Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.         

Petre Vancea, medic oftalmolog  celebru, născut în Rudari-Izvoarele, Dolj.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Petre Vancea, medic oftalmolog celebru, născut în Rudari, Dolj

Petre Vancea s-a născut la data de  27 iunie 1902 în comuna Rudari din  Dolj, într-o familie cu op copii, patru băieți și patru fete. Satul Rudari, se numește  acum    Izvoare. Numele  a fost schimbat, mai spre zilele  noastre, de primarul Constantin Constantinescu, argumentând că satul  este străbătut de mai multe izvoare. Copil fiind, mergeam la târg la Argetoaia unde rudarii, meșteri în confecționarea obiectelor din lemn,   vindeau  linguri, albiii, în care se frământa  și se dospea pâinea, copăi în care, vara, ne îmbăiau  bunicii.

            Iată ce spunea Petre Vancea despre oamenii din satul lui: „Mi-am trăit copilăria  printre oamenii care nu cunoșteau odihna și bineînțeles  nici plictiseala. În cadrul acestei existențe închinate muncii, voi descoperi ceea ce va constitui pentru mine singurul  sens al vieții. Totul se va cristaliza cu timpul, într-un sentiment puternic de  respect și pasiune creatoare”.

Satul Izvoare este situat pe  drumul care face legătura între Vârtop, de pe lina Craiova-Cetate, și  Giubega, de pe linia Craiova-Calafat.

Copilul Petre a aflat de la părinții lui istoria familiei Vancea: „…primul Vancea menționat în registrele primăriei se numea Pătru, străbunicul meu și întemeietorul familiei noastre. Cât privește strămoșii dinspre  mamă, ei sunt rudăreni, olteni get-beget. Cronica orală a familiei vorbește  despre unul dintre ei că iubea poezia, compunând cu ușurință versuri, citea în stele și a prezis răscoala  țărănească din 1907. Erau oameni iubitori de pământ, energici și întreprinzători, și nu s-au dezlipit de locul lor de baștină. Munceau din greu, și în ciuda  vremurilor neprielnice, țineau să aibă cât mai mulți copii, mândria  de totdeauna a olteanului”.

Petre Vancea a urmat Școala primară  în  comuna natală. Din această perioadă își amintește: „ Nu eram ce s-ar putea  spune un copil lipsit de mijloace. Dar chiar bunăstarea nu scutea  pe nimeni din familie de obligația de a munci. Dimpotrivă, munca se impunea ca o necesitate  firească și o bună parte din ea le revenea copiilor care trebuiau să participe  zi de zi la treburile gospodăriei… În această privință, concepția olteanului  s-ar putea formula astfel: Un copil căruia nu-i ceri niciodată ceva ce nu poate face,  na va face niciodată tot ce poate face”.

            Petre își mai amintește: „Când mă întorc la copilăria mea constat că din tot ce mi-a oferit mediul familial până la 7 ani, nimic nu contravine pedagogiei moderne.  Oamenii puneau mare preț pe cei șapte ani de acasă”.

            Fratele său mai mare, Florea,  era elev la Craiova. Când avea opt ani  l-a vizitat la Craiova. I-a plăcut orașul și viața dinamică așa că, încă de atunci, s-a decis să urmeze  Liceul Carol I din Craiova.

            Iată cum își amintește Petre Vancea această perioadă de trecere de școala primară la Liceu: „ Am mers la școala primară din Rudari fiindcă trebuia. După absolvirea cursului primar, m-am înscris la Liceul Carol I din Craiova. Fiindcă și eu și părinții doream același lucru. Dar nimeni nu știa ce voi deveni, urmând liceul. Eu știam în schimb că trebuie să învăț”.

            Între timp a izbucnit Războiul Balcanic. Tatăl său a fost concentrat, iar războiul mondial bătea la ușă.  Tatăl său i-a spus: „ Vremurile sunt grele, Va trebui să te descurci singur”. Așa a decis, în 1914, să se mute la Liceul Militar Dimitrie Sturdza din Craiova  care îi asigura cazarea, masa, îmbrăcămintea, manualele școlare.

            A absolvit Liceul Militar în 1920 dar încă nu știa pe drum să meargă.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este  ca,  prin evocarea unor personalități din Craiova, din Oltenia, să oferim modele de viață pentr tinerii dar și pentru adulții de azi.

            Absolvirea liceului este, pentru mulți tineri, un moment de răscruce. Așa a fost și pentru Petre Vancea. Iată cum a povestit Petre Vancea despre această perioadă într-o carte cu interviuri, publicată în 1979 la Editura „Scrisul românesc” din Craiova:

 „ Absolvind liceul militar, m-am înscris la Școala de artilerie. Avma vocație sau nu pentru așa ceva? Puteam deveni un bun artilerist? Nu aveam o indicație după care să mă ghidez  așa că am hotărât singur, după câteva zile să renunț la școala de artilerie. Mă trăgea ața în altă parte, dar încotro anume, cine mi-ar fi putut spune?

M-m gândit să mă înscriu la marină. Dar la rugămințile mamei, pe care o înspăimânta perspectiva de a călători pe ape, a trebuit să renunț. Iată că iar nu-mi era clar ce anume aș fi putut să devin în viață. Dar știam precis că, odată plecat din Rudari, nu trebuie să mă întorc acolo. Deci înainte!  Preceptul „Măsoară-ți forțele cu scopurile” e bine venit. Dar în viață ești nevoit adesea să-ți înzecești forțele ca să-ți atingi scopul propus.

Uneori însă, o întâmplare vine și rezolvă totul.

Într-o zi am trecut pe dinaintea Institutului Medico-Militar din București și, în curte, am zărit un grup de tineri, îmbrăcați ca și mine, în uniforma Liceului militar. Am intrat. M-am înscris la examen, l-am trecut și am scris acasă. Drumul meu în viață de aici înainte avea să fie marcat de această întâmplare”.

Iată cum îl descrie Petre Țuțea, student și el dar la altă facultate:

            „L-am cunoscut pe  Petre Vancea în anul I de studenţie, la Cluj, în 1920. Parcă-l văd, în uniforma lui de student al Institutului Medico-Militar, vioi şi suplu, vioiciune şi supleţe care s-au păstrat până azi. Îl întâlneam la diferite cursuri, la medicină, la litere şi filosofie, la ştiinţele naturale şi oriunde se ţineau conferinţe mai importante. Ne întâlneam la Institutul de Anatomie, datorită eleganţei profesorului Victor Papilian, ale cărui cursuri erau frecventate şi de studenţii de la alte facultăţi şi chiar de oameni care nu erau studenţi. Atunci s-a stabilit între noi o prietenie care durează şi astăzi. M-am apropiat de el fiindcă am fost surprins de câteva constatări care au punctat începutul carierei sale universitare. Profesorul Papilian a amintit într-unul din cursuri de uimirea lui Leonardo da Vinci când a constatat minunea corpului omenesc şi a explicat agonia ca o luptă a sufletului căruia îi vine greu să părăsească o astfel de construcţie. Petre mi-a spus că, după această poveste cu Leonardo da Vinci, a devenit mai încordat în timpul lucrărilor de disecţie, urmărind cu pasiune veridicitatea afirmaţiilor marelui italian.”

            Erau amândoi, atunci, doi tineri  cu puțin peste 18 ani,  care își căutau un drum în viață.

              În vemea aceea, imediat după Marea Unire, având în vedere lipsa cadrelor de specialitate, multe activități  didactice din anii mici erau suplinite de studenții din anii mari, cu rezultate foarte bune. În acest context, Petre Vancea este angajat ca preparator, între 1923 și 1927.Este intersant de menționat că își  susține lucrarea de licență în 1925 fiind, în același timp, și preparator până în 1927 apoi  asistent, până în 1929.

            În 1929  se specializează în oftlamologie, ocupă postul de șef  de lucrări  și își începe activitatea   în  domeniul în care va cunoaște consacrarea profesională. La Cluj devine conferențiar.

            Așa cum am mai spus, stimați ascultători, fiecare dintre noi are un model pentru viața profesională. Iată ce spunea Petre Vancea  despre alegerea oftalmologiei ca specializare științifică: „ Trebuie să spun că nu mă gândisem la oftalmologie înainte al cunoaște pe profesorl Michail. A fost un concurs de împrejuîri care m-au făcut să bat la ușa lui într-o zi. Eram student  în anul trei  de medicin. I-am spus că vreau să lucrez în clinica pe care o conduce. Puteam ajunge în altă parte, dar cum studenții nu se prea îndeptau către oftlmologie și cum eu doream să lucrez într-o clinică, am ales serviciul în care erau primiți studenții”.

            Pentru a avea o imagine corectă despre  modul în care un tânăr își pregătește drumul profesional încă din școală. Iată ce spunea Petre Vancea  desspre cum s-a gândit la inventarea unui vaccin pentru  tratarea trahomului sau conjunctivita granuloasă, o boală infecțioasă care duce la orbire: „ Eram student și intern la Institutul Medico-Militar. Observând numărul mare de oameni bolnavi de trahom dar și procedeele rudimentare de tratare m-am întrebat dacă nu se poate găsi o metodă de vaccinare”.

              Așadar, stimați ascultători, lumea medicală mondială a recunoscut, la vremea potrivită că, în România, eradicarea  bolii numite trahom, care duce la orbire, îi aparține lui Petre Vancea care a preparat un extract total de ochi de cornute folosit în această afecțiune.

            În 1940 se mută la Institutul  de Medicină și Farmacie din Iași și lucrează la Clinica  oftlamologică  până în 1963.

            Din 1963 se transferă la  Institutul de Medicină și Farmacie din București unde va lucra până  1969. Venirea la București coincide cu primirea  sa în Academia Română, ca membru corespondent. În 1969  devine membru al Academiei germane științe Leopodina in Halle.

            Mai trebuie spus că a scris două cărți „Din nou lumină” și „Călătorie în clar obscur”  în care povestește întâmplări, trăiri din viața personală și profesională.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Petre Vancea născut în comuna Rudari, așa cum se numea în vremea lui, sau Izvoare așa cum se numește azi, care, prin cercetările sale, a făcut  posibilă  eradicarea, eliminarea din România a bolii de ochi numită trahom.             

            La finalul acestui episod,  având în vedere exemplele din viața lui Petre Vancea, vă propun un exercițiu de … rememorare.

            Treceți în revistă momentele importante in viața dumneavoastră, legate de școală și de viața profesională.   

            Încercați să vă reamintiți cum ați trecut  prin aceste momente.

            Încercați să vă reamintiți o întâmplare  care v-a ajutat să luați o decizie importantă legată de școală și de viața profesională.

            Comentați cu un prieten aceste întâmplări și încercați să trageți o concluzie despre rolul întâmplării în viața dumneavoastră.

      Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Thomas Alva Edison, inventatorul becului cu filament.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Thomas Alva Edison,

 inventatorul becului cu filament.

            Se lasă seara și lumina naturală este înlocuită de lumina dată de lămpile electrice. Străzile sunt luminate cu felurite becuri. Unele au o lumină albă. Altele au o lumină gălbuie. Trecerile de pietoni sunt luminate noaptea altfel decât celelalte zone pentru a-i atenționa pe șoferi că trebuie să reducă viteza. Avem acasă becuri de  diferite forme dar, oricare ar fi forma, acesta este din sticlă, este un balon de sticlă. Într-o vreme, când becul nu mai răspândea lumină, nu mai funcționa, spuneam că s-a ars, Ca să ne convingem că s-a ars îl deșurubam din dulie și ne uitam în interiorul balonului de sticlă.  Vedeam cum filamentul, de forma unei spirale, atârna, agățat de unul dintre electrozii din interior. În ultima vreme nu mai găsim becuri cu filament. Găsim alte tipuri de becuri, numite becuri economice pentru că la aceiași lumină produsă, consumă mai puțină energie, consumă mai puțin curent. Becul cu filament, becul pe care aproape ca nu-l mai găsim să-l cumpărăm, a fost inventat în 1879, adică acum 145 de ani, de către Thomas Alva Edison.

            Thomas Alva Edison s-a născut la data de 11 februarie 1847 în localitatea Milan, statul Ohio din Statele Unite ale Americii  fiind al șaptelea copil al familiei  Samuel Edison și Nancy Elliot  Edison. După puțin timp de la nașterea lui Thomas, în 1857, familia s-a  mutat la Port Huron, în apropierea orașului Detroit care, după câțiva ani, ca efect al dezvoltării căilor ferate din zonă, devine un oraș puternic industrializat.

            Calea ferată și trenul au fost  o oportunitate și pentru Thomas Edison care, la vârsta de

12 ani, închiriază un vagon din trenul care circula zilnic între Port Huron,  și Detroit, în care cu ajutorul unor echipamente simple reușește  să tipărească un ziar în care publica noutăți din zonă și pe care îl vindea călătorilor cu o sumă modică, 3 cenți. Așadar, la vârsta de 12-15 ani Thomas Edison a practicat cu succes meseria de tipograf, jurnalist și vânzător de ziare.

            În 1863, când avea 16 ani, învață, autodidact, meseria de telegrafist. O învață bine  dar îi înțelege toate subtilitățile ceea ce îl ajută să găsească multe soluții pe care le-a brevetat și le-a aplicat. În 1872 brevetează și aplică sistemul telegrafic duplex,  care permitea transmiterea   simultană, pe aceeași linie fizică,  a două mesaje,  apoi a patru mesaje. Această metodă, numită multiplexare, este folosită și azi în forme evoluate.

            În 1878 Thomas Edison inventează un aparat pentru înregistrarea și reproducerea mecanică a  sunetelor, numit fonograf. Principiul reproducerii mecanice a sunetelor a fost utilizat și la construirea patefoanelor cu ac și pâlnie pentru amplificarea sunetului. Deși a avut multe invenții, aceasta, fonograful i-a adus celebritate.

            Este locul, stimați ascultători, să vă spun că Liceul Carol I din Craiova are, în muzeul său, un fonograf Edison  pe care l-au studiat, la vremea potrivită elevii liceului printre care și Gogu George Constantinescu. Mai trebuie spus că Gogu Constantinescu, după plecarea din țară,  l-a căutat pe Edison în America pentru a-i prezenta invențiile lui. Nu s-au înțeles. Metodele  de cercetare pe care le foloseau cei doi mari inventatori, Gogu Constantinescu și Thomas Edison, era diferite. Edison se baza pe intuiție, iar Gogu Constantinescu se baza pe instrumentul matematic.

            Dar să revenim la Thomas Alva Edison.

            În acea vreme mai mulți ingineri, din toată lumea, căutau o soluție pentru  „lampă” electrică.  Se găsise o soluție: arcul electric format între doi electrozi din iridium, introduși într-un tub de sticlă. Dezavantajul acestei soluții era legat de consumul destul de rapid al celor doi electrozi. Thomas Edison a intuit că „lampa electrică” va avea căutare, va avea succes comercial așa că mărit echipa  care lucra la găsirea unei soluții. Printre cei angajați s-a numărat și Francis Upton un absolvent  strălucit de  la  Colegiul din New Jersey  devenit, mai  târziu, Universitatea Princeton,  care era teoreticianul echipei. În echipa au adus și un sticlar care să toarne balonul din sticlă. Folosesc un filament fier, din cupru, din nichel sau din platină, pe care îl încălzesc până la incandescență. În cercetările lor aveau nevoie de instrumente de măsură așa că au imaginat un fotometru, pentru a măsura  intensitatea lumini. Au utilizat și un ampermetru pentru măsurarea curentului care parcurgea filamentul. După sute de experimentări au ajuns la concluzia că filamentul trebuie să  fie în formă de spirală iar în interiorul  corpului din sticlă trebuie să fie vid.Menționez că sursa de energie era bateria electrică, iar numărul mare  de experiențe și  curenții mari duceau la descărcarea rapidă a acestora. Edison și Upton  imaginează și construiesc un dinam, un generator de curent continuu, rotit cu ajutorul unei  mașini cu abur. Cheltuise mulți bani. Numărul concurenților era în creștere. Concurența era mare. Edison nu se dă bătut. În seara zilei de 26 septembrie 1878 au reușit folosind un filament din platină-iridiu acoperit cu oxid de magneziu, a cărui rezistență electrică era de 3 ohmi, iar vidul era de 10^-6 atmosfere, o performanță pentru acele vremuri. Becul a luminat 14 ore.  Edison și echipa lui continuă căutările încă un an. În 28 noiembrie 1879  realizează un bec cu filament din  carton gros. Becul a luminat 40 de ore. Reușise. Se pare că atunci Edison ar fi spus: „ Geniul este 1% inspirație și 99% transpirație”. Fabrică 260 de becuri pe care le instalează în curtea și pe strada care ducea la gara  din localitate. Le aprindea în fiecare seară. Zeci de persoane priveau cu uimire minunea  făcută de Edison.

            Edison a inventat dar a știut să valorifice fiecare rezultat, fiecare brevet. Înființase deja „Societatea Edison pentru lumina electrică”. Putea fabrica, acum, becuri care funcționau timp de 550 de ore, adică puteau să lumineze timp de 60 de nopți.

            Pentru ca vestea despre marea lui realizare să ajungă cât mai departe, dar mai ales să fie văzută de câți mai mulți oameni, Edison  echipează o navă maritimă cu becuri și cu un dinam. Nava luminată feeric pleacă în lume. Ajunge la Rio de Janeiro, în Brazilia. Ajunge la Valparaiso, în Chile, apoi pe coasta vestică a Americii, la  San Francisco.

            Era un mare succes, dar Edison voia să cucerească New York-ul. Asaltul trebuia să fie bine pregătit. A modelat la scara 1:1, în jurul laboratorului său din Menlo Park,  un cartier: străzi, case, puncte de distribuție, rețele electrice îngropate, stâlpi  pentru 400 de  lămpi, adică  becuri, surse de alimentare cu energie, adică 11 generatoare de curent continuu, cunoscute multă vreme cu numele de dinam, siguranțe fuzibile pentru protejarea rețelei în cazul unui scurtcircuit.

            Succesul nu s-a lăsat așteptat.

În 1881 s-au vândut 35.000 de becuri.

O clădire situată pe Bulevardul 65 din New York a fost iluminată electric. Mii de oameni veneau la New York să vadă minunea.

A călătorit  în Franța,  să-și prezinte invenția la Expoziția Universală de la Paris. În  Pavilionul american   se construise un turn pe care s-au montat 20.000 de becuri care se aprindeau pe rând. A fost una dintre atracțiile expoziției.

A călătorit în Anglia unde un tânăr arhitect s-a ocupat de aranjarea becurilor astfel încât să pună în valoare avantajele și versatilitatea iluminatului electric. A  conceput un candelabru sub forma unui aranjament floral folosind  becuri de culori diferite. A imaginat o reclamă luminoasă, din becuri  care se aprindeau pe rând și care, la final, afișa numele Edison.

Edison avea 42 de ani și,  așa cum va declara mai târziu, a fost perioada cea mai fericită din viața lui.

Nu s-a oprit. A muncit și a inventat. A inventat și a aplicat.A aplicat și s-a bucurat.

La un moment dat a spus: „Dacă nu aș fi avut atât de multă ambiție și nu aș fi  încercat să fac atât de multe lucruri, aș fi fost probabil mai fericit, dar mai puțin folositor”.

S-a stins din viață la 18 octombrie 1931, la vârsta de 84 de ani.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am spus povestea becului electric cu filament dar  și povestea omului Thomas Alva Edison care, la un moment dat, nota: „ Este ușor să inventezi lucruri minunate și să „aranjezi” să vorbească ziarele, dar necazurile  vin când încerci să perfecționezi invențiile  astfel încât să aibă valoare comercială”.

      Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Cartianu- realizatorul  primelor  legături cu radiorelee din ţara noastră.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, vă invit să asculați  câteva cuvinte despre viața și activitatea inginerului Gheorghe Cartianu, realizatorul primelor legături cu radiorelee din țara noastră.

Mulţi dintre noi au aşteptat trenul într-o staţie de metrou din Bucureşti. Când călătoreşti timpul are altă valoare, aşa că fiecare dintre noi s-a uitat la afișajele din stațiile de metrou din București ca să afle felurite informații.

Primele tabele cu informații despre circulația ramelor de metrou au fost instalate încă de  la darea în funcțiune a acestui mijloc de transport, adică în 1979. La început erau niște simple cronometre care indicau timpul scurs de la plecarea unei  garnituri din stația de metrou. Desigur, un călător este interesat să știe când vine următorul metrou, așa cum este afișat acum. Toate soluțiie tehnice au evoluat, dar  ele au avut la bază o soluție inițială, de regulă mai simplă.

 Primele tabele de afișaj din stațiiile metrolului bucureștean au fost conecepute  de Gheorghe Cartianu, inginer, profesor, inventator, cercetător şi creator de şcoală în domeniul radiocomunicaţiilor. În plus, un om sensibil faţă de colaboratorii săi, un om cu o cultură vastă care declara: „A nu fi atent la artă, la literatură, pentru că eşti inginer, e o mare eroare. Te transformi într-o maşină, devii un robot lipsit de sensibilitate”.

Gheorghe Cartianu  s-a născut   la data de 8 august 1907  în comuna Borca,  situată pe malul râului Bistriţa,  judeţul Neamţ. Tatăl său, Ioan Cartianu, a fost inginer silvic, iar mama sa, Eufrosina, casnică, era o femeie cultă.Urmează şcoala primară în comuna Dubrovăţ,  judeţul Iaşi, iar liceul la Bacău.  Ca elev, a fost colaborator la Gazeta matematică. Admirator al lui Proust a citit multă literatură franceză. A luat lecţii de pian şi vioară dezvlotându-şi aptitudinile native pentru muzică. A dovedit, încă din acea vreme, spirit inventiv şi aplicativ, construind , cu fratele său Paul, un planor şi un aparat de radiorecepţie cu lămpi. Desigur, o realizare remarcabilă pentru vremea aceea.

In 1926, a terminat liceul, ca absolvent de onoare şi s-a înscris la  Şcoala Politehnică din Bucureşti,  Facultatea de Electromecanică. Paralel cu studiile politehnice, le-a urmat şi pe cele de la Facultatea de Matematică, la Universitatea din Bucureşti.

In 1932, a obţinut licenţa de la ambele facultăţi şi  este numit inginer la Societatea de Radiodifuziune, pentru a lucra la Studioul Bucureşti şi la staţia de emisie Otopeni. Între anii 1933-1934 a luat parte la lucrările de realizare a primelor studiouri de radiodifuziune din Bucureşti, a staţiei de emisie de la Bod şi a efectuat emisiuni experimentale cu mai multe staţii de emisie.  Din 1933, la solicitarea profesorului Ernest Abason, ocupă şi postul de asistent la Matematici speciale în Şcoala Politehnică. Profesorul Tudor Tănăsescu îl solicită, apoi, ca asistent la cursul nou-înfiinţat de Radiocomunicaţii. Această combinare  între rigurozitatea cunoştinţelor teoretice de matematici şi aplicaţiile din tehnica radiocomunicaţiilor a marcat ulterior întreaga sa activitate. Frumuseţea domeniului de radiocomunicaţii îl  face ca, începând cu anul1937, să renunţe  la alte activităţi şi se dedică în exclusivitate activităţii  didactice şi de cercetare ştiinţifică  sub îndrumarea profesorului Tudor Tănăsescu.Valenţa de bază a acestei activităţi a fost aplicabilitatea rezultatelor cercetărilor   şi, de aceea, multe dintre aparatele concepute de el, bazate pe tehnicile radio,  au fost utilizate în practica vremii.  

In 1948 devine conferenţiar la cursul de Radiocomunicaţii, iar din  1952 ocupă postul de profesor şi este numit şef al Catedrei de radiocomunicaţii, la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii nou-înfiinţată, unde  a activat până la sfârşitul vieţii sale, contribuind la orientarea şi dezvoltarea electronicii şi telecomunicaţiilor ca profesor-manager, aşa cum îl numea, mai târziu, unul dintre discipolii săi, profesoara Adelaida Mateescu.

Devine doctor inginer, în 1968, cu lucrarea „Modulaţia de frecvenţă”, iar din 1970, deţine titlul de doctor docent.
            În anul 1940, a formulat noul criteriu de stabilitate a sistemelor electrice liniare şi neliniare, cunoscute, în literatura de specialitate, sub numele  „Criteriul Cartianu-Loewe”.

            Gheorghe Cartianu a asistat la apariţia şi aplicarea celor mai importante invenţii în domeniul electronicii şi a adus contribuţii originale  la utilizarea acestora în practica curentă, prin perfecţionări, invenţii şi teorii originale.
                   În peioada 1933-1939  a construit mai multe staţii de emisie, cu care a efectuat emisiuni experimentale, iar în peioada 1947-1950  a realizat instalaţii de emisie, de concepţie proprie, cu modulaţie de frecvenţă.
                  În anul 1949, a realizat prima legatură cu radiorelee din ţară, între studiourile din Bucureşti şi staţia de emisie Tâncăbeşti, judeţul Ilfov, după o concepţie originală. Din Tâncăbeşti, efectua emisiuni şi recepţii de radiodifuziune, pe unde ultrascurte, cu modulaţie de frecvenţă, demonstrând superioritatea acestora, faţă de modulaţia de amplitudine. Au fost primele experimentări de radiodifuziune HF (High Fidelity), din România.
                    În 1970 a inventat o instalaţie de emisie-recepţie pentru legături bilaterale radiotelex şi primul sistem din lume, de comunicaţie bilaterală, pentru galerii de mină. A primit Medalia de aur, la  Expoziția de la Nürenberg, în 1969, pentru invenţia “Procedeu de transmitere a semnalelor în bandă largă”.

Una dintre ultimele preocupări ale sale a fost transmiterea orei exacte, prin radio şi prin fir, cu afişare digitală. O concretizare practică au fost, multă vreme, ceasurile de la Metroul din Bucureşti, atât cele care indicau ora exactă precum  şi cele care indicau intervalele de timp la care se succedau trenurile.

Este creatorul şcolii româneşti de radiotehnică şi radiocomunicaţii.             

A stimulat abordarea de  noi domenii de cercetare cum ar fi : stabilitatea sistemelor electrice, modulaţia de frecvenţă, sinteza circuitelor electrice, transmisiuni de date, procese informaţionale în organismele vii.

A scris  zece  cărţi de referinţă în domeniu printre care  „Modulaţia de frecvenţă” (1958) , „Bazele radiotehnicii” (1962) , „Sinteza în domeniul frecvenţă” (1974) . Modulaţia de frecvenţă, a fost tradusă şi publicată în Franţa, Rusia, Ungaria.

A fost redactor al revistei Telecomunicaţii în perioada 1956–1974.

În 1930 s-a căsătorit cu   Ana  Tomescu,   asistentă de limba engleză la Universitatea  din Bucureşti.  Iată ce a scris doamna Cartianu despre căsnicia lor: „…Am trăit o viaţă întreagă ca doi studenţi, fiecare cu locul şi preocupările sale, cu lucruri simple, mărginindu-se la membrii familiei, prieteni din tinereţe şi colegii de profesie. În dialogul nostru interdisciplinar, îmi vorbea adesea despre proiecte şi căutări ştiinţifice, ceea ce îi deschidea perspectiva voiajului imaginar al unui veşnic tânăr căutător în lumea cunoaşterii“.

În anul 1963, a fost ales Membru Corespondent al Academiei Române, iar în 1981 a primit  Premiul Traian Vuia al Academiei Române.

Recunoaşterea valorii sale profesionale şi umane  se regăseşte în mai multe iniţiative ale discipolilor săi. Un amfiteatru al Facultăţii de Electronică şi Telecomunicaţii din Bucureşti, unul dintre Premiile acordate de Academia Română  pentru rezultate deosebite în domeniul ştiinţelor tehnice poartă numele „Gheorghe Cartianu”. Din 2002 un Liceu din Piatra Neamţ poartă numele „Gheorghe Cartianu”.

S-a stins din viaţă la 26 iulie 1982 în Bucureşti.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Gheorghe Cartianu,  profesorul, inginerul,  profesorul care a realizat primele afișaje  din stațiile metrolului  din București. De atunci, din 1979, multe s-au schimbat în domeniul afișajelor  electronice din sațiile de metrou, din metrou, din  stațiile de tramvai, din tramvaie.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Cartianu, vă sugerez să faceți o plimbare cu tramvaiul din Craiova. O să constatați că în fiecare stație  sunt montate panouri electronice care afișeză timpii de așteptare. În alte orașe sunt  altfel de panouri.

Dacă unii dintre dumneavostră mergeți des cu tramvaiul, iar panourile electronice nu mai sunt o noutate, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Cartianu, vă îndemn … să ne amintim  de vremea în care nu era afișat nimic! Așadar, stimați ascultători, să ne bucurăm de ce avem! Să păstrăm ce avem! Să dezvoltăm ce avem bun!

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Lazăr – fondatorul învăţământului în limba română.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc despre Gheorghe Lazăr, fondatorul învățământului în limba română.

Despre şcoală , despre reformarea şcolii  se vorbeşte şi se scrie mult azi.  Slujtorii şcolii de azi  aplică  soluţii sugerate sau impuse. În vremea fanarioţilor învăţământul se făcea în limba greacă , era accesibil numai  celor cu dare de mână, iar cei ce deţineau puterea  imitau tot ceea ce era străin. Acestea erau condiţiile când, un ardelean, Gheorghe Lazăr, a întemeiat învăţământul  cu predare în limba noastră.

                     Gheorghe Lazăr s-a născut  la data de 5 iunie 1779  în localitatea  Avrig, situată la 25 km de Sibiu, mergând înspre Braşov, şi atestată documentar încă din 1364. Părinţii săi,  Gheorghe şi Mărie Lăzăroaie, ţărani înstăriţi, voiau ca fiul lor să devină preot în sat, aşa cum doreau mulţi  săteni din acea vreme.  Avea nouă ani când a început  Şcoala primară  în Avrig, avându-l ca dascăl pe Ioan Barac cu care a păstrat legătura mulţi  ani. S-a dovedit un elev eminent , aşa că învăţătorul şi preotul din sat, Ioan Racotă, îl îndeamnă să  continuie  învăţătura la Gimnaziul Piariştilor din Cluj pe care l-a absolvit în 1806. Doar în primul an a obţinut calificativul bine, apoi  a fost declarat în fiecare an „eminent”.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că Ordinul piarist este un ordin călugăresc romano-catolic  înfiinţat cu scopul de a educa  tineretul în spirit religios. Şcoala piaristă din Cluj a fost înfiinţată   la data de 7 iunie  1776.

Dar să revenim la Gheorghe Lazăr.

 În a doua parte a  studiilor, numite şi gimnaziul superior, şi-a îndreptat atenţia în special asupra  filozofiei şi dreptului. Pentru a se întreţine a dat lecţii particulare fiului unei familii de intelectuali din Cluj, Gyulay Khun. Aici a avut acces la o bibliotecă bogată dar a întâlnit şi alţi intelectuali ai vremii printre care Samuel Crişianul, profesor de logică. Datorită condiţiilor materiale, aproape doi ani, între 1801 şi 1802, a studiat la Gimnaziul Piariştilor din Sibiu, perioadă în care Consistoriul din Sibiu, având în vedere  calităţile sale,   l-a selecţionat  pentru a deveni propovăduitor al catolicismului. După absolvirea gimnaziului a primit o bursă  de 200 florini pe an şi a  plecat la Viena  pentru a studia teologia cu cei mai renumiţi  profesori.

                     Spiritul său analitic l-a îndepărtat  de şcoala religioasă rigidă şi l-a îndreptat spre studiul  laic al  filozofiei, istoriei şi matematicii. În perioada 1806-1809, când  Austria a fost ocupată de armatele lui Napoleon I, Gheorghe Lazăr a lucrat ca topograf, alături de alţi studenţi concentraţi. Cunoştinţele şi experienţa dobândite atunci, i-au fost de mare folos mai târziu pentru a-şi căştiga existenţa, iar mai apoi la pregătirea topografilor  din Ţara Românească.

La Viena a publicat mai multe articole cu caracter pedagogic  în care îşi expune  concepţiile sale privind cugetarea liberă şi admiraţia pentru valorile  enciclopedice, pentru concepţiile democratice. Această schimbare de atitudine a lui Gheorghe Lazăr  i-a determinat pe susţinătorii săi din Consistoriul din Sibiu  să  nu-i mai acorde încrederea  pentru a ocupa un post de preot. A funcţionat, timp de patru ani, între 1811 şi 1815,  ca profesor la o şcoală elementară de teologie din Sibiu, cu un salariu de mizerie de 300 de florini pe an, venit pe care l-a avut şi ca student la Viena. A încercat să tipărească  unele lucrări cu carcater educativ dar  a fost împiedicat. Ca urmare a mai multor nedreptăţi care i s-au făcut, inclusiv evacuarea din locuinţa primită în cadrul şcolii, pleacă în Ţara Românească.

La recomandarea fostului său învăţător din sat, Ioan Barac, stabilit între timp la Braşov, este primit de logofeteasa  Cantica Bărcăneasa ca învăţător particular pentru fii săi. Îl suie  în caleaşca sa şi îl trece munţii în Ţara Românească, bazându-se şi pe faptul că era rudă cu Grigorie Dimitrie Ghica, devenit ulterior Domn al Ţării Româneşti.

 A lucrat ca inginer topograf  pe moşia  banului  Constantin Bălăceanu care avea şi atribuţii privind  coordonarea şcolilor din Ţara Românească. Împreună cu Iordache Golescu, cu Ioan Văcărăscu, cu mitropolitul Dionisie au pus la punct un plan amplu de organizare a şcolii pe trei grade, începând cu  şcoala primară, apoi învăţământul  mediu  şi continuând cu învăţământul superior, universitar. Datorită reputaţiei de inginer şi geometru pe care şi-o câştigase în capitala ţării, Gheorghe Lazăr are şansa  “să prezinte personal în Divanul cel mare al ţării, în faţa Domnitorului şi în faţa dascălilor de la Academia grecească  din Schitul Măgureanului, planul său de organizare a unei Academii cu ştiinţe în limba română , cuprinzând şcolari de la cei „de tot neştiutori” până la matematicieni virtuoşi, filozofi şi jurişti….”

Divanul ţării a discutat acest plan aprope trei luni, dar la data de 6 martie 1818 a aprobat planul propus de Gheorghe Lazăr.

                     La 24 martie 1818, a  început activitatea didactică  cu predare în limba română  la Şcoala de inginerie hotarnică românească. Localul, deşi situat în centrul Bucureştiului, fostele chilii ale mănăstirii  Sf. Sava, era  impropriu pentru o şcoală. Elevii acestei şcoli erau  copii micilor meseriaşi şi ai târgoveţilor. Cei cu dare de mână mergeau în continuare la şcolile greceşti.

Gheorghe Lazăr a elaborat mai multe manuale  prin care a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice în limba română. Se aminteşte „Aritmetica matematicească”  şi „Trigonometria  cea dreaptă”, adică trigonometria plană.  I s-au alăturat şi alţi cărturari : Eufrosin Poteca , Ion Eliade Rădulescu. A introdus discipline noi precum geometria, filosofia, geografia, gramatica.

Scriind noile manuale, prin traducerea sau compilarea  celor utilizate în Europa, Gheorghe Lazăr a contribuit la crearea terminologiei ştiinţifice şi tehnice  în limba română. Termeni precum adunare, scădere, înmulţire, împărţire, latură, triunghi, sin , cos, punct, linie, poligon, trapez  au fost introduşi de Gheorghe Lazăr şi îşi păstrează forma şi azi. Desigur, alţi termeni au suferit  schimbări radicale, alţii s-au pierdut în timp, aşa cum se întâmplă, de altfel şi astăzi.

         În felul acesta, Gheorghe Lazăr a demonstrat că limba română poate fi folosită pentru a transmite cunoştinţe de bază, cunoştinţe inginereşti dar şi cunoştinţe de filozofie, disciplină  considerată, la vremea respectivă,   piatra de încercare a unei limbi superioare care poate fi folosită în învăţământul universitar. Până la înfiinţarea şcolii de la Sf.Sava, numită de Gheorghe Lazăr  „Academia cu ştiinţe”, filozofia  era predată numai în limba greacă la Academiile domneşti  la care nu aveau acces  decât cei privilegiaţi.

În primăvara anului  1823 s-a îmbolnăvit şi a simţit că nu mai are mult de trăit aşa că l-a chemat pe fratele său, Onea –numit şi Oancea, să vină cu căruţa la Bucureşti şi să-l  readucă în satul lor, Avrig. După câteva luni, la 17 septembrie 1823 s-a stins din viaţă şi  a fost înmormântat în curtea bisericii ortodoxe, nu departe de casa în care s-a născut. Avea 44 de ani. Pe cruce este gravat  un epitaf scris de Gheorghe Lazăr : „ Cititorule, Ce eşti am fost, Ce sunt vei fi, Găteşte-te dar”

După 63 de ani de la moartea sa , în 1886, a fost amplasată în Bucureşti o statuie a lui Gheorghe Lazăr  şi un bust în Avrig, localitatea în care s-a născut, iar în 1973  a fost amplasat şi la Sibiu un bust din bronz.

În multe orașe, câte o stradă poartă numele Gheorghe Lazăr. Printre aceste orașe se numără București, Constanța, Timișoara, Satu Mare, Sibiu, Brașov. Putem spune că în toată țara numele lui Gheorghe Lazăr este cinstit.

            Câteva Licee din țară poartă numele Gheorghe Lazăr.  Evident  în București și Sibiu funcționează câte un Colegiu cu patronimul „Gheorghe Lazăr”.

            În  2007 Parlamentul României a stabilit, prin Legea nr.289 din  29 octombrie, ca data de 5 iunie,  data la care s-a născut Gheorghe Lazăr, să fie declarată Ziua Învățătorului în România.

            La finalul acestui episod,  stimați ascultători, mi-am propus să vă spun cum îl caracteriza Onisifor Ghibu,  unul dintre participanții importanți la realizarea Marii Uniri  din 1918: „Gheorghe Lazăr nu este un cărturar ardelean oarecare, care a întrebuințat cel dintâi limba românească în predarea învățământului de diferite categorii, în Bucureștii grecizați de Fanarioți, și care a făcut legătura între teorie și practică, – el nu este un dascăl în rând cu alți dascăli chemați să facă lecții mai mault sau mai puțin practice cu ucenicii  săi, nici un autor  oarecare de manuale de Aritmetică și Trigonometrie, – el este o figură care poate fi declarată cu drept cuvânt ca unică în istoria nu numai a ănvățământului și culturii, ci în întreaga noastră istorie națională. El este unul din marii eroi ai naționalității noastre, dechizător d epocă nouă. El a fost stegarul  care a dschis, nu atât  prin programe pompoase, cât prin inițiative  clare, îndrăznețe și eficace, calea spre mântuirea tot norodului românesc.”

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Mircea Oprean şi horticultura din Oltenia

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Mircea Oprean și horticultura din Oltenia.

            Mulți dintre tinerii de azi sau de ieri, pleacă sau au plecat de lângă părinți pentru a merge în alt oraș, la studii sau cu serviciul. Este un moment pe care ni-l aducem aminte toată viața. De regulă, părinții au pregătite, cu grijă, câteva povețe pentru copii lor, chiar dacă aceștia sunt deja pregătiți pentru viață, iar povețele tatălui sau mamei nu mai schimbă mare lucru.

            Uneori, povețele sun trimise printr-o scrisoare. Vă citesc din scrisoarea unui parinte:

„Grijeşte de sănătate, pleacă urechea la cei necăjiţi şi nu uita că politeţea nu costă şi fii bun cu cei buni şi cu cei răi, mai bun..” Este un fragment dintr-o scrisoare a unui tată din zona Sibiului  către fiul său ajuns om important la Craiova. Era, la vremea scrierii  scrisorii, în 1965, Rectorul Institutului Agronomic din Craiova, Mircea Oprean.

Mircea Oprean  s-a născut în ziua de 28 mai 1915  în comuna Jina,  situată în judeţul Sibiu, la graniţa cu judeţul Alba., pe drumul care leagă Miercurea Sibiului de Obârşia Lotrului. Tatăl său, Nicolae Oprean, a fost notar în Poiana  Sibiului, comună învecinată cu Jina, şi a avut o puternică  influenţă asupra sa, aşa  cum rezultă  din multele scrisori pe care cei doi şi le-au trimis. Iată un fragment dintr-o scrisoare datată 29 augut 1956 „ Dacă acum ştiu de unde vin şi unde mă duc, dacă sunt liniştit în faţa viitorului, ţi se datoreşte în cea mai mare măsură dumitale”.  Mama sa,  Maria, născută Străulea, este evocată în scrisorile lui Mircea Oprean către tatăl său astfel: „ În mediul social am trăit admiraţia pe care o au oamenii pentru mama şi pentru dumneata”.   Primele cinci clase elementare le-a urmat în comuna învecinată  Poiana Sibiului, iar apoi a mers la Orăştie pentru a continua studiile liceale.

S-a înscris la  Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj  a obţinut diploma de inginer în 1939. În paralel  a urmat şi  Seminarul  Pedagogic Universitar, specializarea  viticultură.Remarcat de profesorii săi, a fost numit ca preparator  la catedra de viticultură  şi enologie începând cu data de 1 octombrie acelaşi an. În condiţiile  impuse de război, se refugiază la Timişoara  unde, după 8 luni de concentrare şi  16 luni de mobilizare pe front,  în 1942  ocupă postul de asistent. După terminarea războiului , revine la Cluj  unde, în  1947 devine şef de lucrări.

În 1947,  spre sfârşit de an,  se înfiinţează la Craiova Facultatea de Agronomie, iar din toamna anului 1949 Mircea Oprean  este transferat   aici ca şef de lucrări cu misiunea  spusă sau  doar hărăzită  de a contribuii la dezvoltarea învăţământului horticol, dezvoltare încununată de înfiinţarea Facultăţii  de Horticultură  în 1962.Acum, după trecerea anilor , se poate spune că aici, la Craiova, a abordat o problemă de interes naţional- valorificarea  solurilor nisipoase prin cultura viţei de vie.

În 1948 a obţinut titlul ştiinţific de doctor inginer în ştiinţe agronomice cu teza „Cercetări  asupra altoirilor forţate la viţa de vie ”, iar în 1965   devine doctor docent în ştiinţe.

La început, în 1950, s-a ocupat de  viticultură şi vinificaţie. După patru ani  încep primele experienţe de viticultură şi pomicultură pe  terenurile nisipoase de la  Tâmbureşti şi Piscul Sadovei. Împreună cu colaboratorii săi s-a ocupat de procesele biologice  legate de concreşterea la altoire şi tehnologia producerii materialului  săditor viticol. S-a stabilit adâncimea optimă de plantare, cele mai indicate tăieri şi modul de aplicare a îngrăşămintelor. S-au stabilit distanţele optime de plantare   şi cele mai indicate raioane, zone  unde  pot  fi plantate diferite soiuri de viţă de vie , inclusiv viţa de vie pentru strugurii de masă. Aşa se face că în vestitele podgorii mehedinţene  de la Oreviţa şi Golul Drâncei, lovite de invazia filoxerică,  s-au reînfiinţat plantaţii viticole pe 3000 ha  din care   s-au obţinut în anii ’70-’80 soiurile  de Merlot, cabernet Sauvignon, Pinot noir. Cercetările întreprinse  asupra tăierilor  de rodire aplicate viţei de vie au condus la o mai bună  valorificare a capacităţii de rodire, iar sistemul de tăiere „centrifugă”  şi în „cordon târâtor” a permis   mecanizarea unor lucrări  în plantaţie, inclusiv protecţia butucilor  în timpul iernii. A identificat  existenţa la viţa de vie a unei etape de „creştere inutilă „ diferită de la soi la soi, prin a cărei diminuare sau eliminare se pot obţine importante  creşteri ale producţiei de struguri.

 Cercetările efectuate  aici au fost expuse în mai multe lucrări ştiinţifice prezentate în ţară sau în străinătate, au fost adunate în câteva cărţi  printre care „Extinderea viilor pe nisipuri”  publicată 1956 de Editura Agro-Silvică Bucureşti , „Cultura viţei de vie pe nisipuri”  publicată de aceiaşi editură în 1964, „ Viticultură generală” , apărută la Editura Didactică şi Pedagogică  în 1975.

 Rezultatele obţinute  dar şi perseverenţa profesorului Mircea Oprean,  au favorizat   extinderea   Staţiunii Didactice de la Banu Mărăcine, în 1966,  cu o suprafaţă  de 318 ha. El spunea atunci că „ învăţământul agronomic fără o staţiune  didactică este ca un învăţământ medical fără clinică”. S-a ocupat, împreună cu profesorii Ştefan Teodorescu şi Marius Popescu,  de organizarea modernă a acestei Staţiuni .

 Foştii  studenţii  , acum oameni de vază  îşi aduc aminte de măiestria sa pedagogică şi spun :” Prin maniera în care ne-a prezentat cursul de viticultură a reuşit să stimuleze inventivitatea  şi cercetările ştiinţifice, iar prin conţinut să pună la îndemână  cât mai multe tehnologii alternative posibile .Folosind structura care rezultă din descoperirea cauzelor după descrierea  efectelor se dezvoltă interesul pentru o permanentă investigare ştiinţifică. Prezentând scopul înaintea mijloacelor a promovat interesul  pentru elaborarea  unor metode adecvate  şi pentru o aplicare creatoare a cunoştinţelor. La examen aveam să constat că evaluarea cunoştinţelor nu este la îndemâna oricui, fiind un moment  când profesorul prin harul său pedagogic reuşeşte să-l facă pe cel analizat să simtă că este un interlocutor aşteptat şi preţuit… ”.

Un altul îşi aminteşte :” În anii  ‘ 80 profesorul Oprean se apropia de pensionare. Mi-l aduc aminte ca pe un cadru didactic foarte inimos care punea pasiune în munca sa. Înainte de examen   ne chema la o recapitulare a materiei în sistem intensiv, aducă şase ore , fără pauză….Cursurile sale erau presărate cu povestioare înţelepte legate de viticultură ”

Sau. „ Erudiţia, talentul vorbirii, discernământul, vocea caldă dar fermă, intonaţiile  diferite folosite cu dibăcie, menite să înlăture monotonia, au asigurat  în toate cazurile nivelul elevat, clar şi la obiect al prelegerilor Maestrului.”

Obişnuia ca , în loc de rămas bun  să spună „ să fim optimişti !”.

Un salariat, a venit în audienţă la Rector cu o problemă personală. La ieşire a spus:” …mi-a vorbit aşa de frumos şi mi-a explicat cu foarte multă înţelegere imposibilitatea rezolvării, cel puţin temporar, încât eu mă consider satisfăcut şi onorat”.

Personalitate complexă, Mircea Oprean, a îndeplinit  mai multe funcţii publice  printre care se remarcă  funcţia de Rector al Institutului Agronomic , între  1964 şi 1966, apoi Rector al Universităţii din Craiova  între  1968 şi 1971. Mai trebuie menţionate şi funcţiile  de membru în Comisia  superioară de Diplome, membru titular al Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice

Pentru calităţile sale  pedagogice a  obţinut, în 1970, titlul onorific de „Profesor universitar emerit”

S-a stins din viaţă la data de 12 martie 1984 la Craiova. Avea 69 de ani.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  Mircea Oprean, născut la Jina, lângă Sibiu, dar care și-a dedicat întreaga energie dezvoltării horticulturii în Oltenia.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre profesorul Mircea Oprean, va sugerez  ca într-o zi, dacă sunteți pe strada A.I. Cuza, intrați în holul Universității din Craiova. Urcați la etaj, pe scara din stânga, apoi mergeți  pe holul din dreapta spre Rectorat.

Aici este organizată Galeria Rectorilor.

Într-unul  dintre tablouri este pictat profesorul Mircea Oprean.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Liviu Emil Pop  inventatorul arahidelor de Tâmburești

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc   despre Liviu Emil Pop -inventatorul arahidelor de Tâmburești.

Prin anii ’80 am  susținut un curs facultativ de Inventică la care au participat studenți de la Facultatea de electrotehnică. Întâlnirile se țineau la Casa de Cultură a Studenților, corpul vechi, situat pe strada Eugeniu Carada, care atunci se numea Ialomicioara. Clădirea, acum retrocedată și nefolosită, are niște săli splendide.  La fiecare întâlnire aveam câte un invitat, inventator, care își prezenta „istoria” invențiilor lui. Așa am aflat istoria fascinantă a alunelor de pâmânt, a arahidelor, adaptate pe terenurile nisipoase de la Tâmburești de către echipa condusă de profesorul Liviu Emil Pop.

Liviu Pop s-a născut la data de 10 decembrie 1919 în comuna Dragu, jud. Cluj, acum în  județul Sălaj. Bunicul său , Vasilică Pop, țăran cu stare materială mijlocie, era și cantor la biserica din sat. Tatăl său, Gavril, născut la data de 5 octombrie 1884, a dovedit sârguință pentru carte și înclinație pentru muzică și de aceea  a dus mai departe  tradiția familiei ca diac la biserică fiind, în același timp și învățător în sat. A rămas orfan de tată la vârsta de patru ani.

 Clasele primare le-a făcut în comuna natală. Copil fiind, a participat efectiv , cu plăcere,  la muncile câmpului: recoltatul fasolei, porumbului, cartofilor, uscatul fânului, topitul cânepii.

În toamna anului 1930 a fost înscris ca elev la Liceul de băieți „Emanoil Gojdu” din Oradea și a locuit la internatul greco-catolic unde copii orfani  aveau reducere la taxele de întreținere dar, unde, prin disciplina riguroasă impusă, a învățat să-și organizeze foarte bine activitatea. Din toamna anului 1935 s-a mutat cu școala la Liceul de băieți  „Simion Bărnuțiu” din Șimleul Silvaniei. Toamna, la recoltatul strugurilor, elevii mergeau  în localitatea Măgura din apropiere, un bazin pomiviticol mare. Aici a cunoscut și câțiva studenți din anul V de la Academia de Înalte Studii Agronomice din Cluj care i-au povestit despre frumusețea meseriei de inginer de agronom, despre posibilitatea de a obține o bursă de studii dar și despre posibilitățile de angajare după terminarea facultății. În 1938 a absolvit  liceul, iar examenul de bacalaureat l-a susținut la Oradea. La vremea aceea, Diploma de bacalaureat le oferea tinerilor posibilitatea să ocupe orice funcție, iar admiterea la multe facultăți se făcea numai pe baza acesteia. Liviu Pop s-a hotărât ușor să se înscrie la Facultatea de Agronomie din Cluj datorită discuțiile avute cu studenții acestei facultăți în perioadele de practică dar și pentru că mama sa a obținut un post și locuință la școala normală din Cluj.

Admiterea la Facultatea la Agronomie din Cluj s-a făcut pe bază de concurs, iar nota obținută i-a asigurat o bursă de studii. L-a avut ca profesor, la disciplina Sistematică, Anatomia și Fiziologia Vegetală pe ilustrul  Iuliu Prodan, iar ca asistent pe Alexandru Buia, devenit mai târziu Rector al Institutului Agronomic din Craiova. De asemenea, l-a cunoscut, ca profesor , și pe Alexandru Borza, fondatorul Grădinii Botanice din Cluj. Anul III  l-a continuat la Timișoara unde se mutase facultatea din Cluj datorită Dictatului de la Viena prin care România a fost obligată să cedeze nordul Ardealului. A susținut examenul de diplomă în data de 25 februarie 1943 și a obținut Diploma de inginer agronom în aprilie 1943, eliberată  de Școala Politehnică din Timișoara, fiind al doilea din promoție.

            Imediat după susținerea examenului de diplomă a fost convocat pentru continuarea pregătirii militare, până la 15 noiembrie 1943, la Secția militară a Școlii Politehnice din Timișoara. În aceiași perioadă, profesorul Amilcar Vasiliu i-a propus un post de asistent la catedra de Agrologie, fiind numit de Minister pe acest post  cu începere de la 1 iulie 1944. Procedura aplicată la vremea aceea impunea ca un asistent să facă un stagiu de 3 ani, timp în care asista la curs și la lucrările practice, trebuia să învețe o limbă străină și să pregătească un raport de sinteză pe o  temă dată. Tema pregătită de Liviu Pop se intitula „Controversă în clasificarea solurilor”   în funcție de conținutul de nisip, lut și argilă. A fost prima lucrare publicată de Liviu Pop în Analele Facultății de Agronomie din Cluj, în 1946.

În toamna anului 1945 Facultatea de agronomie a revenit la Cluj, iar Liviu Pop și-a continuat activitatea de asistent. L-a ajutat pe profesorul Amilcar Vasiliu să litografieze cursul „Cercetarea solului prin metode fizice”. Deoarece laboratoarele nu dispuneau de aparatura necesară, cadrele didactice s-au implicat în autodotarea acestora. Liviu Pop a conceput și realizat un sistem de site pentru determinarea stabilității la apă a agregatelor de sol și un aparat  pentru determinarea rezistenței la presiune a agregatelor  de sol, numit ”balanța Pop” .În octombrie 1948 a ocupat, prin concurs, un post de șef de lucrări. A participat la mai multe teme de cercetare printre care „Influența asolamentelor și lucrărilor agricole asupra structurii solului” , „Influența secetei asupra plantelor cultivate”. Rezultatele obținute au fost publicate în reviste dar și în ziarele destinate activităților din agricultură.

Vă reamintesc, stimați ascultători că în 25 aprilie 1947 s-a înființat Universitatea din Craiova care avea în structura sa și Facultatea de Agronomie.  În 8 aprilie 1949 Aurel Moraru, Rectorul Institutului Agronomic din Craiova, i-a trimis  tânărului Liviu Pop următoarea telegramă: „Prin Decizia ministerială nr.134/31/03/1949 sunteți numit profesor la Catedra de Pedologie. Rugăm prezentați-vă de urgență”. Comisia Superioară de Diplome din cadrul Ministerului Educației și Învățământului, întrunită la data de 2 martie 1963. Așa a ajuns ardeleanul Liviu  Pop la Craiova.

În perioada 1957 – 1967 a funcționat, cu jumătate de normă, la Stațiunea Agricolă Șimnic. În calitate de Secretar științific al Consiliului profesoral s-a ocupat de publicarea  lucrărilor științifice elaborate de cadrele didactice. Astfel, în 1957 a apărut primul număr din  „Anuarul Lucrărilor Științifice a Institutului Agronomic din Craiova”, apoi, din 1958 „Buletin  științific” , iar din 1963  ” Analele Universității din Craiova. Seria Biologie-Agronomie și Horticultură”.

La 1 octombrie 1967  a fost numit Șef al Catedrei de Agrofitotehnie, iar în perioada 1968-1970 a fost Secretar științific al Senatului Universității din Craiova. La data de 1 martie 1967 a fost numit , prin Ordinul Ministerului Învățământului, în funcția de Decan al Facultății de Agronomie pe care a deținut-o până la data de 15 mai 1972.

În 1981 Ministerul Educației și Învățământului i-a acordat titlul de  „Profesor universitar evidențiat” , iar 1991 a  fost ales membru titular al Academiei Agricole și Silvice.

Și-a susținut Teza de doctorat cu tema  „Cercetări privind stabilirea sistemului de folosire a îngrășămintelor chimice în rotația secară-porumb pe nisipurile din stânga Jiului” la data de 29 februarie 1968 , elaborată sub conducerea prof.dr.Ioan Safta. A fost primul doctorat susținut la Craiova în cadrul Facultății de Agronomie. A obținut calificativul  „summa cum laude”. Diploma a fost eliberată de Universitatea din Craiova cu nr.1/15.03.1971. Începând cu anul universitar 1969-1970 i-a fost acordată  calitatea de conducător de doctorat.

În  februarie 1974 a susținut public, la Institutul Agronomic  „Nicolae Bălcescu” din București, în fața unei Comisii numită de Minister , un memoriu de activitate pe baza căruia a obținut titlul de doctor docent.

Cred, stimați ascultători, că este locul să vă povestesc o discuție  purtată cu profesorul  Liviu Pop. L-am vizitat de mai multe ori în laboratorul său din Facultatea de Agronomie. Venea dimineața și experimenta câte ceva.  Mai pe la început, impresionat de modestia domniei sale dar și de titlul științific de doctor docent, l-am întrebat:

• Ce ați făcut, domnule profesor, ca să obțineți această recunoaștere?

Domnia sa mi-a răspuns:

• Eu doar am muncit.   Cei din jurul meu au apreciat munca mea!

În 1957 a elaborat cursul de Agricultură Generală, în trei volume, litografiat în anii 1958 și 1959, fiind primul curs litografiat la Institutul Agronomic din Craiova. În anii universitari 1970-1972 a predat cursul  „Valorificarea rațională a nisipurilor” la anii IV și V de studiu. A predat și cursul  „Agrotehnică și Tehnică experimentală”.

În 1965  a participat la Conferința CAER de valorificare a solurilor  ușoare, desfașurată la  Budapesta unde a prezentat lucrarea  „Creșterea producției agricole pe solurile nisipoase cu ajutorul îngrășămintelor”. În 1970 a participat la Simpozionul  Internațional privind lucrările de bază ale solului cu lucrarea  „Cercetări privind lucrările  solului pe terenurile nisipoase din sud-vestul  României” .

În 1977 a publicat la Editura Ceres, împreună cu Ion Matei și Ion Chichea, cartea   „Agrofitotehnia pe terenurile nisipoase”, iar în 1986 a publicat la Editura Ceres monografia

 ” Cultura alunelor de pământ ( arahidele)” împreună cu Valeria Marghitu ,Victor Bârnaure, Ion Chichea. Ambele cărți au fost premiate de  Academia Română în 1990 cu premiul ” Ion Ionescu de la Brad”.

O bună parte din activitatea de cercetare a fost dedicată adaptării arahidelor pe terenurile nisipoase din Oltenia.În 1979 a introdus în rețeua de încercare a soiurilor mai multe linii de arahide, printre care linia T277, iar în 1983 a fost omologată pentru producție cu denumirea comercială  „Soi  de arahide Tâmburești” pentru care a obținut și Brevetul de invenție nr.89351, împreună cu Valeria Marghitu și Ioan Chichea. Invenția a obținut, în 1995, Medalia de aur la Salonul Internațional de Invenții de la Geneva.

Atunci, în 1995, am  reprezentat Universitatea din Craiova la Geneva. Juriul, care a analizat invenția, a fost surprins să afle că,  după ce florile de arahide sunt fecundate, acestea se înfig natural în solul nisipos și de aceea fructul se formează în pământ. De aici numele de „alune de pământ”.

Activitatea științifică și publicistică desfășurată din 1954  la Craiova s-a concretizat în:208 lucrări științifice, 6 cărți și broșuri, 14 cursuri și manuale, 11 articole de îndrumare tehnică, 2 articole de popularizare științifică, 52 de articole de îndrumare tehnică, apărute în ziare

A încetat din viață la Craiova, la data de 3 noiembrie 2010.

Așadar, stimați ascultători, v-am povestit despre Liviu Emil Pop,  omul care a adaptat cultivarea alunelor de pământ pe terenurile nisipoase din Oltenia și a deschis, la Craiova, ușa cercetărilor  din domeniul alunelor de pământ.

Vă sugerez ca, într-o zi lucrătoare să vizitați Facultatea de Agronomie din Craiova unde o să descoperiți o lume de legendă.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Wilhelm Röntgen – părintele  radiografiei

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre  Wilhelm

Röntgen – părintele  radiografiei.      

             Medicii  ortopezi  fac în mod obişnuit radiografii pentru a  analiza fracturile oaselor. Medicii stomatologi fac în mod obişnuit radiografii pentru a analiza starea unui dinte. Medicii internişti analizează transparenţa plămânilor pentru a diagnostica starea de sănătate a unui muncitor care lucrează în mediu cu praf, praf de cărbune, praf de piatră. O radiografie toracică permite să fie recunoscute cele mai multe dintre leziunile pulmonare, cum ar fi cele ale tuberculozei, pneumopatiile infeţioase,  edemul pulmonar. Radiografia  uşurează  diagnosticarea infecţiilor pleurei (pleurezie, pneumotorax), precum şi a afecţiunilor care modifică forma inimii şi a vaselor (insuficienţă cardiacă, anevrism al aortei) sau cele ale mediastinului (adenopatii).

            Inginerii trebuie să verifice calitatea sudurilor,  să verifice integritatea pieselor  asamblate  din  mai multe componente, să verificie calitatea circuitelor imprimate  cu care sunt echipate submarinele, navele cosmice  sau  alte echipamente sofisticate.

           Toate aceste procedee de investigare utilizează razele X, descoperite de Wilhelm Röntgen

Wilhelm Röntgen s-a născut pe data de 27 martie 1845  în orăşelul Lennep din Prusia, acum parte componentă a oraşului Remscheid, Renania de Nord-Westfalia, Germania.Tatăl său era, la vremea aceea, un prosper comerciant de mărfuri textile. La vârsta de trei ani  familia  Röntgen  s-a mutat în Olanda, la Apeldorn, oraşul natal al mamei lui Wilhelm.În perioada copilăriei a manifestat pasiune pentru plimbările în natură dar şi  pentru farse mecanice complicate dar inteligent elaborate.

            Istoria spune că în 1862  era elev la Colegiul tehnic din Utreht dar a  fost exmatriculat  deoarece nu a vrut să  spună care dintre colegii săi de clasă a desenat  o caricatură a unuia dintre profesori. Vroia să devină inginer mecanic, aşa că  s-a înscris la Institutul Federal Tehnologic  din Zürich. Unul dintre profesori, August Kundt, a remarcat aptitudinile lui Wilhelm Röntgen şi îl include în echipa sa de cercetare ca asistent.

            În 1872 s-a transferat la Universitatea din Strasbourg unde a activat ca profesor de fizică  teoretică. În cercetările experimentale  a abordat mai multe domenii ale fizicii printre care conductibilitatea termică a cristalelor, proprietăţile piezoelectrice şi piroelectrice ale cristatelor, proprietăţile electrice ale cuarţului, magnetismul.

            Una dintre direcţiile de cercetare, demarată în anul 1894  la Universitatea din Würzburg , era axată pe descărcările electrice în vid. Folosea o lampă primită de la fizicanul de origine ucraineană Ivan Pulyui, cunoscută şi sub numele de tubul lui Crookes. Experineţele se desfăşurau în condiţii de cameră obscură şi  ca ecran se folosea  un  carton  care avea pe una dintre suprafeţele sale platinocianidă barică. Istoria spune că în ziua  8 noiembrie 1895, aproape de miezul nopţii, s-a hotărât să plece acasă.  A stins lumina şi a vrut să închidă uşa. A observat, însă, în întuneric o pată de lumină care venea dinspre ecranul din carton.S-a întors spre  tubul catodic. Acesta rămăsese, din întâmplare,  alimentat cu energie electrică.L-a deconectat şi luminiscenţa a dispărut. L-a alimentat din nou şi luminiscenţa a reapărut. Concluzia era clară: tubul catodic era sursa luminiscenţei, iar ecranul, plasat la un metru şi jumătate, acoperit cu platinocianidă barică oprea razele. Din întâmplare a  trecut  cu mâna  prin spaţiul dintre ecran şi tubul catodic. Surpiză. Pe ecran  a apărut silueta oaselor de la mâna sa. Oricare cercetător  vrea să înregistreze rezultatele obţinute aşa că Wilhelm Röntgen  a luat din dulap câteva plăci fotografice pe care le-a pus în lângă ecran. A constatat că pe placa fotografică se obţine imaginea oaselor de la mână.. Cincizeci de zile s-a odihnit puţin şi a muncit mult. A constatat că razele nu se împrăştie sferic în jurul tubului, că au o direcţie bine determinată , că se propagă în linie dreaptă, că nu pot fi nici reflectate, nici refractate şi că nu sunt deviate de câmpurile electrice sau magnetice. A constatat  că razele străbăteau un carton normal sau chiar o foiţă de tablă. În final a scris un articol ,      „ Despre un nou tip de raze” , la care era anexată fotografia mâinii soţiei sale,  Berta, cu inelul de cununie pe deget. Aceasta a fost prima radiografie din istoria omenirii. Soţia sa, Berta,  a fost singura care, în cele 50 de zile de muncă  a ştiut la ce lucrează Wilhelm Röntgen .

            În toate aceste zile a încercat să înțeleagă fenomenul și  să găsească  de cine depinde emiterea acestor raze. A schimbat forma tubului, a schimbat materialul catodului. A folosit aluminiu și platină. A schimbat unghiul de înclinare a catodului. După toate aceste cercetări, Wilhelm Röntgen  a conceput un nou tub catodic care să emită razele descoperite de el și pe care le-a numit raze X.

            În acele zile și nopți de muncă a descoperit: „ că toate corpurile sunt transparente la aceste raze, deși în grade foarte diferite.”

Pe 28 decembrie 1895  a trimis articolul  preşedintelui Societăţii de fizică şi medicină  a Universităţii din Würzburg. Apoi l-a trimis  şi altor fizicieni din Europa. Fotografia cu oasele mâinii şi inelul de cununie a făcut înconjurul lumii prin intermediul comentariilor din jurnalele vremii.

Toată presa vremii a relatat despre noua descoperire făcută de Wilhelm Röntgen.

 În vremea asta Wilhelm Röntgen   continua cercetările privind noile raze pe care le-a numit raze X. Abia după moartea sa au fost numite raze  Röntgen.  A mai publicat două articole, unul în 1896 şi al doilea în 1897, după care şi-a îndreptat atenţia spre alte domenii de cercetare din domeniul fizicii.

             În decembrie 1901 primeşte Premiul Nobel  pentru fizică,    cu motivaţia „ca apreciere pentru serviciile extraordinare oferite prin descoperirea remarcabilelor raze, (raze X)”.  A fost primul laureat Nobel pentru fizică. Istoria spune că discursul său la  Stockholm, capitala Suediei, locul unde se înmânează premiile Nobel, a fost extrem de scurt. Revenit acasă a ţinut un discurs mai amplu în care a spus „ Popularitatea nu este atât de importantă, pentru că cea mai frumoasă şi supremă fericire, pe care poate să o cunoască fiecare dintre noi , lucrând asupra oricăror probleme, este fericirea căutării şi savurarea soluţiei obţinute. În comparaţie cu această profundă satisfacţie lăuntrică, orice recunoaştere este mai nimic…”.

S-a stins din viaţă la data de 10 februarie 1923 în München, Germania.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Wilhelm Röntgen cel care, aparent din întâmplare, a descoperit razele X, numite apoi raze Röntgen, folosite și în zilele noastre  în  radiografie.

Și toutuși, nimic nu apare pe teren nepregătit.

Învățătura de carte, activitatea sistematică, bine organizată sunt instrumente utile pentru pregatirea  terenului  în știință.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, menționez că  razele X  s-au folosit, la început, în medicină, pentru radiografii ale sistemului osos. Însăși Marie Curie a dotat câteva ambulanțe folosite pe front, în timpul Primului Război Mondial.

Apoi au fost folosite   de istorici pentru studiul mumiilor și a artefactelor. 

Au fost folosite de cercetătorii din domeniul picturii pentru a  studia tablourile celebre.

Istoria consemnează și câteva utilizări comerciale, dar periculoase, așa cum sunt multe reclame comerciale. Vânzătorii de încălțăminte au folosit aceste aparate pentru ca cei ce  cumpărau pantofi să-și vadă oasele picioarelor.

Destul de repede, oamenii de știință și-au dat seama că  expunerea îndelungată sau expunerea  repetată  este periculoasă. S-au conceput echipamente de protecție, s-au elaborat norme, reguli de utilizare a razelor X în medicină sau în alte domenii astfel încât această descoperire științifică să fie utilă oamenilor.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Simion Stoilow creatorul școlii românești de analiză complexă

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  o să vă povestesc despre Simion Stoilow, creatorul școlii românești de analiză complexă.

Avem datoria morală  să povestim crâmpeie din viața oamenilor care  și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova,  pentru națiunea noastră, pentru  ca viața noastră, a celor de azi, să fie, astfel,   o verigă din istoria neamului românesc. Unii au fost personalități cu recunoaștere mondială, au luptat în Primul Război Mondial, au condus instituții de învățământ superior, Facultăți sau Universități, au reprezentat România   ca diplomați, ca ambasadori. Unul dintre aceștia a fost Simion Stoilow.

Numele Stoilow are rădăcini în istoria Craiovei. Acest nume este legat de generalul de Brigadă Simion Stoilow care s-a remarcat în luptele de la Plevna. Militarul Stoilow a plecat pe front cu Regimentul 4 din garnizoana Craiova remarcându-se în Războiul de Independență  în luptele de la Bukov și de la Plevna. Pentru faptele de arme a fost decorat  cu mai multe distincții printre care Medaliile „trecerea Dunării” și „Apărătorii Independenței”.

Generalul Simion Stoilow s-a născut și a murit la Craiova.

Fiul său, care s-a numit tot Simion, s-a născut la data de 14 septembrie 1887 în București dar a crescut în Craiova, în casa situată pe strada Unirii  nr. 5 și a fost unul dintre marii matematicieni ai României, ai lumii. Pe casa  din strada Unirii nr. 5 este amplasată o placă din marmură  care amintește de familia Stoilow.

A urmat clasele elementare la Școala Obedeanu din Craiova apoi a studiat la liceul la Colegiul Carol I din Craiova

In anul 1907, imediat după absolvirea  cursurilor Școlii Centrale din Craiova, actualul Colegiu Carol I,  pleacă la Paris cu gândul să devină inginer dar se va înscrie la Facultatea de științe de la Sorbona. După 3 ani, în 1910, obține licența în matematici, iar în 1914  finalizează Teza de doctorat, în domeniul ecuațiilor cu derivate parțiale, pe care o va susține abia în 1916. Se întoarce în ţară, este mobilizat  ca ofiţer de geniu și participă la luptele din Dobrogea și din Moldova.

            În 1919, la un an după terminarea Primului Război Mondial este încadrat  la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, catedra de geometrie analitică. În același an obține titlul de doctor docent la Universitatea din Iași  unde este încadrat conferențiar de algebră superioară. În perioada 1921-1939 a fost profesor la Universitatea din Cernăuți.

Între anii 1925-1926 şi 1932-1939 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Iași.  Timp de doi ani, între  1939 și 1941, a funcționat ca  profesor de analiză matematică la Școala Politehnică din București, după care s-a mutat la Universitatea din București unde a funcționat până în 1961. Pe lângă activitatea didactică, a desfășurat o remarcabilă activitate administrativă în calitate de Rector, între 1944 și 1945, și de Decan al Facultății de matematică și fizică, în perioada 1948-1951.

Timp de doi ani, între 1946 și 1948, adică la începuturile perioadei comuniste, când intelectualii de valoare erau apreciați,  a fost Ambasadorul României la Paris. A  păstrat legătura cu cercurile  științifice și culturale franceze și după reîntoarcerea în țară organizând  „zilele prieteniei franco-române” în 1955.

A fost membru al Academiei Române din 1936, ca membru corespondent, apoi ca membru titular, din 1945.

Creator de școală matematică, în 1946 a fondat, în cadrul Academiei, Institutul de Matematică.

La începutul anului 1961 starea sănătății se înrăutățește și din februarie 1961, la vârsta de 74 de ani, a devenit profesor onorific al Universității din București. Din păcate în data de 4 aprilie s-a stins din viață.

A făcut descoperiri importante în matematici, unele teoreme purtându-i numele, și a publicat peste 102 de  lucrări în domeniu, fiind considerat creatorul școlii românești de analiză complexă. A abordat teme complexe  despre gândirea matematică printre care  axiomatica în matematica modernă  și infiniţii mici. Numele lui Simion Stoilow a intrat în istoria științei prin „Teorema de descompunere Stoilov”,  „suprafețele  Iversen Stoilow” și altele.

 Lucrările lui Simion Stoilow  conţin contribuţii originale în cercetarea matematică  precum și  articole  dedicate unor nume mari ale matematicii printre care și  Gheorghe  Ţiţeica.

A publicat în Gazeta matematică articole despre filosofia matematicii

A scris cărți fundamentale în domeniul matematicii, în marea lor majoritate în limba franceză. Iată câteva tiluri „Algebra abstractă”, 1935, „Teoria funcțiilor de o variabilă complexă”, publicată întrei volume în perioada 1954-1958.

Editura Academiei Române i-a publicat, în 1964, cartea „ Oeuvre mathématique”.

Ca recunoaștere a valorii lucrărilor elaborate, Simion Stoilow a  primit numeroase Premii, Medalii, Ordine Naționale prin care  „Legiunea de onoare” în 1928, Ordinul „Steaua României” în grad de Mare ofițer în 1946.

Așadar,  Simion Stoilow este un stindard al matematicii mondiale,  a fost luptător în Primul Război Mondial, a fost ambasador, a fost Decan al Facultății de Matematică din București, a fost Rector.

Ca dovadă a recunoașterii  valorii profesionale, un Premiu al Academiei Române, „Premiul pentru științe matematice”, îi poartă numele: Simon Stoilw

Pentru a-i cinsti memoria, o stradă din Craiova îi poartă numele:Simion Stoilow.

Interesant de menționat că strada Simion Stoilow din cartierul Rovine se intersectează cu strada Gheorghe Țițeica pentru a marca și fizic legătura dintre activitatea  lui Gheorghe Țițeica și a lui Simion Stoilow. Să fie oare o pură întâmplare sau cei care au botezat cele două străzi au fost buni cunoscători ai istoriei științei și tehnicii?

Strada Simion Stoilow din cartierul Craiovean Rovine  este paralelă cu strada Nicolae Iorga și face legătura dintre strada Gheorghe Țițeica și strada Mihail Bârcă.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, pentru consolidarea informațiilor despre Simion Stoilow vă propun ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să mergeți pe strada Unirii și să priviți casa de la nr.5. Apoi mergeți  în cartierul Rovine, pe strada Simion Stoilow. Stați de vorbă cu cel puțin un  locuitor al zonei. Vorbiți cu el despre Simion Stoilow. Avem datoria morală  să povestim crâmpeie din viața oamenilor care  și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova,  pentru națiunea noastră, pentru  ca viața noastră, a celor de azi, să fie, astfel,   o verigă din istoria neamului românesc.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Anghel Saligny, primul inginer român președinte al Academiei Române

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  aș vrea să vă impresionez cu câteva informații despre Anghel Saligny, primul inginer Președinte al Academiei Române.

Ca să ajung în satul meu, venind dinspre Craiova, trebuie să trec peste râul Motru. L-am traversat, de mult, cu podul umblător .Un fel de barcă cu fundul și capetele plate, legat de un lanț ancorat pe cele două maluri. Apoi s-a construit un pod din bârne de lemn, înlocuit în anii din urmă cu unul din beton.

Am traversat Dunărea cu bacul, pe la Calafat, pe la Bechet, pe la Zimnicea, pe la Călărași.

Am traversat Dunărea, cu trenul, pe podul de la Fetești-Cernavodă, construit sub coordonarea inginerului Anghel Saligny.

Anghel Saligny s-a născut la data de 4 mai 1854 în satul Șerbănești de lângă Tecuci. Istoria spune că părinții  săi,  se îndreptau spre Focșani, venind de la un Iarmaroc. La Șerbănești i-a prins o ploaie torențială, care a ținut câteva  zile la hanul din Șerbănești unde a venit pe lume copilul Anghel.

A urmat școala  în Focșani, la pensionul administrat  de tatăl său. După absolvirea liceului  s-a înscris la  Universitatea  din Berlin apoi, inspirat de dezvoltarea căilor ferate din Germania,   s-a mutat la o Școală Tehnică Superioară de lângă Berlin, unde a studiat despre construcția podurilor și a sistemelor hidrotehnice cu marii profesori ai  timpurilor respective. A obținut diploma de inginer în 1874 și a lucrat, timp de un an, la construirea căilor ferate din Germania.

În 1875  a revenit în țară și a lucrat la Serviciul de Poduri și Șosele din București, apoi la construirea  căii ferate Ploiești-Predeal. Istoria consemnează că  podurile construire de Anghel Saligny pe acest tronson însumează  1165 m, adică mai bine de 1 km.

             În perioada 1881-1883 s-a ocupat de înlocuirea podurilor  de cale ferată din lemn cu poduri metalice duble, pentru calea ferată și pentru șosea. Podul de la Cosmești, peste Siret, este funcțional și în prezent. Pe  partea de sus a podului circulă trenul, iar pe partea de jos circulă autovehicule rutiere.    Vă reamintesc, stimați ascultători, că un pod asemănător a fost folosit, până în 1970, pentru traversarea Jiului la Podari, lângă Craiova. Pe partea de jos circula trenul  Craiova-Calafat, iar pe partea de sus  era  șoseaua de legătură  dintre Craiova și sudul județului.

            În 1883 s-a pus problema construirii unui pod  pentru calea ferată peste Dunăre, în zona Fetești-Cernavodă, pentru asigura legătura directă cu provincia Dobrogea. S-a lansat o competiție, dar cele 8 proiecte depuse nu au întrunit exigențele impuse. După patru ani, în 1887, Anghel Saligny, care avea atunci 33 de ani, în calitate de Director al Direcției Generale a Căilor Ferate din România, primește misiunea de a se ocupa  de proiectarea și construirea podului peste Dunăre, la Cernavodă.            S-a documentat. A selectat ingineri de la Școala Națională de Poduri și Șosele, adică a făcut echipă cu foștii săi studenți. Proiectul a fost gata în trei ani, adică în 1890. Imediat s-a ținut licitația  pentru executarea podurilor, cu deschiderea de 100 m, o premieră la vremea aceea, care însumau o lungime de  km.

            La 14 septembrie 1895 podul Fetești- Cernavodă a fost inaugurat.        Prim Ministru era Lascăr Catargiu.

Este locul să menționez, stimați ascultători, că inginerii români din zilele noastre, uniți în Asociația Generală a Inginerilor din România, au decis ca ziua de 14 septembrie să fie declarată Ziua inginerilor și sărbătorită în fiecare an.

            Dar să revenim la Anghel Saligny și la podul de la Cernavodă.

            La inaugurare, podul de 4087,95 m, era cel mai lung  din Europa. Podul are 15 deschideri de 60 metri, 4 deschideri de 140 metri și o deschidere centrală, deasupra Dunării, de 190 metri. Este construit la 30 m deasupra apelor Dunării, pentru a permite navigarea vaselor fluviale.

            Deși povestea inaugurării podului este cunoscută,  o voi repeta  pentru că metoda de încercare, de verificare finală  este folosită și în prezent. Inaugurarea trebuia să inspire încredere celor care urmau să  călătorească cu trenul pe podul peste Dunăre. Mai întâi, un tren, compus din 15 locomotive, a traversat podul cu viteza de 60 km/oră. Apoi, un al doilea tren  cu vagoane pentru călători, în care se îmbarcaseră 400 de persoane, a traversat podul cu o viteză de 80 km/oră. La capul podului, cel dinspre Cernavodă, sunt amplasate, de o parte și de alta, statuile a doi soldați, doi Dorobanți, care ne amintesc de Războiul de Independență din 1877-1878.  Ca să vă impresionez,  vă reamintesc că, în tot acest timp, Anghel Saligny stătea într-o șalupă, sub pod, alături de colaboratorii săi.

            De altfel, cu ocazia unei întâlniri oficiale în care Anghel Saligny a fost lăudat, acesta a spus:„ Eu nu am așa mare merit în ceea ce s-a făcut, căci am avut în jurul meu elemente cu totul superioare, care m-au ajutat, și am avut norocul să găsesc asemenea colaboratori. Sunt sigur că fiecare dintre dumneavoastră, dacă ar fi avut același noroc, făcea cât și mine, dacă nu chir mai mult și mai bine ca mine”.

            Pentru ca povestirea mea să fie completă precizez  că în 1884 Anghel Saligny a fost numit profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București. A ocupat acest post până la pensionare, în 1914, când a împlinit vârsta de 60 de ani. Unul dintre studenții lui a fost craioveanul Gogu Constantinescu. În 1925  George Țițeica spunea: „ a avut marele  merit …să dea încredere corpului ingineresc român în puterile lui, aceasta fiind o operă de înaltă  și prețioasă educație națională”.

            Anghel Saligny și-a demonstrat  valoarea prin proiectele și construcțiile realizate așa  că în 1892 a fost primit în Academia Română ca membru corespondent, iar în 1897 a  devenit membru titular. Acest moment este asociat cu întâmplare  emblematică pentru  modul în care este percepută activitatea inginerilor. Ei bine,  la ședința de titularizare în Academie,  Anghel Saligny nu a obținut numărul de voturi necesare pentru că nu avea  cărți și articole. În această situație Președintele Academiei Române  a organizat o excursie cu vaporul pe Dunăre la care au participat majoritatea membrilor. Când s-au apropiat de Cernavodă au fost invitați pe puntea vaporului să admire răsăritul de soare. Spre surprinderea  tuturor, au dat cu ochii de   frumosul și maestuosul pod metalic. Firesc, au întrebat cine l-a  construit, iar Președinte Academiei le-a  răspuns: „ Cel pe care l-ați respins la scrutinul de acum câteva zile”.

            În scurt timp, mai precis în zece ani, Anghel Saligny i-a convins pe membrii Academiei  de valoarea sa. Așa se face că în 1907  a fost ales Președinte al Academiei Române, fiind primul inginer care a ocupat această funcție. Iată ce a spus Anghel Saligny cu ocazia alegerii sale:„  Cu câteva zile în urmă mai mulți colegi binevoitori mi-au propus  să primesc  a fi ales președinte al instituției noastre. Am răspuns hotărât că onoarea aceasta este prea  mare pentru mine care, între dumneavoastră, nu sînt dintre cei mai vechi și că sunt alții care trebuie să aibă pasul înaintea mea. Acum, că ați avut indulgența să-mi acordați această onoare, primesc sarcina ce mi-ați încredințat-o și vă mulțumesc din toată inima, asigurându-vă că-mi voi da  toate puterile pentru propășirea acestei instituțiuni, care ne este atât de scumpă”.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele. Să-i apreciem pe oamenii care au făcut ceva  concret, durabil pentru țară și pentru neam, iar Anghel Saligny a făcut.

            Anghel Saligny  avut contribuții notabile în construirea porturilor fluviale și maritime. În 1884 a început proiectarea și amenajarea porturilor Brăila și Galați. În 1889 docurile și antrepozitele erau finalizate.

            Mai menționez doar  un exemplu.  Avizarea proiectelor pentru lucrările de șosele, căi ferate etc. era făcută de Consiliul Tehnic Superior, înființat încă din 1847, și condus de un Președinte care, de regulă era un om politic. Ei bine,  în perioada în care a fost Ministru Lucrărilor Publice, pentru câteva luni și, implicit, Președintele Consiliului Tehnic Superior, a modificat Statul Consiliului  astfel încât această funcție tehnică, de specialitate să nu mai fie ocupată de un om politic.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Anghel Saligny, vă sugerez ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică să faceți o excursie până la Vidin. Puteți să mergeți  cu mașina sau cu trenul. Ca să ajungeți la destinație o să traversați podul peste Dunăre. Podul a fost inaugurat în 2013. Trecuseră 118 ani de la inaugurarea podului  care poartă numele Anghel Saligny.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Șontea Sever – fondatorul școlii de  metalurgia pulberilor sinterizate de la Craiova.

Azi,  la emisiunea Personalități din știință și tehnică, o să vă povestesc despre Sever Șontea,  fondator al școlii de metalurgia  pulberilor sinterizate de la Craiova.

Când spunem „școală” ne gândim atât la clădirea în care se desfășoară activitatea  didactică dar mai ales la oamenii și la atmosfera dintr-o unitate școlară.

Pot spune că este mai ușor să construiești clădirea unei școli decât să  dezvolți „spiritul unei școli”. Omu  care a reușit să formeze spiritul școlii de metalurgia pulberilor la Craiova a fost profesorul Sever Șontea.

Sever Șontea s-a născut la data de 8 noiembrie 1928 în satul  Crainici, din comuna Prunișor, din județul Mehedinți. Școala primară a urmat-o în satul natal, Crainici, din 1935 până în 1940.

În 1941 s-a înscris la Liceul „Traian” din Turnu Severin, pe care l-a absolvit  în 1948. A urmat trei ani la Academia de Studii Economice din București, în 1949 și 1952, apoi Institutul Politehnic din București, Facultatea de Metalurgie, specializarea „Siderurgie”, pe care a absolvit-o în 1958.

După absolvirea facultății, în 1958,  a fost repartizat la Uzinele Electroputere , unde funcționează ca Șef laborator Metalografie până în 1971, când se transferă la Universitatea din Craiova.

La Uzina Electroputere se implică eficient în asimilarea unor materiale noi  și a  tehnologiilor   fabricare a acestora( exp. Contacte electrice sinterizate WCuNi pentru întrerupătoare electrice).  Ca inginer, în laboratoarele uzinei, a elaborat noi metode distructive sau nedistructive de  încercare a materialelor folosite la fabricarea mașinilor și aparatelor  electrice, la fabricarea locomotivelor diesel-electrice și electrice.

Este locul să menționez că mehedințeanul  Sever Șontea a contribuit la organizarea unui laborator pilot  pentru cercetări în domeniul metalurgiei pulberilor, activitate pe care o va continua și la Universitatea din Craiova, atât ca activitate de cercetare  dar și ca activitate de microproducție.

Și-a susținut Teza  de doctorat, cu titlul „Cercetarea factorilor metalurgici și tehnologici care influențează sudarea unor aliaje de aluminiu de înaltă rezistență de tip AlZnMg”,  la Institutul Politehnic din Timișoara, Facultatea de Mecanică, în anul 1969. Teza a fost elaborată sub coordonarea profesorului  Vladimir Popovici.

Este interesant de menționat că profesorul Vladimir Popovici  a fost, începând cu anul 1960, Director  tehnic la Uzina Electroputere din Craiova, unde a funcționat până în toamna anului 1964 când a ocupat, prin concurs, postul de profesor  la Catedra de Utilajul și Tehnologia Sudări, din cadrul Institutului Politehnic din Timișoara, atribuindu-se  și calitatea de șef de catedră și conducător de doctorat.

Dar să revenim la personalitatea despre care vorbim  azi, Sever  Șontea.

Vă reamintesc că Universitatea din Craiova s-a înființat, aș putea spune că s-a reînfințat în 1966,  și s-a dezvoltat constant. Așa se face că în 1977, pentru a răspunde nevoilor industriei din Oltenia, unde construcția de  mașini Agricole și automobile  era la apogeu, a fost înființată Facultatea de Mecanică. Tot în 1977 a fost înființată, în cadrul Facultății de Electrotehnică, secția de Electromecanică. În acest context, Sever Șontea ocupă, prin concurs, postul de profesor la Facultatea de Mecanică.

În anii ’70 Institutele de cercetări din București au deschis Filiale în  centrele industriale sau în centrele  universitare din țară. În acest context, în perioada 1976-1978 a coordonat Filiala din Craiova a „Institutului de Cercetări și Proiectări pentru Sectoare Calde București”, unitate integrată în Universitatea din Craiova. În această calitate a contribuit la  punerea în funcțiune a liniilor tehnologice  de la IOB Balș, Forja Grea Drobeta Turnu Severin, VILMAR Râmnicu Vâlcea,  Forja Cristuru Secuiesc.

Având în vedere experiența acumulată în producție, a ocupat, din 1977, funcția de șef  al catedrei de „Tehnologia materialelor”,  până la pensionare, cu o intermitență între 1990-1992 când a fost prorector al Universității din Craiova.

A obținut 20 de brevete  de invenție și certificate de inovator referitoare la materiale noi, metalurgia pulberilor, tehnologii neconvenționale, tratamente termice.

Dintre acestea menționez Brevetul  nr.88624, obținut în 1986, Lagăre cu autolubrifiere de tip Fe-Cu-Grafit și procedeu de obținere a acestora. Aceste lagăre, dar și alte componente din pulberi sinterizate, a fost fabricate  câțiva ani buni  la Secția de Microproducție piese sinterizate din cadrul Facultății de Mecanică. A fost o experiență utilă pentru toți, dar mai ales pentru studenții care participau la organizarea întregului proces de fabricație.

Este momentul să povestesc  o întâmplare cu profesorul Sever Șontea.

Prin anii 1980 am ținut un curs facultativ de Inventică. Întâlnirile cu studenții erau programate în clădirea veche a Casei Studenților din strada Ialomiciora. O clădire impunătoare, cu camere mari care te îndemnau să-ți dai drumul la imaginația creatoare. La una dintre întâlniri  l-am invitat  pe profesorul  Sever Șontea. A fost  punctual, așa cum era mereu, iar  discuțiile  cu studenții despre invențiile domniei sale au fost la obiect,  educative, utile. S-a încadrat  precis în timpul alocat. Aceași punctualitate și eficiență a manifestat-o  și în perioada  cât a îndeplinit funcția de prorector al Universității din Craiova. Din păcate, clădirea veche  în care a funcționat Casa Studenților a fost retrocedată și, de 30  de ani, este închisă. Nu are nici-o destinație!

            În  1992 a obținut conducerea de doctorat  în domeniul „Inginerie industrială” și a coordonat  25 de Teze, finalizate până în 2009. Subiectele abordate  au vizat rezolvarea unor probleme legate  de folosirea pieselor sinterizate din aliaje metalice, realizarea unor noi materiale pentru lagăre cu alunecare, fabricarea contactelor electrice pe bază de wolfram, obținerea de aliaje antifricțiune pe bază de fier.Unii dintre doctoranzi își continuă activitatea de cercetare, iar alții își continua activitatea în producție.

            S-a pensionat în  1999 dar și-a continuat activitatea ca profesor consultant.

            A  scris articole științifice și cărți la edituri locale și centrale,  cu subiecte legate de metalurgia pulberilor, sudarea materialelor și a aliajelor neferoase.

            Aș putea să citez mai multe titluri de cărți sau articole, dar prefer să amintesc doar două.

Prima: o broșură de cca. 125 de pagini „Dicționar de personalități din Oltenia”, publicată în 1998 la Editura SITECH din Craiova, cu sprijinul financiar  acordat de  Casa de Cultură a Municipiului Craiova.  La elaborarea dicționarului au partcipat 6 persoane, printre care și profesorul Sever Șontea. Îmi amintesc de meticulozitatea cu care aduna datele și exigența cu care selecta persoanele incluse în Dicționar. A rezultat un document elaborat, în bună parte, pe baza informațiilor culese direct de la persoanele incluse în Dictionar.

A doua carte pe care vreau să o amintesc: „Metalurgia pulberilor. Tehnologii de lucru și aplicații” publicată la Editura Universitaria din Craiova. Această carte pune în valoare două valențe ale profesorului Șontea. Prima: legătura cu practica industrială. A doua: formarea colaboratorilor pentru activitatea de cercetare, având în vedere echipa care lucrat la această carte, și anume: Mihail Mangra, Constantin Dumitru, Daniela Tărâță, Gheorghe Văduvoiu, Paul Herșcovici,

Dumitru Mazilu, Ileana Pascu.

Pentru activitatea desfășurată a primit  mai multe   Diplome și medalii. În 1983 a fost decorat cu Ordinul „Meritul Ștințific ”, clasa a III-a. În 1999 a primit, din partea Asociației de Sudură din România  Medalia „Academician Corneliu Mikloș”. Medalia, cu diametrul de 60 mm  din metal turnat, este acordată  persoanelor care, de-a lungul activității profesionale, au contribuit în mod esențial la promovarea  tehnologiei sudării.

            A condus, la Craiova, Filiala „Tehnologii Neconvenționale” a Academiei Române.

            În 2005  a primit titlul de „Cetățean de onoare al Municipiului Craiova”.

            În iunie 2015 a participat, în satul natal, Crainici,  la întâlnirea „Fii satului”. Ca de obicei, așa cum a făcut mereu în activitatea desfășurată, și-a pregătit  discursul cu atenție.

            Mai pe la început, explică de unde vine numele satului, Crainici, adică „locul cât vezi cu patru ochi”. În sat este un loc mai înalt din care oamenii  îi anunțau pe vecinii lor, strigând sau altfel,  despre  necazurile  aduse de năvălitori. Oamenii locului erau…crainici!

            Într-un paragraf vorbește despre un fiu al satului, inginerul  Adrian Dumitrescu, proiectant de nave fluviale, executate la Turnu Severin, care, printre altele, s-a ocupat și de construirea clădirilor Întreprinderii de Utilaj Greu din Craiova și care, acum, poartă numele „Popeci”.

            Spre finalul discursului spune:„Ca învățători în clasele I-IV l-am avut pe unchiul meu Ionică Cașotă și pe doamna Andone, care locuia în satul Capul Dealului  și venea la școală cu șareta. Așa cum am arătat, această dezvoltare a satului a provocat o emulație în cultură, astfel că mulți tineri și-au continuat studiile contribuind la creșterea vieții satului”. La finalul discursului său, profesorul Sever Șontea amintește multe nume de oameni din sat care au devenit învățători sau profesori, ingineri, militari, preoți, funcționari, comercianți, monahi, medici sau cadre medicale, lucrători la CFR.  Sunt menționate aproape o sută de persoane, cu nume și prenume și meseria pe care au practicat-o. Apoi, la final, le spune participanților la întâlnirea „Fii satului Crainici” din data de 5 iunie 2015: „Vă rog să vă reamintiți eforturile învățătorului Popescu  Gheorghe și ale  plutonierului  Raicu Petre care au revigorat  câmpiile și dealurile satului prin plantații pomicole, grădinărit și creșterea vitelor”.

             S-a stins din viață în data de 25 februarie   2019.

            Așadar, sitmați ascultători, azi la emisiunea  Personalități din știință și tehnică v-am povestit despre Sever Șontea, fondatorul școlii de Mealurgia  pulberilor sinterizate.

            Din povestea spusă  despre profesorul Sever Șontea o să fomrulșez câteva îndemnuri:

• Să nu ne uităm locurile natale!
• Să nu-i uităm pe cei de dinaintea noastră!
• Să nu-i uităm nici pe cei din generația cu care am crescut!
• Să nu-i uităm pe educatori!

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.