Din când în când facem curățenie.Facem curățenie prin casă, facem curățenie prin bibliotecă, facem prin documente, facem curățenie prin amintirile noastre. Mai nou, din când în când, fac curățenie prin… poșta electronică. Azi, 21.09.2025, făcând crățenie prin poșta electronică am găsit un mesaj trimis de inginerul Paul Stavarache în data de 24.10.2010 (stavarache.paul@yahoo.com) la care era atașat articolul „Un inventator prolific”.
Un inventator prolific.
Fiind student la Institutul de Masini si Aparate Electrice (IMAE) Craiova, in anul 1951 am avut conferentiar la Fizica pe domnul inginer Stefan Grosu de la Electroputere.
Inalt,bine facut,cu alura de sportiv (juca tenis), n-a purtat niciodata un palton sau un pardesiu. Folosea o basca numai in zilele in care ,,crapau pietrele,, de frig. Rar era vazut purtand o scurta. Fularul, era un adaus de imbracaminte necunoscut, ca sa numai vorbim de manusi sau cravata. Nu simtea frgul! Cu camasa descheiata la gat, cu mainile bagate in buzunarele scurtei si cu capul gol, era vazut in plina iarna prin oras, oricat de scazuta era temperatura..
Explica foarte frumos si curgator. Cate odata, se oprea, cu creta intr-o mana si cu carpa de la tabla in cealalta mana. Creta, tinuta cu doua degete, si-o apasa pe buze: gandea! Uneori, carpa ajungea intr-un buzunar, altul, nu in care isi tinea batista. Atunci, noi, studentii, deveneam foarte aenti, nu la ce explica conferentiarul, ci la ce se va intampla cand va trebui sa stearga ceva. Va scoate carpa sau batista? Si nu rare ori fețele studentilor, arborau un zambet îndată ce mana domnului Grosu incepea sa stearga tabla cu batista.
Vad statura lui inalta oprita la marginea podiumului dela catedra, cu capul usor aplecat spre fata, sprijinindu-si buzele cu creta si…tacere. Si deodata, se aude ,,in tacerea lui profunda,,:
– Ce este inteligenta?…Puteti s-o definiti?
Stupoare generala si o liniste apasatoare, care, la un moment dat, este strapunsa tot de glasul conferentiarului, care, se pare, ca nici nu astepta un raspuns:
–Un om inteligent este acela care dupa ce a uitat tot ce a invatat, poate reconstitui esentialul, folosind un creion si o foaie de hartie.
In aula se aude un suflu de usurare, intrerupt imediat de o alta intrebare:
-Ce este prostia?
….Acuma sprancenele conferentiarului se ridica, semn ca se intampla ceva deosebit si din nou se aude glasul domnului Grosu:
-Ei, sa stiti ca prostia este o organizatie secreta. Dar, spre deosebire de organizatiile secrete obisnuite, unde fiecare membru stie ca face parte din ea, dar nu-i cunoaste pe ceilalti membrii, membrii organizatiei in discutie nu stiu ca fac parte din ea, dar, in schimb, considera ca-i cunosc pe toti ceilalti membri.
Spre sfarsitul facultatii domnul Grosu ne-a predat cursul de Tehnica Tensiunilor Inalte si, odata, la plecarea din facultate, ma intalnesc cu domnul Grosu si, printre altele, îi marturisesc:
-De abia astept sa termin cu facultatea! Sa fiu odata liber, fara cursuri, fara seminarii si fara examene!
Domnul Grosu s-a oprit si-a dus doua degete la buze, s-a aplecat spre mine, dar parca, totusi, nu ma vedea si incet, parca pe ganduri, aproape soptit, mi-a spus:
-Nu stii ce pierzi! Odata cu facultatea pierzi cea mai frumoasa perioada din viata dumitale. Pierzi singura perioada de dreptate, in care faptele dumitale se cantaresc la justa lor valoare si se rasplateste munca. In viata cine ti le rasplateste? Cine–ti comensureaza faptele?
Ma mandresc ca domnul Grosu m-a invatat sa fac o cerere de brevet de inventie. El care era ,in anul 1960, cel mai prolific inventator roman, cu 213 brevete de inventii.
Ultima oara l-am vazut la aniversarea noastra de 20 de ani dela terminarea facultatii, 1976. Nimic nu ne facea sa banuim ca nu va trece anul si domnul Grosu va fii o amintire de nesters , pentru noi, cei ce l-am cunoscut.
Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă reamintesc contribuțiile lui Traian Vuia în aviația mondială
Pe deasupra Craiovei zboară, din când în când, un avion cu elice pentru dezinsecția orașului. Zboară la înălțime mică și, uneori, parcă îl ghicești pe pilot.
În partea de sud a Craiovei, zboară un avion cu elice, care tractează un aeroplan. Îl duce la înălțimea potrivită, apoi îl lasă să planeze singur.
Destul de des, câte un monoplan cu puțini oameni la bord, zboară la 2-3 km înălțime.
Aproape zilnic vedem elicopterul SMURD brăzdând cerul Craiovei.
Ei bine, unul dintre conaționalii noștrii a avut contribuții-pionier în zborul cu avionul și în zborul cu elicopterul. Este vorba despre Traian Vuia.
Traian Vuia s-a născut la data de 17 august 1872 în satul Surducul Mic din județul Timiș. Acum satul Surducul Mic, împreună cu alte cinci sate formează comuna Traian Vuia, situată la 25 km Nord-este de Lugoj. Părinții săi au fost agricultori.
A urmat școala primară în câteva localități apropiate, iar Liceul la finalizat în 1892 la Lugoj. Documentele consemnează că a absolvit fiecare clasă cu calificative maxime demonstrând, în același timp, aptitudini pentru mecanica aplicată. De aici până la pasiunea pentru construirea unui avion a fost doar un pas. Jocurile din copilărie l-au ajutat să fac acest pas. Iată ce povestea Traian Vuia, peste ani: „La vârsta de zece ani, când frecventam școala elementară din Făget, în anul 1881, învățătorul Malher construise pentru băiatul său un zmeu. Acest zmeu, învelit cu hârtie albastră putea văzut din orice punct al orășelului. Mai târziu , ca elev la liceul din Lugoj, construisem mai multe zmeie și le experimentam pe câmpul de sub poalele viilor”.
Să nu uităm, stimați ascultători: la liceu elevii își însușesc noțiuni de fizică și de mecanică. Învață despre portanță, adică despre forța care ridică avionul în aer. Train Vuia a înțeles lecțiile de fizică.
În 1892 s-a înscris la Școala politehnică din Budapesta, Facultatea de Mecanică. Participarea la cursuri și laboratoare era obligatorie, iar cheltuielile erau peste puterile financiare ale lui Traian Vuia. Se înscrie la Facultatea de Drept pentru că, în această calitate, a putut să lucreze în birourile unor avocați. În 1901 a absolvit Facultatea de Drept și at fi putut să profesez în acest domeniu dar Traian Vuia se gândea mereu la „automobilul cu aripi”.
La data de 27 iunie 1902 pleacă spre Paris, unde ajunge la data de 1 iulie, ducând cu el modelul aeroplanului-automobil și speranța că acolo, la Paris, va găsi atmosfera potrivită pentru finalizarea planurilor sale. Mai întâi s-a documentat. A constat că teoria zborului mecanic era bine conturată. Iată ce spunea Traian Vuia în acea vreme: „Aveam certitudinea zborului cu mijloace mecanice. Și nu puteam să-mi explic de ce mașina de zburat nu s-a inventat, deoarece toate condițiile tehnice erau date și toate principiile teoretice stabilite”.
În 16 februarie 1903 depune, la Academia de Științe din Paris, „Proiectul de aeroplan-automobil”. Lumea științifică nu putea depăși barierele cunoștințelor anterioare și barierele experiențelor contemporane. Nu a avut succes dar a înțeles că aeroplanul avea nevoie un motor care să antreneze elicea. Motorul încă nu exista.
În 15 mai 1903 depune la Oficiul de Brevete din Paris Cererea pentru invenția sa „Aeroplan-Automobil”. În 17 august 1903 obține Brevetul de invenție nr.332.106. Soluția brevetată prevedea trenul de aterizare și triciclul pe care se deplasa aeroplanul.
Existența Brevetului i-a convins pe compatrioți, în special pe lugojeni să strângă banii necesari așa că Aurel Vlaicu începe construirea aeroplanului în toamna anului 1903. Termină partea mecanică în februarie 1905. Între timp, în toamna anului 1904 începe să construiască motorul pe care îl va finaliza abia în decembrie 1905.
Traian Vuia a realizat un aeroplan la care a adus câteva noutăți esențiale: trenul de aterizare, folosirea unei singure elice , adică a construit un monoplan, elicea este plasată în fața aripilor, iar cârmele de profunzime și de direcție sunt montate în partea din spate a aeroplanului.
În decembrie 1905 aeroplanul era pregătit. Prima probă s-a făcut spre sfârșitul lunii decembrie pe un drum comunal care lega localitatea Montesson cu râul Sena Un drum necirculat pentru ca manevrele să poată fi făcute în liniște. La prima probă a participat numai Traian Vuia asistat de mecanicul său. Aeroplanul s-a deplasat pe drum, prin tracțiunea elicei, atingând viteza de 40 km/oră. Era o premieră. Vremea a fost rece, Traian Vuia contractează o răceală care îl va ține departe de aeroplanul-automobil până în februarie 1906.
În 5 februarie 1906, deși condițiile meteorologice erau nefavorabile, în prezența mai multor personalități franceze, cu preocupări în domeniul aeronautic, precum și a jurnaliștilor, Traian Vuia a mai făcut o probă de reluare pe drumul comunal de la Montesson pentru a demonstra că avionul automobil se deplasează tras de elicea avionului. Oamenii nu mai văzuseră încă așa ceva.
În 6 martie s-a făcut o probă de accelerare a aeroplanului-automobil. A parcurs 400 de metri în 30 secunde.
Am insistat asupra acestor detalii, stimați ascultători, pentru că în aplicarea tuturor invențiilor pionier, adică a acelor soluții tehnice nemaiîntâlnite până atunci se procedează la fel: soluția este testată, este încercată pas cu pas, bucată cu bucată.
Așa s-a pregătit și evenimentul epocal din 18 martie 1906.
Train Vuia a rulat de mai multe ori pe drumul comunl de la Montesson.
A observat că arcurile pe care sunt montate roțile se destind. A observat că denivelările drumului nu mai sunt resimțite de aeroplanul-automobil. Erau semne că acesta se ridică de la sol. A mai făcut o încercare. A rulat aproape 50 m, s-a desprins de la sol, s-a ridicat la înălțimea de 1 m, a zburat cca 12 m, apoi s-a așezat ușor pe pământ. Au fost de față mecanicul și doi prieteni. N-a fost și presa, sau o persoană oficială, așa că evenimentul a trecut neobservat și …uitat.
Într-o discuție cu inginerul George Lipovan, care a scris despre contribuțiile lui Traian Vuia în aeronautică, acesta a spus: „Ce importanță are cine a făcut un lucru? Important este că el există. Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om”. Cu altă ocazie a mai spus: Eu nu lucrez pentru gloria mea personală ci lucrez pentru gloria geniului uman”.
A reluat încercările. Cele din 7 și 14 octombrie 1906 le-a făcut pe câmpul de la Issy-les-Moulineaux, omologat de Aero-Clubul Franței. Aceste reușite sunt consemnate în istoria zborului cu un aparat mai greu decât aerul.
Traian Vuia s-a ocupat și de zborul cu ceea ce numim azi elicopter. Prin articolele pe care le-a publicat și prin conferințele pe care le-a susținut i-a convins pe contemporanii săi că aripa rotativă, adică elicea elicopterului, poate să îndeplinească atât rol de sustentator cât și rol de propulsor.
În toamna anului 1946 Traian Vuia s-a îmbolnăvit. Multiplele șicanări l-au obosit. Singura dorință pe care o mai avea era aceea de reveni în țară. A revenit dar a rezistat doar până la 2 septembrie 1950 când s-a stins din viață.
Un liceu din Craiova poartă numele Traian Vuia.
Pentru consolidarea informațiilor despre Traian Vuia, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să vizitați Aeroclubul din Craiova, situat pe drumul spre Podari, pe partea dreaptă.
Apoi puteți să vă continuați excursia spre Liceul Traian Vuia. Intrați pe strada General Dragalina și mergeți până la intersecția cu strada Rovinari.
Mențiune.
Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și on line radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.
Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă prezint o personalitate din domeniul medicinei, William Harvey care, la vremea lui, a înțeles cum circulă sângele în corpul unui om.
În zilele noastre ştim multe despre corpul omenesc. Au mai rămas multe necunoscute mai ales în legătură cu funcţionarea sistemului nervos. Ştim care este rolul inimii, care este rolul ficatului, care este rolul plămânilor, care este rolul venelor şi arterelor. Dar până s-a ajuns aici, oamenii au formulat mai multe teorii, mai multe ipoteze. Prin cercetări, prin experimente, prin discuţii, unele ipoteze au fost confirmate, alte ipoteze au fost infirmate. În perioada 130- 200 e.n., adică după încheierea războaielor dintre daci şi romani, medicul Claudius Galenus sau Galen, o vreme medic al unei şcoli de gladiatori, a demonstrat că urina se formează în rinichi, nu în vezica urinară, a demonstrat că prin artere şi vene circulă sânge şi nu aer, cum se credea până atunci. Cu toată experienţa sa şi valoarea incontestabilă, considera că cel mai important organ intern al corpului este ficatul unde alimentele sunt transformate în sânge. Au trecut peste 1.400 de ani până când au fost descoperite legile adevărate ale circulaţiei sângelui de către William Harvey.
William Harvey s-a născut la data de 1 aprilie 1578 în localitatea Folkestone, Anglia. Tatăl său era om de afaceri, iar cei cinci fraţi mai mici ai lui William au continuat afacerile tatălui. William a preferat studiul, învăţătura. La vârsta de 16 ani cunoştea foarte bine latina şi greaca, sau altfel spus cunoştea două limbi de circulaţie internaţională la vremea aceea. A obţinut o bursă la un colegiu din Cambridge unde a studiat medicina şi artele. În acea perioadă a asistat şi la câteva disecţii efectuate pe criminalii executaţi. A absolvit studiile la Cambridge în 1597 şi a continuat să studieze la Universitatea din Padova-Italia. Aici mentorul său a fost celebrul Fabrizio d’Aquapendente care descoperise existenţa valvulelor venoase, dar nu a înţeles rolul acestora. Harvey nu este mulţumit de explicaţiile date de maestrul său şi se angajează să rezolve problema circulaţiei sanguine.
Întors în Anglia, în 1602, s-a căsătorit Elizabeth Browne, fiica medicului care funcţiona la curtea reginei Elisabeta I-a, alianţă care i-a permis să ocupe mai multe funcţii importante printre care şi cea de conferenţiar de anatomie şi chirurgie. În 1616, adică acum aproape 400 de ani, a ţinut primele cursuri de medicină. Şi-a dedicat toate cercetările unei singure probleme: circulaţia sângelui în corpul uman. Până atunci se considera că ficatul are rolul principal în circulaţia sângelui şi că prin artere circulă aerul din plămâni. Pentru a defini modul de mişcare al sângelui prin organism, a efectuat mai multe vivisecţii pe câini. Acestora le lega diferite vene şi artere din anumite părţi ale corpului. Blocând vena cavă a observat că vasele se tumefiază spre extremităţi. Această descoperire a fost tema unuia din cursurile pe care le-a ţinut, după anul 1615, la Lumley College, la catedra de chirurgie şi anatomie.
Timp de 12 ani Harvey a condus experimente în faţa membrilor Colegiului Regal al Medicilor din Londra. Avea nevoie de susţinerea acestora pentru teoria sa care schimba multe dintre teoriile existente. Spre exemplu, Harvey a introdus ideea revoluţionară că sângele se mişcă într-un fel de circuit prin corp, pornind de la inimă către arteră, apoi către vene şi se întoarce la inimă. Apoi, prin experimente pe animale şi oameni, Harvey a demonstrat cum circulă sângele prin corp. Când o artera e blocată, venele care o drenează nu mai functionează. Când o venă se blochează, ea se umflă sub locul blocajului, dar umflatura dispare când blocajul este îndepărtat. El a arătat că valvele permit sângelui să circule numai în direcţia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit că sângele se mişcă într-un circuit prin corp, deci există o „circulaţie sanguină”, o circulație a sângelui.
În anul 1628 Harvey a publicat, la Frankfurt, renumita carte „Despre mişcarea şi circulaţia sângelui la animale”. Lucrarea conţinea descrierea sistemului circulator, al cărui element de bază este inima, care pompează sângele din artere în aortă şi mai departe spre extremităţi şi alte părţi ale corpului. William Harvey a propus metode fizice de studiu a curgerii lichidelor prin tuburi elastice şi a folosit metode matematice cantitative. A dovedit, folosindu-se de calcule hidraulice, că inima transfuzează la fiecare oră 245 litri de sânge. În prefaţa acestei cărţi scria „Nu vă îndemn să învăţaţi anatomia din axiomele filozofilor ci din disecţii şi din creaţiile naturii”. Aşadar, William Harvey propunea ca experimentul să stea la baza investigaţiilor din medicină. Descoperirea sa a fost comparată cu descoperirea telescopului care a răsturnat totul în astronomie. Descoperirea legii de circulaţie a sângelui a întors medicina pe dos. El a demonstrat în mod logic că trebuie să existe o circulatie a sângelui, deoarece sângele ieşea dintr-o jumatate a inimii şi se întorcea în cealaltă, într-o cantitate mult mai mare decât cea care ar fi putut încăpea la un moment dat în corp. Dar nu putea să vadă cum ajungea sângele dintr-o jumătate în alta. Existenţa vaselor capilare fine prin care curge sângele avea sa fie dovedită mai târziu de Malpighi, care a trăit în prioada 1628 – 1694, folosind un alt instrument optic nou, microscopul. Deşi efectul imediat al descoperirii lui Harvey a fost neînsemant, ea a fost determinantă pentru evoluţia fiziologiei. Harvey a impus imaginea organismului ca un complex de organe prevăzute cu un sistem de vase sanguine care asigură hrănirea lor.
Și totuși, stimați ascultători, nimic nu apare pe teren nepregătit.
Fără a minimaliza valoarea descoperirilor lui William Harvey, trebuie amintită contribuţia adusă cu cca. 100 de ani înainte de Andreas Vesalius, belgian, fiu de farmacist. Acesta, la vârsa de 23 de ani, în 1537 a obţinut, tot la Universitatea din Padova, diploma de medic şi a fost numit şeful disciplinei de anatomie şi chirurgie. Încă din vremea studenţiei făcea disecţii pe muribunzi, înainte de a fi îngropaţi.Vesalius a angajat pictori pentru a desena anatomia corpului uman. În 1543 a finalizat şi publicat un tratat de anatomie, în şapte volume, şi care conţinea peste 200 de desene de o valoare ştiinţifică remarcabilă deoarece anatomia umană se baza pe disecţie şi observaţii minuţioase, spre deosebire de etapa anterioară bazată pe texte rigide cu rădăcini încă din antichitate. După publicarea tratatului se refugiază la Madrid, unde, în 1555, apare ediţia a II-a. Aici este condamnat, ca eretic, la moarte prin ardere pe rug. Pedeapsa este comutată într-o călătorie la Ierusalim dar moare în timp ce călătorea pe Marea Mediterană.
În acest context trebuie menţionat şi tabloul Lecţia de anatomie a doctorului Tulp, pictat în 1632, de pictorul olandez Rembrandt, operă care se încadrează în genul pictural de grup tradiţional legat de breasla chirurgilor.
William Harvey s-a stins din viaţă la data de 3 iunie 1657, la vârsta de 79 de ani, în urma unui accident vascular cerebral, în Essex, Anglia.
Cred că este momentul potrivit, stimați ascultători, să reamintesc de Ecorșeul sau Jupuitul lui Constantin Brâncuși. După absolvirea Școlii de Arte și Meserii din Craiova, Constantin Brâncuși s-a înscris la Școala Națională de Arte Frumose din București, clasa de sculptură. Aici a studiat anatomia cu medicul și profesorul Dimitrie Gerota, născut la Craiova. Eoreșeul sau Jupuitul este statuie din ghips policorm, pictată cu migală de către Constantin Brâncuși pentru a delimita suprafețele anatomice. Statuia este expusă la Muzeul de Artă din Craiova, în sala dedicată lui Constantin Brâncuși. Uneori Ecoreșeul este împrumutataltor muzee din țară pentru expoziții temporare.
La finalul acestui episod, vă recomand, stimați ascultători, să vizitați Muzeul de Artă din Craiova și să analizați Ecorșeul, un studiu despre anatomia corpului uman.
Vă mai recomand, stimați ascultători, să citiți cartea „O întâlnire astrală: Dimitrie Gerota- Constantin Brâncuși. Povestea Ecorșeului” în care povestea Ecorșeului, povestea corpului uman, inclusiv al sistemului circulator este prezentată cu mai multe amănunte.
Mențiune.
Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și on line radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.
Fortunescu D.Constantin-cărturar care s-a născut în Craiova, a trăit în Craiova și pentru Craiova.
Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre
Fortunescu D.Constantin- cărturar care s-a născut în Craiova, a trăit în Craiova și pentru Craiova.
În urmă cu ceva ani am sărbătorit 50 de ani de la absolvirea liceului. În cuvântul rostit în fața colegilor, al elevilor și al profesorilor cu care ne-am întâlnit atunci, am spus : „Acum, după 50 de ani, mai bine spus și acum, după 50 de ani, le mulțumim profesorilor noștri de atunci pentru exigența lor, pentru bunătatea lor, pentru dăruirea lor, pentru stângăciile lor, pentru prietenia lor. Din toate și de la toți am învățat ceva”.
Așa mi-am adus aminte de Constantin D. Fortunescu.
În Dicționarul Personalităților din Dolj se menționează.
„Constantin Fortunescu s-a născut la data de 28 octombrie 1874 la Craiova. A absolvit Liceul Carol I din Craiova și Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București. Elev fiind, face parte din grupul editorial al Revistei Școalei, sub îndrumarea profesorului și gazetarului Gheorghe T. Buzoianu. Profesor de limba franceză la Liceul Carol I din Craiova, timp de 40 de ani, între 1897și 1937. Pentru a se perfection în limba franceză a fost trimis la Paris, de Spiru Haret, unde a stat un an. A înființat Societatea Prietenii Științei (1915), revista Arhivele Olteniei (1922) și Filiala Arhivele Statului (1931) al cărei prim director onorofic a fost. A fost secretar general la Ministerul Instrucțiunii Publice, sub ministeriatul lui Nicolae Iorga, vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor Olteni (1937), președinte al Cercului franco-român din Craiova, delegatul profesorilor la congrese internationale din străinătate, cărturar cu mari contribuții la dezvoltarea vieții culturale a Craiovei, rafinat bibliofil, colecționar de opere de artă, profesor emerit. A colaborat la Ramuri, Oltenia și alte publicații.”
Pentru a-l cunoaște mai bine pe Constantin Fortunescu merită să citez și din cartea profesorului Nicolae Andrei „Istoria învățâmântului din Craiova”: „..în anul 1902, la 24 martie, ia ființă, din initiativa C. D. Fortunescu, societatea „Cooperațiunea școlară”. Societate alcătuită din totalitatea profesorilor și elevilor liceului. „Cooperațiunea școlară” avea drept scop să realizeze o mai mare apropiere între elevi și profesori, pentru a facilita acestora din urmă îndeplinirea misiunii de educatori și institutori ai celor dintâi. Societatea își mai propunea să realizeze strângerea relațiilor de camaraderie între elevii școlii, dezvoltarea gustului literar și artistic al acestora, ajutorarea materială a elevilor săraci”.
A scris Istoria Tiparului Țărilor Române, rămas sub formă de manuscris și păstrat la Biblioteca Academiei Române.
În 1966 Liceul Nicolae Bălcescu, adică Liceul Carol I, sărbătorea 140 de ani de existență. Cu această ocazie a fost publicat un volum omagial în care personalitățile vremii au evocat profesorii care au făcut istorie la acest liceu.
Iată ce spunea, în 1966, profesorul Constantin Papastase despre măestria pedagogică la care ajunsese Constantin Fortunescu.
„Acum 36 de ani când am venit în Craiova ( adică în 1930), profesorul Constantin.D. Fortunescu atinsese apogeul carierei sale profesionale. Era secretar al Ministerului Învățământului, ministru fiind Nicolae Iorga. În plinătatea lui fizică și intelectuală el domina activitatea culturală a orașului. Figura lui senină m-a atras, glasul lui blând mi-a mers la inimă…Constantin Fortunescu întrunea în el nu un om, ci mai mulți deodată: profesorul, animatorul, omul de cultură. Cu glasul lui blând și modelat vorbea mișcător în fața elevilor. Răbdarea cu care stăruia pe lângă fiecare elev pentru a- ajuta să descifreze tainele limbii lui Moliére, La Fontaine, Victor Hugo, Balzac și ale altor titani ai literaturii francize, căldura cu care știa să îmbrace vorba lui blândă și prietenească, intuiția cu care putea să descifreze în fiecare copil elemental poziti și să-l valorifice, toate găseau în profesor o îmbinare armonioasă care îl apropia de oamenii în devenire…Căci apa înțeleciunii sale era fermecată și fiecare (elev) devenea om, sorbind-o.
Bunătatea îi stimula acțiunile, înțelepciunea și omenia le da pecetea intelectualității”.
Constantin Fortunescu s-a stins din viață la data de 21 septembrie 1965. Avea 91 de ani.
Oamenii urbei noastre îi recunosc valența de „cărturar născut la Craiova” și prin strada care îi poartă numele: strada C.D.Fortunescu.
Patronime Nicolae Andrei
La finalul episodului de azi, în care v-am povestit despre un om care a trăit pentru Craiova, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare pe strada Constantin Fortunescu.
Strada C .D. Fortunescu începe din zona Detașamentului de Pompieri, denumit în prezent Inspectoratul pentru Situații de Urgență Oltenia. Cei care n-au trecut prin zonă de mai multă vreme vor avea surpiza să găsescă o clădire nouă, impunătoare. În câteva minute se ajunge la intersecția cu strada Eugeniu Carada. Deși aici este o încrengătură de străzi, strada C. D. Fortunescu lasă în dreapta statuia lui Eugeniu Carada, în stânga Pasajul subteran și se continuă dincolo de strada Arieș. Atenție! Pietonii nu pot travesa prin această zonă.
Dacă tot suntem pe strada C. D. Fortunescu, vă reamintesc că profesorul C.D. Fortunescu a înființat „Cooperațiunea școlară” care își propunea să realizeze apropierea dintre elevi și profesori. Le sugerez profesorilor din timpurile noastre ca, în săptămâna „școala altfel” , să facă, cu elevii, o plimbare tematică pe această stradă, dar și pe altele.
Sugestia este valabilă și pentru părinți. O plimbare pe strada C .D. Fortunescu, o plimbare pe străzile Craiovei este bine venită și pentru copii și pentru părinți, este bine venită și pentru părinți și pentru copii. Este o afirmație pe care o fac bazându-mă pe propria experiență.
Mențiune.
Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și on line radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.
Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.
Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să discutăm despre Victor Babeș,fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.
Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii s-au îmbolnăvit din toate timpurile. În antichitate, oamenii, oamenii de știință, considerau că maladiile sunt provocate de niște făpturi mici care ajungeau în corpul omului. Pentru a evita îmbolnăvirea s-au formulat norme igienice stricte care, în multe cazuri, au dat rezultate deși micile făpturi nu puteau fi văzute.
Prin 1600 se inventează microscopul. În 1665 Robert Hooke folosește microscopul în scop biologic. Pe la 1880 Louis Pasteur se ocupa de conservarea vinului și de sănătatea oamenilor. Pentru conservarea vinului a pus la punct o metodă numită, acum, pasteurizare prin care sunt distruse microorganismele. A găsit și microorganismele, adică micile făpturi care îi îmbolnăveau pe oameni. A găsit și metoda prin care oamenii se puteau apăra de aceste mici făpturi: metoda se numește vaccinare. Tot atunci, adică pe la 1882, lucrează cu un tânăr medic cu rădăcini românești, care va duce mai departe metoda imaginată de Pasteur. Acest tânăr era Victor Babeș.
Victor Babeș, deși are rădăcini bănățene, s-a născut la Viena, în data de 28 iulie 1854, fiind al doilea copil din familia avocatului Vincențiu Babeș și Sofia Babeș. Tatăl său avea 30 de ani și îndeplinea funcția de secretar al Înaltei curți de casație și justiție a Austriei. Printre alte atribuiții o avea și pe aceea de a pleda pentru drepturile românilor din Transilvania, Bucovina și Banat. Copil dotat, Victor Babeș, obține, la Viena, certificatul de absolvire a claselor primare după care urmează gimnaziul la Lugoj, apoi Liceul piariștilor din Buda. Aici, la Liceu, dă lecții altor copii reușind să-și ajute financiar familia, mai ales că tatăl său, Vincențiu Babeș fusese îndepărtat din magistratură pe motiv că pledoariile sale sunt mult prea patriotice.
După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din Budapesta de unde, după un an, în toamna anului 1872 este înscris în anul doi la Facultatea de Medicină din Viena. Este captivat de cursul de anatomie patologică, predat de profesorul Carl von Rokitansky.
În 1875 ocupă un post de asistent la catedra de anatomie patologică a Facultății de Medicină din Budapesta. În 1881 obține titlul de doctor pentru specializările chirurgie, oftalmologie și obstretică.
Publică mai multe articole, în reviste de specialitate, articole din care rezultă calitățile de cercetător dar și conturarea domeniul în care dorea să găsească soluții, bacteriologia, domeniu inițiat de Pasteur. Dintre aceste articole amintesc doar „Cercetări experimentale asupra studiului influenței sistemului nervos asupra modificărilor patologice ale pielii”.
Deoarece activitatea de cercetare de la Facultatea de Medicină din Budapesta nu îi oferea condițiile pe care și le dorea, în 1882 pleacă într-o călătorie profesională prin Germania și Franța. Împreună cu profesorul André Victor Cornil elaborează primul Tratat de bacteriologie medicală, publicat în 1885 la Paris. În cercetările sale, Victor Babeș a corelat studiul leziunilor cu studiul bacteriilor, cu studiul clinic, cu analiza transmiterii bolii. Altfel spus, a avut o viziune sistemică urmărind legătura cauză-efect. În 1887, Academia de Științe din Paris i-a premiat cartea „Bacteriile și rolul lor în etiologia, anatomia și histologia patologică a bolilor infecțioase”. Ședința de premiere a fost prezidată de Louis Pasteur.
Victor Babeș a explicat fenomenul de antibioză, pe care l-a cercetat în perioada 1883-1893, și a intuit inventarea antibioticelor. Iată ce spunea în 1885 despre antibiotice, pe care le-a numit substanțe difuzabile: „Va veni o vreme când chimiștii vor reuși să purifice aceste substanțe difuzabile utilizându-le în terapie”.
Recunoașterea de care se bucura Victor Babeș obligă conducerea Facultății de Medicină din Budapesta să-i creeze un post de profesor, pe care a funcționat doi ani, din 1885 până în 1887.
În luna ianuarie 1886 Victor Babeș îl asistă pe Louis Pasteur la prepararea vaccinului antirabic și învață repede cum poate fi aplicat. Mai mult, observă care ar fi posibilitățile de îmbunătățire a vaccinului din punct de vedere medical și al modului de administrare. Louis Pasteur spera ca Victor Babeș să lucreze în continuare cu el, la Paris. Un concurs de împrejurări, inclusiv vizita Ministrului Instrucțiunii Publice de la acea vreme, Dimitrie Sturza, face ca Victor Babeș să fie numit profesor la Facultatea de Medicină din București și medic primar în spitalele din țară. Menționez că până atunci funcționase la Facultatea din Budapesta.
Mai mult, parlamentul de la București aprobă înființarea unui Institut de patologie și bacteriologie. Așa se face că din 10 august 1887, Victor Babeș se implică în amenajarea Institutului de patologie în fostul Palat Bibescu Vodă, situat în apropierea Dealului Mitropoliei. După doisprezece ani, în 1899, institutul a fost mutat într-un sațiu nou construit, situat și în prezent pe Splaiul Independenței nr.99-101, unde funcționează sub numele „Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”.
Institutul a avut, la început, patru secții. Prima secție, denumită mai târziu Secția de bacteriologie și anatomie patalogică, era destinată cercetării bolilor infecțioase la om. La vremea aceea, adică în 1888 a fost condusă de doctorul Gheorghe Marinescu, cel care se va afirma, mai târziu, ca savant în neurologie. În secția a doua, condusă de medicul veterinar Constantin Starcovici, se cercetau bolile infecțioase la animale. Secția a treia, condusă de Aurel Babeș, doctor în chimie, fratele lui Victor Babeș, se ocupa de cercetări de chimie patologică și biologică. În sfârșit, secția a patra se ocupa de tratamentul antirabic, fiind condusă de doctorul Emil Pușcaru.
Pentru publicarea rezultatelor cercetărilor efectuate în institut, încă din 1889 a fost inițiată apariția Analelor Institutului de patologie și bacteriologie din București. Mai târziu, în 1893 a inițiat publicația „România medicală”, respectiv în 1895 „Archives des sciences médicales”.
S-au efectuat cercetări privind pelagra și enterohepatita la om.
În vremea aceea, bântuiau câteva molimi care făceau prăpăd prin cirezile de animale: boala secetei, udeala roșie. Prin cercetările conduse de Victor Babeș s-a stabilit că agentul patogen era un parazit care, pătrunzând și dezvoltându-se în învelișul celulei roșii, îl rupe determinând înroșirea urinei. Babeș numește acest parazit „hematococus”. Aplicând aceeași metodă de cercetare descoperă cauza bolii numită „cârceagul oilor”. Ca recunoaștere a contribuției lui Victor Babeș în acest domeniu, lumea științifică numește aceste boli „babesioze”.
În 1893 este primit în Academia Română. Mai târziu, a fost ales, de două ori, vicepreședinte, între 1899-1900 și 1918-1919.
Totuși, una dintre contribuțiile fundamentale aduse de Victor Babeș, se referă la seroterapie, adică metoda de „combatere a unei boli microbiene prin tratarea ei cu serul din sângele celor care s-au vindecat de aceea boală”. Serul astfel obținut conține anticorpi care neutralizează microbul și toxinele produse de microb. Metoda pusă la punct de Victor Babeș, seroterapia, a fost privită ca o mare victorie în lupta cu bolile microbiene.
Trebuie să menționez și tratamentul contra turbării. Vaccinul antirabic a fost descoperit de Louis Pasteur prin prepararea unui ser prelevat de la câini turbați. Victor Babeș a plecat de la un virus izolat de la lupi turbați, iar serul antirabic conține anticorpi gata pregătiți, tratamentul fiind mult mai eficient.
Merită menționată prepararea serului antidifteric care a fost, apoi, produs în mii de doze distribuite spitalelor sau vândute în farmacii.
Trebuie să vă spun că, la insistențele lui Victor Babeș, s-a construit, în 1889, un sistem de alimentare cu apă a Bucureștiului, sistem dotat cu filtre cu nisip și cu un sistem de sterilizare a apei. Constructorul sistemului de alimentare cu apă a fost inginerul Elie Radu, cel care a construit și calea ferată Craiova-Calafat. Cu siguranță, acest sistem de alimentare cu apă i-a ferit pe bucureșteni de epidemia de holeră din 1892.
Dacă vorbim de holeră, trebuie spus că Victor Babeș a preparat un vaccin antiholeric folosit de Armata Română în Războiul Balcanic din 1913.
Victor Babeș ține conferințe și publică articole din care rezultă starea de sănătate din România la începutul secolului XX. Iată doar câteva titluri: Regenerarea poporului român, Tuberculoza și combaterea ei, Expunere de motive pentru crearea unui Minister al Sănătății Publice.
În 1918, după Marea Unire, Conducerea Universității din Cluj îi trimite o scrisoare:„ Consiliul Dirigent roagă pe domnul profesor Babeș să aducă jertfa de a primi catedra de Anatomie patologică și de bacteriologie la noua universitate al cărei tineret va fi fericit să urmeze vestitele cursuri ale profesorului Babeș”.
În martie 1925, la propunerea Ministerului Instrucțiunii Publice, „Institutul de patologie și bacteriologie” din București va primi numele „Institutul dr.Victor Babeș”, „ca un omagiu pentru multele descoperiri fundamentale pornite de aici și destinate să renoveze știința medicală, să ridice sănătatea publică mondială și în special să regenereze sanitară a poporului român”.
Victor Babeș a încetat din viață în 19 octombrie 1926. Avea 72 de ani.
Un bust care îl reprezintă pe dr.Victor Babeș este amplasat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În București funcționează Muzeul memorial dr. Victor Babeș. Mai multe spitale poartă numele dr. Victor Babeș. Câte o strada din Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș și multe alte orașe poartă numele dr. Victor Babeș.
Spitalul de boli infecțioase din Craiova, situat pe strada Sărari, are rădăcini care încep de la 1900, iar din 1957 i s-a atribuit numele Dr.Victor Babeș. Un bust al doctorului Victor Babeș este amplasat în Grădina Botanică din Craiova.
La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre dr. Victor Babeș, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare prin Grădina Botanică din Craiova. De la intrare, mergeți spre sere. Bustul doctorului Victor Babeș este într-o companie selectă: poetul Alexandru Macedonski și profesorul Alexandru Buia.
De aici mergeți pe Calea București, până la intersecția cu strada Sărari. Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftizilogie, înființat prin 1900, are, din 1957, patronimul dr. Victor Babeș.
Mențiune.
Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și on line radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.
Alexandu Proca, românul care a demonstrat teoretic existența mezonilor.
Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Alexandru Proca, românul care a demonstrat teoretic existența mezonilor.
În activitățile noastre folosim adesea expresia „am descoperit” sau „s-a descoperit” pe care o asociem cu elemente concrete, elemente fizice pe care le putem vedea, pe care le putem atinge.
Citim despre descoperirea unor stele folosind instrumente astronomice, folosind telescoape.
Citim despre descoperiri făcute cu ajutorul microscopului, altfel spus cu ajutorul unui instrument pe care îl vedem, pe care îl putem atinge.
Și totuși, sunt cunoscute descoperiri intangibile, făcute cu ajutorul instrumentului matematic, cum sunt mezonii, particule subatomice, cu sarcină pozitivă sau negativă, cu o viaţă foarte scurtă şi cu o masă de aproximativ 200 de ori mai mare ca a unui electron.
Unii dintre noi au puterea să imagineze aceste instrumente matematice. Unul dintre acești oameni a fost și românul Alexandru Proca.
Alexandru Proca s-a născut în data de 16 octombrie 1897 la Bucureşti, într-o familie de intelectuali. Tatăl său, inginer constructor, a lucrat la ridicarea Gării de Sud din Ploiești, finalizată în 1872, situată pe magistrala București-Buzău. Alexandru Proca a urmat Liceul Gheorghe Lazăr pe care l-a absolvit în anul 1915.Deşi a urmat secţia reală, la absolvire vorbea fluent franceza, engleza şi germana. S-a înscris în acelaşi an la Facultatea de Ştiinţe, secţia matematică, dar datorită începerii războiului a urmat numai anul I. În anul 1917 este mobilizat, urmează Şcoala de ofiţeri de rezervă de la Iaşi după care este trimis pe front ca sublocotenent de geniu, unde luptă până în iunie 1918 când este lăsat la vatră.
Reia cursurile ca student la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, iar la transformarea acesteia în Şcoala Politehnică se înscrie la secţia de Electromecanică.Ca student s-a remarcat prin inteligenţa sa sclipitoare, prin intuiţia şi vederea de ansamblu asupra fenomenelor tehnice. A fost atras de partea teoretică, de matematică. Ca student, colaborează cu profesorii Tudor Tănăsescu şi E.Abason pentru realizarea Buletinului de matematică şi fizică pură şi aplicată, editat la Şcoala Politehnică din Bucureşti. Tot atunci ţine câteva conferinţe asupra teoriei relativităţii, recent făcută cunoscută lumii ştiinţifice de către Einstein. Şi-a început activitatea de inginer în 1922 la Societatea Electrică din Câmpina, unde a funcţionat numai un an dar a reuşit să iniţieze introducerea echipamentelor electrice pentru utilajele petroliere şi miniere. Rezultatele obţinute au fost prezentate în lucrarea „Întrebuinţarea electricităţii în industria petrolului” apărută în 1924. În paralel a început şi activitatea didactică în calitate de asistent la catedra de Electricitate şi electrotehnică.
Atracţia către studiul teoretic al fenomenelor fizice este puternică şi, în 1925, este trimis la Universitatea din Sorbona, Facultatea de ştiinţe. Deşi a trebuit să urmeze integral cursurile facultăţii, le-a absolvit până în 1928, adică în mai puţin de trei ani, cu note peste 17,50, nota maximă fiind 20. Istoria spune că diploma de licențiat i-a fost înmânată chiar de Marie Curie, care pimise deja al doilea Premiu Nobel.
După susţinerea lucrării de licenţă este angajat la „Institutul Radiului” condus de celebra Marie Curie. Iată ce spunea Marie Curie despre Alexandru Proca: „De fiecare dată când am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, abilitate experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii care îmi convin, mă satisfac, şi totdeauna furnizează rezultate precise. Voi românii puteţi fi mândri de-a avea un cercetător ştiinţific de valoarea domnului Proca”.
În acea perioadă a fost înfiinţat Institutul de Matematică „Henri Poincaré” destinat promovării fizicii teoretice în Franţa. Alexandru Proca este încurajat de Marie Curie să se angajeze la acest institut. Aici pregăteşte teza de doctorat care îmbina cercetări din două domenii de vârf ale fizicii: teoria relativităţii, elaborată de Einstein şi teoria electronului, elaborată de Dirac.
În 1929 Albert Einstein a ţinut o conferinţă la Institutul Henri Poincaré, iar printre puţinii invitaţi la discuţiile cu Einstein s-a numărat şi Alexandru Proca. Destinul a vrut să-l cunoască personal, la Paris, pe autorul teoriei relativităţii despre care el, Proca, student la Şcoala Politehnică din Bucureşti ţinuse deja câteva conferinţe în România. În 1933 obţine titlul de doctor în fizică, demonstrând în teza sa existenţa unor particule subatomice, cu sarcină pozitivă sau negativă, cu o viaţă foarte scurtă şi cu o masă de aproximativ 200 de ori mai mare ca a unui electron, particule numite mezoni. După obţinerea artificială a acestora în acceleratoare de particule, Alexandru Proca devine o autoritate în studiul mezonilor. Ministerul Afacerilor Externe din Franţa îi finanţează un stagiu de un an la Berlin unde lucrează cu celebrul fizician Schrödinger. Lucrează apoi la Copenhaga cu Niels Bohr. Prin cercetările sale teoretice stabileşte o legătură între teoria electromagnetică şi cea cuantică a fotonului. Generalizând ecuaţiile lui Maxwell în vid elaborează în perioada 1936- 1940 ecuaţiile relativiste ale câmpului vectorial bozonic, care i-au adus consacrarea definitivă şi sunt cunoscute în lumea ştiinţifică sub numele de „Ecuaţiile Proca”.
În 1931 făcea parte din colectivul de redacție al revistei Annales de l’Institut Henri Poincaré, ocupându-se, printre altele, de promovarea activității mai multor savanți români tineri sau consacrați, prin care și matematicianul Simion Stoilow care atunci, în 1931, avea 44 de ani.
Așadar, stimați ascultători, deși departe de țară, Alexandru Proca i-a scos în față pe românii cu valoare științifică. Cred că este momentul să vă reamintesc că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele de viață pentru tinerii dar și pentru adulții din zilele noastre. Alexandru Proca i-a scos în față, prin publicația la care lucra, pe românii cu valoare demonstrată.
Şi-a dorit să predea ca profesor, dar tentativele sale de a obţine o catedră s-au lovit de împotrivirea mai marilor vremii care nu puteau accepta ca teoriile lor să fie infirmate de dovezile ştiinţifice ale lui Alexandru Proca. Abia în vara anului 1943 Proca va preda, în Portugalia, cursul de fizică teoretică la Universitatea din Porto.
Deşi a demonstrat existenţa mezonilor înaintea japonezului Hideki Yukava, acesta a primit Premiul Nobel pentru fizică în 1949. Deşi a primit multe dovezi de recunoaştere a valorii sale, s-a simțit nedreptățit din punct de vedere profesional dar a luptat în continuare, a luptat scriind, ultimul articol fiind datat 18 octombrie 1955.
A predat, timp de patru ani, între 1940 și 1944, cursul de Fizică teoretică la Universitatea din Porto. Apoi, din 1945 a condus Seminarul de Fizică Teoretică de la Sorbona. Istoria spune că, în toamna anului 1955, deși bolnav a vrut să participe la deschiderea Seminarului la care participa și marele matematician român Simion Stoilow care fusese, în perioada 1946-1948, ambasadorul României în Franța.
Alexandru Proca a luptat mereu. A luptat scriind. Ultimul articol este datat 18 octombrie 1955. Peste două luni, la 13 decembrie 1955, boala l-a răpus. Avea 58 de ani. În 1990 a fost ales, post mortem, membru de onoare al Academiei Române.
Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Alexandru Proca, românul care a reușit să demonstreze existența unor particule subatomice, românul care a reușit să „descopere” cu ajutorul instrumentului matematic existența mezonilor, iar instrumentul dezvoltat poartă numele „Ecuațiile Proca”. Sunt puțini oameni al căror nume este asociat cu un instrument matematic.
La finalul fiecărui episod încerc să fac legătura între personalitatea evocată și prezentul în care trăim.
Ei bine, în 2012, s-a înființat în cadrul Institutului Național de Cercetare Dezvoltare în Inginerie Electrică ICPE CA București, Centrul de excelență care poartă numele „Alexandru Proca” și care, într-un fel, continuă preocuparea lui Alexandru Proca de a promova tinerii cu valoare științifică. Centrul reunește elevi olimpici, asigurându-se astfel, un climat de emulație, asigurându-se o „masă critică” de oameni cu preocupări științifice de nivel ridicat. Oamenii sunt importanți. Omul care a reușit să catalizeze activitatea Centrului de excelență „Alexandru Proca” se numește Mircea Ignat care a descris într-o carte, intitulată „Centrul de excelență: o poveste de succes” , epopeea acestui grup de tineri români cu valoare științifică.
Am corespondat cu domnul dr.ing.Mircea Ignat. Mi-a trimis mai multe documente legate de activitatea Centrului de excelență. Mi-a trimis, în format electronic cartea „Curs scurt de inițiere privind ideea de cercetare științifică”în care, undeva, scrie:„În cadrul centrului, unde este o altă lume şi o altă Românie, ne întâlnim şi ne despărţim cu zâmbetul pe buze şi, în cele două ore în care ne întâlnim, deviza este jocul. În mod evident cercetătorii trebuie să fie „jucători inovativi”! Deci cercetarea este joc, dar nu divertisment! ”
Așadar stimați ascultători, ca un corolar al acestui episod, vă îndemn să urmăriți, într-un fel sau altul, activitatea Centrului de excelență care poartă numele „Alexandru Proca”.
Mențiune.
Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și on line radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.
In urma cu mai bine de 10 ani ( 21 iunie 2014) am postat pe acest blog o „fotografie” realizata de dr. Daniela Malide, născută la Petroșani, școlită la Universitatea de Medicină din Cluj-Napoca.
De ani buni lucrează la National Heart, Lung and Blood Insitute, National Institutes of Health, Statele Unite ale Americii.
This abstract art piece represents a cryostat cross-section of a mouse skeletal muscle labeled for myosin isoforms showing heterogeneous distribution. This cryostat muscle section was immunostained using antibodies for various myosin isoforms expressed in different fibers (myosin type I, cyan; myosin IIa, blue, myosin IIb-magenta, and laminin white). The 4 color zstack-tile image was acquired with a Zeiss 980 confocal, and stitched and deconvolved with Huygens, and MIP-rendered.
Nicolaus Copernic s-a născut la data de 19 februarie 1473 în localitatea Toruń, situată pe malul râului Vistula, principalul fluviu din Polonia de azi, care trece prin capitala acesteia, Varșovia. Fluviul Vistula se varsă în Marea Baltică, în apropiere de Gdansk. La vremea aceea localitatea făcea parte din Imperiul Roman. Tatăl său, Nicolai, avea mai multe corăbii cu ajutorul cărora transporta mărfuri spre partea de vest a Europei, pe Marea Baltică. Și mama sa, Barbara, provenea dintr-o familie înstărită. Din păcate, tatăl său a decedat când Nicolaus avea doar 10 ani, așa că de educația lui s-a ocupat unchiul său, fratele mamei sale, care era episcop într-un alt oraș, Bidgostia. După absolvirea școlii primare a lucrat cu un profesor care se ocupa și de confecționarea cadranelor solare.
Este locul să menționez că în timpul celui de al Doilea Război Mondial, soldații polonezi, adăpostiți în Lagărul de la Tg. Jiu, au construit un ceas solar care se păstrează și azi, în apropierea Cimitirului orașului.
Dar să revenim la Nicolaus Copernic.
Asistând la construirea ceasurilor solare și-a însușit multe cunoștințe legate de mișcarea soarelui, de mișcarea planetelor. La vârsta de 18 ani s-a înscris la Academia din Cracovia, pe atunci capitala Poloniei. Această presigioasă insituție de învățământ superior, care avea atunci 10.000 de studenți, a devenit, peste timp, actuala Universitate Jagellonă. Aici, la Academia din Cracovia, a studiat astronomia care, la vremea aceea, conform sistemului ptolomeic, considera că Pământul este în centrul Universului, iar celelate planete se rotesc în jurul său. Această concepție era o …axiomă științifică. Și totuși, matematicienii vremii puteau să calculeze traiectoria stelelor, dar realitatea era alta. În 1497 Nicolaus Copernic este trimis să studieze dreptul canonic la Universitatea din Bologna. Prin aceste studii Nicolaus Copernic era pregătit să intre în elita bisericii catolice dar el era preocupat de astronomie. Reușește să obțină o bursă pentru continuarea studiilor în Italia, la Padova, unde s-a îndreptat și spre medicină.
După câțiva ani se reîntoarce în orașul natal, Toruń. Lucra ca doctor al bisericii. Funcția îi permitea să se dedice studiului cărților scrise de filosofii Greciei Antice, adică prin anii 600-300 îHr.
A studiat cu interes scrierile lui Pitagora, care a trăit între 580 și 500 î.Hr. În aceste cărți a găsit și alte concepții despre corpurile cerești. A citit în aceste cărți că în centrul Universului este un „Foc Central” în jurul căruia se rotesc celelalte planete, inclusiv Pământul. Așadar în aceste cărți a citit că „Pământul nu este în centrul Universului”.
Copernic și-a adus aminte că „dacă observi un peisaj dintr-un vehicul în mișcare, uneori pare că vehiculul este fix, iar peisajul de deplasează în direcția opusă mersului vehicului”. S-a gândit să aplice această observație mișcării corpurilor cerești în ipoteza că Sorele se află în centrul Universului. Apoi și-a pus întrebarea „De ce pare că Soarele se rotește în jurul Pământului o dată pe zi ?”. Și-a dat seama că această mișcare relativă poate fi percepută dacă Pământul se rotește în jurul propriei axe o dată pe zi. După ce a formulat această ipoteză, totul i s-a părut clar : Soarele este în centrul Universului, iar Pâmântul face o mișcare de rotație în jurul axei sale și o mișcare în jurul Soarelui.
Simțea nevoia să se consulte cu prietenii așa că le-a scris o scrisoare :„Conform observațiilor mele, predecesorii noștri au încercat să explice mișcarea aparentă a corpurilor cerești folosind concepte simple și restrictive”. Prietenii l-au încurajat să-și publice observațiile. Totuși, Copernic amâna publicarea observațiilor sale. Printre motive era și faptul că Biserica Catolică, al cărui slujitor era, recunoștea teoria geocentrică a lui Ptolomeu. De asemenea, încă nu avea răspuns la alte întrebări :
De ce este Pământul sferic ?
Ce formă are Universul ?
Totuși și-a continuat observațiile și calculele pentru pregăti bine noul model cosmologic. A înțeles de ce Ptolomeu a respins ipoteza că Pământul se rotește în jurul axei sale. Acesta, adică Ptolomeu, era convins că forța centrifugă, forța care apare la rotirea unui corp, ar respinge oamenii de pe suprafața sa.
Noul model cosmologic putea oferi o soluție pentru neconcordanțele din calendarul Iulian, care se folosea atunci. Spre exemplu, echinocțiul de primăvară avea loc la 10 zile după data indicată în calendar, în calendarul bisericesc. Deși conducerea bisericii era interesată de o schimbare a calendarului, deși l-au invitat și pe Copernic să se implice în această schimbare, lui îi era teamă că o să fie acuzat de erezie. Temerea lui era îndreptățită pentru că Jan Hus, aproape contemporan cu el, fusese ars pe rug pentru că a criticat corupția sistemică din sânul Bisericii Catolice. Mai mult. În vremea aceea lua amploare mișcarea protestantă, asociată cu Martin Luther, prin care o parte dintre catolici protestau împotriva corpuției din sânul Bisericii Catolice. Trebuie spus că, totuși, Copernic a rămas fidel regelui catolic al Poloniei. Așadar, Copernic era preocupat mai mult de viața lui decât de promovarea teoriei sale privind mișcarea corpurilor cerești.
Rezolvarea a venit de la un tânăr matematician. Istoria spune că într-o zi a anului 1539, Copernic a fost vizitat de un tânăr profesor de matematică la o universitate luterană, Rheticus, protestant, care avea cunoștințe temeinice de astronomie. La convins pe Copernic, care avea 66 de ani, să-l accepte ca discipol. Trecuseră douăzeci de ani de când Copernic a înțeles cum se mișcă planetele, corpurile cerești. În acești douăzeci de ani Copernic și-a verificat ipotezele inițiale și a finalizat elaborarea modelul Universului bazat pe teoria cosmologică heliocentrică, adică Soarele este în centrul Universului. Tânărul Rheticus, protestant, acceptă să publice, sub numele său, un rezumat al teoriei lui Copernic care, în felul acesta nu se mai temea de represaliile la care l-ar fi supus Biserica Catolică, instituția pe care o slujea, publicând o lucrare ce nu era în concordanță cu învățătura Sfintei Scripturi. Tot tânărul Rheticus i-a sugerat lui Copernic să-și publice teoria succesiv, progresiv, pe părți. Prima carte, numită „Prima expunere” a fost publicată în orașul Danzig, din Polonia. Următoarea ediție „Primei expuneri” a fost publicată în Elveția, fiind citită de foarte multe persoane, inclusiv astronomi. Modul în care a fost apreciată noua sa teorie l-a încurajat pe Copernic și, într-un final, a aceptat să-și publice teoria în întregime, într-o singură lucrare.
În 1543 teoria lui Copernic este publicată în cartea intitulată „Despre mișcarea de revoluție a corpurilor cerești”. Nicolaus Copernic s-a stins din viață chiar în ziua în care se publicase carte. Istoria spune că a reușit, în ultima clipă a existenței, să atină cartea și să o țină la piept ca pe un dar neprețuit. Avea 70 de ani.
S-ar putea spune că a murit când trebuia. Biserica Catolică a reacționat furibund. A reprimat orice inițiativă de acceptare a teoriei cosmologiei heliocentrice, conform căreia Soarele este în centrul Universului. Exemplul edificator este legat de Galileo Galilei care s-a născut după 21 de ani de la moartea lui Copernic, adică la 21 de ani după publicarea cărții care a înfuriat Biserica Catolică. Acesta a inventat un instrument, telescopul, cu care a observat, a studiat mișcarea corpurilor cerești. Cercetările lui au confirmat teoria lui Copernic. A spus asta cu voce tare. Biserica l-a judecat, pentru erezie, și l-a condamnat la moarte prin ardere pe rug, cum se proceda pe la 1600. Ca să fie iertat, a fost obligat să-și retragă dovezile științfice expuse. Istoria spune că, după încheierea procesului, Galileo Galilei ar fi spus „ E pur si muove”, „Și totuși se învârte”.
Încet-încet astronomia s-a dezvoltat, instrumentele pentru studiul corpurilor cerești s-au perfecționat, modelele matematice s-a perfecționat.
Oamenii au reușit să lanseze primul satelit artificial al Pâmântului. Se întâmpla asta în 4 octombrie 1957.Unii dintre noi își amintesc despre acest evenimet.
Destul de repede, doar peste 4 ani, la 12 aprilie 1961, un om, Iuri Gagarin, ajungea în spațiul cosmic.
La 20 iule 1969, alți oameni, Neil Armstrong și Buzz Aldrin, au pășit pe Lună.
La finalul acestui episod vă îndemn, vă îndemn insistent, să vizitați Secția de Științele Naturii a Muzeului Olteniei, situată pe strada Popa Șapcă nr.8 din Craiova. Aici a fost amenjată o expoziție cu tema „Universul și Sistemul nostru solar”. Puteți să viiztați și Planetariu, adică o amenajare specială cu aspectul bolții cerești cu stelele și constalațiile. Aici puteți urmări deplasarea aparentă a planetelor, a Lunii și a Sorelui.
Dacă ați ajuns aici, gândiți-vă la Nicolaus Copernic, astronomul care a avut puterea să spună că Pâmântul se rotește în jurul axei sale și în jurul Soarelui, altfel spus, să deschidă o poartă spre studiul Universului. Cheia cu care a deschis această poartă se numește „știință de carte”. Știința de carte ne ajută să înțelegem multe, ne ajută să-i înțelegem pe ceilalți oameni, ne ajută să ne înțelegem între noi, ne ajută să ne tolerăm unii pe alții.
Mențiune
Emisiunea „Personalități din știintă și tehnică”, este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și on line radiosud.ro (ASCULTA LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.
Nicolaus Copernic s-a născut la data de 19 februarie 1473 în localitatea Toruń, situată pe malul râului Vistula, principalul fluviu din Polonia de azi, care trece prin capitala acesteia, Varșovia. Fluviul Vistula se varsă în Marea Baltică, în apropiere de Gdansk. La vremea aceea localitatea făcea parte din Imperiul Roman. Tatăl său, Nicolai, avea mai multe corăbii cu ajutorul cărora transporta mărfuri spre partea de vest a Europei, pe Marea Baltică. Și mama sa, Barbara, provenea dintr-o familie înstărită. Din păcate, tatăl său a decedat când Nicolaus avea doar 10 ani, așa că de educația lui s-a ocupat unchiul său, fratele mamei sale, care era episcop într-un alt oraș, Bidgostia. După absolvirea școlii primare a lucrat cu un profesor care se ocupa și de confecționarea cadranelor solare.
Este locul să menționez că în timpul celui de al Doilea Război Mondial, soldații polonezi, adăpostiți în Lagărul de la Tg. Jiu, au construit un ceas solar care se păstrează și azi, în apropierea Cimitirului orașului.
Dar să revenim la Nicolaus Copernic.
Asistând la construirea ceasurilor solare și-a însușit multe cunoștințe legate de mișcarea soarelui, de mișcarea planetelor. La vârsta de 18 ani s-a înscris la Academia din Cracovia, pe atunci capitala Poloniei. Această presigioasă insituție de învățământ superior, care avea atunci 10.000 de studenți, a devenit, peste timp, actuala Universitate Jagellonă. Aici, la Academia din Cracovia, a studiat astronomia care, la vremea aceea, conform sistemului ptolomeic, considera că Pământul este în centrul Universului, iar celelate planete se rotesc în jurul său. Această concepție era o …axiomă științifică. Și totuși, matematicienii vremii puteau să calculeze traiectoria stelelor, dar realitatea era alta. În 1497 Nicolaus Copernic este trimis să studieze dreptul canonic la Universitatea din Bologna. Prin aceste studii Nicolaus Copernic era pregătit să intre în elita bisericii catolice dar el era preocupat de astronomie. Reușește să obțină o bursă pentru continuarea studiilor în Italia, la Padova, unde s-a îndreptat și spre medicină.
După câțiva ani se reîntoarce în orașul natal, Toruń. Lucra ca doctor al bisericii. Funcția îi permitea să se dedice studiului cărților scrise de filosofii Greciei Antice, adică prin anii 600-300 îHr.
A studiat cu interes scrierile lui Pitagora, care a trăit între 580 și 500 î.Hr. În aceste cărți a găsit și alte concepții despre corpurile cerești. A citit în aceste cărți că în centrul Universului este un „Foc Central” în jurul căruia se rotesc celelalte planete, inclusiv Pământul. Așadar în aceste cărți a citit că „Pământul nu este în centrul Universului”.
Copernic și-a adus aminte că „dacă observi un peisaj dintr-un vehicul în mișcare, uneori pare că vehiculul este fix, iar peisajul de deplasează în direcția opusă mersului vehicului”. S-a gândit să aplice această observație mișcării corpurilor cerești în ipoteza că Sorele se află în centrul Universului. Apoi și-a pus întrebarea „De ce pare că Soarele se rotește în jurul Pământului o dată pe zi ?”. Și-a dat seama că această mișcare relativă poate fi percepută dacă Pământul se rotește în jurul propriei axe o dată pe zi. După ce a formulat această ipoteză, totul i s-a părut clar : Soarele este în centrul Universului, iar Pâmântul face o mișcare de rotație în jurul axei sale și o mișcare în jurul Soarelui.
Simțea nevoia să se consulte cu prietenii așa că le-a scris o scrisoare :„Conform observațiilor mele, predecesorii noștri au încercat să explice mișcarea aparentă a corpurilor cerești folosind concepte simple și restrictive”. Prietenii l-au încurajat să-și publice observațiile. Totuși, Copernic amâna publicarea observațiilor sale. Printre motive era și faptul că Biserica Catolică, al cărui slujitor era, recunoștea teoria geocentrică a lui Ptolomeu. De asemenea, încă nu avea răspuns la alte întrebări :
De ce este Pământul sferic ?
Ce formă are Universul ?
Totuși și-a continuat observațiile și calculele pentru pregăti bine noul model cosmologic. A înțeles de ce Ptolomeu a respins ipoteza că Pământul se rotește în jurul axei sale. Acesta, adică Ptolomeu, era convins că forța centrifugă, forța care apare la rotirea unui corp, ar respinge oamenii de pe suprafața sa.
Noul model cosmologic putea oferi o soluție pentru neconcordanțele din calendarul Iulian, care se folosea atunci. Spre exemplu, echinocțiul de primăvară avea loc la 10 zile după data indicată în calendar, în calendarul bisericesc. Deși conducerea bisericii era interesată de o schimbare a calendarului, deși l-au invitat și pe Copernic să se implice în această schimbare, lui îi era teamă că o să fie acuzat de erezie. Temerea lui era îndreptățită pentru că Jan Hus, aproape contemporan cu el, fusese ars pe rug pentru că a criticat corupția sistemică din sânul Bisericii Catolice. Mai mult. În vremea aceea lua amploare mișcarea protestantă, asociată cu Martin Luther, prin care o parte dintre catolici protestau împotriva corpuției din sânul Bisericii Catolice. Trebuie spus că, totuși, Copernic a rămas fidel regelui catolic al Poloniei. Așadar, Copernic era preocupat mai mult de viața lui decât de promovarea teoriei sale privind mișcarea corpurilor cerești.
Rezolvarea a venit de la un tânăr matematician. Istoria spune că într-o zi a anului 1539, Copernic a fost vizitat de un tânăr profesor de matematică la o universitate luterană, Rheticus, protestant, care avea cunoștințe temeinice de astronomie. La convins pe Copernic, care avea 66 de ani, să-l accepte ca discipol. Trecuseră douăzeci de ani de când Copernic a înțeles cum se mișcă planetele, corpurile cerești. În acești douăzeci de ani Copernic și-a verificat ipotezele inițiale și a finalizat elaborarea modelul Universului bazat pe teoria cosmologică heliocentrică, adică Soarele este în centrul Universului. Tânărul Rheticus, protestant, acceptă să publice, sub numele său, un rezumat al teoriei lui Copernic care, în felul acesta nu se mai temea de represaliile la care l-ar fi supus Biserica Catolică, instituția pe care o slujea, publicând o lucrare ce nu era în concordanță cu învățătura Sfintei Scripturi. Tot tânărul Rheticus i-a sugerat lui Copernic să-și publice teoria succesiv, progresiv, pe părți. Prima carte, numită „Prima expunere” a fost publicată în orașul Danzig, din Polonia. Următoarea ediție „Primei expuneri” a fost publicată în Elveția, fiind citită de foarte multe persoane, inclusiv astronomi. Modul în care a fost apreciată noua sa teorie l-a încurajat pe Copernic și, într-un final, a aceptat să-și publice teoria în întregime, într-o singură lucrare.
În 1543 teoria lui Copernic este publicată în cartea intitulată „Despre mișcarea de revoluție a corpurilor cerești”. Nicolaus Copernic s-a stins din viață chiar în ziua în care se publicase carte. Istoria spune că a reușit, în ultima clipă a existenței, să atină cartea și să o țină la piept ca pe un dar neprețuit. Avea 70 de ani.
S-ar putea spune că a murit când trebuia. Biserica Catolică a reacționat furibund. A reprimat orice inițiativă de acceptare a teoriei cosmologiei heliocentrice, conform căreia Soarele este în centrul Universului. Exemplul edificator este legat de Galileo Galilei care s-a născut după 21 de ani de la moartea lui Copernic, adică la 21 de ani după publicarea cărții care a înfuriat Biserica Catolică. Acesta a inventat un instrument, telescopul, cu care a observat, a studiat mișcarea corpurilor cerești. Cercetările lui au confirmat teoria lui Copernic. A spus asta cu voce tare. Biserica l-a judecat, pentru erezie, și l-a condamnat la moarte prin ardere pe rug, cum se proceda pe la 1600. Ca să fie iertat, a fost obligat să-și retragă dovezile științfice expuse. Istoria spune că, după încheierea procesului, Galileo Galilei ar fi spus „ E pur si muove”, „Și totuși se învârte”.
Încet-încet astronomia s-a dezvoltat, instrumentele pentru studiul corpurilor cerești s-au perfecționat, modelele matematice s-a perfecționat.
Oamenii au reușit să lanseze primul satelit artificial al Pâmântului. Se întâmpla asta în 4 octombrie 1957.Unii dintre noi își amintesc despre acest evenimet.
Destul de repede, doar peste 4 ani, la 12 aprilie 1961, un om, Iuri Gagarin, ajungea în spațiul cosmic.
La 20 iule 1969, alți oameni, Neil Armstrong și Buzz Aldrin, au pășit pe Lună.
La finalul acestui episod vă îndemn, vă îndemn insistent, să vizitați Secția de Științele Naturii a Muzeului Olteniei, situată pe strada Popa Șapcă nr.8 din Craiova. Aici a fost amenjată o expoziție cu tema „Universul și Sistemul nostru solar”. Puteți să viiztați și Planetariu, adică o amenajare specială cu aspectul bolții cerești cu stelele și constalațiile. Aici puteți urmări deplasarea aparentă a planetelor, a Lunii și a Sorelui.
Dacă ați ajuns aici, gândiți-vă la Nicolaus Copernic, astronomul care a avut puterea să spună că Pâmântul se rotește în jurul axei sale și în jurul Soarelui, altfel spus, să deschidă o poartă spre studiul Universului. Cheia cu care a deschis această poartă se numește „știință de carte”. Știința de carte ne ajută să înțelegem multe, ne ajută să-i înțelegem pe ceilalți oameni, ne ajută să ne înțelegem între noi, ne ajută să ne tolerăm unii pe alții.
LOGO pentru CRIFST Filiala Craiova sau Proiectul care ne-a mobilizat, care ne-a unit.
Pe la începutul lunii iulie le-am trimis colegilor de la Craiova un mesaj, prin care le solicitam să propună, până la începutul lunii august, un LOGO, o imagine dedicată Filialei noastre pe pagina www.crifst.ro.
După câteva zile am primit o primă propunere după care s-a așternut o liniște de vară, accentuată de toropeala căldurii de afară.
Dintr-o dată, după ce temerile mele ajunseseră la dimensiuni de coșmar, mai mulți dintre colgi , parcă dornici să găsim soluția până la plecarea în vacanță, au făcut comentarii la prima propunere, au venit cu alte sugestii, au argumentat, au găsit variante, s-au implicat.
În câteva zile LOGO-ul a prins contur
Imaginea centrală reprezintă Regiunea Oltenia, pentru că, în prezent, CRIFST Filiala Craiova are membri din Dolj, Olt și Mehedinți. În plus, încă din 2015, unul dintre obiectivele noastre a fost să identificăm persoane din Vâlcea și Gorj care să facă parte din CRIFST Craiova.
Fiecare județ are altă culoare pentru a scoate în evidență structura geografică a Filialei noastre dar și „personalitatea” bine conturată a membrilor săi, iar nuanțele, suficient de atenuate pentru ca imaginea să nu fie stridentă, demonstrează disponibilitatea de adaptare la exigențele celorlalți.
În partea dreaptă, Coloana lui Brâncuși, o esență a Istoriei, transformată prin Știință și Tehnică într-o esență a Filosofiei, unește, sub emblema Academiei Române, componentele filialei noastre- CRIFST Filiala Craiova.
Oamenii sunt importanți: George Dan Mogoșanu, Simona-Mariana Crețu +Valentin Corzanu, Dumitru Otovescu + doctoranda, Radu Constantinescu, Victor Viorel Vătămanu, Mihaela Albu, Sorin Liviu Damean.
