Puteti s-o definiti?

Stupoare generala si o liniste apasatoare, care, la un moment dat, este strapunsa tot de glasul conferentiarului, care, se pare, ca nici nu astepta un raspuns:

–Un om inteligent este acela care dupa ce a uitat tot ce a invatat, poate reconstitui esentialul, folosind un creion si o foaie de hartie.

In aula  se aude un suflu de usurare, intrerupt imediat de o alta intrebare:

-Ce este prostia? 

….Acuma sprancenele conferentiarului se ridica, semn ca se intampla ceva deosebit si din nou se aude glasul domnului Grosu:

-Ei, sa stiti ca prostia este o organizatie secreta. Dar, spre deosebire de organizatiile secrete obisnuite, unde fiecare membru stie ca face parte din ea, dar nu-i cunoaste pe ceilalti membrii, membrii organizatiei in discutie nu stiu ca fac parte din ea, dar, in schimb, considera ca-i cunosc pe toti ceilalti membri.

        Spre sfarsitul facultatii domnul Grosu ne-a predat cursul de Tehnica Tensiunilor Inalte si, odata, la plecarea din facultate, ma intalnesc cu domnul Grosu si, printre altele, îi marturisesc:

-De abia astept sa termin cu facultatea! Sa fiu odata liber, fara cursuri, fara seminarii si fara examene!

        Domnul Grosu s-a oprit si-a dus doua degete la buze, s-a aplecat spre mine, dar parca, totusi, nu ma vedea si incet, parca pe ganduri, aproape soptit, mi-a spus:

-Nu stii ce pierzi! Odata cu facultatea pierzi cea mai frumoasa perioada din viata dumitale. Pierzi singura perioada de dreptate, in care faptele dumitale se cantaresc la justa lor valoare si se rasplateste munca. In viata cine ti le rasplateste? Cine–ti comensureaza faptele?

       Ma mandresc ca domnul Grosu m-a invatat sa fac o cerere de brevet de inventie. El care era ,in anul 1960, cel mai prolific inventator roman, cu 213 brevete de inventii.

        Ultima oara l-am vazut la aniversarea noastra de 20 de ani dela terminarea facultatii, 1976. Nimic nu ne facea sa banuim ca nu va trece anul si domnul Grosu va fii o amintire de nesters , pentru noi, cei ce l-am cunoscut.

             Ing.Paul Stavarache.                                                 

Personalități din știință și tehnică.

Mihail Bârcă, profesor de muzică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să împletesc, să îmbin, să reunesc în povestirea mea viața unui om, unui muzician, Mihail Bîrcă,  și istoria unei instituții, Filarmonica din Craiova.

            De regulă, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” v-am povestit despre ingineri, matematicinei, fizicieni, chimiști, medici.  În partea de început a unia dintre episodele în care am povestit despre inginerul Gheorghe Cartianu am folosit o frază spusă de acesta:„A nu fi atent la artă, la literatură, pentru că eşti inginer, e o mare eroare. Te transformi într-o maşină, devii un robot lipsit de sensibilitate”. Unul dintre ascultători,  un tânăr de 21 de ani, cu aplecare spre esența existenței omului,  a remarcat  acest citat,  din lunga mea povestire despre realizările  inginerești ale profesorului Cartianu.

Remarca tînărului ascultător  m-a îndemnat să extind  gama personalităților evocate și, în acest context, azi mi-am propus să împletesc, să îmbin, să reunesc în povestirea mea viața unui muzician, Mihail Bârcă,  și istoria unei instituții, Filarmonica din Craiova.

            Mihail Bârcă s-a născut la data de 5 noiembrie 1888 în localitatea Mileștii Mici, județul Lăpușna din Republica Moldova. Localitatea este bine cunoscută pentru podgoriile sale, pentru Crama care funcționează în această localitate.Oamenii din Mileștii Mici au avut parte încă din 1843 de o școală în sat. Acum, în Mileștii Mici funcționează un liceu teoretic  modern, înființat în 1998, și care poartă , din 2003, numele lui Mihail Bârcă.

În 1911  Mihail Bârcă începe studiile în domeniul muzicii  la școala muzical- dramatică din Moscova care avea, la vremea aceea, statut de conervator pe care le finalizează în 1914, după care se stabilește la Chișinău unde desfășoară o susținută activitate în domeniul muzical. A fost maestru de cor la Opera basarabeană între 1919 și 1922, dar și profesor de muzică la liceul Alexandru Donici din Chișinău, mai bine de 11 ani, între 1918 și 1929. A fost profesor și la Liceul Ștefan cel Mare din Tighina transnistreană. O vreme, între 1936 și 1940,  a funcționat ca profesor de compoziție  la Conservatorul municipal din Chișinău. În aceiași perioadă a fost și directorul acestei instituții. În perioada 1940-1941  a fost  șef al catedrei de compoziție la Conservatorul municipal din  Chișinău.

Din 1941 s-a stabilit la  Craiova unde  și-a continuat  activitatea în domeniul muzical. La început, între 1945 și 1949  a  fost  profesor de muzică la Liceul militar Dimitrie A. Sturdza din Craiova. În paralel a desfășurat și alte activitități dintre care merită să fie menționată cea de dirijor al Corului de la Biserica Madona Dudu ( 1948-1952),  maestru de cor la Școala Populară de Artă ( 1949-1962) sau cea de dirijor al Ansamblului artistic ”Nicolae Bălcescu” (1949-1973).

A  compus muzică de teatru,  muzică vocal – simfonică, muzică vocală și corală. Având în vedere că s-a născut în Moldova de dincolo de Prut, temele compozițiilor erau inspirate de cântecele și activitățile din această zonă. Câteva titluri sunt edificatoare : „Colind moldovenesc”, „Plângi mireasă”, „La Nistru, la mărgioara”.

Vă sugerez, stimați ascultători, să căutați acest cântec pe YouTube. Cântecul este interpretat de un grup vocal feminin din Basarabia, într-un peisaj  magnific de  pe malul Nistrului.

Iată câteva versuri:

„Nistrule apă vioară,

Facete-a-și neagră cerneală,

Să te pun în călimară,

Să scriu o carte poștală,

S-o trimit  la mama-n țară,

Să-i scriu maică-i ce mă doară”.

           În activitatea sa muzicală a dirijat mai multe spectacole, printre care  „Bărbierul din Sevilla” de G. Rossini, „Evgheni Oneghin” şi „Dama de Pica” de P. I. Ceaikovski, „Faust” de Ch. Gounod, „Traviata”, „Aida” şi „Trubadurul” de G. Verdi, „Paiaţe” de R. Leoncavallo.

              S-a stins din viață  la data de 1 decembrie 1975.

            O stradă din Craiova poartă numele „Mihail Bîrcă”.

O sală a Filarmonicii din Craiova poartă numele „Mihail Bârcă”.

Mulți craioveni  l-au cunoscut,  alții și-l amintesc pe Mihail Bârcă.

Printre aceștia se numără și Titu-Marius Băjenescu, inginer, care prin  1955 s-a ocupat de acustica Filarmonicii din Craiova. De ani buni  s-a stabilit  în Elveția. L-am cunoscut  pe profesorul Titu Băjenescu în data de 25 mai 2010 când am primit, amândoi, titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice a Moldovei din Chișinău. Iată ce își amintește domnia sa despre Mihail Bârcă.

În afara de generozitatea, bonomia, vastele cunoștințe muzicale și pedagogia deosebită ale regretatului meu profesor Mihail Bârca, aș mai avea de adăugat faptul că – în timpul Primului Razboi Mondial – a fost mai întâi infanterist și apoi (transferat la cerere) pilot de vânăatoare, s-a acoperit de glorie și a fost decorat – pentru vitejia de care a dat dovadă – cu ordinul “Sfântul Gheorghe” în grad de Cavaler, clasa IV (17 octombrie 1915). Numele sublocotenentului Mihail C. Bârca se găsește și astăzi, gravat în marmoră, în marea sală de protocol a Kremlinului, denumită “Sf. Gheorghe”.

            Așadar, stimați ascultători, personalitatea despre care v-am povestit azi, Mihail Bârcă,  ne îndeamnă  să spunem câteva vorbe și despre Filarmonica din Craiova.

            Propunerea de înființare a unei Societăți filarmonice în Craiova a făcută   în 18 iunie 1858 de către compozitorul Aleksandu Flechtenmacher, cel care a compus  muzica pentru Hora Unirii.

La 19 iunie 1904 a fost înființată Societatea Filarmonica din Craiova, iar în 17  decembrie a avut loc primul concert. Acest eveniment a marcat înființarea Filarmonicii din Craiova. Seratele muzicale, spectacolele, se organizau  de două ori pe lună în Salonul Restaurantului Minerva.

            Viața muzicală a Craiovei a continuat sub diverse forme, pregătind terenul pentru înființarea Orchestrei de camera,  în 1938, când  catedra de muzică a Liceului Militar din Craiova a fost preluată de Gheorghe Pascu.

            La 17 aprilie 1947, Regele Mihai I a promulgat Legea Nr. 131, prin care se înființa  Orchestra Filarmonica Oltenia din care fîceau parte 65 de instrumentiști, dintre care 47 erau craioveni.

Stagiunea 1947 – 1948 avea să confere o tot mai pronunțată continuitate acestei orchestre care numără la acea ora aproximativ 65 de instrumentiști, dintre care 47 erau craioveni.

            În  prezent  Filarmonica  din Craiova are peste 80 de muzicieni profesioniști.

                        La final acestui episod vă îndemn să descoperiți strada Mihail Bârcă din cartierul Rovine.

Vă îndemn să faceți o plimbare pe strada Unirii, până la Filarmonică. Zăboviți câteva minute bune pe una dintre bâncile din apropiere. Zăboviți câteva minute în fața avizierului în care o să găsiți spectacolele programate  pentru zilele următoare.

Vă îndemn să mergeți la câteva concerte susținute de Orchestra Filarmonicii din Craiova.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Nicolae Ionescu-Șișești și școala de neurologie din România

Bună seara, stimați ascultători!

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre  Nicolae Ionescu Șișești și școala de neurologie din România.

Ionescu este un nume obișnuit în România. Multe personalități au adăugat la numele de familie și un toponim, de regulă   numele localității în care s-au născut, pentru a se diferenția, pentru a se deosebi de alte persoane cu același nume. Șișești este o Comună importantă din județul Mehediniți. Un craiovean poate ajunge la Șișești  dacă merge  cu mașina până la Strehaia, virează la dreapta spre Motru apoi, din Broșteni spre stânga.

Istoria Șișeștiului începe de la daci și este legată de olărit și de oameni. Acolo, în coasta dealului Bora, Dumnezeu a pus un altfel de pământ din care oamenii locului fac și acum oale și ulcioare. Ceramica de Șișești este  vestită în toată lumea pentru brâul  ocru-gălbui care șerpuiește împrejurul oalei. Dumnezeu, în bunătatea lui, le-a dăruit oamenilor  născuți pe aceste meleaguri hărnicie, iar unora dintre ei ascuțime de minte.

În urmă cu aproape  150 de ani, preotul Constantin Ionescu  și-a întemeiat aici o familie. Preoteasa i-a dăruit 11 copii, dar au rămas în viață doar 8, patru băieți  și patru fete. De educația lor, adică de cei șapte ani de acasă, ocupându-se, cu dragoste, mama lor. Tot atunci s-a nimerit să fie în sat și un pedagog destoinic, învăţătorul Trandafirescu  care  aduna toţii copii satului într-o singură   încăpere  şi le preda, pe rând,  lecţiile de la clasa I-a până la clasa IV-a. Copii preotului Ionescu erau mereu în frunte. Cel mai mare, Gheorghe, s-a născut la data de 16 octombrie 1885. V-am povestit despre el  într-unul din episodele acestei emisiuni.

Azi o să vă povestesc  despre al doilea băiat al preotului din satul Șișești,  despre  Nicolae Ionescu Șișești.

Nicolae Ionescu s-a născut la data de 11februarie 1888, spre deosebire de fratele său agronom, a urmat calea medicinei, a neurologiei. A urmat școala primară în satul natal, Șișești, apoi a fost trimis să urmeze studiile secundare  la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, pentru a deveni preot, ca și tatăl său. Preotul Constantin Ionescu, tatăl lui Nicolae,  a avut grijă să nu se repete experiența avută cu celălalt băiat, Gheorghe. Nicolae avea vârsta necesară și a fost acceptat să studieze la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea.  Elev silitor, a citit mult dar, mai ales, a reușit să-și descopere aptitudinile, să-și identifice vocația.  A considerat că cercetarea  legată de om  este chemarea lui profesională.

Şi-a făcut studiile liceale la Turnu Severin şi la Bucureşti,

La început a fost atras de studiul psihologiei, așa că timp de un an universitar urmează cursurile la Universitatea din Leipzig, după care se decide să urmeze medicina. Revine la București și se înscrie la Universitatea de Medicină din capitala României. Specialitatea de neurologie era mai apropiată de psihologie, domeniul care îl fascina așa că, încă de la început, s-a orientat spre neurologie. După absolvire merge la Paris, între 1919 și 1925 pentru specializare, pentru perfecționare. Începe să lucreze la teza de doctorat, pe care o va susține public în 1929,  în care s-a ocupat de tumori ale măduvei spinării.

Are șansa să lucreze la renumita clinică de neurologie a spitalului  universitar Salpêtrière din Paris, în care se efectua atât activitate didactică  dar și activitate de cercetare.

În 1932 s-a reîntors la București fiind unul dintre colaboratorii apropiați ai renumitului neurolog român Gheorghe Marinescu, pe care îl va succeda ca profesor de neurologie la Facultatea de Medicină din București. La început a funcționat pe post de conferențiar și s-a ocupat de semiologie nervoasă, adică s-a ocupat de studiul  semnelor, simptomelor  care  indică o cădere nervoasă. A devenit profesor agregat în 1933 și profesor titular, în 1938,  la Clinica de Boli nervoase şi Electroterapie.

Cercetările privind neuroinfecțiile virale, printre care encefalitele virale ale copilului, le-a început în 1948, iar din1950 a inițiat câteva studii  experimentale privind mecanismul patologic relex și embolic al crizelor de epilepsie.

În activitatea de cercetare s-a ocupat de patologia tumorală a măduvei spinării, siringomieliei și siringobulbiei. A avut contribuții în studiul refelexelor psiho-galvanice și în studiul tonusului mușchilor striați. De asemenea, a explicat rolul spațiului perivascular în migrarea antigenilor în creier. Trebuie  amintite și contribuțiile din domeniul neuroinfecțiilor.

          Rezultatele cercetărilor au fost publicate în mai multe articole de specialitate  apoi grupate în mai multe cărți printre  care „Tumori medulare asociate cu un proces siringomielinic , publicată în limba franceză în 1929.

            În 1932 a publicat cartea  „Siringobulbia – contribuție la fiziopatologia trunchiului cerebral”,  despre care presa vremii, inclusiv cea din România,  spune că, prin această lucrare, Nicolae Ionescu Șișești a revoluționat  concepția despre centrii nervoși din bulbul rahidian. Mai mult, pentru această monografie de 360 de pagini,  Academia de Medicină din Paris i-a acordat Premiul „Potain”. Mai trebuie spus că această monografie  a fost reeditată, după apropate cincizeci de ani, în 1986, în limba engleză, devenind  o lucrare  de referință   referitoare la fiziologia și patologia bulbului rahidian.

            Iată ce spunea presa din 1986, în articolul cu titlul „ Valoarea sfidează numărul anilor”, despre reeditarea cărții scrisă de Nicolae Ioneșscu-Șișești în 1932 : Trebuie precizat că publicarea acestei tălmăciri nu a urmărit să înlesnească documentarea istorică în domeniul neurologiei prin punerea la îndemâna cititorului de astăzi a unui text semnificativ doar pentru nivelul cunoştinţelor dobândite în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Editarea versiunii engleze a monografiei amintite vizează un obiectiv eminamente practic, acela de a-l înarma pe neurologul zilelor noastre cu bagajul de informaţii necesar pentru punerea diagnosticului de siringobulbie şi pentru instituirea tratamentului corespunzător. Tocmai de aceea profesorul Ross a completat traducerea sa cu adnotări menite să-l încunoştiinţeze pe cititor despre progresele realizate de-a lungul ultimelor decenii în studiul acestei boli. Cartea apărută în 1986 nu se vrea deci considerată cu respectul datorat unei venerabile „piese de muzeu”, ci cu interesul activ cuvenit unui instrument de lucru”.

            În 1937, Nicolae Ionescu-Șișești a publicat, la Paris, o altă monografie, în colaborare cu  celebrul  neurolog Gheorghe Marinescu, cu titlul „ Tonusul mușchilor striați”.

Ca profesor, a rămas în memoria studenților săi dar și a publicului bucureștean care i-ascultat  prelegerile  susținute cu har oratoric.  Presa vremii consemnează conferința de avangardă, susținută public în amfiteatrul Spitalului „Colțea”, din București, despre „ Radiațiunile substanței vii”. La final, autorul articolului  menționează:„ Descoperirea acestor radiațiuni va permite, poate, într-o zi, să pătrundem, pe cale științifică în înțelegerea fenomenelor cunoscute sub numele de telepatie, sau a acelor atracții  misterioase de masă, pe care le exercită  anume conducătorii de popoare”.

A fost, multă vreme, directorul Clinicii de Neurologie  din Spitalul Colțea, continuând activitatea de cercetare a profesorului Gheorghe Marinescu.  Iată cum relata presa vremii acest eveniment într-un articol  titrat cu litere mari „Cine este urmașul profesorului Gheorghe Marinescu. Numirea ca titular la catedra de clinica boalelor nervoase depe lângă facultatea de medicină  din București, a  domnului agregat  Nicolae Ionescu-Șișești: „Lucrările domnului dr. Ionescu-Șișești, în cari domnia sa a fost preocupat de a scoate  în relief ceea ce este într-adevăr nou și important, sunt caracterizate  de  o minuțioasă grijă de control și de o vădită scrupulozitate a cercetării științifice”.

Pentru contribuțiile sale științifice a fost ales , în 1939, membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, a fost vicepreședinte  Societății Române de Biologie și membru corespondent al Academiei Americane de Neurologoie.

A fost distins   cu Ordine și Medalii  acordate de Asociația Medicilor Români și Facultatea de Medicină din Paris.

S-a stins din viață la data de 16 august 1954 în urma unei infecții contractate în laborator. Este vorba histoplasmoză, afecțiune cauzată de o ciupercă microscopică  ai cărei spori sunt inhalați cu aerul  respirat.

O stradă din Craiova, situată în apropierea Spitalului  Clinic Județean de Urgență, poartă numele dr. Nicolae Ionescu-Șișești.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, vă  îndemn, vă sfătuiesc ca într-o sâmbătă sau duminică să faceți o plimbare pe strada dr. Nicolae Ionescu-Șișești.

Strada este situată în cartierul 1 Mai, începe din zona fostei Întrepinderi Poligrafice Oltenia sud, demolată în bună parte, a Complexului comercial Pelendava și Bisericii „Sfinții Martiri Brâncoveni” ridicată în ultimii ani. În această zonă de început este un amestec de blocuri, clădiri cu destinație medicală și comercială care te amețesc. Apoi, de o parte și de alta se înșiră blocuri de locuințe, botezate cu litera I, urmată de un număr de la 46 la 98, aranjate într-o ordine care ține mai mult de teoria hazardului decât de o logică urbanistică. Strada, paralelă cu Bulevardul Nicolae Romanescu, continuă până la intersecția cu strada Popoveni de unde se vede cupola și clădirea noului Centru Multifuncțional din cartierul Romanescu. A mai rămas, pe stânga, o clădire solidă care a adăpostit cândva un detașament de cavalerie al Armatei române. Pe dreapta clădirea Școlii Gimnaziale nr.36 „Gheorghe Bibescu”, inaugurată în data de 2 octombrie 1992, având acum câteva sute de elevi și copii de grădiniță, vrea, parcă, să contrasteze cu  școala din comuna mehedințeană  în care a învățat cel al cărui nume este purtat de strada doctor Nicolae Ionescu-Șișești.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Isaac Newton .Metoda observaţiei . Metoda matematică. Metoda principiilor  sau metoda inductivă.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, aș vrea să vă captivez atenția cu povestea  marelui fizician Isaac Newton.

De mai mulți predau disciplina „Metodologia cercetării”, altfel spus  discutăm despre metodele utilizate  în activitatea de cercetare a fenomenelor, a proceselor, a sistemelor tehnice. Printre acestea se numără Metoda observației și Metoda inductivă.

Pentru ca cei care mă ascultă să înțeleagă principiul unei metode de  cercetare le  dau exemple de utilizare a acesteia de-a lungul timpului.Unele dintre exemple se referă la cercetările făcute de Isaac Newton.

            Isaac Newton  s-a născut prematur la data de 25 decembrie 1642, după calendarul gregorian, folosit şi în zilele noastre, sau  4 ianuarie 1643, după vechiul calendar iulian,  în satul Woolsthrope din Anglia. Tatăl său, un mic moşier din zona rurală, a murit  cu trei luni înainte de naşterea sa şi de aceea noul născut a primit la botez  numele acestuia –Isaac. Când Isaac avea trei ani, mama sa, Hannah  Ayscough, s-a recăsătorit cu un preot şi l-a lăsat în grija bunicii. Această separare a influenţat mult starea sufletească a lui Isaac dar a păstrat legătura cu mama sa, iar  când aceasta  s-a îmbolnăvit, în 1768, a rămas lângă ea până în ultima clipă încercând să-i aline suferinţa cu medicamente preparate  chiar  de el.

            A început şcoala generală în satul natal, dar s-a simţit  atras de învăţătură. Prefera  să citească şi să inventeze fel de fel de jucării şi dispozitive pe care şi le imagina. A continuat gimnaziul  într-un orăşel apropiat unde a locuit la un farmacist,  William Clarke, prieten de familie. Îl urmărea, îl observa  adesea pe farmacist  cum prepara medicamentele şi a încercat şi el să prepare propriile  reţete. Se pare că această perioadă a fost decisivă  în formarea aptitudinilor sale de cercetător, în  dezvoltarea  capacităţii de a observa ce se întâmplă în jurul său şi de a  extrage din aceste observaţii mai multe informații decât ceilalţi oameni.

            Avea 18 ani . Prin atitudinea sa  i-a convins pe toţi  că drumul său în viaţă este legat de studiu. Mama sa şi-a dat acordul şi Isaac  Newton a reuşit să intre, în 1660, la  Colegiul  Trinity al Universităţii din Cambridge. Din partea familiei primea doar zece lire pe an care i-ar fi ajuns timp de zece luni numai pentru mâncare, aşa că a acceptat să  îndeplinească diferite atribuţii, ca student subvenţionat, pentru profesori sau chiar şi pentru alţi studenţi. Deşi aceste activităţi suplimentare îi consumau  mult timp, găsea  mereu puterea de a studia, de a experimenta în fiecare zi reuşind să dea o nouă interpretare  teoriilor lui Kepler şi Galileo Galilei. Tot în această perioadă  şi-a completat şi dezvoltat cunoştinţele matematice studiind „Geometria” lui René Decartes. Acest studiu l-a condus la formularea teoremei binomului (x+a)ⁿ . Obţine  diploma universitară în 1664 sub îndrumarea lui Isaac Barrow, primul profesor de la Catedra Lucasiană de Matematică, iar prin aceasta dreptul de a continua activitatea  la  Colegiul  Trinity

În toamna anului 1664 Londra a fost lovită de Marea Ciumă. Newton s-a retras în satul natal unde s-a dedicat cercetării, observând natura, meditând asupra matematicii, făcând experienţe inspirate de natură. Legenda spune că în acea perioadă, stând în grădina casei natale, a observat un măr  care cădea din copac. S-a întrebat de ce a căzut spre pământ  şi nu s-a ridicat spre cer, de ce traiectoria mărului  a fost perpendiculară pe suprafaţa Pământului. Şi-a pus aceste întrebări sieşi dar şi unui prieten medic, cu care se plimba uneori. Cert este că în acea perioadă i s-au conturat ideile privind gravitaţia universală şi a demonstrat, folosind legea a treia a lui Kepler,  că forţa de atracţie gravitaţională  este invers proporţională cu pătratul  distanţei dintre corpuri. Tot în acea perioadă, folosind o prismă ţinută în dreptul unei raze de lumină a obţinut pe un perete un ansamblu de culori, un curcubeu. În 1667  epidemia de ciumă a trecut. Isaac Newton s-a reîntors la Cambridge şi, la recomandarea lui Barrow, a devenit profesor la Catedra Lucasiană de Matematică de la Cambridge.

            Pentru  cercetările astronomice se foloseau , în vremea aceea, telescoape de tip refractor  care avea neajunsul că  marginile imaginii erau colorate datorită principiului  acestuia. A făcut o analogie între  experimentul prin care a descompus lumina cu ajutorul unei prisme şi marginile colorate ale imaginilor obţinute cu telescopul refractor şi a găsit cauza aberaţiei cromatice. Apoi a construit singur noul tip de telescop – telescopul  reflector în care  imaginea observată este reflectată de o oglindă într-un sistem de prisme si apoi la o lentilă ocular. În 1671 a construit al doilea exemplar pe care l-a prezentat la o întrunire a Societăţii Regale, academia ştiinţifică din acea perioadă. Succesul a fost atât de mare încât a fost invitat  să devină membru al acestui for ştiinţific. În 1700 i-a trimis lui Halley proiectul unui aparat pentru măsurarea distanţei dintre Lună şi stelele imobile, principiul regăsindu-se în sextantul naval de azi.

            Primirea în Academie a produs o schimbare substanţială în atitudinea lui Newton  care a început să-şi prezinte rezultatele cercetărilor atât prin  conferinţe cât şi prin lucrări publicate. Venirea lui Newton în Societatea Regală nu a fost privită de toţi membrii la fel, dar mai ales de Robert Hook, care la acea vreme  gestiona  echipamentele din dotarea Academiei. Disputa dintre cei doi a durat patru ani şi a contribuit atât la clarificarea  teoriei atracţiei gravitaţionale cât şi la depăşirea momentului dificil al morţii mamei sale pe care, în ciuda amintirilor din copilărie, a  vegheat-o până în ultima clipă şi a încercat să o ajute cu reţete proprii. În această atmosferă tensionată este susţinut financiar şi moral de Edmond Halley, care poate fi  considerat unicul său prieten adevărat. Reuşeşte să demonstreze matematic  ipotezele formulate anterior în lucrarea „Principiile matematice ale filozofiei naturale” , cunoscută sub numele de „Principia”. Această lucrare  este considerată „ cea mai mare creaţie a minţii omeneşti”.        

            În 1689  postul de Preşedinte al Colegiului Regal din Cambridge a rămas vacant. Mai mulţi oameni de ştiinţă l-au propus pe Newton pentru acest post dar, deoarece acesta nu era şi preot, aşa cum cerea „regula” , nu a primit postul. Mai mult, nefiind regalist, şi-a pierdut şi postul  de membru al Parlamentului. Greu a obţinut un post de revizor al Trezoreriei. A trecut prin perioade grele de depresie. După şase ani , în 1895, a  obţinut postul  de vistier al Monetăriei Regale, poziţie în care  a  finalizat reforma monetară şi  a stopat contrafacerea bancnotelor. În sfârşit, în 1703 a fost ales Preşedinte al Societăţii Regale, reuşind  să  readucă  aici emulaţia creatoare, stopată de detractorul său, Robert Hooke. În 1705 Regina Ana a făcut o vizită la Universitatea din Cambridge şi, cu această ocazie, i-a conferit lui Newton titlul nobiliar de cavaler. A devenit Sir Isaac Newton.

            Ca un făcut, abia ce se liniştise viaţa sa după polemica cu Hooke şi cu  John Flamsteed  şi a intrat într-o nouă polemică cu Wilhelm Leibnitz  privind prioritatea descoperirii analizei matematice. În ultimii ani ai vieţii s-a dedicat cercetării datelor biblice, dând o nouă interpretare cronologiei,  care era diferită, chiar eretică, în comparaţie cu opiniile  perioadei medievale. S-a stins din viaţă la 19 martie 1727 . A fost înmormântat în cadrul unei ceremonii solemne la Westminster. Avea 84 de ani şi reuşise să deschidă  calea spre ştiinţa modernă.  Este considerat primul om de știință modern.

După patru ani de la decesul său, i s-a ridicat la mormânt un monument cu chipul său şi s-a scris următorul epitaf:  „Aici se odihneşte  Sir Isaac Newton, nobil, care cu o raţiune  aproape divină a demonstrat cel dintâi, cu făclia matematicii, mişcarea  planetelor, căile cometelor şi  fluxurile oceanelor. El a cercetat deosebirile razelor luminoase  şi  diferitele culori care apar în legătură cu acesta, ceea ce nu bănuia nimeni înaintea lui. Interpret sârguincios, înţelept şi  corect al naturii, al antichităţii şi al   Sfintei Scripturi, el a afirmat prin filozofia sa măreţia  Dumnezeului atotputernic, iar prin caracterul său exprima simplitatea evanghelică. Să se bucure muritorii, că a existat o asemenea podoabă a speciei umane. Născut la 25 decembrie 1642, decedat la 20 martie 1727”.

În 1755 a fost  dezvelită  la  Trinity College statuia lui Newton pe care se află inscripţia „ Qui genus gumanum ingenio superavit – Prin mintea lui el depăşea specia umană „ ( Lucreţiu)

            Unitatea de măsură a forţei poartă numele său – Newton.

            La finalul acestui episod citesc un distih scris  de unul dintre cei mai mari poeți englezi ai iluminismului, Alexander Pope:

„Natura şi legile Naturii zăceau ascunse  în vălmăşeag de bezne.

Puterea cea divină, Dumnezeu, a spus:  Să fie Newton ! Şi s-a făcut lumină”.

      Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să discutăm despre Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

            Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii s-au îmbolnăvit din toate timpurile. În antichitate, oamenii, oamenii de știință, considerau  că maladiile sunt provocate de niște făpturi mici care ajungeau în corpul omului. Pentru  a evita îmbolnăvirea s-au formulat norme igienice stricte care, în multe cazuri, au dat rezultate deși micile făpturi nu puteau fi văzute.

            Prin  1600  se inventează microscopul. În 1665 Robert Hooke folosește microscopul în scop biologic.          Pe la 1880 Louis Pasteur se ocupa de conservarea vinului și de sănătatea  oamenilor. Pentru conservarea vinului a  pus la punct  o metodă numită, acum, pasteurizare prin care sunt distruse microorganismele. A găsit și microorganismele, adică micile făpturi care îi îmbolnăveau pe oameni. A găsit și metoda prin care oamenii se puteau apăra de aceste mici făpturi: metoda se numește vaccinare. Tot atunci, adică pe la 1882, lucrează cu un tânăr medic cu rădăcini românești, care va duce mai departe metoda imaginată de Pasteur. Acest tânăr era Victor Babeș.

Victor Babeș, deși are rădăcini bănățene, s-a născut  la Viena, în data de 28 iulie 1854, fiind al doilea copil din  familia  avocatului Vincențiu Babeș și Sofia Babeș. Tatăl său avea 30 de ani și  îndeplinea funcția de secretar al Înaltei curți de casație și justiție a  Austriei. Printre alte atribuiții o avea și pe aceea de a pleda pentru drepturile românilor din Transilvania, Bucovina și Banat. Copil dotat, Victor Babeș,  obține, la Viena, certificatul de absolvire  a claselor primare  după care urmează gimnaziul la Lugoj, apoi Liceul piariștilor din Buda. Aici, la Liceu, dă lecții altor copii reușind să-și ajute financiar familia, mai ales că tatăl său, Vincențiu Babeș  fusese îndepărtat din magistratură pe motiv că pledoariile sale sunt mult prea patriotice.

După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din Budapesta de unde, după un an, în toamna anului 1872  este înscris în anul doi la Facultatea de Medicină din Viena. Este captivat  de cursul de anatomie patologică, predat de profesorul Carl von  Rokitansky.

În 1875 ocupă un post de asistent la catedra de anatomie patologică a Facultății de Medicină din Budapesta. În 1881 obține titlul de doctor  pentru specializările chirurgie, oftalmologie și obstretică.

Publică mai multe articole, în reviste de specialitate, articole din care rezultă calitățile de cercetător dar și conturarea  domeniul în care dorea să  găsească soluții, bacteriologia, domeniu inițiat de Pasteur.  Dintre aceste articole amintesc doar „Cercetări experimentale asupra studiului influenței sistemului nervos asupra modificărilor patologice ale pielii”.

Deoarece  activitatea de cercetare de  la Facultatea de Medicină din Budapesta  nu îi oferea condițiile pe care și le dorea, în 1882 pleacă într-o călătorie profesională prin Germania și Franța. Împreună cu profesorul André Victor Cornil  elaborează primul  Tratat de bacteriologie  medicală, publicat în 1885 la Paris. În cercetările sale, Victor Babeș a corelat studiul leziunilor cu studiul bacteriilor,  cu studiul clinic, cu analiza  transmiterii bolii. Altfel spus,  a avut o viziune  sistemică urmărind legătura cauză-efect. În 1887, Academia de Științe din Paris  i-a premiat cartea „Bacteriile și rolul lor  în etiologia, anatomia și histologia  patologică a bolilor infecțioase”. Ședința de premiere a fost prezidată de Louis Pasteur.

Victor Babeș a explicat fenomenul de antibioză, pe care l-a cercetat în perioada 1883-1893, și a intuit inventarea antibioticelor. Iată ce spunea în 1885 despre antibiotice, pe care le-a numit substanțe difuzabile: „Va veni o vreme când chimiștii vor reuși să purifice aceste substanțe  difuzabile utilizându-le în terapie”.

Recunoașterea de care se bucura Victor Babeș obligă conducerea Facultății de Medicină din Budapesta să-i creeze un post  de profesor, pe care a funcționat doi ani, din 1885 până în 1887.

În luna ianuarie 1886 Victor Babeș  îl asistă pe Louis Pasteur la prepararea vaccinului antirabic și învață repede  cum poate fi aplicat. Mai mult, observă care ar fi posibilitățile de îmbunătățire a vaccinului din punct de vedere medical și al modului de administrare.   Louis Pasteur spera ca Victor Babeș să lucreze în continuare cu el, la Paris. Un concurs  de împrejurări, inclusiv  vizita  Ministrului Instrucțiunii Publice de la acea vreme,  Dimitrie Sturza,   face ca Victor Babeș să fie numit  profesor la Facultatea de Medicină din București și medic primar în spitalele din țară. Menționez că până atunci funcționase la Facultatea din Budapesta.

Mai mult,  parlamentul de la București aprobă înființarea unui Institut de patologie și  bacteriologie.  Așa se face că din 10 august 1887, Victor Babeș   se implică în amenajarea Institutului de patologie  în  fostul Palat  Bibescu Vodă, situat în apropierea Dealului Mitropoliei. După doisprezece ani, în 1899,  institutul a fost mutat într-un sațiu nou construit, situat și în prezent pe Splaiul Independenței nr.99-101, unde funcționează  sub numele „Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”.

Institutul a avut, la început, patru secții. Prima secție, denumită mai târziu  Secția de bacteriologie și anatomie patalogică, era destinată  cercetării bolilor infecțioase la om.  La vremea aceea, adică în 1888  a fost condusă de doctorul Gheorghe Marinescu, cel care se va afirma, mai târziu, ca savant în neurologie.  În secția a doua, condusă de medicul veterinar  Constantin  Starcovici, se cercetau bolile infecțioase la animale. Secția a treia, condusă de  Aurel Babeș, doctor în chimie, fratele lui Victor Babeș, se ocupa de cercetări  de chimie patologică și biologică. În sfârșit,  secția a patra se ocupa de tratamentul antirabic, fiind condusă de doctorul Emil Pușcaru.

Pentru publicarea rezultatelor  cercetărilor  efectuate în institut, încă din 1889 a fost inițiată apariția Analelor Institutului  de patologie și bacteriologie  din București. Mai târziu, în 1893 a inițiat publicația „România medicală”, respectiv în 1895 „Archives des sciences médicales”.

S-au  efectuat cercetări privind  pelagra și enterohepatita la om.

În vremea aceea, bântuiau câteva molimi  care făceau prăpăd prin cirezile de animale: boala secetei, udeala roșie. Prin cercetările conduse de Victor Babeș s-a stabilit că agentul patogen era un parazit care, pătrunzând  și dezvoltându-se în învelișul celulei roșii, îl rupe determinând înroșirea urinei. Babeș numește  acest parazit „hematococus”.  Aplicând aceeași metodă de cercetare descoperă  cauza bolii numită „cârceagul oilor”. Ca recunoaștere a contribuției lui Victor Babeș în acest domeniu, lumea științifică numește aceste  boli „babesioze”.

În 1893 este primit în Academia Română. Mai târziu, a fost ales, de două ori, vicepreședinte, între 1899-1900 și 1918-1919.

Totuși, una dintre contribuțiile fundamentale aduse de Victor Babeș, se referă la seroterapie,  adică metoda  de „combatere a unei boli  microbiene prin tratarea ei cu serul din sângele celor care s-au vindecat de aceea boală”. Serul astfel obținut conține anticorpi care neutralizează microbul și toxinele produse de microb. Metoda pusă la punct de Victor Babeș, seroterapia, a fost privită ca o mare victorie  în lupta cu bolile microbiene.

Trebuie să menționez și tratamentul contra turbării. Vaccinul antirabic a fost descoperit de Louis Pasteur prin prepararea unui ser prelevat de la câini turbați.  Victor Babeș a plecat de la un virus izolat de la lupi turbați, iar serul antirabic  conține anticorpi gata pregătiți,  tratamentul fiind mult mai eficient.

Merită menționată prepararea  serului antidifteric care a fost, apoi, produs în mii de doze distribuite  spitalelor sau vândute în farmacii.

Trebuie să  vă spun că, la insistențele lui Victor Babeș, s-a construit, în 1889, un sistem de alimentare cu apă a Bucureștiului, sistem dotat  cu filtre cu nisip  și  cu un sistem  de sterilizare a apei. Constructorul sistemului de alimentare cu apă a fost inginerul  Elie Radu, cel care a construit și calea ferată Craiova-Calafat. Cu siguranță, acest sistem de alimentare cu apă i-a ferit pe bucureșteni de epidemia de holeră din 1892.

Dacă vorbim de holeră, trebuie spus că  Victor Babeș a preparat un vaccin antiholeric folosit de Armata Română în Războiul Balcanic din 1913.

Victor Babeș ține conferințe și publică articole din care rezultă starea de sănătate din România la începutul  secolului XX. Iată doar câteva titluri: Regenerarea poporului român,  Tuberculoza și combaterea ei, Expunere de motive  pentru crearea unui Minister al Sănătății Publice.

În 1918, după Marea Unire, Conducerea Universității din Cluj  îi trimite o  scrisoare:„ Consiliul Dirigent roagă pe domnul profesor Babeș să aducă jertfa de a primi catedra  de  Anatomie patologică și de bacteriologie la noua universitate al cărei tineret va fi fericit să urmeze  vestitele cursuri ale profesorului Babeș”.

În martie 1925, la propunerea Ministerului Instrucțiunii Publice, „Institutul de patologie și bacteriologie” din București va primi numele „Institutul dr.Victor Babeș”, „ca un omagiu pentru multele descoperiri fundamentale pornite de aici și destinate să renoveze știința medicală, să ridice sănătatea publică mondială și în special să regenereze sanitară a poporului român”.

Victor Babeș a încetat din viață în 19 octombrie 1926. Avea 72 de ani.

Un bust care îl reprezintă pe  dr.Victor Babeș este amplasat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În București funcționează  Muzeul memorial  dr. Victor Babeș. Mai multe spitale poartă numele dr. Victor Babeș.  Câte o strada din Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș și multe alte orașe poartă numele  dr. Victor Babeș.

Spitalul   de boli infecțioase din Craiova, situat pe strada Sărari,  are rădăcini  care încep de la 1900, iar din 1957 i s-a atribuit numele Dr.Victor Babeș. Un bust al doctorului Victor Babeș este amplasat în Grădina Botanică din Craiova.

La finalul acestui episod, pentru  consolidarea informațiilor despre dr. Victor Babeș, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare prin Grădina Botanică din Craiova. De la intrare, mergeți spre sere. Bustul doctorului Victor Babeș  este într-o companie selectă: poetul Alexandru Macedonski și profesorul Alexandru Buia.

De aici mergeți pe Calea București, până la intersecția cu strada Sărari.  Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftizilogie, înființat prin 1900, are, din 1957, patronimul dr. Victor Babeș.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să discutăm despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

Afirm, adesea, că „Istoria este ca o busolă care indică de unde s-a plecat, unde s-a ajuns, dar mai ales ne dă „energia” pentru a merge mai departe.

Au fost oameni care au învățat carte în altă limbă decât limba maternă. Au fost oameni care, deși găseau cu greu cărți scrise în limba română, le-au căutat, le-au găsit dar, mai ales, le-au citit. Au fost oameni care, cu greu, au aflat  câte ceva despre   istoria neamului apoi, când au știut mai multe, le-au scris pe multe pagini pentru ca cei din vremea de acum să știe. Unul dintre acești oameni a fost Gheorghe Barițiu.           

Gheorghe Barițiu, sau George Barițiu, s-a născut la data de 24 mai 1812 în localitatea Jucul de Sus, situată lângă Apahida și Căianu, la 20 km nord de Cluj-Napoca, pe drumul spre Dej. A fost primul copil al familiei Ioan Pop Barițiu,  preot greco-catolic, căsătorit  cu  Ana Rafila, fiica preotului  ortodox Simion Cornea. Acasă vorbea limba română. A urmat școala primară în localitatea Rimetea, situată în apropiere de Turda. Aici a învățat în limba maghiară  dar  cunoștea bine  germana, latina și franceza.

            În 1824 s-a înscris la gimnaziul din Blaj, oraș în care s-au format mulți oameni de cultură din Transilvania, unde a avut profesori cu calități didactice deosebite, continuatori ai Școlii Ardelene. Din 1827 a urmat  liceul romano-catolic din Cluj, capitala Marelui Principat al Transilvaniei, și a continuat la facultatea de filozofie, timp de doi ani, 1829-1830.

Deși se găseau cu dificultate, a citit multe cărți în limba română, în special cărți legate de istoria românilor.

Stimați ascultători, pentru ca dumneavoastră să aveți un reper temporal, precizez că în 1826, adică aproape în aceiași perioadă,  Petrache Poenaru, născut lângă Bălceștii din Vâlcea, își completa studiile inginerești la Ecole Polytechnique din Paris.

Dar să revenim  la Gheorghe Barițiu.

Gheorghe Barițiu, student la facultatea de filozofie, a studiat fizica, chimia, mecanica, matematica, istoria universală, filologia, filosofia și morala. Așadar, discipline fundamentale care i-au format cultura generală și cultura de specialitate.

Își începe activitatea didactică în 1835 la Liceul din Blaj.  Apoi, împreună cu Timotei Cipariu,  face o călătorie lungă prin orașele din Transilvania. La final au rămas o vreme la București unde s-a întâlnit cu personalitățile vremii: Ion Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Iancu Văcărescu, Cezar Boliac, Petrache Poenaru, Eftimie Murgu. Se poate spune că, în această călătorie, a cunoscut realitatea românească.

În 1836 s-a stabilit la Brașov unde  s-a angajat să înființeze o școală  cu predare în limba română și germană pentru copii brașovenilor.  A început cu 12 elevi  dar numărul  lor a crescut datorită principiilor progresiste pe care le-a adoptat și prestigiului său pedagogic și moral.

Un popor are nevoie de cultură, iar cultura se construiește cu ajutorul școlii și al  ziarelor. În 1838 Gheorghe Barițiu înființează, la Brașov, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei, Gazeta de Transilvania, iar la Blaj  revista literară  numită „Foaia pentru minte, inimă și literatură”.   Primul număr al Gazetei de Transilvania conținea chemarea „Deșteaptă-te și tu, române”. Pentru dezvoltarea creației literare, pentru îmbogățirea limbii și literaturii române a încurajat traducerile din alte literaturi și culegerea folclorului românesc. Ambele publicații erau difuzate și în Țara Românească și în Moldova. La realizarea acestor publicații a fost ajutat și de Andrei Mureșanu, cel care, în mai 1848, a scris  poemul ” Deșteaptă-te, române” devenit, în 1990, imnul de stat al României.

Mai mult, pentru știrile locale a găsit corespondenți în mai toate localitățile din Transilvania, Moldova și Muntenia. Și la Craiova avea un corespondent.

Articolele erau legate de problemele agricole, industriale, comerciale și bancare, adică de viața economică a celor trei regiuni încă nereunite, studiile alternând cu reportaje și polemici aprinse. Trebuie menționat că prin articolele publicate, Gheorghe Barițiu  încerca să ofere răspunsuri, soluții la problemele abordate.

Timp de opt ani, între 1838 și 1846, a publicat, în Gazeta de Transilvania, articole cu caracter educativ în care erau evocate personalități  din istoria Europei, printre care Napoleon Bonaparte.

 A susținut crearea unei rețele de căi ferate, luptându-se  cu cei care se împotriveau noilor mijloace de transport, introduse  deja în Europa. Prin articolele sale s-a opus legilor și practicilor de maghiarizare a populației românești din Transilvania.

În 1851, din inițiativa sa, a lui Timotei Cipariu și a lui Andrei Șaguna, s-a înființat  „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român”, ASTRA, care a avut un rol important în emanciparea culturală și politică a românilor. În 6 august 1888, Gheorghe Barițiu a fost ales președinte al asociației ASTRA, poziție din care  a elaborat  lucrarea istorică „Studii asupra locuitorilor, porturilor și obiceiurilor din diferite ținuturi, asupra hranei, esteticii, etnologiei și psihologiei românilor” și a organizat, la Brașov, prima expoziție de industrie casnică românească.

Din inițiativa sa s-a înființat, la Sibiu, primul gimnaziu de fete precum și  Muzeul de Istorie și Etnografie. Gheorghe Barițiu a inițiat editarea  lucrării „Enciclopedia României”, publicată la Sibiu, în trei volume, între  1898 și 1904,   și a colecției „Biblioteca populară”.

A fost, în 1866, unul dintre  cei 21 de membri fondatorii ai Academiei Române, care reprezentau Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Basarabia. Între 1879 și 1885 a fost Președintele Secției de Istorie.

La începutul anului 1893, ca recunoaștere a contribuțiilor sale la dezvoltarea științei și culturii, a  fost  ales Președinte al Academiei, funcție de care nu s-a bucurat mult deoarece, după câteva luni, în 2 mai 1893, la vârsta de 80 de ani, a trecut la cele veșnice. Este înmormântat la Sibiu, în curtea  Bisericii dintre  Brazi.

             Transilvăneanul  Gheorghe Barițiu a intrat în istorie   ca  excelent om de școală,  cu vederi didactice progresiste,  ca luptător pentru   dreptul la limba și cultura națională, ca revoluționar de la 1848, ca fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

            Gheorghe Barițiu s-a remarcat și ca istoric. A scris o amplă monografie, „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă”, în trei volume,  publicate între 1889 și 1891. A mai scris și alte lucrări printre care, în 1877, „Noțiuni relative la economia socială și la istoria civilizației în Transilvania”.

            Pentru a cinsti memoria lui Gheorghe Barițiu, numele său a fost atribuit  mai multor instituții de cultură, unor licee și unor străzi din multe localități printre care   Cluj-Napoca, Baia Mare, Sibiu, Brașov, Jucu de Sus, Craiova. Statuia lui a fost amplasată în Parcul ASTRA din Sibiu încă din 1912. O altă statuie există la Brașov. Pentru aducere aminte despre Revoluția de la 1848, despre Marea Adunare Națională  de la Blaj din 3-5 mai 1848, a fost  amenajat aici, la Blaj,  Ansamblul monumental Gloria, care cuprinde busturile contemporanilor lui Gheorghe Barițiu, inclusiv bustul acestuia. Un bust a fost ridicat și în comuna Jucu de Sus, localitatea în care a văzut lumina zilei Gheorghe Barițiu.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Gheorghe Barițiu din Craiova. Este una dintre străzile centrale ale orașului. Face legătura între strada Jean Negulescu, fostă Borzești, și Bulevardul  Carol I. Pe partea stângă au mai  rămas doar opt case, parcă încremenite  de spaima demolării, înghesuite una în alta. Zugrăveala de la exterior trădează trecerea anilor de așteptare a unor vremuri mai bune. Pe partea dreaptă, spectacolul obișnuit din spatele unui bloc a cărui față este îndreptată spre o arteră principală, Calea București. Mașinile parcate  pe dreapta și pe stânga  fac parte din peisajul specific străzilor din zona centrală a orașului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.