Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Alexandru Buia, fondatorul Grădinii Botanice din Craiova.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc 

                        despre Alexandru Buia- fondatorul Grădinii Botanice din Craiova.

                        Trecem adesea pe strada Iancu Jianu fie că urcăm dinspre strada Brestei

spre strada Nicolae Titulescu, sau la coborâm. Ne-am obișnuit cu existența Grădinii

Botanice, iar vegetația bogată ne face să credem că acest peisaj este așa  de sute de ani.

            Și totuși, în urmă cu 75 de ani, adică o viață de om, peisajul arăta altfel.

 Schimările, inclusiv schimbarea peisajului, este legată de oameni.  Schimbarea de

pe strada Iancu Jianu a fost generată de înființarea Facultății de Agronomie,

adică de împlinirea unui vis al oamenilor din Craiova. În Proclamația  de la Islaz,

document legat de numele lui Nicolae Bălcescu și de  localitatea situată la vărsarea

Oltului în Dunăre, oamenii și-au scris, în 1848, mai multe dorințe printre care

instrucțiune egală apoi o Universitate la București  și la Craiova. Au trecut 100 de

ani pentru ca visul oltenilor să devină realitate. În 5 aprilie 1947 s-a dat o

lege pentru înființarea Universității din Craiova. Legea prevedea mai multe facultăți dar, până la urmă, s-a înființat, în martie 1948 numai Facultatea de Agronomie.

            Unul dintre oamenii care contribuit la dezvoltarea învățământului superior agricol din Oltenia a fost și Alexandru Buia.                                      

Alexandru Buia  s-a născut la  data de 23 martie 1911 în localitatea  Sângeorz-Băi, mai demult Sîngeorzul Român, o localitate frumoasă, situată pe malul  Someşului Mare. Localitatea este atestată documentar din 1245.   A aparţinut  din 1762  pînă în 1851 Districtului Grăniceresc Năsăudean, cunoscut şi sub numele de  Al doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească nr.17.A fost al zecelea copil dintr-o familie cu            unsprezece copii .A urmat  Liceul  din Năsăud, a cărui clădire a fost construită în 1888 şi la a cărui fondare a contribuit şi bunicul academicianului Grigore Moisil. Pe perioada studiilor liceale  a primit o bursă din fondurile grănicereşti. A absolvit liceul în 1929. Profesorii l-au remarcat şi l-au comparat cu alt om important al locurilor năsăudene, Florian Porcius ( 1816-1906), unul dintre cei mai de seamă creatori ai terminologiei botanice româneşti, membru al Academiei Române  din 1882. Poate de aceea l-au îndemnat să se înscrie la Academia de Înalte Studii  Agronomice din Cluj. Poate şi pentru că un alt ilustru năsăudean, Iuliu Prodan, profesor  la catedra  de botanică descriptivă şi fitopatologie  de la Academie , fusese profesor secundar la Liceul din Năsăud.       

          Şi aici a fost  remarcat  pentru  sârguinţa cu care învăţa, pentru  altruismul manifestat în toate împrejurările, pentru calităţile de organizator şi orator. Aşa se  face că , în perioada studiilor universitare, a devenit  Preşedinte al Asociaţiei Studenţilor  din Centrul Universitar Cluj şi a participat, în 1934, la Congresul  Internaţional al Studenţilor ţinut la Veneția.

          La terminarea studiilor universitare, în 1934, a obţinut diploma de inginer agronom cu distincţie şi  a fost numit  asistent la  catedra de Botanică şi Fitopatologie, condusă de profesorul Iuliu Prodan.  Sub  îndrumarea acestuia  îşi elaborează teza de doctorat cu titlul „Cercetări asupra Cuscutelor  din România” , susţinută în 1938 şi publicată un an mai târziu, în 1939. O lucrare valoroasă, continuată mai apoi în cercetările sale,  în cadrul căreia a descoperit mai multe unităţi sistematice noi pentru ştiinţă şi care îi poartă numele. Iată numai câteva: Cuscuta  basarabica Buia, Cuscuta prodani Buia. Această lucrare  îl situează printre puţinii monografi din lume ai genului Cuscuta dar l-a recomandat, ştiinţific vorbind,  pentru ocuparea, în 1940, a postului de profesor suplinitor la Catedra de Botanică sistematică, anatomie şi  fiziologie vegetală, iar apoi, în 1943  ca profesor titular. În acea perioadă a elaborat şi publicat, în 1948, cursul de  „Botanică sistematică”. Calităţile sale  profesionale şi de bun organizator  l-au propulsat, de asemenea, din 1945,  în funcţia de Decan al Facultăţii de Agronomie din Cluj,   Era o personalitate  cunoscută în lumea botaniştilor când, în 1948, a fost solicitat de Ministerul Învăţământului Public   să vină la Craiova pentru organizarea  Institutului Agronomic şi dezvoltarea învăţământului botanic,  a învăţământului agronomic în Oltenia. Acum, după 77 de ani de la începuturile învăţământului agronomic la Craiova, se poate spune că profesorul Alexandru Buia şi-a îndeplinit cu brio misiunea de apostolat.

          A editat monografia  „ Flora Olteniae Exsiccata”. A publicat, în 1961 şi 1962 , „Elemente de morfologie vegetală”, cursul de „Morfologia plantelor”, a participat la elaborarea mai multor monografii, apărute după  decesul său. Este vorba de tratatul de       „Botanică agricolă” , apărut în 1965, de cursul „Botanică” apărut în 1967 sub coordonarea lui Mihai Răvăruţ, de „Flora mică a României” , lucrare coordonată de magistrul său, Iuliu Prodan şi care a apărut în trei ediţii: 1958, 1961 şi 1966.                                

Din 1955 şi până în 4 octombrie 1964 , când a trecut în nefiinţă  a fost Rector al Institutului Agronomic „Tudor Vladimirescu” din Craiova .    

Grădina Botanică – Alexandru Buia.        

Una dintre realizările de primă importanţă ale profesorului Alexandru Buia a fost Grădina Botanică. Nu trebuie să uităm că a venit de la Cluj unde  şcoala de botanică are rădăcini puternice. Alexandru  Buia, ca de altfel toţi marii botanişti, ştia că fără o grădină botanică şi un herbar ştiinţific nu se poate asigura un învăţământ superior de  nivel mondial. Înfiinţarea Grădinii Botanice din Craiova a fost rezultatul implicării  mai multor persoane cu putere de decizie din Craiova şi din regiunea Oltenia, a fost rezultatul implicării afective a cadrelor didactice, a studenţilor şi a salariaţilor Institutului Agronomic, dar persoana catalizatoare a acestor energii a fost profesorul Alexandru Buia.

Mai întâi  s-a obţinut aprobarea Ministerului Agriculturii, care a asigurat şi finanţarea iniţială a lucrărilor de amenajare, pe baza  Memoriului elaborat de oamenii care lucrau în Catedra de Botanică, Fiziologie vegetală și Cultura Plantelor semnat de Al. Buia, I.Gr.Mihăilescu, I.Safta, N.Oprean, Patega Brumaru și V. Junou. În memoriu se propunea amenajarea unui teren pentru sportul universitar. Se mai menționa unicitatea conducerii din punct de vedere științific, didactic, practic și administrativ.

 Apoi, administraţia locală,  a  repartizat Institutului Agronomic  terenul Parcului „ 7 Noiembrie- Fântâna Jianu”, format din două parcele: una întabulată pe strada Lev Tolstoi, nr.24, actuala stradă Iancu Jianu, și a doua întabulată pe strada Comuna din Paris, nr.26, actuala strada Constantin Lecca.

Documentele  de primire au fost semnate  de prof.I.Lungu – Directorul Institutului Agronomic, prof.I.Maxim- Decanul Facultății de Agronomie și Alexandru Buia în calitate de responsabil al Grădinii Botanice.

Profesorul Buia  s-a implicat direct în elaborarea  proiectului de amenajare a Grădinii şi a prevăzut toate sectoarele unei grădini botanice universitare. Terenul inţial era plat, iar pentru crearea condiţiilor ecologice  a fost necesară  amenajarea unui microrelief  specific  cu înălţimi  cuprinse între 1,5 şi 30 m. Mai mult, folosind apa  colectată din izvorul fântânii Jianu, construită de Hagi Stan Jianu în jurul anului 1800, s-au amenajat 3 lacuri, cu o suprafaţă totală  a luciului de apă  de 0,3 ha. Această amenajare a permis cultivarea de specii autohtone şi exotice, erbacee şi lemnoase.             

În plus,  Institutul Agronomic, care atunci se numea „Tudor Vladimirescu”,  a construit și câteva sere pentru plante ecuatoriale,  tropicale și subtropicale.

În 1953 Grădina Botanică a fost deschisă pentru craioveni, pentru vizitatori, alăturându-se celor din Iași, deschisă în 1856, București, deschisă în 1860 și Cluj, deschisă în 1920.

Ca dovadă  recunoașterii contribuției  fondatorului  Grădinii Botanice, în 13 martie 2002, conducerea Universității din Craiova a decis ca aceasta să poarte numele „Alexandru Buia”.

La  finalul acestui episod, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să  vizitați Grădina Botanică din Craiova. Nu uitați să vizitați și serele pentru plante ecuatoriale, tropicale, subtropicale dar și multe alte  plante. Ajunși în zona  serelor o să descoperiți ușor bustul profesorului Alexandru Buia.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ion Țuculescu – medic și pictor, un model de dăruire totală.

Azi,  la emisiunea Personalități din știință și tehnică, o să vă povestesc despre craioveanul  Ion Țuculescu medic și pictor, un model de dăruire totală.

.          

            În 1965 eram elev în clasa a XI-a. Profesorul  nostru de desen, Trestian Alexandru, proaspăt absolvent de facultate, cu preocupări în zona picturii, ne-a povestit că la Muzeul de Artă din Craiova s-a deschis o expoziție  dedicată pictorului Ion Țuculescu. Pictorul murise în  27 iulie 1962. Ne-a trezit interesul și, împreună cu alți colegi, am vizitat expoziția deschisă pentru scurt timp, cred că numai o lună. Mai târziu am citit că în  perioada februarie- aprilie 1965 fusese organizată la Sala Dalles din București o expoziție retrospectivă, urmată de câteva expoziții  la Iași, Craiova, Timișoara, Constanța, Sibiu… Ca student, am citit despre participarea României la Bienala de la Veneția din 1967 cu tablourile lui Ion Țuculescu. Tot în 1967  am cumpărat o carte scrisă de Petru Comarnescu, critic de artă,  publicată la Editura Meridiane din București, și dedicată lui Ion Țuculescu. Cartea are 71 de pagini  și conține 30 de reproduceri după tablourile lui Ion Țuculescu.  Am citit textul și am privit reproducerile. În 1973 s-a deschis la Craiova Casa memorială Ion Țuculescu. Era situată  la intersecția dintre strada Romul și Calea București. Am vizitat expoziția permanentă deschisă aici. Am recitit textul din cartea scrisă  de Petru Comarnescu și am privit  tablourile originale. Casa memorială a fost demolată. Tablourile au fost mutate la Muzeul colecțiilor, care a funcționat câțiva ani pe Calea Unirii nr. 4. Acum sunt expuse sau depozitate la Muzeul de Artă din Craiova. Le-am  revăzut la Craiova. Le-am descoperit și în alte Muzee sau expoziții. Într-o vacanță de vară  am văzut câteva la Constanța. Am recitit des textul din cartea lui Petru Comarnescu. Așa a intrat pictorul Ion Țuculescu în viața mea.

            În luna februarie 2016 a fost lansată cartea concepută de Magda Buce Răduț și intitulată „Ion Țuculescu la Craiova”. Cartea conține multe informații despre viața personală, despre perioada studenției la medicină.  Eu l-am regăsit pe pictorul Ion Țuculescu, descoperit de mine în 1965  ca elev de liceu.

            Ion Țuculescu s-a născut la Craiova în data 19 mai 1910 în familia învățătorului Ioan P. Țuculescu, o vreme director al Școlii elementare Ion Heliade Rădulescu. Mama sa, Maria Verginica era tot învățătoare.  Ion Țuculescu, a crescut în curtea bisericii Sfântul Spiridon din Craiova, unde bunicul său, Ioan Papinian, era preot. Se pare că aici, la intersecția străzilor Jean Negulescu și Vasile Conta, în curtea bisericii plină cu flori, a descoperit frumusețea  naturii, a descoperit secretele luminii filtrată de frunzele pomilor. Tot de aici, din curtea bisericii Sfântul Spiridon, a descoperit animația din Piața Centrală,  din Piața de Pește, situată peste drum.  Între 1917 și 1922 a urmat cursul primar la Școala Ion Heliade Rădulescu apoi, până în 1928, a urmat Liceul Carol I fiind, mereu, premiant de onoare, adică a avut în fiecare an media zece. Nu era de mirare pentru că „ s-a remarcat prin  felul frumos, expresiv,  în care povestea și prin modul îngrijit în care își scria temele date pentru acasă. … caietul părea pictat… la toate disciplinele își surprindea colegii  și profesorii  prin cunoștințele ce depășeau  cu mult manualele școlare”.

            Întâmplător sau nu, în acea perioadă s-a construit etajul I al clădirii   Liceului, etaj care adăpostește Biblioteca școlii. Pictura care decorează celebra Biblioteca a Liceului Carol I din Craiova a fost realizată  de pictorul  Francisc Tribalsky. Fiica acestuia, Freda Tribalsky  Delnevo  a fost profesoara de pictură a elevului Ion Țuculescu.

            La disciplina „Desen” l-a avut ca profesor pe Eugen Ciolac care, intuindu-i talentul, i-a predat primele lecții de pictură. Tot în perioada liceului l-a vizitat pe pictorul craiovean Eustațiu Stoenescu care l-a determinat să încerce să picteze. Avea 15 ani când a participat la o expoziție de pictură organizată, în 1925, la Prefectura județului Dolj. Cu această ocazie profesorul său de franceză  Constantin Fortunescu  scria: „acest copil nu a luat lecții  de pictură propriu-zisă, ci doar lecții de desen, în orele de clasă, cu profesorul său Eugen Ciolac”.

            În 1928 s-a înscris la Facultatea de Științe Naturale  iar în anul următor, 1929, s-a înscris și la Facultatea de Medicină din București.  A absolvit Facultatea de științe în 1936.

            Fiind student la medicină, o cunoaște pe viitoarea soție, colegă de an, Maria Fotiade, cu care  s-a căsătorit în 5 mai 1935. I-a unit …desenul, planșele făcute  la disciplinele de la facultatea de medicină. Planșele desenate de studentul Ion Țuculescu erau o  simbioză naturală între artă și știință.

            În lucrarea de  licență în medicină, susținută în mai 1939, a abordat un subiect interdisciplinar „Contribuțiuni la studiul birefringenței și cristalelor  lichide din glandele suprarenale”. Conducătorul lucrării a fost  profesorul Nicolae Ionescu Șișești, mehedințean născut în comuna  Șișești.

            Iată ce scria Ion Țuculescu, în jurnalul său, după susținerea lucrării de licență în medicină:„ …mi-am dat și teza, la care doctorul Ionescu-Șișești, renumit neurolog și un orator de  o bravură maioresciană, a avut  interesanta și  ciudata idee să nu vorbească despre lucrare. În schimb  a spus despre mine cam așa: „Dumneata ești un om al Renașterii. O multilateralitate neobișnuită pentru epoca noastră se sbate în dumneata. Vei avea mult de furcă cu această multilateralitate. Vei lua totul în serios  și vei suferi enorm din cauza asta”.

            A fost trimis pe front ca medic.         

            Din 1950 a lucrat ca cercetător științific la Academia Română, apoi la Spitalul Brâncovenesc din București.

            Într-o conferință  soția lui, Maria Țuculescu, menționa: „Din 1938  și până în 1947  avut șapte expoziții personale. Fiecare expoziție aducea ceva nou în arta lui. Era un inovator, un cercetător și pentru acest lucru el era întotdeauna sever criticat. În 1943, când a avut expoziția câmpurilor cu rapiță, a fost un adevărat dezastru. S-au scris articole defavorabile, i s-a spus că asta nu mai e pictură, că a sărit dincolo de artă. Dra el nu s-a înspăimântat. Și astfel, expoziția a rămas deschisă până la sfârșit.

            În 1956 a organizat o expoziție în casa sa din București, strada Lizeanu nr.5, casa în care locuia cu soția și cele trei fiice, unde venea multă lume.

S-a îmbolnăvit în noiembrie  1961. În ianuarie starea sănătății  i s-a înrăutățit dar a refuzat să se interneze. Avea nevoie de timp  pentru aș face testamentul: o pânză de 3 metri pe 1,40 metri  pe care a pictat lupta dintre bine și rău. A scris pe tablou:  „Testamentul meu plastic” .

A decedat în data de 27 iulie 1962.

Ion Țuculescu- un model de dăruire totală.

Craiovenii au stiut să-i cinstească valoarea. Craiova îi apreciază valoarea.

            În anii 1973-1978 a existat, în Craiova, Muzeul „Ion Țuculescu”, secție a Muzeului de artă din Craiova. Cădirea era situată pe Calea Unirii  dar a fost demolată. Acum este un spațiu verde. Începând cu anul 1979, lucrările pictorului craiovean sunt expuse în  Secția „Colecțiilor”.

            O stradă  din Craiova, cartier Lăpuș,  poartă numele Ion Țuculescu. Începe din dreptul căminului studențesc nr. 10, trece pe lângă Școala gimnazială „Mihai Eminescu”  și ajunge până la calea ferată  Craiova-Calafat.

            Bustul său, realizat e sculptorul Lucian Irimescu, a fost amplasat pe Aleea  Marilor Personalități din Craiova, organizată în 2001. Încă mai sperăm că busturile, mutate la începerea construcției parcării subterane de la Teatru, vor fi readuse fie pe vechiul amplasament fie într-un alt perimetru. Ar putea fi amplasate pe strada Unirii, acolo unde a  funcționat Muzeul Țuculescu.

            La  finalul acestui episod, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să  mergeți la Muzeul de Artă din Craiova și să încercați să-l „descoperiți” pe Ion Țuculescu, un model de dăruire totală.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Promoția 1995 Electromecanică

Azi, 10 mai 2025, am participat la întâlnirea festivă a Promoției  care a absolvit Facultatea de Electromecanică din Craiova în anul 1995.

          Ne-am întâlnit în Aula AK1.

Așa cum se obișnuiește, după ce a fost strigat catalogul și absolvenții au răspuns la întrebări nepuse, le-am spus și eu  câteva cuvinte.

Le-am spus cateva constatări, printre care:

– ati vorbit la obiect, concret- m-ați convins că sunteți ingineri;

– ați adresat cuvinte de mulțumire organizatorilor și profesorilor: m-ați convins ca sunteti oameni educati, pe care se poate conta. 

Apoi, am făcut  o scurtă istorie a învățământului superior electrotehnic  din Craiova pentru a demonstra  că  școala noastră are rădăcini istorice, are tradiție.

Vizita în  Laboratorul de Actionari electrice, modernizat acum,  a fost, pentru mine,  un prilej  să-i  îndemn să nu uite …istoria pentru că : Istoria este ca o busolă care indică de unde s-a plecat, unde s-a ajuns, dar mai ales ne dă „energia” pentru a merge ai departe. ( asa am scris si pe blogul gheorghe.manolea.ro).

Fotografiile făcute împreună, în grup mai mare sau  în grupe care ne-au  amintit de vechile grupe didactice, vor fi, peste ani, „istorie documentată”.

          Prin acest mesaj, postat pe blog, le mai spun:

Sunteți …GROZAVI! 

Personalități din știință și tehnică.

Christiaan Huygens şi….curcubeul !

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc despre Christiaan Huygens și fenomentul optic cunoscut sub numele de curcubeu.

În copilărie ne-am minunat de curcubeul care apare pe cer după ploaie. Fiecare ştiam o legendă. Curcubeul este brâul Cosânzenei . Sau Curcubeul este brâul  Fecioarei Maria. Altă legendă spune că Sfântul Petru a deschis  uşile Raiului, pentru a mai primi un suflet, iar  o rază de lumina din Rai s-a strecurat pe uşă şi  a ajuns pe pământ. O altă legendă susține că  la capetele Curcubeului sunt comori din aur. Alții susțin că, de fapt, Curcubeul este un şarpe care bea apă din două râuri sau din două bălţi. Unii cred că acest fenomen, Curcubeul,  este mâna lui Dumnezeu peste creștetul nostru, în  semn  că ne protejează.

Tineri fiind, la şcoală, am învăţat că el, curcubeul, este un fenomen optic care ia naştere  datorită dispersiei şi reflexiei luminii solare în picăturile de apă care rămân în atmosferă după ploaie. El este vizibil atunci când Soarele bate din spatele nostru în perdeaua de nori din faţă, lumina reflectându-se pe bolta senină a cerului.

Lumina albă pe care o percepem  venind de la Soare este formată dintr-un număr enorm de radiaţii monocromatice, fiecare de o culoare particulară, iar picăturile de ploaie  descompun lumina solară într-o succesiune de culori: roşu, oranj, galben, verde, albastru, indigo şi violet. Tineri fiind, am memorat această succesiune  sub forma acronimului ROGVAIV.

Trecerea de la legendă la adevăr a fost făcută un fizician, cunoscut în lumea ştiinţifică pentru teoria ondulatorie a luminii,  olandezul Christiaan Huygens.

Christiaan Huygens  s-a născut în data de 14 aprilie 1629  la Haga. Tatăl său, figură ilustră a literaturii olandeze,  a fost secretarul  Ducelui de Orania şi i-a oferit fiului său  cea mai bună educaţie posibilă. La vârsta de 16 ani  a început studiile la Universitatea din Leiden, iar după doi ani s-a  mutat la Colegiul de Orania din oraşul Bremen unde a studiat dreptul şi matematica. După  terminarea studiilor universitare s-a reîntors la Haga unde a început cercetări în  domeniul matematicii, astronomiei şi ştiinţelor naturale. Citise deja lucrarea „ Mesagerul stelar”  scrisă de  Galileo Galilei  din care aflase despre abundenţa corpurilor cereşti existente  dar instrumentele astronomice nu evoluaseră foarte mult. Lucra cu  fratele său şi cu  Baruch Spinoza, filozof dar şi şlefuitor de lentile. În 1656, la vârsta de 27 de ani,  Christiaan Huygens, realizează un ocular mai performant pentru telescopul cu care făcea observaţii astronomice. Cu acesta a reuşit să observe inelele planetei Saturn, menţionate şi de Galileo Galilei ca fiind nişte „ Mânere”   şi a descoperit  unul dintre sateliţii  acestei planete, pe care l-a numit Titan.

În 1659 a descris pentru prima dată suprafaţa planetei Marte.

În 1670 construieşte un strung pentru şlefuirea  lentilelor, cu ajutorul căruia  realizează lentilele plan convexe ale ocularului negativ, imaginat de el ca o combinaţie de lentile,  prin care a eliminat aberaţia cromatică. A estimat distanţa de la Pământ la Soare  ca reprezentând de 12.543 ori diametrul Pământului, valoare ce diferă doar cu 7% de valoarea  estimată  în zilele noastre .

Mai trebuie subliniat că, în lucrarea    Cosmotheoros, apărută la trei ani după moartea sa, făcea o afirmaţie extrem de îndrăzneaţă pentru acea vreme şi anume  că dacă Pământul nu este în centrul universului, aşa cum demonstrase  Copernic  cu 100 de ani înainte, mai precis în 1530, atunci  trebuie să existe fiinţe asemănătoare cu omul şi pe alte planete altfel „ Pământul ar avea o situaţie privilegiată, fiind unica parte a Universului care se poate lăuda cu asemenea vieţuitoare”.

            În cercetările sale astronomice avea nevoie de un instrument  pentru măsurarea timpului şi de aceea unele dintre cercetările sale au fost îndreptate spre măsurarea precisă a timpului. În acest scop el a aplicat mişcarea armonică a pendulului, descrisă de Galilelo Galilei  cu  aproape 50 de ani înainte. După mai multe cercetări, în 1657  şi-a prezentat public primul ceas cu pendul care poate fi considerat stră-străbunicul ceasului deoarece, folosind oscilaţiile regulate ale pendulului pentru a controla mecanismul regulator al ceasului, a reuşit să îmbunătăţească precizia acestuia. După 18  ani de cercetări, în  1675,  a perfecţionat construcţia ceasului prin introducerea roţii de balans. Lucrarea de referinţă a lui Huygens, Orologiul sau Despre mişcarea corpurilor, apărută în 1673, este  un tratat  amplu şi amănunţit asupra pendulului. Acesta include explicaţii asupra forţelor centripetă  şi centrifugă, concepte care vor fi înglobate mai târziu în legea  gravitaţiei a lui Newton.

            Regele Franţei , Ludovic al XVI-lea, l-a invitat  să locuiască în incinta Bibliotecii Regale din Paris, unde a rămas până în 1681. O perioadă  a locuit şi  la Londra unde, în 1663, a fost ales membru al Societăţii Regale. Aici  şi-a prezentat Newton comunicarea asupra luminii. Newton prezenta lumina ca un flux de particule, adică  teoria corpusculară. Huygens  a propus însă teoria luminii propagată ca undă, explicând fenomenele de reflexie şi refracţie. Deşi teoria corpusculară s-a impus, poate şi datorită notorietăţii susţinătorului ei, Newton, în final, după încă 100 de ani de cercetări, teoria lui Huygens , adică teoria ondulatorie , a ieşit învingătoare.

 În 1690, studiind proprietăţile optice ale calcitului, imaginează existenţa reţelei interne a  cristalelor minerale.

A avut contribuţii notabile și  în matematică.

A scris, în 1657,  primul tratat de teoria probabilităţilor intitulat „ Despre raţionament în jocurile de noroc”. A elaborat o teorie a logaritmilor. Faimosul său principiu, despre mişcarea frontului de undă, stă la baza unei  importante ramuri din matematica actuală, geometria de contact. Christiaan  Huygens  a combinat matematica pură cu  matematica aplicată, a combinat matematica pură  cu fizica, a aplicat  matematica  în inginerie.

Ca dovadă de recunoaştere a valorii sale, unii istorici ai ştiinţei îl consideră peChristiaan Huygens  ca pe savantul de la care a început revoluţia ştiinţifică. Contemporanii  noştri au botezat cu numele său  un crater de pe planeta  Marte, un munte de pe Lună. Sonda care a coborât  în data de 14 ianuarie 2005  pe Titan, satelitul natural al planetei Saturn, s-a numit Christiaan Huygens. Un pachet de programe destinat procesării imaginilor  poartă numele Huygens Software.

A murit în data  8 iunie 1695 la Haga.

Așadar, stimați ascultători, episodul de azi l-am început cu enumerarea  semnificației pe care, copii fiind,  i-o dădeam curcubeului. La finalul acestui episod vă reamintesc că, în mitologia greacă Zeița Iris era considerată mesagera curcubeului. Numele ei are semnificația de curcubeu-iris sau mesager-eiris.  Zeița Iris făcea legătura dintre zei și muritori și, de fiecare dată când cobora pe pământ lăsa o urmă pe cer: curcubeul.  În mitologia greacă se spunea  că Zeița Iris a fost pedepsită de către stăpâna ei, Zeița Herra,  ca după fiecare ploaie cu soare să aducă apă cu ulciorul  din râul Styx.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Dimitrie Leonida, fondatorul Muzeului Tehnic din București.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Dimitrie

 Leonida, fondatorul Muzeului Tehnic din București.

            Vă mai amintiți de fabrica „Fructul românesc” din Craiova? A funcționat pe Calea București, peste drum de Spitalul „Theodor Preda”, Spitalul nr.2, Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie, cum se numește acum. A funcționat până prin 1965 când s-a prăbușit plafonul etajului unu. Nu se mai știe nimic despre „Fructul românesc”.

            Vă mai amintiți de Școala Normală de Băieți din Craiova? Chiar dacă nu vă mai amintiți, clădirea  construită între 1898 și 1901 stă  mărturie. Acum este sediul Facultății de Mecanică.

            Vă mai amintiți de Moara Barbu Drugă, construită prin 1912? Era la fel de celebră ca Moara Assan din București. Cilindrul de la Moara Assan există și acum la Muzeul Tehnic din București, fondat de profesorul inginer Dimitrie Leonida.

            Dimitrie Leonida s-a născut la Fălticeni, în data de 23 mai 1883, fiind primul băiat al familiei Anastasie și Matilda Leonida.  Tatăl său, Anastasie Leonida, a fost ofițer de cavalerie în oștirea română. Mama sa, Matilda Leonida, fiica inginerului Constantin Gill, a fost casnică  dar avea o educație aleasă. Familia s-a mutat de la Fălticeni la Galați, apoi la Buzău, iar de aici la București. A început școala primară la Galați, în  1890. Anul 1897 îl găsește la Constanța.

            În aceste peregrinări, impuse de profesia tatălui, a întâlnit oameni care, într-un fel sau altul, i-au influențat educația. La București a locuit în aceeași curte cu George Coșbuc având ocazia să-i citească poeziile încă înainte de a fi publicate. La Constanța, șeful marinei militare îl face să descopere frumusețea  muzicii interpretată la vioară și îl învață cum să organizeze un concert, un spectacol, învățătură care îi  va folosi, peste câțiva ani, când era elev la Liceul Mihai Viteazul din București.

            În 1903, după absolvirea Liceului și după un stagiu militar voluntar, se înscrie  la Școala de ingineri din Charlotenburg, Germania. Ca student, urmărind cu atenție cursurile predate, i-a venit ideea construirii unor hidrocentrale pe râurile din România. A studiat hărțile disponibile la vremea aceea. S-a documentat, în vacanțe,  pe teren, făcând excursii în munții  de acasă. S-a documentat  vizitând mai multe hidrocentrale din Germania. Preocupat de această idee,  își alege pentru lucrarea de absolvire tema „Complexul hidrotehnic și hidroenergetic al Bistriței din regiunea Bicaz”. Era anul 1908, iar Dimitrie Leonida avea 25 ani. S-a documentat serios și s-a implicat în elaborarea acestei lucrări pe care o putem numi, acum, „vis de student”. Viața l-a răsplătit pentru că Dimitrie Leonida, după 52 de ani, și-a văzut visul cu ochii. Era  perioada  anilor 1950-1960, perioadă în care  s-a construit hidrocentrala Bicaz-Stejaru. În 1960, Dimitrie Leonida avea 77 de ani și trecuseră 52 de ani de când,  cu ochii minții, văzuse această construcție magnifică.

            După absolvirea facultății, deși i s-a propus să ocupe un post de asistent la  Școala de ingineri din Charlottenburg,  a preferat să revină în țară pentru a ocupa  postul de inginer  electrician  scos la concurs de către Primăria din București.

            Sarcina lui de început a fost  să verifice documentațiile și instalațiile electrice  noi, pregătite deja pentru conectarea la rețeaua  orașului.

 A constatat multe  deficiențe dar, mai important, și-a dat seama că   neregulile constatate în rețelele executate  erau rezultatul  slabei calificări a  personalului de specialitate din țara  noastră. Iată ce spunea, mai târziu, Dimitrie Leonida: „Revenit în țară, am găsit foarte puțini lucrători-electricieni români, și aceia  foarte  slab pregătiți, căci electricitatea cere cunoștințe teoretice   destul de numeroase, pe care lucrătorii  români nu le puteau dobândi nici din școli și nici din cărți, care lipseau cu totul”.

            Așa s-a  decis să se implice, inclusiv financiar, pentru înființarea „Școlii Comunale de Electricieni și Mecanici”.  Școala   a fost asimilată  ca o școală medie. Matematica era obligatorie,  iar celelalte  discipline erau alese elevi   astfel încât să le fie de folos pentru nivelul de calificare  urmărit de fiecare elev.

            Menționez, stimați ascultători, că asta se întâmpla în 1908, adică acum mai bine de 100  de ani. Așadar, inițiativele din zilele noastre legate de manuale alternative, discipline la  alegerea școlii, discipline opționale etc., au fost experimentate cu succes aici, la noi,  cu zeci de ani în urmă.

Este încă un argument privind necesitatea cunoașterii istoriei învățământului, fie că vorbim de învățământ mediu, fie că vorbim de învățământ superior.

            „Școala Comunală de Electricieni și Mecanici” din București  a funcționat până în 1954 când este transformată în școală medie tehnică.

Așadar, stimați ascultători, visul tânărului inginer Dimitrie Leonida de  a da  o meserie  temeinică românilor, prin școală,  a fost o realitate timp de 45  de ani. Iată ce spunea  Dimitrie Leonida despre  secretul reușitei lui: „ Orice profesor simte cât  de strânsă este legătura invizibilă dintre el  și elevi…mulțumirea sufletească pe care o capătă se aseamănă cu cea pe care o simte un bun conducător de orchestră când ajunge  să-i electrizeze nu numai pe muzicanți, dar și pe ascultători. Asemenea mulțumire sufletească am avut de la elevii mei. După o muncă istovitoare, ei veneau la școală îmboldiți numai din dorința de a se instrui.”

În tinerețea sa, Dimitrie Leonida, a visat să construiască un Muzeu Tehnic în țara lui. Iată ce spunea în 1964:„ Când eram tânăr student la Școala Politehnică din Charlottenburg, am trăit acolo atmosfera plină de însuflețire și entuziasm, prilejuită de înființarea Muzeului Tehnic de la München, în 1905. În acest muzeu, printre obiectele de cea mai mare valoare istorică și tehnică, era expusă încă de la început și moara românească cu făcaie, străbuna turbinelor de apă Pelton. Eram mândru de recunoașterea în străinătate a geniului creator al poporului român, mai ales că la Muzeul Transporturilor din Berlin, înființat cam în același timp, cel dintâi  exponat de mare însemnătate istorico-tehnică era un vagonet de mină din lemn, cu macaz; se arăta acolo că invenția  acului de cale ferată a fost făcută pe la anul 1600 de muncitorii valahi de la minele de aur din Munții Apuseni. A fost firesc ca  în anul 1908, când am terminat studiile și când am înființat pentru muncitori școala serală  de electricieni și mecanici, să caut și să adun, împreună cu elevii mei, tot ceea ce rămăsese de la vechile instalații tehnice de la noi și care aveau valoare istorică, didactică, în vederea înființării muzeului tehnic”.

            Muzeul Tehnic și-a deschis porțile în 1909. Funcționa, atunci, în clădirea Școlii de Electricieni și Mecanici, situată pe lângă Piața Amzei de azi.

            În 1928 se făceau pregătiri pentru organizarea „Primei expoziții  de Electricitate din România” în Parcul Carol I  din București.  Un bun prilej, pentru Dimitrie Leonida, de a obține un spațiu mai bun, un pavilion generos, pentru Muzeul Tehnic. A fost adus aici  un utilaj din prima moară cu abur din țara noastră, moara lui Assan, construită în 1853. A fost expusă și prima centrală  electrică din București,  după modelul celei realizate de Thomas Alva Edison, montată în anul 1884. Au fost aduse  multe alte exponate.

            În 1935  a apărut o altă oportunitate, tot în zona Parcului Carol I din București.  O clădire nouă, din beton armat, cu o suprafață de 3000 m².

            Deși  de-a lungul timpului, Muzeul a trecut prin multe schimbări, transformări, el și-a păstrat destinația inițială. Chiar și fondatorul Muzeului, Dimitrie Leonida, a fost menținut, cu unele pauze, la conducerea lui.

Acum se numește „Muzeul Național Tehnic Prof.ing. Dimitrie Leonida”.

Muzeul  are peste 5000 de exponate, repere semnificative   din istoria științei și tehnicii.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  profesorul Dimitrie Leonida, inginerul care și-a transformat idealurile din tinerețe în  realități  folositoare pentru oamenii din țara lui, din țara noastră. A visat o hidrocentrală în Moldova. A construit Hidrocentrala Stejaru de la Bicaz, de lângă Cetatea lui Ștefan cel Mare. A  vrut ca țara lui să aibă electricieni educați și a înființat o școală  tehnică. Și-a dorit să lase urmașilor  din țara sa un muzeu. A înființat și a mărit, cât a putut, Muzeul Tehnic din București.

S-a stins din viață la data de 14 martie 1965. Avea 81 de ani.

Menționez, stimați ascultători că în 1995, cu ocazia Sesiunii naționale de comunicări a muzeelor tehnice, am prezentat la București, la Muzeul Tehnic, comunicarea „Istorie veche, istorie contemporană a invențiilor din Oltenia”. Nutresc speranța că această comunicare, dar și multe altele făptuite de mine pentru istoria științei și tehnicii, să vă convingă că, fiecare dintre noi, are datoria să pună „umărul”, cu vorba sau cu fapta, la edificarea unui Muzeu al Științei și Tehnicii la Craiova.

Un exponat, un document scris, o fotografie, o amintire. Toate sunt bine venite! Vă invit să ne unim în jurul proiectului  legat de un Muzeu al Tehnicii la Craiova.

Vă îndemn să mergeți pe Calea București unde a funcționat cândva, unde rezistă și acum, Moara  Barbu Drugă. Imaginați-vă, stimați ascultători, că această clădire  ar  fi Muzeul Tehnic din Craiova.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Remus Răduleţ,  coordonatorul Lexiconul Tehnic Român.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

Academicianul Remus Răduleț coordonatorul Lexiconului Tehnic Român.

Bogăţia unui popor  vine din   cultura sa. Cultura unui popor este  dată de creaţiile comunităţilor care  formează poporul. Când se discută  despre cultură şi creaţii, ne gândim, de regulă, la creaţii artistice, la opere de artă ,la tablouri, la sculpturi, la cărţi. La cărţi scrise de poeţi, la cărţi scrise de romancieri.Cărţile care intră în patrimoniul, în tezaurul unui popor sunt scrise şi de alţi specialişti. Uneori de ingineri.Unele dintre aceste cărţi jalonează, pentru zeci de ani,  vocabularul  de specialitate corelat cu vocabularul  uzual, cu vocabularul comun. Dacă nu apar la momentul potrivit  aceste cărţi, numite dicţionare, numite lexicoane sau altcumva, cultura unui popor riscă să-şi piardă identitatea. Cuvintele de împrumut, cuvinte care „sună” frumos şi lasă impresia că cel care le foloseşte este inteligent şi cult, sufocă, încet-încet identitatea culturii unui popor. Cultura tehnică  a poporului român a beneficiat de mulţi creatori.Unii au creat invenţii pionier. Alţii au introdus  cuvinte folosite acum în întreaga lume. Altul,  Remus Răduleţ, prin erudiţia şi dăruirea  sa , a făcut posibilă apariţia  Lexiconului Tehnic Român.

Remus  Răduleţ  s-a născut la data de 3 mai 1904 în localitatea Brădeni  din judeţul Sibiu. Satul său natal   este atestat încă din 1297 cu numele de Terra Heen, iar biserica cu hramul Sf. Andrei,  a fost menţionată prima oară în 1350. Sat săsesc, numit Henndorf până în 1968. Studiile liceale le-a început la Sighişoara şi le-a terminat la Braşov.

A început studiile superioare în 1923 la Facultatea de Electromecanică a Şcolii  Politehnice din Timişoara, pe care a absolvit-o în 1927 ,  fiind cel mai strălucit student pe care l-a avut această şcoală  de-a lungul istoriei sale. Şcoala Politehnică din Timişoara a fost înfiinţată în noiembrie 1920 prin Decretul Regelui Ferdinand, care în 11 noiembrie 1923, cu ocazia  vizitei de inaugurare ,  a spus  „ Nu zidurile fac o şcoală ci spiritul care domneşte într-însa”.  

După un an de la absolvire, în 1928, a obţinut o bursă de studii la Şcoala Politehnică Federală din Zürich. Timp  de aproape  trei  ani  a lucrat alături de profesorul  Karl Kuhlmann, renumit la vremea aceea, în atmosfera intelectuală  efervescentă creată de o pleiadă de savanţi iluştri printre care Albert Einstein, Max Plank, Erwin Schröedinger, atmosferă în care logica raţionamentului, rigoarea ştiinţifică şi eleganţa expunerii erau repere fundamentale. La sfârşitul acestei perioade, în 1931, îşi susţine teza de doctorat  după care se reîntoarce în ţară. Reîncepe activitatea didactică  la Şcoala Politehnică  din Timişoara, pe care o va sluji timp de 20 de ani, până în 1951. Formarea sa enciclopedică, cunoştinţele temeinice dobândite ca student la Timişoara şi ca doctorand la Zürich  şi harul său pedagogic  i-au permis să predea cu deosebită competenţă atât discipline fundamentale, cum a fost Fizica, dar şi discipline de ultimă oră, la vremea aceea: Maşini electrice, Centrale electrice, Tehnica curenţilor slabi care a devenit ulterior curs de Electronică.

         Începând cu anul universitar 1951- 1952 se transferă la  Universitatea din Bucureşti unde predă cursurile de Electromagnetism  şi Teoria relativităţii. A funcţionat, în paralel, şi la Facultatea de Electrotehnică a  Institutului Politehnic din Bucureşti, mai precis în departamentul de Inginerie electrică. Acest departament fusese înfiinţat în 1948, prin reorganizarea departamentului de măsurări electrice, şi a fost condus la început de profesorul Constantin Budeanu apoi de profesorul Ion S. Antoniu, iar pentru o perioadă îndelungată de profesorul Remus Răduleţ, devenit între timp academician. Aici a predat, până la pensionare, în 1974, cursul de Bazele electrotehnicii căruia i-a dat o structură axiomatică.

În 1955, pe data de 2 iulie, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 21 martie 1963 a devenit membru titular. Timp de 3 ani, între 1963 şi 1966, a fost Preşedinte al Secţiei de ştiinţe, iar apoi timp de 8 ani, între 8 aprilie 1966 şi  21 martie 1974, a ocupat funcţia de  vicepreşedinte al Academiei Române.

         Unul dintre domeniile în care şi-a  adus o contribuţie remarcabilă a fost cel al  terminologiei electrotehnice.  Pregătirea sa enciclopedică i-a permis să  imprime lucrărilor din acest domeniu  un caracter interdisciplinar  prin stabilirea unor relaţii între electrotehnică şi   diferite  domenii ale fizicii, chimiei, logicii, informaticii.

         În 1947 apare traducerea în limba română a  Manualului Inginerului Hütte, elaborat  sub coordonarea profesorului Remus Răduleţ, aflat încă la Timişoara. Nu a fost numai o traducere,  deoarece în fiecare  capitol  s-au adus completări  de ultimă oră, dar mai  ales  s-a utilizat o terminologie unitară. Iată ce spunea Remus Răduleţ : „ Cel ce semnează aceste rânduri s-a străduit să realizeze întrebuinţarea aceloraşi termini în diferite secţiuni ale manualului şi să-l prezinte într-o limbă cât mai unitară”.

         În perioada 1949- 1956  a coordonat  elaborarea Lexiconului Tehnic Român, ediţia I –a , opt  volume, iar în perioada 1957- 1966 ediţia a II-a în 18 volume, lucrare lexicografică de mare amploare, prima de acest gen din România. Prima ediţie a însumat 7000 de  pagini, iar a doua 12.000 de pagini. La elaborarea ei au lucrat 433 de persoane. Lexiconul Tehnic Român este un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic  deoarece, aşa cum spunea  Remus Răduleţ  „S-au preferat pentru termini forme româneşti atunci când ele existau, iar preluarea  neologismelor a fost făcută cu grijă”.

În 1964, este ales Preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale pentru o perioadă de patru ani. A fost al 17-lea Preşedinte al acestei Comisii. Comisia Electrotehnică Internaţională a fost înfiinţată  cu ocazia Congresului Electricienilor, ţinut la Saint-Louis , SUA în zilele de 12-17 septembrie 1904. Primul preşedinte a fost Lordul Kelvin.

         În 1974, împreună cu alţi specialişti, a contribuit la organizarea la Bucureşti a  reuniunii anuale a Comisiei Electrotehnice Internaţionale.

         În calitate de Preşedinte al Comitetului Tehnic de Terminologie al Comisiei Electrotehnice Internaţionale  a coordonat şi  finalizat, în 1983, prima ediţie a Dicţionarului Multilingv al Electricităţii

         Începuse deja, din 1981, să lucreze,   împreună cu Comitetul Electrotehnic Român, la solicitarea Biroului Central al CEI  la elaborarea unui  Tezaur de termeni. Primele rezultate au fost prezentate de academicianul Remus Răduleţ,  în octombrie 1983,  la Reuniunea Generală a CEI  care s-a ţinut la Tokyo. Aprecierile au fost favorabile şi s-au materializat prin decizia de finanţare  a activităţii de elaborare a Tezaurului  terminologic.

         Din păcate în data 6 februarie 1984 s-a stins din viaţă.

         Propoziţia,  „Nu zidurile fac o şcoală ci spiritul care domneşte într-însa” , spusă la  inaugurarea Şcolii care l-a format,     i-au marcat toată viaţă.

Remus Răduleţ a creat o şcoală, o școală de inginerie electrică, o  școală  care îi continuă filozofia ştiinţifică şi profesională.

Pentru a-i cinsti memoria, o strada din Timișoara poartă numele Academician Remus Răduleț. De asemenea, un Colegiu Tehnic din Brașov poartă numele Remus Răduleț.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre viața și activitatea academicianului Remus Răduleț care, cu ajutorul a 433 de persoane a elaborat Lexiconul Tehnic Român, un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic.

La finalul acestui episod  să sugerez să căutați în biblioteca dumneavoastră, în casa dumneavoastră o carte cu titlul „dicționar”. Este posibil să găsiți un dicționar explicativ, un dicționar enciclopedic, un dicționar de vise, un dicționare cu cuvinte românești și echivalentul lor într-o limbă  străină, un dicționar cu sinonime, dicționar al terminologiei electrotehnice. Puteți să folosiți calculatorul sau telefonul și să căutați  după cuvântul „dicționar”. O să găsiți multe surse de informare. Ei bine, la realizarea acestor dicționare au lucrat mulți ani, au lucrat mulți oameni. Printre ei se numără și academicianul Remus Răduleț.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Constantin Nicolăescu Plopșor, arheologul care a descoperit mastodontul de la Stoina.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

Constantin Nicolăescu Plopșor- arhelogul care a descoperit mastodontul de la Stoina.

Constantin Nicolăescu, s-a  născut la data d 20 aprilie 1900 în satul Plopșor, situat pe drumul dintre Craiova și Plenția. Deși localitatea  Plopșor  este situată pe linia principală dintre Craiova și Cetate,  nu este centru de comună.

Tatăl său, Stan Nicolăescu,  boier cu ceva stare în satul Plopșor, nu i-a acordat mare atenție copilului  Constantin pentru că era foarte slab și, spre desosebire de ceilalți copii, nu-l putea  ajuta la treburile  de pe moșie. Constantin își instalase un hamac într-un nuc și citea cât era ziua de lungă. Bunicul din partea mamei, Polina, a fost  Dinică Schileru,  primul țăran care a făcut parte din  Divanul Țării, din Parlamentul României  (1879- 1916). Dacă mergeți cu mașina  de la Filiași la Târgu Jiu, o să observați câteva panouri cu  chipul și numele lui Dinică Schileru.

Constantin Nicolăescu a urmat cursurile primare la Școala Obedeanu. După absolvirea  Liceului Carol I din Craiova, în 1920, s-a înscris la  Facultatea de Istorie-Geografie a Universității din București.

În vacanțe venea la moșia tatălui său, din Plopșor, și își petrecea timpul citind  în hamacul montat în nuc. Aici, la Plopșor, în vacanțe, a cunoscut-o pe viitoarea soție, Maria, care era  rudă cu  boierul Stan Nicolăscu. Istoria spune că, deși între cei doi era dragostea mare, Maria n-a vrut să se mărite cu Constantin  până nu și-a terminat studiile și  i-a arătat diploma de licență. Cred că este momentul să vă reamintesc că unul dintre obiectivele acesti emisiuni este de  a oferi tinerilor modele pentru viață. Este important ca partenerii de viață să se îndemne reciproc, să se suțină reciproc în evoluția profesională, în dezvoltarea personală, cum se spune  acum

Maria, soția lui Constantin, era foarte harnică și pricepută în gătitul mâncărurilor, motiv pentru care era apreciată de socrul său, Stan Nicolăescu, tatăl lui Constantin Nicolăescu, care le-a dat o bucată de pământ pe care și-au construit un conac, în mijlocul câmpului.

Constantin și Maria au avut patru copii, o fată, Mira, și trei băieți.Unul dintre băieți, Dardu Nicolăescu-Plopșor, i-a călcat pe urme, devenind cu cunoscut paleoantropolg. Fata, Mira,  a aboslvit, în 1949, Facultatea de Arte Plastice, iar lucrarea ei de absolvire, o sculptură, intitulată „Dragobetele, ziua împerecherii păsărilor”  reprezentând două păsări stilizate, a fost expusă, într-un timp, în Complexul Lacul  Tei din București.
        Una dintre primele descoperiri se referă la oasele  unui animal preistoric, a unui mastodont, un mamut. Iată povestea acestei descoperiri. Prin 1925, câțiva copii din Stoina, acum în județul Gorj,  fiind cu vitele la păscut, se jucau în vâlceua  Nanului,  săpând într-un mal din nisip. A găsit un os mare de mastodont pe care l-au dus  învățătorului din sat, Ioan Petrescu, iar acesta l-a dus la școală. Apoi, cu ajutorul copiilor, au mi scos și alte oase. Doi ani mai târziu, în 1927, Prefectul județului Dolj le-a trimis Primarilor un chestionar. Una dintre întrebări se referea la descoperirea  de obiecte istorice îngropate în pământ, inclusiv oase de mamifere preistorice. Răspunsul primit  de la Stoina, care atunci aparținea de județul Dolj, de la învățătorul D. Hobeanu, l-a determinat pe Constantin  Nicolăescu-Plopșor să vină la Stoina  cu o echipă de arheologi.

Oasele au fost curăţate. Scheletul mastodontului a fost reconstituit fiind expus la Muzeul de Științe ale Naturii din Craiova, situate pe strada Popa Șapcă. Cea mai importantă piesă din patrimonial Muzeului, descoperită de Nicolăescu-Plopșor, este expusă chiar în sala de la intrarea în muzeu.

Această descoperire a fost descrisă de către C.S.Nicolăescu-Plopșor și Marin Demetrescu într-o broșură, cu titlul „Mastodontul de la Stoina-Dolj”, tipărită în 1929 la Editura  Scrisul Românesc din Craiova.

Activitatea de arheolog presupune să mergi pe teren, să mergi pe cocaluri. Nicolăescu-Plopșor   intra ușor în vorbă  cu oamenii pe care îi întâlnea. De la ei, de la oameni, a aflat legende, a aflat povești  pe care, apoi, le-a dat mai departe cititorilor. În 1928 a publicat, la Editura Tiparnița din Craiova, cartea „Povești oltenești”, republicată la Editura Scrisul Românesc în 1975. A scris povestea lui Iovan Iorgovan sau  Tivisoc și Tivismoc, copii nenăscuți ai lui Păcală.

A înființat, în 1966, Centrul de Istorie, Filologie și Etnografie Craiova al Academiei Române care a devenit, între timp, Institutul de Cercetări Socio-Umane Constantin Nicolăescu-Ploșor, cu sediul  în Craiova, pe strada Unirii nr.68, vis-a-vis a Biserica Mântuleasa.

Pentru activitatea depusă și rezultatele obșiniute, în 21 martie 1963, a fost primit în Academia Română ca membru corespondent.

Timp de un an, în 1967, a fost profesor la  Universitatea din Craiova, proaspăt înființată, aș putea spune chair reînființată, în 1966.

A locuit  pe strada care acum îi poartă numele C.S.Nicolăescu-Plopșor, în blocul conscut de craioveni pentru frizeria  care a funcționat mult timp aici, Frizeria Ciufulici. Se plimba prin English Park. Era inconfundabil cu pletele și barba lui.

Istoria spune că în 1936 a participat la un Congres internațional de istorie organizat la Londra. Făcea notă distinctă prin ținuta vestimentară, prin barba patriarhală și pletele haiducești. A doua zi, ziarele din Londra i-au publicat fotografia  însoțită de următoarul text: „ C.S. Nicolăescu Plopșor arheolog? Da. Înseși figura sa nu dezminte omul paleolitic!”

Unul dintre studenții lui Constantin Nicolăescu-Plopșor,  Lucian Roșu, absolvent al Liceului Frații Buzești din Craiova, ajuns profesor la Universitatea de Vest din Michigan din SUA, a scris o carte, o broșură de 80 de pagini, intitulată „ Cu C.S. Nicolăescu-Plopșor prin veac”. Cartea se găsește la Biblioteca Universității din Craiova.

Iată ce spunea Lucian Roșu despre corectitudinea  științifică a lui Constantin Nicolăescu-Plopșor: „Îmi amintesc că la o discuție nocturnă, i-am prezentat un punct de vedere personal privind cronologia paleoliticului superior din România, punct de vedere format în urma crcetărilor personale de la Ocna Sibiului și, în colaborare, de la Ohaba Ponor. Deși această opinie venea în contradincție cu opina s publicată, mi-a  replicat: „Știi ce? Pune mâna și scrie  ce mi-ai spus și publică imediat. Era în 1964”

Lucian Roșu continuă povestea și spune : „Au trecut anii și opinia mea a fost confirmată de probe de laborator în 1980. Plopșor nu mai  trăiește, dar eu știu, cunoscându-l că s-ar fi bucurat de această izbândă. Era lipsit cu totul de vanitate. Generozitatea și corectitudinea științifică erau marile lui daruri”.

Nicolăescu-Plopșor  a fost un educator, un formator de cercetători în domeniul arhelogiei. Iată ce povestește fostul să student „Lucian Roșu”: „ Se întâmpla, bunăoară, ca pe șantierul nostru, al cărui conducător era, să primească vizita unei personalități științifice  din altă țară. Plopșor ne implica pe fiecare dintre noi, cei 10-15 cercetători, în a ne spune opiniile, ne însărcina cu prezentarea problemelor și a descoperirilor din șantier. Știa ca nimeni altul să-și stimuleze elevii, lucra cu o mare delicatețe cu personalitatea lor. Era atât de neobișnuit și în același timp atât de familiar”.

Este locul să spun, să repet, că lumea nu începe cu noi și nu se termină cu noi. Nu se termină cu noi dacă povestim despre cei de dinaintea noastră. Scriind despre dascălii noștri, scriem istoria orașului nostru, scriem istoria Olteniei.

            La  finalul acestui episod, vă recomand  să împrumutați, de la Biblioteca Universității din Craiova, cartea „Cu C.S. Nicolăescu-Plopșor prin veac”, în format electronic.

Vă recoman ca   într-o sâmbătă sau într-o duminică,  să vizitați Muzeul de Științe ale Naturii, strada Popa Șapcă,  apoi să mergeți în English Park, să vă așezați pe o bancă și să citiți din cartea, în format electronic, „Cu C.S. Nicolăescu-Plopșor prin veac”.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Dimitrie Gerota, primul medic radiolog român.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

Dimitrie Gerota- primul medic radiolog  român.

Dimitrie Gerota s-a născut în data de 17 iulie 1867,  la Craiova,  fiind unul dintre cei opt copii din  familia preotului Dimitrie Constantin  și Maria Gerota. Preotul Constantin Gerota a slujit la Biserica Sfântul Ilie, situată în zona centrală a Craiovei.

A urmat Școala primară „Tudor Vladimirescu” din Craiova și Liceul Carol I, pe care l-a absolvit în anul 1886.

Avea 19 ani când a fost admis la Facultatea de Medicină din București. La vremea aceea, adică în 1886, Facultatea de Medicină din București avea doar 29 de ani. Student fiind,  lucrează ca intern al Eforiei spitalelor civile,  preparator la catedra de anatomie, apoi preparator la clinica chirurgicală condusă de profesorul Constantin Dimitrescu -Severneanu, cu care va lucra timp de patru ani. După șase ani de studii, mai precis în 16 iunie 1892, obține licența în medicină. 

Toamna anului  1893 este „bogată” pentru tânărul doctor Dimitre Gerota.  În septembrie  reușește la concursul pentru medic de regiment, iar  în noiembrie obține, prin concurs, o bursă pentru perfecționare în Franța și Germania, bursă  acordată de Ministerul Instrucțiunii Publice.

În Franța și în Germania, timp de patru ani, lucrează în laboratoare de anatomie și   în serviciul  de boli ale căilor  urinare. Mai mult, în 1895 lucrează ca asistent la Institutul de anatomie din Berlin.

Ca toți tinerii români din acea perioadă, se întoarce în țară pentru a practica profesia pentru care s-a pregătit, medicina. În paralel, desfășoară o susținută activitate de cercetare, fiind și cadru didactic.

Cercetările medicale efectuate de medicul Dimitrie Gerota au vizat anatomia și fiziologia vezicii urinare și a apendicelui. Metoda de cercetare utilizată, injectarea vaselor limfatice cu o vopsea solubilă, este cunoscută sub numele „metoda Gerota”. De asemenea, fascia renală anterioară poartă numele „fascia lui Gerota”, iar fibroza retroperitoneală  este numită „sindromul Gerota”.

A mai publicat și alte lucrări, printre care: „Raporturile rinichiului cu privire la ectopia congenitală şi căpătată” în 1899, „Oclusie intestinală cronică consecutivă unei structuri tuberculoase a colonului ascendent”  în 1902), „Contribuţiuni la studiul tratamentului plăgilor abdominale”  în 1903,  „Apendicita și celelalte maladii ale apendicelui vermiform” în 1939.

În 1895 Wilhelm Röentgen descoperă razele care, mai târziu,  îi vor purta numele utilizate  cu succes într-un domeniu nou: radiologia. La scurt timp se înființează un laborator de radiologie la spitalul Colțea din București. În 1898 doctorul Dimitrie Gerota este numit șeful Laboratorului de radiologie. Se apucă serios de lucru. Folosește radiologia în scop medical. Mai mult, publică și o lucrare științifică cu titlul „Razele lui Röentgen sau razele X”. Atunci, la începuturile utilizării razelor Röentgen în medicină, nu erau cunoscute  efectele negative ale acestora. Așa se face că Dimitrie Gerota, datorită expunerii îndelungate, neprotejate  face o formă de cancer care a condus la amputația mâinii. Prin această activitate de pionierat, doctorul Dimitrie Gerota a intrat în istoria medicinei ca primul medic radiolog din România.

În 17 iulie 1907, Dimitrie Gerota, a pus piatra de temelie pentru un sanatoriu privat, numit de  „ De chirurgie și faceri”, care i-a purtat numele până în 1948. Din 1998, spitalul care funcționează pe locul vechiului sanatoriu, pe lângă Foișorul de Foc din București,  se numește din nou, Spitalul de urgență „Prof.dr. Dimitrie Gerota”.

Era medic practician în București dar i se oferă  posibilitatea de a preda Anatomia tinerilor care  se pregăteau să devină pictori sau sculptori,  urmând Școala Națională de Arte Frumoase din București.  Precizez că  Școala națională de Arte Frumoase  fusese înființată în octombrie 1864 prin Decretul Domnitorului Alexandru Iona Cuza, la îndemnurile pictorului Theodor Aman, absolvent al Școlii Centrale din Craiova și fost elev al craioveanului Constantin Lecca și al pictorului Gheorghe Tătărăscu.

            Printre studenții celebrii ai Școlii se numără mulți craioveni sau olteni, cum ar fi Constantin Brâncuși, Corneliu Baba, Vasile Drăguț, Florin Mitroi.

            Pe studentul Constantin Brâncuși, venit la București în 1898, i l-a recomandat  preotul Dimitrie Gerota, tatăl doctorului și profesorului de anatomie Dimitrie Gerota. Cei doi olteni, Dimitrie Gerota și Constantin Brâncuși, lucrează doi ani, între 1900 și 1902, la un studiu pentru reprezentarea corpului omenesc. A rezultat celebrul Ecorșeu, sau Jupuitul, expus la Ateneul Român în 1903 și multiplicat de către Constantin Brâncuși în patru exemplare, unul ajungând și la Colegiul Carol I din Craiova. Lucrarea prezenta atât de multe detalii încât, copii ale acesteia, au fost folosite multă vreme în școlile de medicină. Este interesant ce spunea Brâncuși despre profesorul Dimitrie Gerota. „Seriozitatea si punctualitatea cu care își îndeplinea sarcinile didactice, bogăția documentării iconografice, expunerile sale clare și deloc pedante însoțite întotdeauna de desene în crete colorate făcute la tablă cu mâna lui, în timp ce vorbea, construcția regiunii sau a aparatelor făcute, plecând de la simplu la compus, fermeca pe student și-l obliga să urmărească această construcție pe care fiecare era tentat să o copieze pe caiet, desenând în același timp cu profesorul, fără ca aceasta să fie o îndatorire imensă”.

            În 1913, este mobilizat ca medic militar și, împreună cu trupele române, participă la cele de al doilea război balcanic. Istoria consemnează că, înainte de a pleca pe front,  oferă, cu titlu gratuit, 25 de paturi în spitalul său de lângă Foișorul de  Foc din București.

A fost ales  membru corespondent al Academiei Române în 1916.

            În noiembrie 1935 l-a criticat, într-un articol, pe Regele Carol al II-lea, motiv pentru care a fost arestat și închis la Jilava. A murit în 3 martie 1939.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un om, născut la Craiova, care și-a dedicat viața semenilor tămăduindu-i și instruindu-i, în egală măsură. Iar craioveni, pentru a-l cinsti, au numit o stradă din orașul nostru strada Dr. Dimitrie Gerota. Strada doctor Dimitrie Gerota  face legătura dintre Bd.1 Mai și strada Râului. Începe din zona Fabricii de confecții, trece pe lângă Liceul economic, Complexul meșteșugăresc, Școala generală de hipoacuzici și ajunge în strada Râului.

            Și în București, o stradă centrală, situată în spatele Teatrului Național, poartă numele dr. Dimitrie Gerota.          

              Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

William Harvey şi circulaţia sângelui.

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă prezint o personalitate din domeniul medicinei, William Harvey care, la vremea lui,  a înțeles  cum circulă sângele în corpul unui om.

În zilele noastre ştim multe despre  corpul omenesc. Au mai rămas multe necunoscute mai ales în legătură cu  funcţionarea sistemului nervos. Ştim care este rolul inimii, care este rolul ficatului, care este rolul plămânilor, care este rolul venelor şi arterelor. Dar până s-a ajuns aici, oamenii au formulat mai multe teorii, mai multe ipoteze. Prin cercetări, prin experimente, prin discuţii, unele ipoteze au fost confirmate, alte ipoteze au fost infirmate. În perioada 130- 200 e.n., adică după încheierea războaielor dintre daci şi romani, medicul Claudius Galenus sau Galen, o vreme medic al unei şcoli de gladiatori,  a demonstrat că urina se formează în rinichi, nu în vezica urinară, a  demonstrat că prin artere şi vene circulă sânge şi nu aer, cum se credea până atunci. Cu toată experienţa sa şi valoarea incontestabilă, considera că cel mai important organ intern al corpului este ficatul unde alimentele sunt transformate în sânge. Au trecut peste 1.400 de ani până când au fost descoperite  legile adevărate ale  circulaţiei sângelui  de către William Harvey.

William Harvey s-a născut la data de 1 aprilie 1578 în localitatea  Folkestone, Anglia. Tatăl său era  om de afaceri, iar cei cinci fraţi mai mici ai lui William au  continuat afacerile tatălui. William  a preferat studiul, învăţătura. La vârsta de 16 ani  cunoştea foarte bine  latina  şi greaca, sau altfel spus cunoştea două limbi de circulaţie internaţională la vremea aceea. A obţinut  o bursă la un colegiu din Cambridge unde a studiat medicina şi artele. În acea perioadă a asistat şi la câteva disecţii efectuate pe criminalii executaţi. A absolvit studiile la  Cambridge în 1597 şi a continuat să studieze  la Universitatea din Padova-Italia. Aici  mentorul său a fost celebrul Fabrizio d’Aquapendente  care  descoperise existenţa valvulelor venoase, dar nu  a înţeles rolul acestora. Harvey nu este mulţumit de explicaţiile date de maestrul său şi se angajează să rezolve problema circulaţiei sanguine.

Întors în Anglia, în 1602, s-a căsătorit Elizabeth Browne, fiica medicului care funcţiona la curtea  reginei Elisabeta I-a, alianţă care i-a permis  să ocupe mai multe funcţii importante  printre care şi cea de conferenţiar  de anatomie şi chirurgie. În 1616, adică acum aproape 400 de ani,  a ţinut primele cursuri de medicină.  Şi-a dedicat toate cercetările unei singure probleme: circulaţia sângelui în corpul uman. Până atunci se considera   că ficatul are rolul principal în circulaţia sângelui  şi  că prin artere circulă aerul din plămâni. Pentru a defini modul de mişcare al sângelui prin organism, a efectuat mai multe vivisecţii pe câini. Acestora le lega diferite vene şi artere din anumite părţi ale corpului. Blocând vena cavă a observat că vasele se tumefiază spre extremităţi. Această descoperire a fost tema unuia din cursurile pe care le-a ţinut, după anul  1615, la Lumley College, la catedra de chirurgie şi anatomie.

            Timp de 12 ani Harvey a condus experimente în faţa membrilor  Colegiului Regal al Medicilor din Londra.  Avea nevoie de susţinerea acestora pentru teoria  sa care schimba multe dintre teoriile existente. Spre exemplu, Harvey a introdus  ideea revoluţionară că sângele se mişcă într-un fel de circuit prin corp, pornind de la inimă către arteră, apoi către vene  şi se întoarce la inimă. Apoi, prin experimente pe animale şi oameni, Harvey a demonstrat cum circulă sângele prin corp. Când o artera e blocată, venele care o drenează nu mai functionează. Când o venă se blochează, ea se umflă sub locul blocajului, dar umflatura dispare când blocajul este îndepărtat.  El a  arătat că valvele  permit sângelui să circule numai în direcţia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit că sângele se mişcă într-un circuit prin corp, deci există o „circulaţie sanguină”, o circulație a sângelui.

 În anul 1628   Harvey a publicat, la Frankfurt, renumita carte „Despre mişcarea  şi  circulaţia  sângelui la animale”. Lucrarea conţinea descrierea sistemului circulator, al cărui element de bază este inima, care pompează sângele din artere în aortă şi mai departe spre extremităţi şi alte părţi ale corpului.  William Harvey a propus  metode fizice de studiu a curgerii lichidelor prin tuburi elastice  şi a folosit metode matematice  cantitative. A dovedit, folosindu-se de calcule hidraulice, că inima transfuzează la fiecare oră 245 litri de sânge. În prefaţa acestei cărţi scria  „Nu vă îndemn  să învăţaţi anatomia  din axiomele filozofilor  ci din disecţii şi din creaţiile  naturii”. Aşadar, William Harvey propunea ca experimentul să stea la  baza investigaţiilor din medicină. Descoperirea sa a fost comparată cu descoperirea telescopului care a răsturnat totul în astronomie. Descoperirea legii de circulaţie a sângelui a întors medicina pe dos. El a  demonstrat  în mod logic că  trebuie să existe o circulatie a sângelui, deoarece sângele ieşea dintr-o jumatate a inimii şi se întorcea în cealaltă,  într-o cantitate mult mai mare decât cea care ar fi putut încăpea la un moment dat în corp. Dar nu putea să vadă cum ajungea sângele dintr-o jumătate în alta. Existenţa vaselor capilare fine prin care curge sângele avea sa fie dovedită mai târziu de Malpighi, care a trăit în prioada 1628 – 1694, folosind un alt instrument optic nou, microscopul. Deşi  efectul imediat al descoperirii lui Harvey a fost neînsemant, ea a fost determinantă pentru evoluţia fiziologiei. Harvey a  impus imaginea organismului ca un complex de organe prevăzute cu un sistem de vase sanguine  care asigură hrănirea lor.

Și totuși, stimați ascultători, nimic nu apare pe teren nepregătit.

Fără a minimaliza  valoarea descoperirilor lui William Harvey, trebuie amintită  contribuţia  adusă cu cca. 100 de ani înainte de Andreas Vesalius, belgian, fiu de farmacist. Acesta, la vârsa de 23 de ani, în 1537 a obţinut, tot la Universitatea din Padova, diploma de medic şi a fost numit  şeful disciplinei de anatomie şi chirurgie. Încă din vremea  studenţiei făcea disecţii pe  muribunzi, înainte de a fi îngropaţi.Vesalius a angajat pictori pentru a desena anatomia corpului uman. În 1543 a finalizat şi publicat  un tratat de anatomie, în şapte volume, şi care conţinea peste 200 de desene de o valoare ştiinţifică remarcabilă  deoarece anatomia umană se baza pe disecţie  şi observaţii minuţioase, spre deosebire de etapa anterioară bazată pe texte rigide cu rădăcini încă din antichitate. După publicarea tratatului se refugiază la Madrid, unde, în 1555, apare ediţia a II-a. Aici    este condamnat, ca eretic,    la moarte prin ardere pe rug.  Pedeapsa este comutată într-o călătorie la Ierusalim dar  moare în timp ce călătorea pe Marea Mediterană.

În acest context trebuie  menţionat şi  tabloul Lecţia de anatomie a doctorului Tulp, pictat în 1632, de pictorul olandez  Rembrandt,  operă care se încadrează în genul pictural de grup tradiţional  legat  de breasla chirurgilor.

William Harvey s-a stins din viaţă la data de 3 iunie 1657, la vârsta de 79 de ani,  în urma unui accident vascular cerebral, în Essex, Anglia.

Cred că este momentul potrivit, stimați ascultători, să reamintesc de Ecorșeul sau Jupuitul lui Constantin Brâncuși. După absolvirea Școlii de Arte și Meserii din Craiova, Constantin Brâncuși s-a înscris la Școala Națională de Arte Frumose din București, clasa de sculptură. Aici a studiat anatomia cu medicul și profesorul Dimitrie Gerota, născut la Craiova.  Eoreșeul sau Jupuitul este statuie din ghips policorm, pictată cu migală de către Constantin Brâncuși pentru a delimita suprafețele anatomice. Statuia este  expusă la Muzeul de Artă din Craiova, în sala dedicată lui Constantin Brâncuși. Uneori Ecoreșeul este împrumutataltor muzee din țară pentru expoziții temporare.

La finalul acestui episod, vă recomand, stimați ascultători, să vizitați Muzeul de Artă din Craiova și să analizați Ecorșeul, un studiu despre anatomia corpului uman.

Vă mai recomand, stimați ascultători, să citiți cartea „O întâlnire astrală: Dimitrie Gerota- Constantin Brâncuși. Povestea Ecorșeului” în care povestea Ecorșeului, povestea corpului uman, inclusiv al sistemului circulator este prezentată cu mai multe amănunte.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ana Aslan, descoperitoarea secretului  tinereţei  fără bătrâneţe !

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc  despre  Ana Aslan, descoperitoarea secretului tinereței fără bătrânețe.

Sunt puţini cei care nu au auzit de  actorii Charlie Chaplin sau Greta Garbo,  de Preşedinţii Charles de Gaulle, Ronald Regan sau Tito, de miliardarul Aristotelis Onassis sau de pictorul Salvador Dali.

Sunt extrem de puţini  români care nu au auzit de Gerovital, medicamentul fabricat în România de peste 60 de ani şi folosit în tratamentele  destinate  încetinirii procesului de îmbătrânire, în tratarea reumatismului cronic, sclerodormiei, aterosclerozei şi a depresiei.

Mai puţini ştiu însă că Gerovital  a fost prima marcă  românească de cosmetice înregistrată la Oficiul European de Brevete şi Mărci.

La fel de puţini  sunt şi cei care ştiu care este legătura dintre Gerovital şi numele sonore citate mai înainte.

Ei bine,  legătură este Ana Aslan,  medic, profesor, om de ştiinţă, inventatoare a unor medicamente esenţiale pentru tratamentul îmbătrânirii, cunoscute sub numele de Gerovital şi utilizate în egală măsură  de cei mai selecţi pacienţi din lume, dar şi de oameni obişnuiţi.

         Ana Aslan s-a născut  în data de  1 ianuarie1897  la Brăila,. A fost cel mai mic dintre cei patru copii  ai lui Mărgărit Aslan şi ai Sofiei, o bucovineancă frumoasă.Când s-a născut Ana , tatăl său tocmai împlinise 59 de ani. Urmează cursurile Colegiului Romaşcanu din Brăila.După mortea tatălui său , când Ana avea 13 ani,  familia Aslan  se mută la Bucureşti. În această perioadă visa  să ajungă pilot, impresionată de încercarea lui Aurel Vlaicu de a traversa Carpaţii. Chiar  a zburat  cu un mic aparat  tip Bristol – Coandă.In anul 1915, îsi termină studiile la Şcoala Centrală din Capitală şi  se decide să devină medic şi se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti  în ciuda opoziţiei mamei sale. Dedicată viitoarei meserii, pe durata Primului Război Mondial, activează ca voluntar în spitalele militare din spatele frontului de la Iaşi. Din anul 1919, deşi era încă studentă, lucrează alături de renumitul neurolog Gheorghe Marinescu. În 1922, după absolvirea facultăţii,este numită preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul D. Danielopolu, care o îndrumă şi în  elaborarea  tezei de doctorat. Îşi continuă activitatea didactică şi spitalicească la Spitalul Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultăţii  de Medicină din Bucureşti, la  Clinica Medicală din Timişoara, la Spitalul CFR. Din 1949, devine şeful Secţiei de Fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti.Punctul de plecare în cariera de gerontolg l-a reprezentat experimentarea  procainei  în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză.Iată ce povestea Ana Aslan “Pe 15 aprilie, am cunoscut un tânăr student la medicină, care suferea de artroză acută, în stare de criză de trei săptămâni . Genunchiul lui era imobilizat şi fiecare mişcare îi provoca dureri atroce. Medicaţia care-i fusese administrată nu-i uşurase suferinţa decât pe termen scurt.” A hotărât  să-i administreze o soluţie cu procaină 1% în artera femurală. Tratamentul a reuşit , iar după câteva minute tânărul a ridicat piciorul şi l-a îndoit de mai multe ori. La scurt timp, el a părăsit spitalul. Ana Aslan nota : “Şocul şi interesul erau atât de mari, încât am renunţat la cariera universitară – căreia mă dedicasem trup şi suflet – pentru a mă consacra studiului acestei substanţe.” Avea 52 de ani, vârsta la care multora le este greu să înceapă un nou drum în viaţă.

 Îşi continuă cercetarile într-un azil de bătrâni şi evidenţiază importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. În  22 inuarie 1952, la cererea Anei Aslan,  se înfiinţează Institutul de Geriatrie, primul de acest fel din lume,iar modelul de organizare a fost recomandat ulterior pentru organizarea şi altor institute similare din lume.

Din fericire rezultatele cercetărilor  au fost încurajatoare încă de la început. Iată unul dintre exemple.Un pacient  în vârstă  de 110 ani.După patru ani de tratament, putea să meargă singur, mâinile nu-i mai tremurau,  avea poftă de mâncare, părul alb se repigmenta, iar depresia era înlocuită de o stare psihică bună. După  cercetări efectuate pe 7.600 de pacienţi  s-a ajuns la o compoziţie care exercita în organism o acţiun mai îndelungată şi au denumit-o vitamina H3  pentru a indica acţiunea de tip vitaminic a medicamentului.

 Din 1958  în laboratoarele Institutului de Geriatrie începe prepararea industrială a  vitaminei H3. În 1972 elaborează, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, “ Gerovital H3 “, produs farmaceutic cu acţiune în tratamentul fenomenului de îmbătrânire, precum şi în bolile bătrâneţii, în ateroscleroză, vitiligo, sclerodermie etc. În 1974 devine membru al Academiei Române.În 1976 primeşte Brevetul pentru „Aslavital”, un produs eficace în terapia sistemului nervos şi a aparatului cardiovascular şi introdus în producţie industrială, în 1980.În 1952 , Organizatia Mondială a Sănătăţii i-a oferit Premiul  internaţional şi medalia  “Leon Bernard” pentru contribuţia adusă la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei.

În 1985, Ana Aslan publică lucrarea de sinteză intitulată “Precizări după 31 de ani de folosire” o lucrare de sinteză asupra produslui  Gerovitalul H3 prin care se demonstrează   ac­­ţiunea stimulatoare asupra proceselor de regenerare la ni­­velul ţesutului hepatic, a mucoasei gastrice şi a mă­du­vei osoase. De ase­­menea, sub acţiunea Gerovitalului H3 se produce şi re­­generarea fiziologică şi morfologică a muşchiului stri­at şi a nervilor periferici.De asemenea, rezultatele obţinute prin aplicarea tratatementului  înaintea producerii distrofiei, recomnadă  utilizarea profilactică a medicamentului.

În semn de prețuire a rezultatelor obținute a fost primită în Academia de Științe din New York. A fost Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială, Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative, Membră în Consiliul de Conducere al Asociației Internaționale de Gerontologie.

A fost Președinta Societății Române de Gerontologie.

Ana Aslan a murit la 20 mai 1988 în Bucureşti.Avea 91 de ani.

Recunoaşterea valorii sale în întreaga lume poate fi demonstrată şi prin cele  130.000 de scrisori primite din 123 de ţări  şi care se păstrează în arhiva Insitutului de Geriatrie din Bucureşti.

         Ca recunoaştere  a contribuției la dezvoltarea științei,  câte un Liceu din Cluj-Napoca, Timișoara și Brăila  poartă numele Ana Aslan.   De asemenea, câte o stradă din Brăila, București, Cluj-Napoca, Alba Iulia, poartă numele Ana Aslan.

         În Craiova, în cartierul Bariera Vâlcii,  o stradă poartă numele Ana Aslan. Se poate spune că este o stradă „tânără”. Toate casele sunt noi. Cu siguranță se vor  construi aici și alte case noi.

         La finalul acestui episod vă reamintesc, stimați ascultători, că prima cremă Gerovital  a fost produsă la întreprinderea Farmec din Cluj-Napoca în 1968.

Înainte de 1989,  marca Gerovital H3, cu facsimilul de semnătură „prof. dr. Ana Aslan” aparţinea în totalitate statului român, reprezentat prin Centrala Industrială de Medicamente Cosmetice şi Lacuri. În 1992, succesoarea fostei centrale a cesionat marca Gerovital H3 celor doi producători autohtoni, Farmec şi Miraj, în conformitate cu produsele cu care erau prezenţi pe piaţă la acel moment.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am spus o poveste reală, parcă ruptă din  basmul lui Petre Ispirescu „ Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” .Până şi sfârşitul se aseamănă. Secţia de la Otopeni a  Institutului de Geriatrie nu mai este ce a fost . Zeiţa „ Afacere”  a învins-o pe zeiţa „Ştiinţă”.

Deosebirea  faţă de povestea lui Petre Ispirescu este că legătura cu trecutul  este păstrată cu sfinţenie. Albumele cu fotografiile în care apare  Ana Aslan,  articolele din presa vremii  sunt păstrate cu sfinţenie.

Pentru consolidarea  informațiilor despre Ana Aslan, vă sugerez ca, într-o sâmbătă sau într-o  duminică, să faceți o plimbare pe strada Ana Aslan din Craiova. Strada Ana Aslan face legătura între strada Mălinului și strada Măslinului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.