Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Constantin Belea, fondatorul școlii de automatică din Craiova.

Azi,  la emisiunea Personalități din știință și tehnică, o să vă povestesc despre Constantin Belea, fondatorul școlii  de automatică din Craiova.

Învățământul superior electrotehnic își are una dintre rădăcini în Institutul de Mașini și Aparate Electrice IMAE  înființat la data de 7 iulie 1951. A funcționat până în 1958 când, din motive neștiute de mulți, spuse sau scrise  de câțiva, a fost mutat la București.

Vă reamintesc că oltenii au scris încă din 1848, în Proclamația de la Islaz  că își doresc o Universitate la Craiova, așa cu nu s-au lăsat cu una cu două. Așa se face că în 1966 a fost înființată, aș putea spune că a fost reînființată, Universitatea din Craiova, printre noile facultăți numărându-se și Facultatea de Electrotehnică. La început, adică în 1966, a avut două secții: mașini și aparate electrice, care va deveni secția de Electrotehnică, în 1973, respectiv automatică, transformată, tot din 1973, în secția de Automatizări și calculatoare.

Încă de la început, șeful, aș spune coordonatorul catedrei  care se ocupa de  secția de Automatizări și calculatoare a profesorul universitar, doctor docent, Constantin Belea.

Constantin Belea s-a născut la data de 6 martie 1929 în localitatea Slănic Prohova din județul Prahova.  A urmat Școala Medie Tehnică Metalurgică Plopeni, apoi,  în 1950 a intrat, prin concurs  la Facultatea de Electrotehnică a Institutului Politehnic București. După doi ani de studiu, în 1952, a fost selecţionat şi transferat, printr-o hotărâre a Consiliului de Miniştri, la Academia Militară Tehnică din Bucureşti, Facultatea de Aviaţie. A absolvit facultatea în anul 1954, obţinând Diploma de inginer electrotehnic în specialitatea Instalaţii Electrice Bord-Avion. A urmat aspirantura la Academia Militară Tehnică, finalizată în ianuarie 1957.  Lucrarea de disertaţie a fost elaborată  şi susţinută  în anul 1959 la Academia Militară de Ingineri de Aviaţie Jucovski din Moscova, obținând  Diploma de Candidat în Ştiinţe Tehnice. Lucrarea avea tema „Oscilații neliniare în sistemele de reglare automată” și s-a publicat, la recomandarea Consiliului Ştiinţific al Academiei Jukovsky, sub forma unei monografii de 264 pagini, la  Editura Maşghiz din Moscova. In lucrare a elaborat o metodă exactă de determinare a regimurilor periodice din sistemele automate neliniare, a stabilit dependenţa  amplitudinii şi perioadei autooscilaţiilor de parametrii neliniarităţilor, a stabilit ecuaţiile caracteristice care rezolvă problema stabilităţii regimurilor periodice, a studiat câteva  posibilităţi de înlăturare a regimurilor periodice din funcţiile sistemelor automate neliniare.

A continuat activitatea de doctorand la Academia Militară de Ingineri de Aviaţie Jukovski prin elaborarea tezei de doctorat „Metode noi în teoria sistemelor de reglare automată”, pe care a susținut-o în 1962. A obținut Diploma de Doctor în  Ştiinţe Tehnice, eliberată de Comisia de Atestare din Ministerul Invăţământului Superior şi Mediu Special al URSS, şi recunoscută de Comisia superioară de diplome din Ministerul Invăţământului din România ca diplomă de doctor docent în ştiinţe tehnice.  In această perioadă a perfecţionat metode de calcul pentru sistemele automate, propunând două metode bazate pe serii de puteri rapid convergente, care să înlocuiască seriile trigonometrice şi seria clasică de dezvoltare a funcţiilor exponenţiale la calculul dinamic al sistemelor automate de diferite tipuri. Totodată, s-a ocupat de invarianţa coordonatică şi parametrică a  sistemelor automate, stabilind câteva teoreme importante.

In perioada 1962-martie 1965 a desfăşurat  activitate didactică şi ştiinţifică  la Catedra de Radioelectronică de la Academia Militară Generală, ca lector superior, unde a predat cursurile „Bazele reglării automate”, „Automatică”, „Maşini electrice de calcul”, „Cibernetică”. A coordonat activitatea de cercetare ştiinţifică a catedrei și a fost membru al colegiului de redacţie al Buletinului Academiei Militare Generale.

In perioada aprilie 1965–februarie 1966 a lucrat la Institutul de Proiectări – Automatizări București, IPA, ca proiectant șef la Secţia de Automatizări complexe, pe teme legate de  introducerea tehnicii de calcul în industrie.  

In perioada februarie 1966-septembrie 1966 a  lucrat  la Institutul de Energetică al Academiei României, ca şef al Sectorului de sisteme neliniare, continuându-şi activitatea cu o jumătate de normă, până în anul 1968, când a devenit cercetător onorific al aceluiași institut.

In activitatea ştiinţifică s-a ocupat în mod deosebit de teoria sistemelor neliniare şi metodele numerice de calculul dinamic al sistemelor automate.  În preocupările sale au intrat studiul sistemelor autoacordabile, principiile teoretice și metodele de optimizare a sistemelor automate, studiul şi construcţia unor dispozitive de calcul, studiul sistemelor parametrice, recepţionarea optimă a semnalelor, modelarea numerică a sistemelor neliniare, construcția sistemelor dinamice liniare pe baza teoriei distribuțiilor.

La 1 septembrie 1966 a fost numit profesor suplinitor la Universitatea din Craiova, Facultatea de Electrotehnică, şef al catedrelor de Maşini şi Aparate Electrice (1966-1967), Automatică şi Aparate Electrice (1967-1969) şi Automatizări și calculatoare (1969-1975, 1976-1985).  A fondat Catedra de Automatică în anul 1967. În intervalul aprilie – noiembrie 1968,  respectiv 1969-1974  a îndeplinit şi funcţia de Prorector al Universităţii din Craiova. Din 1968 a fost conducător științific de doctorat în automatică, automatizări si telecomenzi. Sub îndrumarea sa au fost finalizate 10 Teze de doctorat. Dintre Tezele de doctorat menționez doar  lucrarea „Automatizarea complexă  a obiectivelor energetice cu sisteme adaptive”, elaborată de Dan Nicolae, devenit ulterior profesor la Facultatea de Electrotehnică din Craiova și, un timp, decan al acesteia.  Această teză de doctorat, demonstrează implicarea facultății de electrotehnică în rezolvarea problemelor concrete ale industriei din  România. Este necesar să subliniez că această valență este continuată și în prezent.

Constantin Belea, a înfiinţat  Institutul de Proiectări pentru Automatizări – IPA  Craiova şi a iniţiat, în 1980,  Simpozionul Naţional de Teoria Sistemelor care se desfăşoară cu regularitate şi astăzi. A fost Președintele Comisiei de Teoria sistemelor în cadrul Secţiei de Automatică a Consiliului National al Inginerilor şi Tehnicienilor, patronat de Consiliul Naţional pentru Ştiintă şi Tehnologie.

În anul 1983 a obtinut titlul de „Profesor universitar evidenţiat”, distincţie acordată prin Ordinul Ministerului Invăţământului nr. 5121/16.06.1983.

In perioada 1981-1985 a fost titularul cursului „Dirijarea aparatelor de zbor şi navigaţie automată” la Facultatea de Aeronave a Institutului Politehnic Bucuresti.

            A fost distins cu premiul Traian Vuia al Academiei Române. Este autor a numeroase studii, cursuri universitare, monografii şi lucrări de sinteză în limbile romană, rusă şi engleză.  A publicat peste 200 de articole de specialitate în reviste din România și din străinătate printre care

 Automatica şi Electronica;  Studii şi cercetări de energetică şi electrotehnică;  Analele Universităţii din Craiova.

A tradus lucrări de sinteză din limbile rusă şi engleză.

Ca fondator al școlii de automatică din Craiova a inițiat mai multe direcții de cercetare considerate direcții „pionier” printre care  cea legată de sistemele optimale și adaptive.

A scris opt cărți publicate la Editura tehnică, la Editura Academiei  României sau la Editura Didactică și Pedagogică. Într-un cuvânt, edituri de mare prestigiu.

Pentru a  avea o imagine legată de viziunea tehnică și științifică a profesorului Constantin Belea, la începuturile  învățământului electrotehnic din Craiova, menționez  doar  cartea „Programarea la mașinile electronice de calcul” publicată în 1969 la Editura Militară din București.

S-a stins din viaţă, la Craiova, în data de 16  decembrie 1985.

În semn de prețuire pentru valoarea sa științifică și umană, Aula Facultății de Automatică, Electronică și Calculatoare poartă numele „Constantin Belea”.

Așadar, stimați ascultători, v-am povestit despre Constantin Belea, fondatorul școlii de automatică din Craiova.

În povestea mea am folosit multe cuvinte, multe expresii de specialitate, poate noi pentru unii dintre dumneavoastră și, din acest motiv, vă sugerez sa faceți un exercițiu.

Adunați câteva ambalaje din material plastic, PET-uri, pentru care puteți primi garanția de 50 de bani. Mergeți la un centru de colectare automată. În Craiova sunt montate câteva containere în zona magazinelor cu profil alimentar. Urmăriți, cu atenție, tot procesul, de la introducerea PET-ului în spațiul de colectare până la primirea documentului prin care vi se comunică suma pe care puteți să o obțineți  în  schimbul acestor ambalaje.

Este un exemplu concret de sistem automat, destinat preluări ambalajelor din material plastic. Gândiți-vă la complexitatea lui. Gândiți-vă la inginerii și tehnicienii care l-a proiectat, l-au construit, l-au montat. Gândiți-vă și la profesorii  care i-au școlit pe acești  creatori. În timp, printre profesori, a fost și Constantin Belea, profesor doctor docent la Universitatea din Craiova.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Blaise Pascal, precursor al calculatoarelor mecanice și al transportului în comun.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă  spun  povestea  fascinantă a francezului Blaise Pascal, precursor al calculatoarelor mecanice și al transportului în comun.

În zilele noastre, dacă trebuie să adunăm mai multe numere folosim un calculator  de buzunar, un calculator de birou sau telefonul mobil. În zilele noastre, dacă vrem să ne deplasăm într-un oraș folsim  tramvaiul, autobuzul sau metroul. Altfel spus, folsim mijlocele de transport în comun care funcționează după un program fix, cunoscut. Mijloacele de transport în comun se deplasezează pe trasee fixe, opresc în stații special amenajate. Biletul de călătorie are un preț accesibil. Oare cine a construit primul calculator? Cât de complicat era? Cât de ușor putea fi folosit? Oare cine și când   a imaginat sistemul de transport în comun. Ei bine,  răspunsurile la aceste întrebări, desigur particularizate, nunațte,  sunt legate de un singur om, francezul Blaise Pascal.

Blaise Pascal s-a născut în data de 19 iunie 1623 în localitatea  Clermont, din Franța,  care azi se numeşte Clermont-Ferrand. Tatăl său, Etienne Pascal era judecător în Clermont, dar avea şi preocupări în domeniul matematicii. Mama lui Blaise, Antoinette Begon, a murit când acesta avea trei ani.Tatăl său  considera că Blaise trebuie să înveţe mai întâi câteva limbi străine ( latina, greaca) şi abia mai târziu, după vârsta de 15 ani se poate ocupa şi de matematică.  Avea  opt ani când, în 1631, familia Pascal s-a mutat la Paris unde Etienne Pascal, tatăl lui Blaise, avea condiţii mai bune pentru a-şi continua  propriile cercetări în domeniul matematicii. Cu toate sfaturile tatălui său, Blaise era atras de ştiinţă. Avea   unsprezece ani când a  scris un scurt tratat despre vibraţia corpurilor şi  sunetele emise de acestea.  Într-o zi, pe când avea 12 ani i-a pus mai multe întrebări profesorului său de limbi străine despre geometrie, apoi a început să studieze singur şi în câteva săptămâni a învăţat multe proprietăţi ale figurilor geometrice. Mai mult, a reuşit să găsească o demnostraţie ingenioasă,  pentru  a arăta că suma unghiurilor unui triunghi este egală cu 180 de grade, folosind un cerc înscris în triunghi şi  pliind vârfurile triunghiulu astfel încât acestea să se întâlnească în centrul cercului.Tatăl său, impresionat de aptitudinile lui Blaise, i-a adus o copie după lucrarea „Elementele”,  scrisă de părintele geometriei,  Euclid, prin anul  300 î.Hr, și care a influențat  evoluția matematicii din vremea sa.

După ce  Blaise Pascal a împlinit 14 ani , tatăl său l-a luat la întrunirile  organizate  de savantul francez Marin Mersenne. Din aceste întruniri a rezultat, în 1635, cu contribuţia cardinalului Richelieu, Academia Franceză. În 1639, pe când avea 16 ani , a prezentat la aceste întruniri câteva teoreme despre geometria proiectivă, domeniu care  tratează figurile geometrice din punctul de vedere al perspectivei şi  al liniei de orizont. Una dintre comunicările făcute se referă la triunghiul care, acum, îi poartă numele: triunghiul lui Pascal.

Nevoia de învață, spune un proverb!

În 1639 tatăl său a fost numit colector de taxe în Normandia şi familia Pascal se stabileşte la Rouen. Pentru a-l ajuta pe tatăl său  în calculul taxelor a imaginat  un calculator mecanic  numit mai apoi Pascaline. Avea 18 ani, în 1641, când a construit  prima sa  maşină de  calcul mecanică  cu roţi dinţate, care putea efectua  adunări şi scăderi ale numerelor  cu  şase cifre. A experimentat această maşină timp de patru ani, construind  peste 50 de prototipuri până să ajungă la soluţia finală pe care i-a făcut-o cadou cancelarului Pierre Séguier, membru al Academiei Franceze şi protector al acesteia. Unul dintre  prototipuri poate fi văzut  la muzeul Zwinger din Dresda. Deşi se cunoştea şi o altă maşină  asemănătoare, realizată  cu douăzeci de ani mai înainte,  în 1623, totuşi invenţia   l-a făcut cunoscut în lumea ştiinţifică.

Experienţe  cu lichide

Istoria spune că fântânarii din Florenţa au instalat o pompă pentru a scoate apa de la o adâncime de peste 10 m dar nu au reuşit. L-au consultat şi pe cunoscutul fizician Evanghelista Torricelli care, printr-o experienţă cu un tub umplut cu mercur, a pus în evidenţă  existenţa presiunii atmosferice. În 1646, Blaise Pascal, împreună cu tatăl său, a repetat experienţa lui Torricelli la diferite altitudini, cea mai convingătoare fiind  cea  organizată la Puy-de-Dôme. Aici este un vulcan stins cu înalțimea de  1465 m.

Blaise Pascal a observat că presiunea atmosferei scade cu înălţimea şi a dedus că în afara atmosferei Pământului este vid.  Blaise Pascal  s-a gândit că diferenţa de altitudine dintre două puncte poate fi măsurată cu ajutorul barometrului. A observat că lungimea coloanei de mercur este influenţată de umiditatea şi temperatura aerului, iar această observaţie  este   folosită și azi  în previziunile  meteorologice.

După aceste experienţe a redactat un Tratat despre vid  dar care nu a fost tipărit niciodată. În 1653 publică tratatul  „Despre echilibrul lichidelor” în care enunţă principiul transmiterii presiunilor în lichide care  spune că presiunea exercitată din exterior pe o porţiune din suprafaţa unui lichid aflată în repaus, într-un vas închis ermetic, se transmite prin lichid în toate direcţiile şi cu aceeaşi intensitate asupra pereţilor vasului în care se află lichidul. Plecând de la acest principiu  Joseph Bramah a inventat în 1795 presa hidraulică.

Moartea tatălui său, survenită în 1651, i-a schimbat mult modul de viaţă. S-a îndreptat spre filozofie şi  a scris o lucrare filozofică, Gândurile Les pensées, o colecţie de reflecţii asupra suferinţei omului şi încrederii în Dumnezeu. Este cunoscut pariul său : „dacă Dumnezeu există şi  sunt un bun  catolic, câştig viaţa veşnică supunându-mă bisericii; dacă nu, nu am nimic de pierdut“. În acelaşi context  s-a împrietenit cu  Cavalerul de Méré, un savant excentric, pasionat de jocurile de noroc. Aesta, cunoscându-i pasiunea pentru matematică, i-a propus să rezolve o problemă legată de jocurile cu zarurile şi care poate fi formulată astfel: doi jucători de valori egale doresc să întrerupă jocul înainte de a termina partida; dacă se cunoaşte numărul punctelor acumulate şi numărul  turelor pe care vroiau să le joace, se cere să se afle în ce proporţie trebuie să împartă miza jocului. Pascal i-a trimis această problemă  şi lui Pierre de Fermat. Pascal pornește de la ipoteza că toate feţele zarului apar „ la fel de uşor” pentru că  Dumnezeu doreşte aşa. Prin această ipoteză, completată cu corespondenţa purtată cu Pierre de Fermat, Blaise Pascal și-a adus o contribuţie importantă la calculul probabilităţilor.

Blaise Pascal s-a implicat și în rezolvarea problemelor  cetățenilor din Paris.

Istoria spune că în 1661, din inţiativa lui Blaise Pascal s-a organizat la Paris un serviciu  de transport urban cu vehicule  cu tracţiune animală, numite tramcar, care puteau transporta  8 până la 14 persoane.  Serviciul deservea 5 linii de transport, cu itinerarii fixe și orar fix. Prețul  unei călătorii era modic dar depindea de distanța parcursă, divizată în mai multe segmente. Pentru simplificarea plății, călătorul trebuie trebuia să pregătească suma potrivită.

Așadar, se poate spune că Blaise Pascal a fost un precursor al sistemului de transport în comun. Abia în 1775, adică după aproape 100 de ani, un englez ,  a  fost inventat  tramvaiul, vehiculul care circula pe șine.

 În ultimii ani ai vieţii a suferit de o tumoare malignă la stomac şi, la cererea sa , a fost internat la spitalul „Incurabili” din Paris, în compania săracilor..

S-a stins din viaţa în data de 19 august 1662 şi  este înmormântat în cimitirul St. Étienne-du-Mont  din Paris.

Ca recunoaştere a contribuţiilor sale  în hidrostatică şi în domeniul calculatoarelor, unitatea de măsură a presiunii  şi un limbaj de programare, poartă numele său – Pascal.

Așadar, stimați ascultători,  azi v-am povestit despre un om care ar putea fi numit fizician, matematician, inginer, filosof. A fost un om curios care a vrut să rezolve problemele pe care le întâlnea.

La finalul acestui episod vă sugerez să vă întrebați și să căutați răspuns la câteva întrebări:

• Cum funcționează o pompă cu piston?
• Cum funcționează a pompă centrifugă?
• De la ce adâncime poate să aspire apa o pompă centrifugă?
• Până la ce înălțime poate fi  ridicata apa de către o pompă centrifugă?

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Traian Vuia, pionier în aviația mondială

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă reamintesc contribuțiile lui Traian Vuia  în aviația mondială

Pe deasupra Craiovei zboară, din când în când, un avion cu elice  pentru dezinsecția orașului. Zboară la înălțime mică și, uneori, parcă îl ghicești pe pilot.

În partea de sud a Craiovei, zboară un avion cu elice, care tractează un aeroplan. Îl duce la înălțimea potrivită, apoi îl lasă să planeze  singur.

Destul de  des, câte un monoplan cu puțini oameni la bord, zboară la 2-3 km înălțime.

Aproape zilnic vedem elicopterul SMURD brăzdând  cerul Craiovei.

Ei bine, unul dintre conaționalii noștrii a avut  contribuții-pionier în zborul cu avionul și în zborul cu elicopterul. Este vorba despre Traian Vuia.

Traian Vuia s-a născut la data de 17 august 1872 în satul Surducul Mic din județul Timiș. Acum satul Surducul Mic, împreună cu  alte cinci sate formează comuna Traian Vuia, situată la 25 km Nord-este de Lugoj. Părinții săi au fost agricultori.

A urmat  școala primară în câteva localități apropiate, iar Liceul la finalizat  în 1892 la Lugoj. Documentele consemnează că a absolvit fiecare clasă cu calificative  maxime demonstrând, în același timp, aptitudini pentru mecanica aplicată. De aici până la pasiunea pentru construirea unui  avion a fost doar un pas. Jocurile  din copilărie l-au ajutat să fac acest pas. Iată  ce povestea Traian Vuia, peste ani: „La vârsta de zece ani, când frecventam școala elementară din Făget, în anul 1881, învățătorul Malher construise pentru băiatul său un zmeu. Acest zmeu, învelit cu hârtie albastră putea văzut din orice punct al orășelului. Mai târziu , ca elev la liceul din Lugoj, construisem mai multe zmeie și le experimentam pe câmpul  de sub poalele viilor”.

Să nu uităm, stimați ascultători: la liceu elevii își însușesc noțiuni de fizică și de mecanică. Învață despre portanță, adică despre forța care  ridică avionul în aer. Train Vuia a înțeles  lecțiile de fizică.

În 1892 s-a înscris la   Școala politehnică din Budapesta, Facultatea de Mecanică. Participarea la cursuri și laboratoare era obligatorie, iar cheltuielile  erau peste puterile financiare ale lui Traian Vuia. Se înscrie la Facultatea de Drept  pentru că, în această calitate, a putut să lucreze în birourile unor avocați. În 1901 a absolvit Facultatea de Drept și at fi putut să profesez în  acest domeniu dar  Traian Vuia  se gândea mereu la „automobilul cu aripi”.

La data de 27 iunie 1902 pleacă spre Paris, unde ajunge  la data de 1 iulie, ducând cu el modelul  aeroplanului-automobil și speranța că acolo, la Paris, va găsi atmosfera potrivită pentru finalizarea planurilor sale. Mai întâi s-a documentat. A constat că teoria zborului mecanic era  bine conturată. Iată ce spunea Traian Vuia în acea vreme: „Aveam certitudinea zborului cu mijloace mecanice. Și nu puteam să-mi explic de ce mașina  de zburat nu s-a inventat, deoarece toate condițiile tehnice erau date și toate principiile teoretice stabilite”.

În 16 februarie 1903 depune, la Academia de Științe din Paris, „Proiectul de aeroplan-automobil”. Lumea științifică nu putea depăși barierele cunoștințelor anterioare și  barierele  experiențelor contemporane. Nu a avut succes dar a înțeles că aeroplanul avea nevoie un motor care să antreneze elicea. Motorul încă nu exista.

În 15 mai 1903 depune la Oficiul de Brevete din Paris Cererea  pentru invenția sa „Aeroplan-Automobil”.  În 17 august 1903 obține Brevetul de invenție  nr.332.106. Soluția  brevetată prevedea trenul de aterizare și  triciclul  pe care se deplasa  aeroplanul.

Existența Brevetului i-a convins pe compatrioți, în special pe lugojeni  să strângă banii necesari așa că Aurel Vlaicu începe construirea aeroplanului  în toamna anului 1903. Termină partea mecanică în februarie 1905. Între timp, în toamna anului 1904 începe să construiască motorul pe care îl va finaliza  abia în decembrie 1905.

Traian Vuia  a realizat un aeroplan la care a adus câteva noutăți esențiale: trenul de aterizare, folosirea unei singure elice , adică a construit un monoplan, elicea este plasată în fața aripilor, iar  cârmele de profunzime și de direcție sunt montate în partea din spate a aeroplanului.

În decembrie 1905 aeroplanul era pregătit. Prima probă s-a făcut  spre  sfârșitul lunii decembrie pe un drum comunal  care lega  localitatea Montesson cu râul Sena Un drum necirculat pentru ca manevrele să poată fi făcute în liniște. La prima probă a participat numai Traian Vuia asistat de mecanicul său. Aeroplanul s-a deplasat pe drum, prin tracțiunea elicei, atingând viteza de 40 km/oră. Era o premieră. Vremea a fost rece, Traian Vuia contractează o răceală care îl va ține departe de aeroplanul-automobil până în februarie 1906.

În 5 februarie 1906, deși condițiile meteorologice erau nefavorabile, în prezența mai multor personalități franceze, cu preocupări în domeniul aeronautic,  precum și a jurnaliștilor, Traian Vuia a mai făcut o probă de reluare pe drumul comunal de la Montesson pentru a demonstra că avionul automobil se  deplasează tras de elicea avionului. Oamenii nu mai văzuseră încă așa ceva.

 În 6 martie s-a făcut o probă de accelerare a aeroplanului-automobil. A parcurs 400 de metri în 30 secunde.

Am insistat asupra acestor detalii, stimați ascultători, pentru că în aplicarea tuturor invențiilor pionier, adică a acelor soluții tehnice nemaiîntâlnite până atunci se procedează la fel: soluția este testată, este încercată pas cu pas, bucată cu bucată.

Așa s-a pregătit și evenimentul epocal din 18 martie 1906.

Train Vuia a rulat de mai multe ori pe drumul comunl de la Montesson.

A observat că arcurile pe care sunt montate roțile se destind. A observat că  denivelările drumului nu mai sunt resimțite de aeroplanul-automobil. Erau semne că  acesta se ridică de la sol.  A mai făcut o încercare. A rulat aproape 50 m, s-a desprins de la sol, s-a ridicat la înălțimea de 1 m, a zburat cca 12 m, apoi s-a așezat ușor pe pământ. Au fost de față mecanicul și doi prieteni. N-a fost și  presa, sau o persoană oficială, așa că evenimentul a trecut neobservat și …uitat.

Într-o discuție cu inginerul  George Lipovan, care a scris despre contribuțiile lui Traian Vuia în  aeronautică, acesta  a spus: „Ce importanță are cine a făcut  un lucru? Important este că el există. Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om”. Cu altă ocazie a mai spus: Eu nu lucrez pentru gloria mea personală ci lucrez pentru gloria geniului uman”.

A reluat încercările. Cele  din 7 și 14 octombrie 1906 le-a făcut pe câmpul de la  Issy-les-Moulineaux, omologat de  Aero-Clubul Franței. Aceste reușite sunt consemnate în istoria zborului cu un aparat mai greu decât aerul.

Traian Vuia s-a ocupat și de zborul cu ceea ce  numim azi elicopter. Prin articolele pe care le-a publicat și prin  conferințele pe care le-a susținut i-a convins pe contemporanii săi că aripa rotativă, adică elicea elicopterului,  poate să îndeplinească atât rol de sustentator cât și rol de propulsor.

În toamna anului 1946 Traian Vuia s-a  îmbolnăvit.  Multiplele șicanări l-au obosit. Singura dorință pe care o mai avea era aceea de reveni în țară. A revenit dar a rezistat doar până la 2 septembrie 1950 când s-a stins din viață.

Un liceu din Craiova poartă numele Traian Vuia.

Pentru consolidarea informațiilor despre Traian  Vuia, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să  vizitați Aeroclubul din Craiova, situat pe drumul spre Podari, pe partea dreaptă.

Apoi puteți să vă continuați excursia spre Liceul Traian Vuia. Intrați pe strada General Dragalina și mergeți până la intersecția cu strada Rovinari.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Stimați profesori, dragi elevi,

            Suntem generația 1965, o generație  frumoasă și optimistă cu visuri și aspirații specifice vârstei, împlinite sau neîmplinite, explicate sau neexplicate, dar mândri că am fost și noi  elevii acestui liceu de ELITĂ, o emblemă a învățământului românesc din totdeauna.

            Vă meritați locul în ierarhia națională prin voi înșivă și profesorii voștri. Ați  obținut, de-a lungul anilor,  sute de diplome și medalii la concursuri și olimpiade. Pentru voi s-a înălțat drapelul și s-a cântat Imnul României.

            Generația noastră este mândră de voi. Vă admirăm și vă prețuim pentru munca voastră comună, performanțele voastre, pentru dorințele voastre de a fi cei mai buni, pentru prestigiul liceului nostru. Felicitări! Și noi am fost, cândva, în urmă cu 60 de ani, ca voi.

            1.Am intrat  copii, ne-am dezvoltat ca puberi și am terminat ca adolescenți, având ca modele de viață profesorii noștri.

            Ei ne-au marcat viața;

• prin personalitatea lor;
• prin pregătirea lor;
• prin devotamentul lor pentru profesia de dascăl;
• prin dragostea lor pentru noi, elevii;
• prin empatia lor pentru problemele noastre materiale și sufletești.

Au fost pentru noi și părinți și prieteni:

• ei ne-au ajutat să descoperim partea frumoasă a lucrurilor și a vieții;
• ne-au modelat sufletele;
• ne-au dezvoltat gândirea;
• ne-au format comportamente  adaptive la orice situație și de integrare în orice grup;
• ne-au învățat cum să reușim în viață, cum să evităm eșecurile.

Au făcut-o din pasiune și dintr-o imensă afecțiune fața de noi, elevii.

Nici după 60 de ani, adică o jumătate de secol plus un deceniu,   nu putem uita lecțiile viață pe care ni le-au dat:

• doamna profesor Panal, la Psihologie;
• doamna profesor Dușcă, la Filozofie;
• doamna profesor Savin, la Chimie;
• doamna profesor Târnăveanu, la Anatomie;
• doamna profesor Trandafir, la Latină;
• domnul  profesor Trandafir, la Limba română;
• domnișoara profesor Vlăduț, la Fizică, foarte tânără absolventă la vremea aceea.

Fiecare, în parte, ne-au influențat într-un anumit fel personalitatea noastră dar și alegerea profesiei noastre.

            2. „Cu lecțiile  învățate” despre viață, despre muncă, despre nivelul de aspirație, despre motivația muncii, despre dorințe și realizări, toate dezvoltate și aprofundate de profesorii noștri, am absolvit acest emblematic și frumos liceu.

            Ne-am îndreptat, apoi, spre alte școli:institute de învățământ, universități, școli postuniversitare.

            Peste 150 din generația nostră am devenit profesori în școli generale, licee, universități ca Timișoara, Craiova și București, ingineri, economiști, medici, avocați, psihologi, traducători în diferite limbi străine.

            3.Acum, după 60 de ani de la absolvirea Liceului,  vă spunem:

– Viața nu este un drum simplu, lin fără probleme, fără obstacole;

– Nu puteți fi împăcați mereu cu voi înșivă;

– În fiecare zi veți primi o lecție despre urât, despre  frumos, despre ură, despre iubire, despre indiferență, despre prietenie;

– Nu vă întoarceți privirea;

– Nu vă astupați urechile;

– Învățați din orice. Chiar și lecțiile aparent inutile vă vor fi d folos mai tîrziu;

– Cunoașteți-vă  valoarea și credeți în ea;

– Fixați-vă un ideal de viață și luptați pentru el. Este primul pas spre succes și liniște sufletească;

– Faceți din muncă un crez, iar profesia aleasă să o priviți ca pe o lege sacră;

– Iubiți-vă meseria și faceți din ea bucuria  de fiecare zi;

– Creați în școală, ca și în familie, un climat afectiv de înțelegere, de simpatie, de prețuire, de respect reciproc.

            Sentimentele astea vă vor da aripi pentru  vă ridica deasupra greutăților vieții.

            Deciziile de a lege în viață un drum cu bucurii și împliniri, sau un drum plin de decepții vă aparțin. Sunteți singurii care vă puteți ajuta.

Vă puteți ajuta prin gândirea voastră, prin dorința voastră de schimbare și adaptare, prin asumarea riscurilor. Vă puteți ajuta numai prin voi înșivă.

Nu lăsați scuzele să vă doboare și să vă frângă aripile. Numai așa veți reuși să rămâneți „în picioare”, la verticala vieții.

Noi vă dorim succes!

Noi vă dorim să aveți parte de tot ce este mai frumos în viață!

Nu uitați: „Nu învățăm pentru școală ci pentru viață” (Seneca).

Promoția 1965 a Școlii Medii nr. 3 din Craiova.

21.05.2025

Notă: Acest mesaj a fost citit în Sala  de festivități  a Școlii, în prezența participanților la Festivitatea de sărbătorire a Zilei Liceului  2025 și 192 de activitate.

Precizare: Mesajul a fost conceput de către colegele noastre Bîrtescu Floarea și Tupangiu Aneta

Personalități din știință și tehnică

Emanoil Bacaloglu-organizator al cercetării ştiinţifice din România.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să discutăm despre începuturile organizării cercetării științifice în țara noastră, să vă povestesc despre Emanoil Bacaloglu.

Îmi amintesc uneori de profesorii din liceu. Îmi aduc aminte de mulţi dintre ei, în funcţie de context. Îmi aduc aminte de profesoara de fizică, Vlăduţ  Maria. Mică de statură. Tânără, dar aprigă. Îmi aduc  aminte de multe dintre exemplele  pe care ni le dădea pentru a înţelege mai bine  lecţiile de fizică. Spre exemplu influenţa vitezei de curgere  asupra temperaturii  aerului. Au trecut de atunci  aproape  cincizeci de ani, adică o jumătate de secol, dar ţin minte şi acum aceste exemple. Epopeea  fizicii în ţara noastră este legată de profesorul Alexe Marin, născut la Craiova  şi de Emanoil Bacaloglu, autor al primelor lucrări ştiinţifice  româneşti de fizică, matematică şi chimie, organizator  al cercetării ştiinţifice din România.

Emanoil Bacaloglu s-a  născut la data de  29 aprilie  1830  în  Bucureşti. Avea o miopie accentuată la care se adăuga o rezistenţă scăzută la maladiile care, în vremea aceea, se ţineau lanţ. Părinţii se întrebau dacă va supravieţui.A  fost elev la Colegiul  Sf. Sava, atât în cursul elementar  cât şi în cursul mediu.Unii dintre cei mai cunoscuţi mentori ai săi au fost Petrache Poenaru şi Alexe Marin  care a publicat în 1842 , la Bucureşti, celebra lucrare “ Moş Pătru  sau învăţătorul  de sat”. Spun celebră pentru că ea este cunoscută de  mulţi dintre noi  din povestirile profesorilor noştrii de fizică. Şi-a făcut o cultură ştiinţifică foarte solidă ca autodidact. De multe ori a asistat şi la experineţele de chimie făcute de profesorul său Alexe Marin, născut la Craiova. Ca elev de liceu a dat lecţii de matematică în particular unor copii  din familii mai bogate, iar banii câştigaţi i-a strâns pentru a-şi  putea plăti, mai târziu, studiile în străinătate.

              În 1856  s-a înscris la Universitatea din Leipzig unde a studiat în special matematica, fizica, chimia. După un an a plecat la Paris, la Universitatea Sorbona. A trebuit să susţină, mai întâi, bacalaureatul  de tip francez, apoi a fost admis la Facultatea de ştiinţe. Se face repede cunoscut în lumea matematicienilor prin trei  lucrări publicate în 1857. Într-una dintre ele   „Despre curbura suprafeţelor” , publicată la Berlin,  a abordat o  temă de actualitate la vremea respectivă  şi a propus  o formulă originală, utilizată în studiul fenomenelor capilare. Matematicianul Alessandro Terracini  a numit-o „curbura lui Bacaloglu”, deoarece era prima  expresie a curburii care  nu se mai anula  pentru suprafeţele desfăşurabile. Mai mult, este prima sintagmă  cu numele unui român care s-a impus în terminologia ştiinţifică internaţională. În 1858 obţine  diploma de licenţă în fizică la Paris. Se reîntoarce la Leipzig pentru a se specializa în  chimie aplicată, geomagnetism, cristalografie.

 In 1861 vine la Bucureşti, fiind numit profesor de chimie la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, organizată de medicul Carol Davila. În anul 1862 ţine primul curs de matematică superioară din Principate, fiind puţin timp după aceea, în 1864, cel dintâi profesor de fizică al Universităţii din Bucureşti, funcţie pe care o deţine pînă în 1891. Organizează aici „Cabinetul de fizică”, adică laboratorul de fizică al Universităţii, cel mai bine înzestrat din acea vreme. A publicat primele lucrări româneşti de matematică, fizică şi chimie punând bazele terminologiei noastre în aceste domenii şi a avut contribuţii originale în geometrie şi optică.

              Din anul 1863 până în 1883 , Emanoil Bacaloglu a predat cursuri de fizică, fizică industrială, chimie la Şcoala de Drumuri şi Poduri din Bucureşti. În 1883  demisionează şi rămâne numai la Universitatea din Bucureşti.

              A făcut cercetări şi în domeniul instalaţiilor de iluminat. A studiat diferite tipuri de  generatoare electrice şi corpuri de iluminat. S-a documentat pe această temă şi a vizitat,  în 1882 şi 1883, expoziţiile organizate la München. Concluziile le-a inclus într-un raport prezentat  guvernului. Vă reamintesc că  deşi cercetările în acest domeniu au început în 1841, abia în 1879  Thomas Alva Edison a prezentat o lampă  cu filament din celuloză carbonizată, iar în 1880 pachebotul Columbia  a fost echipat cu becuri electrice cu incandescenţă. Vă reamintesc că în 1882 a fost introdus iluminatul electric în Bucureşti  pentru Palatul Cotroceni, exteriorul Teatrului Naţional şi Grădina Cişmigiu. Aşadar, Emanoil Bacaloglu  era puternic ancorat în realitate.

              A inventat  două tipuri de comutatoare şi un dispozitiv pentru variaţia rezistenţei electrice, fabricat apoi în serie la Viena. Avea nevoie de aceste dispozitive în laboratorul său de fizică.

 În 1879, 29 iunie,   a devenit  membru  al Academiei Române.

A rămas în amintirea multora dintre  marii oameni de ştiinţă din ţara noastră sau din străinătate. Spre exemplu, Dragomir Hurmuzescu, al cărui nume este legat de începutul radiofoniei în România cu bine cunoscuta frază   „Alo, Alo, aici Radio Bucureşti “  şi-l aminteşte ca „..un bărbat mic de statură, întotdeauna îngrijit îmbrăcat, care vorbea clar şi metodic, într-o limbă românească care se ferea de neologisme improprii graiului nostru. Se impunea studenţilor prin vastitatea cunoştinţelor sale, dar şi prin blândeţea sa, gata mereu să vină în ajutorul celor care se aflau în nevoie. Ajunseseră studenţii să-i imite şi vorba şi portul”. Dimitrie Sturza, multă vreme secretar general al Academiei Române, spunea :„Bacaloglu a fost exclusiv omul ştiinţei şi al şcoalei”. Fizicianul Constantin Bedreag, îl caracteriza ca  „Fizician prin carieră, matematician prin vocaţie”.

 A fost primul om de ştiinţă român din secolul  XIX specialist în trei discipline: matematica, chimie şi fizică. Un savant cu cunoştinţe enciclopedice. Această pregătire i-a  permis să  formuleze şase principii privind universalitatea cauzelor: universalitatea materiei şi a energiei; conservarea materiei şi a energiei; universalitatea mişcării;  corelaţia forţelor; transformarea şi echivalenţa forţelor.

Emanoil Bacaloglu a îmbinat mereu activitatea ştiinţifică   cu activitatea  socială şi culturală. Se menţionează, mai întâi, că, în 1848, la vârsta de 18 ani, a luat parte la mişcarea revoluţionară din Ţara Românească.   Este membru fondator al Ateneului Român (1866), instituţie culturală de mare prestigiu. Încă din 1862 înfiinţează o societate ştiinţifică, care însă, datorită condiţiilor din acele timpuri, nu a avut decât o scurtă existenţă. Când, în 1890, iniţiativa a fost reluată, Bacaloglu a devenit primul preşedinte al „Societăţii de Ştiinţe Fizice”. Din aceste motive Emanoil Bacaloglu  este considerat primul organizator al învăţământului de fizică din ţara noastră. A desfăşurat o activitate rodnică de răspândire a cunoştinţelor  ştiinţifice prin broşuri de popularizare şi prin conferinţe. Învăţase metoda de la magistrul său, Alexe Marin.

În 30 august 1891 se întorcea cu trenul de la Frankfurt pe Main unde vizitase Expoziţia de electricitate. Nu a mai apucat să ajungă la Bucureşti. A murit în tren.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am prezentat, pe scurt activitatea profesională a „unui om al științei și al școalei”, omul care a deschis drumul cercetărilor în științele fizice.

La finalul acestui episod va îndemn ca într-o zi de lucru să vizitați un laborator de fizică dintr-o școală din Craiova. Discutați cu Directorul școlii și cu profesorii de fizică, apoi mergeți cu ei într-un laborator de fizică. Asistați, alături de elevi, la o experiență și o discuție despre fizică.

Vă îmboldesc, prin vorbele mele, ca într-o zi de lucu, să vizitați un laborator de fizică sau de chimie din Universitatea din Craiova. Discutați cu Decanul Facultățiide Științe, cu profesorii de fizică sau de chimie, apoi mergeți cu ei într-un laborator de fizică sau de chimie. Asisați, alături de  studenți, la o expriență și o discuție despre fizică sau despre chimie.

Vă îmbii, prin vorbele mele, ca într-o zi de lucru să discutații cu profesori de matematică de la Universitatea din Craiova. Ve-ți afla că științele matematice din urbea noastră, prin rezultatele obținute, plasează școla din Craiova printre primele 500  din lume.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Charles Laugier ,născut la Cernele, organizatorul sistemului sanitar din Oltenia.

Azi,  la emisiunea Personalități din știință și tehnică, o să vă povestesc despre craioveanul   Charles Laugier, născut la Cernele, organizatorul sistemului sanitar din Oltenia.

            În Craiova funcționează, în prezent 25 de Licee sau Colegii. Unele dintre ele nu au un patronim. Marea majoritate au un patronim: Carol I, Elena Cuza, Frații Buzești,  Odobleja, Velovan etc. Nume românești pe care le știm din lecțiile de istorie. Unul dintre licee  portă un nume cu rezonanță franceză: Charles Laugier.

            Charles Laugier s-a născut la data de 21 ianuarie 1875 lângă Craiova, în comuna Cernele,  situată în partea vestică a orașului, la confluența râului Amaradia cu Jiul.

            Părinții săi erau originari din Franța dar, așa cum  s-a întâmplat cu mulți francezi  tineri, prin anii 1850, au preferat să emigreze în țări mai liniștite în care puteau să-și practice meseria.  Atunci, prin anii 1850,  România „era considerată America  Europei”. Așa s-a întâmplat și cu Victor Laugier, inginer  constructor și antreprenor.

            Victor Laugier, tatăl lui Charles,  s-a născut în anul 1844, în Marsilia,  ca și Blanche Laugier, mama lui Charles, născută Vivet, în anul 1857. Soții Victor și Blanche au avut doi copii Jules, devenit arhitect, și Charles, devenit medic.

            Având în vedere  originea sa, amândoi părinții fiind  francezi, primii ani de școală i-a făcut la Institutul de băieți  Gustav Arnold, între 1882 și 1885. Această școală privată a fost înființată în Craiova în anul 1855, de către Gustav Arnold, condusă apoi de fiul său, Gustav care era și profesor de germană. 

            Între anii 1885 și 1887  a urmat  școala secundară  la Liceul nr.7  apoi, când avea 12 ani, s-a mutat  la Liceul  Carol I pe care l-a absolvit în  1892, când avea  17 ani. A fost coleg cu Gheorghe Țițeica , Victor Papilian și Constantin D. Fortunescu.

            In 1892 s-a la Facultatea de Medicină din București, pe care a absolvit-o după șase ani, în 1898, cu teza „ Rezultate obținute în buza de epure simplă congenitală  la Spitalul de copii din București”, elaborată sub îndrumarea profesorului Râmniceanu pe baza studiilor făcute la Clinica Chirurgicală de copii. Profesorii săi i-au apreciat  priceperea și capacitatea de dăruire profesională, meticulozitatea cu care  îi examina și îi urmărea pe copii pe care îi îngrijea, fiind convinși de pregătirea lui  ca specialist în pediatrie, psihiatrie și igienă.

La un an după terminarea facultății, în 1899, se căsătorește cu Gabrielle Murgășeanu,  fiica unui  boier cu moșii în zona localității Murgași.

Laugier a obținut titlul de doctor în 1898 dar putea fi  considerat  specialist în pediatri și psihiatrie   deoarece, ca student,  timp de patru ani , a fost extern și intern la Spitalul de copii din București, apoi intern la spitalul Mărcuța, timp de un an și jumătate.

La începutul anului 1900 este numit medic al Plasei Oltețul de Sus, adică zona Balșului din zilele noastre. Spre sfârșitul anului, în octombrie 1900, este transferat în Plasa Ocolu, de care aparținea și comuna și comuna sa natală, Cernele. Lucrează aici până în 15 ianuarie 1903, când este numit  medic primar al județului Gorj.

Aici, în Gorj, se ocupă  de educația sanitară a tinerelor mame  scriind  o carte, o broșură. Pe coperta acesteia scrie  „Cum trebue să creștem să îngrijim și să ferim copiii de boală „ de Doctorul Ch.Laugier” Medic-primar al județului Gorjiu, Fost intern al spitalului de copii din Bucuresci. Tg. Jiu. Tipografia N.D.Miloșescu Furnisorul  Curții Legale 1904.

În octombrie 1908 vine la Craiova unde va ocupa postul de Inspector și Director  al Regiunii I-a Sanitare Oltenia. Mai întâi s-a informat asupra practicii medicale din Oltenia pentru a putea preveni și combate  cauzele care produc îmbolnăvirile. Va rămâne pe acest post toată viață, adică până în anul 1930 când se stinge din viață în deplină putere creatoare.

Om cu viziune, își dă seama că pentru pregătirea cadrelor sanitare este nevoie  școală. Înființează Școala de Oficianți  Sanitari din Craiova, iar absolvenții acestei școli au lucrat din Banat până în Cadrilater. Așa se explică numele pe care îl poartă Liceul din strada Brestei,  Liceul Charles Laugier, instituție cu poveste lungă.

Unul dintre primele sale obiective a fost combaterea tuberculozei. În acest scop a inițiat vacccinarea copiilor nou născuți și a construit  secția de tuberculoză, condusă multă vreme de doctorul A. Metzulescu.

În timpul Primului Război Mondial se angajează în Armată, ca șef de Ambulanță, ocupându-se de combaterea tifosului exantematic care decima armata română.

A publicat mai multe cărți, unele fiind retipărite. Este important să menționez cî în Biblioteca Universității din Craiova se găsesc, și pot fi consultate, 13cărți, printre care :  Igiena Craiovei. Evoluția tuberculozei,  Pelagra în Oltenia, Călăuza Sanitarului, Holera în Dolj în 1911.

În cartea  „Sănătatea în Dolj. Monografie sanitară”, publicată în 1910 la Editura „ Institutul Grafic Samitca” se ocupă, în cele 600 de pagini, de educația sanitară a locuitorilor județului. Descrie admnistrația sanitară a județului   dar și îmbrăcămintea săteanului, alimentația, munca la câmp și obiceiurile legate de igienă și medicina empirică.  Prin această activitate Charles Laugier   a încercat să  ridice nivelul de viață al țăranului  din Oltenia.

             Cartea „Contribuțiuni la etnografia medicală a Olteniei”, publicată în 1925 la Editura Scrisul Românesc din Craiova, a  fost premiată de Academia Română cu Premiul Demostene Constantinide în valoare de 4000 de lei, sumă pe care Charles Laugier a restituit-o Acadmiei.  Cartea este o sinteza privind mentalitatea  oltenilor asupra  vieții și asupra lumii, mitologia locală legată de prevenirea și tratamentul unor suferințe. Charles Laugier a cules și a publicat în această carte  67 de descântece folosite în satele oltenești.

Cartea „Conceptul geo-social-cultural în medicină”,  reprezintă modelul după care Charles Laugier și-a construit concepția medicală,  aceea de socio-culturalism, elaborând un plan de culturalizare a populației din Oltenia, un plan de popularizare a științei, de pregătire sanitară a elevilor de liceu.

            O componetă imporatntă  a activității doctorului Charles Laugier a fost  „Organizarea asisteneți medico-sanitare publice în Oltenia”. Iată ce scrie medicul Cristian Olaru în Teza sa de doctorat „Viața și activitatea doctorului Charles Hippolyte Laugier 1875-1930”, elaborată în 1998 sub coordonarea profesorului Șcheau Mihail:„  La Craiova, politicienii i-au dat mână liberă” lui Charles Laugier; nu s-au amestecat în treburile sanitare și nici nu l-au antrenta în vreun partid politic, încât a fost total independent. Acestea i-au permis  să se realizeze  „ ca cel mai mare animator cultural  și cel mai mare realizator în domeniul sanitar nu numai în orașul său  ci în toată Oltenia. Prin cadrele bine pregătite, care știau ce să facă, a înlocuit și vechii servitori și oameni de curte ai marilor proprietari”.

            Cred că este locul  să spun că profesorul Mihail Șcheau a fost artizanul  Muzeului Istoria Medicinei care a funcționat mulți ani pe strada Unirii din Craiova. Clădirea a fost retrocedată și fondul documentar s-a risipit. Printre cărțile din Arhiva Muzeului menționez cartea „Din amintirile mele.Oameni, locuri și fapte” scrisă în 1956 de Nicolae Popescu, colaborator și prieten cu Charles Laugier, care conține multe informații despre personalitatea evocată în acest episod.

            În titlul acestui episod am menționat că Charles Laugier a fondat și a reorganizat instituții sanitare din Oltenia pentru că  construit și renovat dispensarele rurale și urbane. Iată

Câteva exemple: construirea Spitalului din Dăbuleni, construirea de noi anexe la Spitalul Filantropia din Craiova. Istoria consemnează că doctorul Charles Laugier  a conceput planurile pentru Sanatoriul de la Leamna și că s-a ocupat de construirea acestuia, de punerea pietrei de temelie, în 1921, până la inaugurarea acestuia, în 1927.

Se poate menționa și spitalul din  Târgu Cărbunești, pe care l-a amenajat  ca  spital de tuberculoză.

            S-a stins din viață la data 16 august 1930. Avea 55 de ani. Este înmormântat în Cimitirul Catolic din Craiova

            „A fost un  model al medicului  hărăzit  cu aură de sfințenie”.

            La  finalul acestui episod, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să plecați din fața Liceului Charles Laugier, strada Brestei nr.129. Mergeți până la intersecția cu strada Râului, virați la stânga și mergeți până la intersecția cu strada Bucovăț unde virați a dreapta. După câteva sute de metri ajungeți la poarta cimitirului catolic. Monumentul  familiei Luagier este în față- stânga, la cca. 50 m.

            Un monument de o simplitate pilduitoare.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehncă.

Dan Dascălu și cercetările din domeniul microtehnologiilor din România

Azi,  la emisiunea Personalități din știință și tehnică, o să vă povestesc despre craioveanul  Dan Dascălu și cercetările din domeniul microtehnologiilor din România

.           Cuvintele intră și ies din limbajul oamenilor. Cuvintele de specialitate intră și ies din dicționare în funcție de evoluția științei și tehnicii. La această emisiune vorbim despre personalități din știință și tehnică. Vrând-nevrând, vorbim despre știință și tehnică.

Unele cuvinte dispar pur și simplu. Unele cuvinte nu mai sunt folosite de oameni pentru că nu mai au legătură cu obiectele pe care le desemnau. Desigur, vorbim de cuvinte  folosite în știință și tehnică.

            Puțini dintre noi își mai amintesc de tuburile electronice, numite uneori lămpi, folosite în construirea aparatelor de radio și a televizoarelor.

            Unii dintre noi își mai amintesc de tranzistoare, dispozitivele  semiconductoare folosite pentru construirea aparatelor de radio și a televizoarelor.

            Atât tubul electronic cât și tranzistorul  au, din punct de vedere tehnic, același rol, îndeplinesc aceeași funcție: amplifică semnalul  electric transmis prin cablu sau prin unde electromagnetice.

            Cineva ar putea spune:

-Și totuși, acum avem în casele noastre cel puțin un televizor, un radio, un casetofon, un calculator. Cum este amplificat semnalul electric în aceste echipamente?

Principiul de amplificare a rămas același  dar  evoluția tehnologiei  a permis reducerea dimensiunii elementelor componente. La început a fost tubul electronic. În 1948 a fost inventat tranzistorul care a înlocuit tubul electronic, deși este de câteva zeci de ori mai mic. Deși tranzistorul a fost o invenție pionier, comunitatea științifică nu a reacționat. Nu a reacționat pentru că nu se întrevedea o aplicație. Nu a reacționat pentru că mentalitatea specialiștilor din 1948 era alta. Au mai trecut patru ani până când  dispozitivul semiconductor, numit tranzistor,  a fost folosit pentru prima dată, într-o aplicație cu impact social. A fost folosit la realizarea unui aparat auditiv. Avea toate atributele necesare: dimensiuni mici, consum de energie redus.

Așadar, stimați ascultători, se poate spune că  tehnologia a evoluat, istoric vorbind, pentru a răspunde unor necesități sociale.

 În 1960 a fost realizat primul circuit integrat,  sau CIP, care, deși  conține câteva zeci de tranzistoare, are dimensiunea unui  tranzistor clasic .Apoi, miniaturizarea a continuat.

Această evoluție pentru reducerea dimensiunilor componentelor electronoice este rezultatul  cercetărilor  făcute de specialiști.

Unul dintre cercetătorii  din acest domeniu a fost și craioveanul Dan Dascălu.

Dan Dascălu s-a născut la data de 5 aprilie 1942 în Craiova. Studiile primare le-a făcut la Școala Generală nr. 50 din București.

A urmat Liceul Sf. Sava din București pe care l-a absolvit în 1960. În același an  a fost admis la Institutul Politehnic din București,  Facultatea de electronică și telecomunicații, care fusese înființată cu doar șapte ani înainte, în 1953. A obținut titlul de inginer în 1965. A  urmat o specializare  în Anglia, la Universitatea din Birmingham, după care, în 1971, a obținut titlul  de doctor inginer. În 1976 a ocupat, prin concurs, postul de conferențiar universitar, iar în 1990 a devenit profesor. În 2012 a fost pensionat dar și-a continuat activitatea de cercetare.

După doi ani, în 1973, a înființat Laboratorul de cercetare pentru „Dispozitive semiconductoare de microunde”. Cercetările au avut un pronunțat caracter aplicativ, fiind realizate în colaborare cu unitățile de producție din acea perioadă: Institutul de Cercetări pentru Componente Electronice ICCE și  Întreprinderea  de Piese Radio  și Semiconductori IPRS Băneasa, înființată în 1962. Componentele electronice realizate la IPRS Băneasa era exportate în țările  care, atunci, făceau parte din Consiliul de Ajutor Economic Reciproc CAER, creat în 1949. Întreprinderea Electromagnetica București, înființată în 1930, a fost implicată în realizarea primelor radiorelee digitale  de microunde construite în România.

Pentru activitatea desfășurată și rezultatele obținute, a fost ales ca Membru Corespondent al Academiei Române, iar în 1993 a fost titularizat.

Din această poziție, în 1993 a fondat Institutul de Microtehnologie,  devenit mai târziu  Institutul Național de  Cercetare-Dezvoltare pentru Microtehnologie IMT București, primul institut dedicat microtehnologiilor din estul Europei. Decizia de înființare a acestui Institut  s-a dovedit una de perspectivă având în vedere că, în prezent, domeniul  este considerat cheia competitivității industriale.

Pentru  rezultatele oținute a primit, în 1974, Premiul Traian Vuia al Academiei Române, iar în 2000  Ordinul  „Serviciul  Credincios” , cu grad de Ofițer.

S-a stins din viață la data de 10 februarie 2021. Avea 79 de ani.

            De regulă, la finalul fiecărui episod, vă recomand să descoperiți locuri legate de personalitatea evocată. Azi voi face o recomandare și un apel către dumneavoastră.

            Vă recomand ca într-o zi de lucru, de luni până vineri, să mergeți la Muzeul Politehnicii din București, strada Polizu, mai bine spus strada Gheorghe Polizu nr.1. Muzeul funcționează într-unul dintre pavilioanele fostei Școli Naționale de Poduri și Șosele, transformată în 1920 în Școala Politehnică din București. Una dintre săli este dedicată aparatelor de radio și telecomunicațiilor. Găsiți aici un telefon pentru  mediu exploziv conceput de cel care vă vorbește în anii 1973-1975 și fabricat la Electromagnetica București până prin anul 2000. Acest telefon cântărește  două kilograme și a înlocuit, la vremea lui, adică în 1975, un telefon care cântărea 20 de kilograme.

            La final vă invit să ne gândim împreună cum am putea  aduna, la Craiova, exponate pentru  un Muzeu al Științei și Tehnicii. Să începem cu aparate de radio!

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din ștință și tehnică

Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” aș vrea să vă captez atenția cu povestea lui Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului.

Cu ceva timp în urmă am fost plecat din ţară. Această deplasare era programtă de aprope o jumătate de an. Deşi   s-au adunat o mulţime de activităţi cu termene scadente în săptămâna trecută sau  în această săptămână nu era posbilă anularea deplăsării aşa că am plecat cu teama că nu voi putea să mă  achit la termen de sarcinile asumate.Uitasem că am la dispoziţie un telefon mobil şi că, în zilele noastre, pot comunica cu cei de acasă oriunde m-aş afla. Aşa se face că mi-am amintit că în urmă cu aproape 150  de ani,  în primele zile ale lunii martie 1876, s-a inventat un aparat care putea transmite la distanţă, dar prin fir electric, vocea umană. Fraza „Domnule Watson, vino până aici, am nevoie de dumneata” a făcut prima călătorie pe sârmă şi a fost rostită de inventatorul telefonulu, Alexander Graham Bell.

Alexander Graham Bell s-a născut la data 3 martie 1847  în oraşul  Edinburgh  din Scoţia. Începe şcoala în oraşul natal unde rămâne până la vârsta de 14 ani, după care se mută cu familia la Londra. La 16  ani a abandonat studiile muzicale, pentru care era foarte dotat, şi s-a consacrat  foneticii. În felul acesta a continuat preocupările bunicului său, pasionat de tehnica vorbirii şi de găsirea unui alfabet fonetic şi pe ale tatălui său, profesor de dicţie. Până în 1870 ,Graham studiază  anatomia şi fiziologia glasului uman. În această perioadă Bell îşi începe, ca medic,  cercetările privind realizarea  unui mijloc de corectare a vorbirii bolnavilor pe care îi îngrijea. Câţiva ani chiar a predat tehnica vorbirii la University College  din Londra. Deoarece doi dintre fraţii săi au murit de tuberculoză, familia hotărăşte să emigreze în Canada. Aici a început prin a preda limbajul  semnelor într-o şcoală de surzi. În 1873 a fost numit profesor de fiziologie vocală la Universitatea din Boston, iar în 1874 a construit o ureche artificială. În încercarea de oferi persoanelor cu dificultăţi auditive un aparat care să le permită comunicarea cu persoanele din jurul lor  a inventat telefonul. În anul 1876 se căsătoreşte cu fiica surdă a unui partener de afaceri, căsătorie din care va avea două fiice şi doi fii  dar care, din nefericire,  mor încă din copilărie. În anul 1882 a primit cetăţenia  americană.

In anul 1873 Bell încearcă să perfecţioneze „telegraful harmonic” şi  construieşte „phonoautograful” cu care înregistrează sunetul pe un cilindru înnegrit cu funingine. În acest context Bell  descoperă,  întâmplător, transmiterea sunetului  dar  nu reuşeşte   să-l reproducă, să-l redea.

După multe încercări, la începutul anului 1876 reuşeşte să pună la punct un microfon format dintr-o diafragmă felxibilă, solidară cu un magnet permanent. La emiterea unui sunet, membrana şi diafragma vibrau şi, ca efect al inducţiei electromagnetice, producea într-o bobină un curent variabil. Acesta parcurgea  un circuit electric  şi bobina unui  difuzor, asemănător cu microfonul, care transforma semnalul electric în unde sonore. Deşi  semnalul era slab, sunetele erau clare.

Aşa se face că la 7 martie 1876 avea să obţină, la New York, Brevetul 174.465 pentru  telefon, primul aparat care putea transmite la distanţă vocea umană. „Domnule Watson, vino până aici, am nevoie de dumneata ”. Acestea au fost cuvintele care au făcut  „întâia călătorie pe sârmă din câte se  cunosc în lume”. Ele erau rostite la Boston, într-una din zilele lunii martie 1876 de către medicul american Bell pentru a fi auzite de colaboratorul său care îl ajuta  la experimentarea unui aparat   „pentru dus şi întors vocea prin intermediul unui fir metalic, la distanţe mari”. Bell îşi începuse cercetările cu mulţi ani mai înainte, la Londra, căutând, ca medic, un mijloc de corectare a vorbirii bolnavilor pe care îi îngrijea. Primul lui aparat telefonic semăna mai mult cu o instalaţie de  sonerie  la care se adăuga o pâlnie. La expoziţia internaţională de la Philadelphia, din vara anului 1876 a prezentat însă un aparat introdus într-o cutie din lemn de cireş care a făcut senzaţie: plimba cuvintele vizitatorilor de la un pavilion la altul pe o distanţă mai mare de 100m.

Viaţa nu este simplă şi nu a fost simplă nici pentru Bell. A fost nevoit să-şi apere prioritatea într-un proces dificil şi îndelungat deoarece compatriotul său, Elisha Gray, brevetase un aparat asemănător. Până la urmă, Curtea Supremă a SUA, a recunoscut prioritatea  lui Graham Bell. Dar disputa  asupra priorităţii inventării telefonului nu s-a oprit. Istoria spune că telefonul a fost inventat  în 1871, cu cinci ani înaintea  lui Bell, de  Antonio Meucci, un  italian emigrat în Statele Unite ale Americi. Din lipsă de cultură tehnică şi din lipsă de mijloace financiare, Meucci nu a brevetat  soluţia. Se pare că de curând, în zilele noastre, mai precis în data 15 iunie 2002, Camera Reprezentanţilor  din Statele  Unite ale americii   i-a atribuit lui  Meucci  prioritatea inventării telefonului. Dar este doar… o știre!

Geniul  inventiv al lui Graham Bell  este demonstrat de cele 18 Brevete individuale şi alte 12   în colectiv. Dintre acestea 14 se referă la telefon şi telegraf. La  6 aprile 1875 a brevetat telegraful multiplu cu ajutorul căruia se puteau  transmite două semnale în acelaşi timp. Alte 4 invenţii  se referă la fotofon şi unul la fonograf, 5 la vehicule  aeriene, 4 la hidroplanoare şi 2 la celule cu seleniu. În 1919, construieşte hidroptera, prima navă rapidă pe pernă de aer. A inventat un procedeu electric pentru localizarea obiectelor metalice în corpul uman, procedeu care a fost folosit până la descoperirea razelor X de către Rontgen.

S-a stins din viaţă la 2 august 1922 în Baddek, Noua Scoţie.

            La  finalul acestui episod, stimați ascultători, o să vă spun povestea primelor telefoae din țara noastră.

In primele zile ale anului 1878, la puţin timp după ce Bell îşi brevetase invenţia, telefonul a apărut şi la noi, în România .Revista  „Femeia română”  anunţa :“ Telefonul se poate vedea şi în Bucureşti, la domnul Engel, primul constructor român de aparate mecanice- lângă grădina Cişmigiu ,pe intrarea Schlader. Recomandăm cititorilor noştri de a nu pierde din vedere această frumoasă ocaziune de a vedea telefonul”. În iulie 1878 , dirigintele oficiului poştal din Giurgiu, C. Floru, publica o lucrare intitulată „Telefonie electrică” în care spunea între altele  că  „a văzut şi a vorbit cu telefonul instalat la fabrica de aparate telefonice a d-lui Leopold Teirrich, din Bucureşti”. Prima menţiune oficială despre existenţa telefonului la Bucureşti o găsim în Monitorul oficial din 3 martie 1886 când se anunţa „instalarea unei centrale telefonice cu 5 posturi”.

În 1930 s-a înființat fabrica „Standard Electrica Română”care, din 1962, se va numi Întreprinderea Electromgnetica București, producăoare de telefoane și centrale telefonice. Istoria consemnează, în 1937,   existența unei Fabrici de telefoane și la Timișoara.

Eu am cunoscut bine Întreprinderea Electromgnetica București  din anii 1973-1978 când m-am ocupat  de introducerea în fabricație a unui telefon pentru medii cu pericol de explozie. A fost perioada când fabrica s-a dezvoltat. A ajuns la apogeu prin 1980. Interesant de menționat că omul care s-a implicat în realizarea acestui telefon, din partea uzinei Electromagnetica, inginerul Muscleanu Doru Oprea, și care a proiectat toate modele de telefoane cu disc din anii 1970,  nu auzea bine. Când discutam cu domnia sa își activa proteza auditivă apoi o dezativa. I se părea că oamenii fac prea mult zgomot. L-am menționat, stimați ascultători, pe inginerul Musceleanu Doru Oprea pentru că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este consolidarea culturii recunoșterii valorilor de lângă noi, a oamenilor de lângă noi.  Oamenii sunt importanți. Să nu-i  uităm pe oameni.

 În 1990 Electromagnetica devine societate pe acțiuni. S-a adaptat mereu și a reușit să rezite pe piața produselor electrotehnice. În prezent fabrică stații  de încărcare pentru autovehiculele electrice. Nu și-a vândut terenurile pentru construirea de locuințe.

În urmă cu aproape 150 de ani telefoanele erau conectate între ele, erau legate între ele prin conductoare electrice fizice. Acum telefoanele sunt… mobile!

Poate că, în viitor, vom putea comunica  folosind undele electromagnetice  emise de creierul omului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nicolae Iorga, istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

istoricul Nicolae Iorga,  istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot

            În ultimii ani se organizează  școli de vară  pentru elevi, școli  de vară pentru studenți sau pentru adulți.  Școlile de vară se organizează cu scopul perfecționării cunoștințelor de cultură generală sau pentru dezvoltarea unor abilități profesionale. Unii dintre cursanți participă la școlile de vară pentru a lega legături de prietenie profesională.

            În țara noastră funcționează, funcționează  de multă vreme, și alte instituții de educare a adulților. Aceste instituții destinate educării adulților s-au numit, aș putea spune că se numesc și în prezent,  Universități Populare. Unele își desfășoară activitatea tot timpul anului, asigurând educarea continuă a adulților. Altele își desfășoară activitatea  numai vara, în vacanță. Una dintre Universitățile Populare din țara noastră, care organizează cursuri în timpul verii, este Universitatea Populară Nicolae Iorga din Vălenii de Munte .Și-a început activitatea acum mai bine de 100 de ani, în 1908,  din inițiativa istoricului Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga s-a născut la data de 5 iunie 1871 la Botoșani. A fost un copil minune. Studiile elementare și gimnaziale le-a făcut la Botoșani. Deși avea numai 9 ani,  știa atât de multe despre Istoria  României încât profesorii săi l-au îndemnat să le predea colegilor săi. Avea 13 ani când a scris primul articol în ziarul Românul. A început liceul la Botoșani dar la continuat la Iași. L-a absolvit în 1888 cu media 9,24. S-a înscris la Universitatea din Iași pe care a absolvit-o într-un singur an, cu dispensă de la Minister,  obținând diploma „magna cum laude” . Lucrarea de disertație elaborată a fost remarcată atât de membrii Academiei Române, care l-au considerat „o minune de om”, cât și de opinia publică.

A obținut o bursă cu durata de  patru ani  pentru studii universitare. Și-a început studiile  în Italia, apoi le-a continuat în Franța, la Paris, precum și în Germania, la  Berlin și Leipzig, obținând titlul de doctor în 1893, adică la vârsta de 23 de ani. În anul astfel câștigat s-a documentat asupra vieții  domnitorului Petru Șchiopul și Mihai Viteazul. S-a reîntors în țară pentru scurt timp, apoi a plecat din nou în Olanda și Italia pentru a continua documentarea privind viața lui Mihai Viteazul. În 1897 a fost ales Membru Corespondent al Academiei Române. Avea 26 de ani. În 1911 a devenit Membru titular al  Academiei Române. Cu această ocazie a ținut discursul  „Două concepții istorice”.

A făcut mai multe vizite de documentare în Transilvania, care aparținea atunci Austro-Ungariei,  la Bistrița, Sibiu și Brașov, analizând rolul de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor. Ca rezultat al acestor cercetări a publicat, în 1912  ,,Trei drame”, grupând  „Mihai Viteazul”, „Învierea lui Ștefan cel Mare” și „Un domn pribeag”.

Nicolae Iorga este cunoscut și pentru Școala de vară înființată la Vălenii de Munte în anul 1908, ca centru academic și cultural, la care au participat numeroase personalități din România și din întreaga lume. În  numărul din 11 iunie al publicației „Neamul Românesc” , Nicolae Iorga  publica următorul anunț:„ mai mulți profesori au luat hotărârea de a ține cursuri de vacanță la Vălenii de Munte. Astfel cî în ziua de 2 iulie 1908, ziua comemorării morții lui Ștefan cel Mare are loc inaugurarea Universității populare din Vălenii de Munte”.

Cu ocazia începerii cursurilor din anul 1912, la 1 iulie 1912, Nicolae Iorga spunea:

„Chemarea unei universități populare e să vulgarizeze diferitele elemente ale științei în lumea celor care n-au ajuns să-și procure o cultură universitară, iar chemarea cursurilor de față e să împrăștie anumite elemente de cultură îmbinate cu un anumit spirit, pentru a grăbi ridicarea neamului nostru din starea de azi… ”

În 1934, Nicolae Iorga scria: „Am deschis aceste cursuri de vară cu scopul dublu de a trezi sufletul românesc de pretutindeni și de a schimba prin acest suflet chiar formele de stat în care trăia poporul nostru…”

Subliniez, stimați ascultători, că Universitatea  de vară de la Vălenii de Munte activează și în prezent.

Opera istorică a lui Nicolae Iorga conține monografii privind armata, Biserica, domnitori români, familii de boieri, tipărituri, orașe. A publicat 25 de volume în perioada 1901-1913 și 10 volume în perioada 1936-1939, privind istoria românilor, 5 volume privind Istoria imperiului otoman, la care se adaugă numeroase articole.

Opera literară a lui Nicolae Iorga cuprinde poezii, romane istorice, memorii, volume de călătorii.

Pe Nicolae Iorga îl regăsim și  ca istoric literar, prin lucrări precum „Istoria literaturii române”, „Istoria literaturii religioase a românilor”.

În activitatea politică, începută la vârsta de 36 de ani, în 1907, a fost consilier regal, deputat în Parlament, Președintele Adunării Deputaților, Președintele Consiliului de Miniștri, Președintele Partidului Naționalist-Democrat, Președintele Senatului, Ministru de Interne, Ministru de stat.

Așa cum spuneam la început, Nicolae Iorga a avut zece copii. Puțini dintre ei a ajuns la maturitate și s-au dedicat unor meserii diferite de a tatălui lor. Una dintre fiice, Magdalina, a devenit pictor, unul dintre  băieți a făcut studii inginerești, iar al doilea băiat a făcut studii medicale. Doar Liliana Iorga, cunoscută  pentru sculpturile sale, s-a ocupat și de istorie.

            Nicolae Iorga  s-a opus Gărzii de Fier, motiv pentru care, în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940,   un grup de legionari l-au ridicat de la vila sa din Sinaia și l-au  împușcat lângă localitatea Strejnicu, situată la 12 km de Ploiești. Comunitatea internațională a fost consternată de această crimă. Mai multe universități din lume au arborat drapelul în bernă. În țară, datorită condițiilor politice din acea vreme, manifestările au fost interzise. Cel care „a întrupat puterea de muncă  intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt”  a avut parte, atunci, doar  de o ceremonie la Academia Română.

            Posteritatea îl cinstește, așa cum merită.

            Bustul lui Nicolae Iorga, turnat din bronz după proiectul sculptorului  de Ion Irimescu, amplasat pe Bulevardul Aviatorilor din București, a fost dezvelit cu ocazia  aniversării a 105  ani de la nașterea  acestuia. Alt bust   a fost amplasat la Bistrița Năsăud, altul la Giurgiu. Un altul în Albania.

            Instituții de învățământ și de cultură poartă numele  Nicolae Iorga.

            Străzi din  București, Ploiești, Cluj-Napoca, Craiova, poartă numele Nicolae Iorga. În Iași, Vălenii de Munte, Drobeta Turnu Severin, câte un bulevard poartă numele Nicolae Iorga.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Nicolae Iorga, istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot. Pentru  ca mesajul despre Nicolae Iorga să  capete și o formă concretă, vă îndemn, vă poftesc ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Nicolae Iorga din Craiova.

Strada Nicolae Iorga, este una dintre străzile maestuoase  din zonele noi ale urbei noastre, pe măsura numelui pe care îl poartă: Nicolae Iorga. Are două benzi pe sens. Cam pe la jumătatea străzii  este un spațiu generos, cu un monument în formă de flacără stilizată, așa cum a trăit Nicolae Iorga. În acest spațiu sunt amenajate locuri de joacă pentru copii. Nicolae Iorga a avut 10 copii.   Strada Nicolae Iorga are formă de sabie dacică. Nici că se putea o formă mai potrivită pentru istoricul Nicolae Iorga. Începe din strada Frații Golești și se termină la intersecția cu strada Dezrobirii. Din strada Nicolae Iorga pornește, spre deal, strada Virgil Madgearu. Amândoi, Nicolae Iorga și Virgil Madgearu, au fost asasinați în aceiași zi – 27 noiembrie 1940, și au fost înmormântați în aceiași zi.

Înspre strada Nicolae Iorga afluează strada Rovine, parcă pentru a-i mulțumi istoricului Nicolae Iorga că a susținut ipoteza că bătălia de la Rovine s-a dat pe teritoriul actual al Craiovei.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Traian Lalescu, creatorul teoriei  ecuațiilor integrale.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

matematicianul Traian Lalescu,  creatorul teoriei ecuațiilor integrale.

            O stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele Traian Lalescu.

            Strada Traian Lalescu pornește din Bulevardul Decebal, traversează strada Dezrobirii apoi, până în urmă cu ceva timp, se înfunda. De curând s-a finalizat străpungerea în Calea București.  Zona este, acum, mai luminoasă, mai impunătoare. Parcă s-a produs un miracol generat de forța matematicianului al cărui nume este purtat de această stradă, Traian Lalescu.

Traian Lalescu  s-a născut  la data de 12 iulie 1882  la București dar primele două clase gimnaziale le-a urmat la Craiova. În 1903 Traian Lalescu se înscrie  la facultatea de Științe a Universității din București, secția de Matematici. Obține titlul de licențiat în 1905 după care pleacă la Paris, la celebra Universitate Sorbona. La 28 februarie 1908 şi-a susţinut, la Sorbona , teza de doctorat cu titlul Asupra ecuațiilor lui Volterra   care  va fi considerată prima contribuţie de seamă în domeniul ecuaţiilor integrale şi, prin aceasta, Traian Lalescu este  unul dintre  fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale.  A publicat, în 1911, cel dintâi tratat din lume despre  ecuaţiile  integrale, intitulat Introducere la teoria ecuaţiunilor integrale. A elaborat  studii în domeniile ecuaţiilor funcţionale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

Spirit practic, Traian Lalescu a fost atras de inginerie. A funcţionat, o vreme, după 1912, ca asistent la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele dar a urmat, în 1915, şi un curs de electricitate, predat de  craioveanul Nicolae Vasilescu-Karpen.  În perioada şederii la Paris, a obţinut şi diploma de inginer la Şcoala Superioară de Electricitate. El convinge Ministerul Lucrărilor Publice  să înfiinţeze o Şcoală Politehnică şi la Timişoara devenind, la data de 15 noiembrie 1920 primul Rector al Școlii Politehnice din Timișoara..

Viziunea lui Traian Lalescu depăşea graniţele matematicii. El a generat un stil de viaţă, a creat modele pentru cei tineri. Desena frumos, cânta la violoncel, traducea din italiană. A fost  bun prieten cu Tonitza, Medrea sau Zamfiropol-Dall. Câţiva ani  l-a găzduit pe tânărul craiovean Corneliu Baba, marele pictor de mai târziu.

    Avea un adevărat cult pentru teatru, fiind bun prieten cu Victor Eftimiu, soţii Bulandra, Mişu Fotino. În februarie 1916, din iniţiativa  unui grup de studenţi şi profesori din capitală, a luat fiinţă Clubul Universitar Bucureşti,  ulterior Sportul studenţesc, iar Traian Lalescu  a fost  primul preşedinte. În acea perioadă era membru în Comitetul Central al forului  conducător al sportului românesc. El a iniţiat şi înfiinţarea unei grupări sportive a Şcolii Politehnice din Timişoara.

În anii 1918 – 1919, ca trimis al  Guvernului României la Paris, a  susţinut   unirea tuturor românilor. A scris numeroase lucrări privind istoria matematicii în România. Printre acestea „Viaţa şi activitatea lui Gheorghe Lazăr”. Traian Lalescu și-a dat seama că manualele   de matematică, scrise de Gheorghe Lazăr și  rămase în manuscris, au adus o contribuție esențială la formarea limbajului matematic românesc. Din acest motiv Traian Lalescu a publicat „Trigonometria”  scrisă de Gheorghe Lazăr,  pe la 1820, în care acesta introducea, în limba română, noțiunile de sinus și cosinus.

Traian Lalescu considera că  o generație trebuie să fie educată pe toate planurile. În vremea aceea, adică prin 1920, se discuta despre teoria relativității, elaborată de Albert Einstein. Mulți discutau, puțini înțelegeau. De aceea publică în  Revista „Cugeul românesc” , din februarie 1922, o revistă de cultură generală, articolul „Convorbiri relativiste”. Aplică o  metodă euristică literară și  își imaginează  discuțiile, convorbirile,  trei convorbiri, dintre câțiva oameni obișnuiți despre teoria  relativității: un filosof, un inginer, un profesor, un cetățean curios, un matematician atipatic, un invitat, o doamnă.

Tot pentru educarea  contemporanilor săi publică articole accesibile despre telegrafia fără fir,  despre zborul avioanelor, despre manuscrisele grecești de matematică  din Țările Române.

            În 1919, s-a organizat la Paris, Conferința de Pace care avea pe ordinea de zi și problema Banatului. În acest context, Traian Lalescu elaborează lucrarea „Problema etnografică a Banatului”,  bazată pe două argumente:  un argument de ordin istoric și un argument de ordin statistic. Traian Lalescu analizează fiecare  comună din Banat prin prisma naționalității predominate și, în felul acesta, lămurește … problema etnografică a Banatului.

S-a implicat în viața comunității.

A fost deputat de Caransebeş şi raportor general al bugetului statului,  pentru anul 1925, în guvernarea Brătianu. Raportul a fost considerat cel mai bun din întreaga  istorie a vieții parlamentare românești de până atunci. Un martor ocular menționa: „ În momentul în care Lalescu venea la tribună se instaura o atmosferă de sărbătoare. Certurile și replicile de mahala încetau brusc și toți, indiferent de apartenența de partid, urmăreau cu atenție  argumentele de nivel universitar propuse de Lalescu”.

O să vă povestesc o întâmplare din vremea în care era deputat.

Tatăl lui Traian Lalescu era din satul Cornea, de lângă Caransebeș, din Banat. Prin 1926, un om din Cornea, Șandru Văsălie, a intrat într-o încurcătură cu un cazan de țuică. A primit o amendă usturătoare. Un vecin i-a spus:

-Du-te la domn profesor, e om mare la București. Poate multe. Intră și în foc pentru bănățenii lui.

            Traian Lalescu l-a certat mai tare decât cei de acasă, apoi a plecat. La întoarcere i-a spus:

• Măi Văsălie, poți să te întorci acum la Cornea, mi-a pus obrazul pentru dumneata, că am vorbit unde  trebuia și ți-au șters amenda. Da’, dacă aud că te mai ții de prostii, cu gura mea le spun să-ți dea amendă dublă”

      După câțiva ani, Văsălie Șandru a aflat, de la Primar, că amenda fusese plătită de Traian Lalescu.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele de comportament. Citatul anterior este relevant, povestea cu Văsălie este pilduitoare pentru comportamentul  unui deputat.

În 1927    s-a îmbolnăvit de  pneumonie. Boala a evoluat  rapid așa  că, în anul următor, în 1928, merge în străinătate pentru tratament. Fără rezultat. În vara anului 1929 se reîntoarce la Bcurești. Iată cum descrie fiul său, cel mai mic, tot cu numele de Traian, momentul reîntâlnirii :„În după amiaza când ne-am dus să-l  primim la gară, eu nu puteam desprinde ochii de pe un scaun cu roți care ne-a însoțit tot timpul pe peron. După ce s-a oprit trenul, pe peron, întâi, a coborât bunica. Pe tata cu greu l-au dat jos din vagon, aproape că  nu l-am recuoscut, mai rămăsese o umbră. L-au așezat în scaunul cu roți”.

Pe drum, spre casă, Traian Lalescu  privea pe geamul  mașinii. Trecând prin dreptul unui teatru a văzut  afișul spectacolului din acea seară, intitulat  „Ca la mama acasă”. Traian Lalescu a comentat cu voce tare :

• „Au dreptate ăștia. Nicăieri nu e mai bine  „ca la mama acasă” !

 După două săptămâni s-a stins din viață, la numai 47 de ani, în plină putere de creație ştiinţifică.

 Pentru a omagia personalitatea sa,  mai multe licee din ţară poartă numele „Traian Lalescu”, iar  câte o  stradă din Timişoara, Craiova, Reşiţa, Oradea  se numeşte Traian Lalescu.

Începând cu anul 1985 a fost organizat anual un concurs interjudeţean de matematică, pentru elevii de gimnaziu şi liceu din judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş. În mediul universitar se organizează  concursuri  de Mecanică teoretică, de Bazele electrotehnicii care poartă numele de  „Traian Lalescu”.

Din anul 1990 a fost membru post-mortem al Academiei Române. La intrarea în Politehnica din Timişoara este plasat bustul lui Traian Lalescu, făcut de prietenul său, sculptorul  Corneliu Medrea, în 1930.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Traian Lalescu, vă îmboldesc, vă îmbii, să faceți o plimbare pe strada Traian Lalescu din Craiova.

Într-o  sâmbătă sau într-o duminică, duceți-vă până la Facultatea de Mecanică, până  la bustul lui Ștefan Velovan, venit și el din părțile Caransebeșului, de la  Rusca Montană. Mergeți spre Moara lui Drugă. Dacă n-ați fost  în ultima vreme pe aici, o să fiți surprinși de modul în care strada Traian Lalescu, leagă  acum Bulevardul Decebal cu Calea București.  Dacă ați ajuns aici, restul o să descoperiți, cu bucurie, singuri.

 Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.