Colindul colindelor – Adrian Păunescu

Mai e vreme de colinde,
Se mai poate, se mai poate,
Dacă sufletul rămâne
Cel mai mare dintre toate.

Dar colinda din colinde,
N-are roluri, n-are mască,
Şi pe ea tot omul lumii
E chemat să o rostească.

Steaua, Sorcova şi Capra,
Pluguşorul şi Ajunul,
Le vor învăţa copiii,
Nu le va uita niciunul.

În colindă, cel puternic
Şi cel sfînt este Cuvîntul,
Cum uneşte într-o noapte
Omul, cerul şi pămîntul.

Noi prea multe ale noastre
Le-am pierdut la cotitură,
Prin colindele acestea
Revenim la starea pură.

Ca-ntr-o stampă din strătimpuri
Pe la geamuri sunt copiii,
Şi ies oamenii la ceruri,
Cu toţi morţii şi toţi viii.

N-am murit ca neam al lumii
În vreo clipă viforoasă,
Cît colindele colindă
Şi copiii sînt acasă.

Cum şi astăzi ne întoarcem
Şi pe prunci îi vom deprinde
Să nu uite niciodată
Oameni, ţară şi colinde.

Vin copiii să dezlege
Din obraji fantasme roşii,
Hei, primiţi-i cu colindul,
Că tresar în ei strămoşii.

Şi-i colindul semn heraldic
Şi-i cultură în mişcare,
Că prin el deschidem firea
Şi că spiritul nu moare.

Şi în sufletul prielnic
Pentru fapte osebite
Clopoţeii pun ninsoare,
Cerul, florile-şi trimite.

N-a murit colindul nostru,
Se mai poate, se mai poate,
Leru-i ler, florile dalbe,
La mulţi ani cu sănătate.

https://www.youtube.com/watch?v=GPJrhEVNPxk

Marca Universității  din Craiova, UNIVERSITAS CRAIOVENSIS, a fost înregistrată la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci  în 06.12.2000 cu nr. M 2000 05157 și a obținut Certificatul de Marcă  combinată nr.044567/31.07.2001.

Marca este compusă  dintr-o  partea  verbală,  UNIVERSITAS CRAIOVENSIS,  și  dintr-o parte grafică , concepută de reputatul   heraldist Dan Ceronovodeanu.Culorile revendicate sunt:

– argintiu – fundal pentru semnele heraldice, fond leu, fond coperta carte;

– roșu – fundal pentru leu;

– albastru – fundal pentru carte;

– alb – fond carte;

– negru –  semne heraldice și  element verbal.

Marca a fost acordată pentru clasele: 38 Telecomunicații; 41 Educație, instruire, divertisment, activități  sportive și culturale; 42 Servicii de alimentație publică;cazare temporară; îngrijiri medicale,  de igienă și de frumusețe;servicii în domeniul veterinar și agricol; servicii juridice; cercetare științifică și industrială; programe pentru calculatoare.

     În mai 2014 Marca UNIVERSITAS CRAIOVENSIS  a fost reînnoită, conform  noii clasificării de la Nisa,  pentru  clasele:  38 Telecomunicații;  41 Educație, instruire, divertisment, activități sportive și culturale; 42 Servicii științifice și tehnologice, precum și servicii de cercetare și de creație, referitoare la acestea; Servicii de analiză și cercetare industrială; Crearea și dezvoltarea calculatoarelor și a programelor de calculator; 43 Servicii de alimentație publică; Servicii de cazare temporară; 44 Servicii medicale; Servicii veterinare; Servicii de igienă și de îngrijire a frumuseții pentru oameni sau animale; Servicii de agricultură, horticultură și de silvicultură; 45 Servicii juridice; Servicii de siguranță pentru protejarea bunurilor și persoanelor; Servicii personale și sociale oferite de către terți, destinate să satisfacă nevoile indivizilor.

La inițiativa Secretarului Șef, Mircea Zăvăleanu,Marca- Sigla Universității din Craiova a fost concepută de reputatul heraldist  internațional   Dan Cernovodeanu  în perioada 1995- 1999 , perioadă în care acesta  a funcționat în calitate de cadru didactic asociat la Universitatea din Craiova, Facultatea de Istorie. Deoarece descrierea heraldică originală nu a rămas la Universitatea din Craiova, s-a făcut, în 2014, o reconstituire a acesteia cu ajutorul   d-lui dr.Toma Rădulescu, istoric la Muzeul de Istorie  Oltenia din Craiova. Forma electronică a fost realizată sub coordonarea d-lui șef.lucr.dr.ing.Marius Marian.

Descriere heraldică – Marca Universităţii din Craiova    

Scut scartelat care redă simbolic o carte, element fundamental al unei instituţii de învăţământ superior. El este   împărţit în trei cartiere, având în centru un scut mai mic. Sus, în cartierul din centru, stema Ţării Româneşti – acvila valahică “pe considerentul legitim al alegerii Bucureştilor ca centru politic unic” al României şi ca amintire a descendenţei  latine a poporului român (acvila romană), încoronată, conturnată, spre stânga, aripile deschise, cruce de aur în cioc, sepia şi topuzul în ghiare, totul deasupra a două suluri încrucişate – simbolul ştiinţei de carte. Securile consulare exprimă, de asemenea, latinitatea neamului, dar şi concepţia democratică de conducere statală. Acvila şi securile consulare romane se regăsesc și pe sigiliul Guvernului provizoriu   constituit la   9 iulie 1848, care , în  Proclamația de la Islaz, prevedea ” instrucțiune egală” precum și înființarea unei Universități la  București și la Craiova.

 În cartierul din  stânga, pe email roşu,  leu afrontat, spre dreapta, având între cele două labe o stea cu şase raze, de aur. Leul este încoronat şi deasupra unei coroane ce aminteşte de vechea  stemă a Craioveştilor şi Buzeştilor care a devenit mai târziu stema banului Olteniei. Leul afrontat îşi are originea şi în vechea stemă a Ţării Româneşti. Conform lui Dan Cernovodeanu, cel mai cunoscut heraldist român,  leul îşi are originea ca arme autentice ale dinastiei  Basarab şi prin extindere de la sfârşitul secolului al XIII-lea pe linia Asăneştilor ( Ioniţă Asan apărea pe vechea stemă a Craiovei până la începutul secolului al XX-lea). Coroanele prezente aici constituie principalele semne de onoare, ale libertăţii şi puterii, ale indpendenţei şi suveranităţii şi exprimă rangul pe care deţinătorul stemei îl ocupă într-o ierarhie unanim acceptată. Paralelismul semnalat şi aici, vultur – leu, este cel al însemnelor heraldice româneşti în care pasărea heraldică (acvila) constituie armoreria Statului, în timp ce leul armoreriile dinastice. Vulturul,  desigur , provine din armele lui Negru Vodă, personaj legendar originar din Făgăraş şi simbolizează unitatea teritorială.

Cel de al treilea cartier din dreapta are deviza  UNIVERSITAS CRAIOVENSIS, scrisă pe o eşarfă cu negru pe fond alb. În centru se află un scut mai mic împărţit în patru carouri – stânga sus şi dreapta jos de culoare albă, dreapta sus şi stânga jos de culoare neagră- simbol al colaborării în cercetare în special cu celelalte universităţi de pe întregul mapamond.

Sigla Universităţii din Craiova este o expresie a tradiţiei, a statorniciei şi a continuităţii în care se regăsesc înaintaşii şi se identifică cu ei în calitate de membrii ai unei comunităţi umane definite care îmbină istoria cu realitatea contemporană  şi care îndeamnă la apărarea patrimoniului ştiinţific naţional şi în care se regăsesc zeci de generaţii, cu toate că în vremuri grele au fost silite să le abandoneze dar care le-au reluat când silnicia a încetat. Revenirea la vechea tradiţie heraldică este o necesitate pentru o cultură  cu pretenţii mondiale şi pe care le regăsim în stemele altor universităţi cu vechime milenară. Sigla Universităţii din Craiova este născută din fondul general european şi parte integrantă a acestuia. Ea păstrează în linii generale şi conceptuale proiectele întocmite de către Mihail Seulescu şi Stelian Metzulescu, craioveni de origine şi membrii ai Comisiei Naţionale de Heraldică, primul a fost şi preşedinte al acesteia, în perioada interbelică în vederea inaugurării unei instituţii de învăţământ superior la Craiova, deziderat realizat prin Legea nr.138 pentru înfiinţarea şi organizarea Universităţii din Craiova şi  Eforiei ei ,  votată de Adunarea Deputaţilor , în şedinţa din 5 aprilie 1947 şi promulgată de Regele Mihai I la data de 21 aprilie 1947.

      Scurtă biografie a heraldistului Dan Cernovodeanu

S-a născut la data de 10 octombrie 1921 , la Ploiești și a decedat  la 25 noiembrie 1999 la Paris.

A absolvit Facultate de Istorie din București  în anul 1940 și s-a specializat în heraldică și în studiul steagurilor țărilor ( vexilologie) fiind recunoscut ca o somitate internațională. A avut o contribuție însemnată  în cunoaşterea istoriei Tricolorului naţional, a stemelor provinciilor româneşti  și a diferitelor emisii monetare de pe teritoriul ţării noastre.În 1978 a plecat din România și s-a stabilit la Paris, obținînd doctoratul la Sorbona.

După 1990 a revenit în țară unde a desfășurat o susținută activitate profesională. În 13 ianuarie 1999 a fondat, la Iași,  împreună cu Paul Cernovodeanu și Ștefan S. Gorovei,  Institutul Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta” .

Lucrarea sa, “Ştiinţa şi arta heraldică în România” , publicată în 1977  la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică  din București,  este o  carte de referință în publicațiile de sprecialitate din România.

Gheorghe Manolea

De paisprezece ani se organizează Conferința  „Zilele Academiei de Științe Tehnice din România”. Anul acesta Conferința s-a ținut la Chișinău.

Probabil pentru că, de curând, s-a înființat Filiala ASTR Chișinău.

Poate pentru că, în acest an, s-au împlinit 55 de ani de la înființarea Universității Tehnice a Moldovei, gazda conferinței.

Poate pentru că Președintele Filialei Chișinău a împlinit, în acest an, o vârstă rotundă.

Deplasarea de  la București la Chișinău s-a făcut cu un autocar. Drumul de la București la Chișinău măsoară aproape 450 km, adică 7-8 ore de „mers întins”, la care, vrând-nevrând, se adaugă inevitabilele pauze.

Destul de mult!

Noroc că autocarul cu care cei aproape 90 de călători au făcut deplasarea avea microfon și… difuzoare.

S-a povestit despre Constanatin Budeanu, născut  în Buzău, cel care a intuit existența puterii deformante,  a definit și a explicat întregii lumi  ce este puterea deformantă. S-a povestit și despre Gheorghe Manea, născut la Râmnicu Sărat, celebrul profesor de „Organe de mașini”.

S-a povestit despre Podul de la Cosmești-Tecuci dar și despre marele constructor de poduri- Anghel Saligny, născut și el pe meleaguri moldovenești.

Trecând prin Bârlad s-a povestit despre Elena Farago și minunantele ei poezii… „copilărești”: „…Să fiți buni, copiii mei”.

S-au făcut statistici – câți membri ASTR sunt născuți în județul Buzău, Vrancea sau Vaslui.

Unii dintre cei născuți în aceste județe erau în autocarul care ne ducea, în ritmul lui, spre Chișinău.

Chișinăul, cunoscut de unii dintre participanți, necunoscut pentru  mulți alții dintre noi, ne-a primit cu soare, cu căldură, cu aglomerație, cu prietenie.

Lucrările prezentate în Plen  și, deopotrivă, Lucrările prezentate în secțiuni, au demonstrat profesionalismul cercetătorilor de pe ambele maluri ale Prutului dar și anvergura, profunzimea, creativitatea  cercetărilor efectuate de mulți ani, s-ar putea spune de o „viață de om”,  de cercetătorii de pe malul stâng  și malul drept al Prutului. Și a mai fost ceva:  s-a dovedit  că știința poate fi împletită frumos cu recunoașterea   valorilor de lângă noi, recunoaștere spusă explicit, documentat și cu voce tare. Să nu-i uităm pe oamenii creativi care contribuie azi la dezvoltarea Societății Cunoașterii.

            În drumul de întoarcere spre București, s-a schimbat registrul discuțiilor.

S-au citit din scrierile literare proprii. S-a spus și o legendă despre numele Craiovei și oamenii care s-au  născut  acolo.Trecând pe lângă Mausolelul de la Mărășești s-a amintit cum în 14 mai 1923 a fost ales sicriul cu osemenitele Eroului necunoscut și dus, apoi, în Parcul Carol din București.

            Mai mult, la una dintre opriri a fost sărbătorit  unul dintre participanți  cu …  „La mulți ani! ”,  stimulați și  de vinul dăruit la plecare, în buna tradiție românească, de  prietenii din Chișinău.

            Oprirea autocarului la Gara de Nord a venit, parcă, prea repede dar ne-a îndemnat să gândim și să spunem: pe când este programată următoarea deplasare?

Așadar, Conferința „ Zilele ASTR Chișinău 2019” a consolidat prietenii profesionale.    

Amintiri redescoperite

De mai mulți ani, Asociația Generală a Inginerilor din România- AGIR  acordă Premii anuale pentru realizări inginerești deosebite.

De regulă, Premiile se acordă pentru construcții inginerești: poduri, locomotive, mașini, aparate și multe alte creații din aceste categorii.

Deși oferta este abundentă, se premiază, cu greu, și cărți.

Anul acesta, 2018, a fost premiată o singură carte: Ingineri, pasiune și muzică.60 de ani împreună cu Orchestra inginerilor , publicată la Editura AGIR în 2017. Autor . Andrei Iliescu, inginer  cu experiență în fabricarea calculatoarelor, înzestrat cu harul muzicii, cu harul scrisului.

Am citit cartea și, pagină cu pagină, am descoperit istoria fascinantă a Orchestrei inginerilor  dar și Personalitățile marcante ale vieții științifice și publice – membri ai Orchestrei.

            Surpriza…

Printre personalitățíle care au făcut parte din Orchestra iniginerilor l-am găsit pe Nicolae M. Nicolae, pe care l-am cunosct în 1976 ca ambasador al României în SUA. În acel an, 1976, împreună cu alți 10-12 tineri am  făcut parte dintr-un grup  cu care am vizitat America timp de o lună.

După un zbor de 10 ore, cu un avion al companiei TAROM, am aterizat la New York unde ne-a întâmpinat  Ambasadorul României, Nicolae M. Nicolae. Apoi, la întoarcere, la Washington DC, am fost invitați la sediul Ambasadei unde am fost oaspeți de vază ai ambasadorului Nicolae M. Nicolae.

Au trecut mulți ani de atunci dar numele Nicolae M. Nicolae l-am ținut minte. Și întâlnirea de la Ambasadă am ținut-o minte. Cu siguranță atitudinea ambasadorului a fost un motiv esențial. După 42 de ani, citind cartea Ingineri, pasiune și muzică.60 de ani împreună cu Orchestra inginerilor am aflat, cu bucurie, mai multe detalii despre omul Nicolae M. Nicolae.

A absolvit Facultatea de electrotehnică din București în 1948. A cântat mereu la vioară. A fost Director  general al cunoscutei uzine Electrotehnica. A fost prim-vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Prieten cu marele  violonist Ion  Voicu, cu Valentin Lipatti, și el pasionat de vioară, mulți ani  ambasador al României la UNESCO, au cântat adesea, împreună, cu viorile lor celebre.

Asta… pentru comparație!

E bine să avem, mereu, un reper, un termen de comparație. În toate.

Citind  despre inginerul Nicolae M. Nicolae, membru al Orchestrei inginerilor, pe care l-am cunoscut ca ambasador în Statele Unite ale Americii,  am redescoperit amintirile   din vizita  care m-a făcut, atunci și de atunci, să privesc viața „cu alți ochi”.

Cascada Vălul Miresei.
Plecând din centrul orașului Huedin se merge cu mașina în direcția Beliș- Lacul Fântînele. Se trece prin localitatea Sâncraiu, apoi prin Călata.
După 9 km se ajunge la interescția cu drumul spre localitatea Răchițele. Șoseaua este bine asfaltată așa că cei 20 km prin satele Buteni, Ciuleni, Mărgău, Scrind Frăsinet sunt parcurși cu ușurință.
Din centrul comunei Răchițele se traversează, spre dreapta, podul foarte îngust peste pârâul de la care vine numele localității, Răchițele. După cca. 300 m o pancartă „Pâine caldă” te îmbie să oprești și să cumperi produsul care ne aduce aminte de pâinea coaptă de bunici pe vatra din bucătăria cu horn.
Drumul urcă încet 5-6 kilometri până în zona unor cabane. Mulțimea de mașini parcate dar și un indicator cu inscripția „Casacada 15 minute” arată că de aici începe druml de poveste spre cascada „Vălul Miresei”.

Drumul de macadam urcă ușor, iar deplasarea, cu pasul, la umbra copacilor și susurul pârâului din stânga este o plăcere, fie că mergi doar cu gândurile tale, fie că mergi alături de un tovarăș de excursie.

Cele 15 minute pot să se dilate la 30 sau 45 de minute dacă vrei să guști din plin plăcerea mersului pe jos.Drumul șerpuiește ușor, la stânga și la dreapta. Deodată o cotește puternic la stânga și te lasă să descoperi minunăția de cascadă.
Apa coboară formând două pânze înspumate, ca un văl de mireasă. Prima pânză, mai scurtă și mai îngustă, seamănă cu vălul prins pe capul unei mirese.A doua pânză, mai lungă, se lățește spre baza cascadei așa cum vălul miresei acoperă umerii și spatele fetei. Asemănarea este izbitoare așa că numele „Vălul Miresei” se transformă ușor în renume.

Legenda pune:

„Trecând pe aici,odată, Dumnezeu

Se-opri pe această piatră și, aleasă,

O lacrimă din ochiul lui căzu.

Și-acest crescu din ea Văl de Mireasa ”

(Teofil Răchițeanu)

Mulțumit de priveliște, bucuros că am aflat o nouă legendă, cobor spre satul Răchițele. Ca într-o vrajă, pe drumul  scăldat în lumina Soarelui, am întâlnit o mireasă în carne și oase, răpită din misterul apei de un flăcău arătos și curajos.

Pentru a nu știu câta oară m-am convins că, de multe ori, realitatea se transformă în legendă apoi, când te aștepți mai puțin, legenda se transformă, din nou, în realitate.

Hai să descoperim … realitatea!

Despre Albumul „Trecutul  în Craiova de astăzi”

        La  sfârșitul lunii februarie și începutul lunii martie a acestui an, 2018, a fost lansată, la Târgul de carte Gaudeamus  Craiova, a doua Ediție a albumului „Trecutul în Craiova de astăzi”. Am folosit prima ediție a acestei cărți ca să mă documentez  pentru emisiunile prezentate  câtăva vreme la Radio Craiova  sub  genericul „ Străzile Craiovei și numele lor”.Pentru mine a fost o carte document utilă și  consultată adesea. Mai mult, le-am oferit această carte multora dintre invitații mei, veniți la Craiova, din țară sau mai de departe, pentru a participa la evenimete științifice din domeniul ingineriei. Prima ediție a fost tipărită atât în limba română cât și în limba engleză, în tiraj limitat. Așadar știam bine cartea și aș fi vrut să răsfoiesc și ediția a II-a dar, fiind plecat din țară, nu mi-a rămas decât să-i trimit  un mesaj electronic autoarei, Magda Buce Răduți, prin care îmi exprimam punctul de vedere, dar mai ales speranța că, prin noua ediție, voi putea continua obiceiul de  oferi aceată carte prietenilor veniți în urbea noastră.

O cunoscusem pe Magda Buce Răduți la Târgul  de carte Gaudeamus din 2016. Atunci am participat la lansarea altei cărți  scrisă de autoare: Ion Țuculescu la Craiova. După lansare am discutat mult despre Ion Țuculescu, pictorul pe care îl descoperisem în vremea liceului, dar și despre domnia sa.

A absolvit  Institutul  de Arte  Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, secția Muzeologie. Deși s-a dedicat mult studiului  valorilor artistice  din Craiova, Țuculescu și Brâncuși  ocupând un loc important, a  „întors pe toate fețele” monumentele  de patrimoniu din Oltenia,  monumentul feudal de  la Jitianu fiind adus în prim plan.  Învățământul a fost alt spațiu în care  s-a simțit ca acasă. Ca profesoară de Istoria Artei la Liceul de Arte din Craiova i-a adus pe elevi în muzeele Craiovei, Colecția Ion Țuculescu,  adăpostită  câtăva vreme într-o frumoasă casă situată în capătul străzii Unirii, fiind adesea „sală de clasă” și „agora” pentru erudita profesoară. Cronicar al evenimentelor din  zona artelor vizuale și-a făcut simțită prezența  în presa scrisă, la Radio sau pur și simplu vorbindu-le vizitatorilor.

În septembrie 2016 am organizat la Craiova o „ întâlnire a inginerilor români de pretutindeni” la care și-au anunțat participarea români din toate colțurile României dar și mai de departe. Aveam nevoie de cineva care să le prezinte invitaților mei Craiova cea măreață, Craiova care a fost și care este.

Magda Buce Răduți a răspuns, fără echivoc, solicitării mele și, în seara premergătoare deschiderii „Simpozionului Științific al Inginerilor Români de Pretutindeni SINGRO 2016”,   în Aula „ Alexandru Buia”, din clădirea în care a început Istoria învățământului superior ingineresc din Craiova, nu departe de casa în care a poposit, pentru câteva zile Alexandru Ioan Cuza, și el contributor  la apariția învățământului superior din România, a fermecat  auditoriul cu informații, meșteșugit înșiruite,  despre clădirile Craiovei. Ajutorul domniei sale  la reușita SINGRO 2016 a fost de necontestat.

Într-o seară, spre sfârșitul lunii martie, m-a sunat la telefon  o veche cunoștință, inginerul Cristi Voicu. M-a invitat la o întâlnire, organizată peste câteva zile, la „Galeria de Artă” din Craiova, situată pe colțul dintre  strada Unirii și strada Popa Șapcă. Invitația, verbală, a fost laborioasă dar eu am  reținut doar că  se va discuta și despre „Trecutul în Craiova de astăzi”,  că va fi prezentă și doamna Magda Buce Răduți.

Am acceptat fără rezerve.

În ziua și la ora convenită am intrat la Galeria de Artă. Surpriză. Eram, alături de  arhitectul Paul Popescu și de  profesorul Corneliu  Sabetay, unul dintre vorbitori.

Am vorbit despre carte și despre autoare. În esență, ce-am scris mai sus.

Apoi m-am întrebat:

-Oare de unde are Magda Buce Răduți atâta har și atâta putere pentru a scrie despre clădirile Craiovei?

Ca să răspund, am adaptat o veche legendă …

De mult, tare de mult, prin locurile astea trăia un om bogat și puternic, un Crai. Craiul Iov.  Deși era bogat și avea un Castel mare și frumos, era neferict pentru că nu avea copii. Spre bătrânețe nevasta lui i-a dăruit o fată. A fost atât de bucuros încât a uitat să dea  celor trei ursitori ceea ce tradiția cerea. Două dintre ursitori nu  s-au supărat, dar a treia tare s-a mâniat și  a aruncat un blestem cumplit. Castelul Craiului Iov să se năruie  când fata lui va părăsi Castelul.

Craiul Iov a aflat de blestemul care s-a abătut asupra lui și nu o lăsa pe fată să iasă din Castel. Oamenii din jur veneau adesea la  Castelul Craiului Iov unde găseau la frumoasa și buna lui copilă o vorbă bună, o alinare a durerilor lor.

Vestea despre frumusețea și bunătatea fiicei Craiului Iov s-a răspândit peste mări și țări așa că, la vremea măritișului , au început să curgă flăcăi să o pețească. Numai că tatăl fetei, Craiul Iov, nu-i lăsa să ajungă la fiica lui. Unul dintre flăcăi, a pândit-o pe fată până a ieșit la fereastra Castelului și s-au înțeles să fugă în lume.

Zis-și-făcut!

La miezul nopții,  fata, îmbrăcată în rochie de mireasă, cu un buchet de flori în mână, a ieșit la poarta Castelului unde o aștepta  flăcăul călare pe un cal falnic. Doar ce s-a închis poarta Castelului și s-a pornit o furtună  cum nu s-a mai pomenit. Câteva clipe au trecut  și Castelul Craiului Iov  a fost  acoperit de ape.

A doua zi , oamenii din jur au venit, ca de obicei, la Castel. În locul lui au găsit un lac, iar pe luciul liniștit al apei plutea vălul de mireasă al fetei.

În amintirea bunătății și frumuseței fetei  oamenii l-au numit lacul Crai Iovița,  iar  așezării   de lângă  lac i-au zis Crai Iova.

Apoi s-au așezat pe marginea Lacului Craiovița și fiecare povestea despre  bunătatea fetei, numită de ei Crai Iovița. Au povestit trei zile și trei nopți. În dimineața celei de a treia zi, Ursitoarea, ce-a de a treia, a venit printre ei și le-a zis:

– Oameni buni, ascultând poveștile voastre, îmi dau seama că blestemul meu a fost prea aspru dar nu-l mai pot întoarce. Totuși am ursit ca prin aceste locuri să se născă mulți alți oameni care vor construi Castele mai frumoase  decât ale Craiului Iov.

Oamenii au ascultat dar nu s-au ridicat să plece, iar Ursitoarea, ce-a de a treia,  le-a zis:

– Am mai ursit  să se nască o fată care, cu har și vorbă iscusită, să scrie  cărți despre Castelele ce se vor fi construit, iar  faima despre măreția și frumusețea lor să  dăinuiască peste veacuri.

Era vorba despre cea care acum se numește Magda Buce Răduți.

Eu vă îndemn să citiți „Trecutul în Craiova de astăzi”, scrisă cu har de Magda Buce Răduți, și să vă plimbați prin Craiova. Veți citi, pe puținele plăcuțe cu denumirea străzii, numele oamenilor din trecutul Craiovei. Veți întâlni oamenii buni de azi, cei care locuiesc pe străzile asfaltate sau cu gropi gata să adune apele potoapelor ce  se abat, uneori, peste Castelele Crai Iovenilor.

             Poveste imaginară despre Muzeul cărților vechi

Bibliotecile fac, din când în când, inventarul cărților pe care le au în depozit. Unele n-au mai fost cerute la împrumut de ani buni. Biblioteca are mai multe exemplare din aceste cărți de care „nu mai avem nevoie”. În cel mai bun caz oprește un exemplar. Celelalte exemplare sunt aruncate.

Oamenii adună, în viața lor, și cărți. Vine vremea când „nu mai au nevoie” nici de ele și nici de aminitirile legate de  aceste minunate cărți.

Omul vrea să le dea unui tânăr, elev sau student. Dar școala nu i-a recomandat această carte veche și foarte bună. Școala i-a recomandat una mai nouă care, la o privire mai atentă,  seamnă  cu  ceaslovul coșcovit așa că are de unde să se documenteze. Ba mai mult, o găsește și în format electronic. Ușor de folosit, ușor de preluat.  Soluția apare de la sine:

            -Le dau la „reciclabile”. Pe strada mea vine mașina și le ridică vineri, din două în două săptămâni.

Alți tineri, deveniți între timp bătrâni, nu se îndură să le arunce. Le duc la un anticar. Le dau unui profesor să le păstreze el. Profesorul le păstrează în biroul lui de la Școală. Profesorul le păstrează în Biblioteca lui de acasă care, încet-încet, devine neîncăpătoare

-O să le duc la Biblioteca-Muzeu de la Afumați ! gândește, cu voce tare, fără să vrea, profesorul.

-De ce se numește Biblioteca de la Afumați, întreabă strănepotul care tocmai se distra cu holograma unei cărți din care literele  jucăușe  ieșeau din text și se aranjau după gândurile copilului.

-Dragul meu, de mult, tare de mult, oamenii din partea locului aveau fețele înegrite de fumul focului din bordeie, iar satul lor a căpătat numele Afumați. Mai târziu, înspre vremurile mele, oamenii au adunat în clădirea gării din sat multe-multe cărți vechi. Cărțile  de acolo au paginile îngălbenite de fumul-timpului  cu care Oamenii au  reușit să țină cuvintele între coperțile cărților. Cuvintele vroiau mereu să zboare !-

De ce au vrut oamenii să țină cuvintele între coperți ?

– Pentru ca Urmele oamenilor să nu fie acoperite de Urmele timpului!

Copilul a continuat să se  distreze cu holograma cărții din care literele jucăușe ieșeau din text și se aranjau după gândurile lui. Se făcea că  niște gunoieri, uimiți de câte cărți aruncau oamenii, le-au adunat și le-au depozitat într-o clădire veche. Le-au îngrijit, ca în poveștile cu fântâni părăsite, le-au aranjat frumos, cu dragoste, așa cum numai gunoierii știu să o facă.

Mai târziu, clădirea a devenit  ”Muzeul cărților vechi”.

Era un Muzeu fermecat.

Fiecare carte răsfoită îi dădea cititorului … un bănuț de aur cu care …

Despre profesorul Liviu Emil Pop,

Pe la începutul lunii decembrie am primit invitația de a participa la lanasarea cărții          „ Un om, o viață, un destin”. O carte autobiografică, scrisă cu har de Liviu Emil Pop.  Am participat la lansarea multor cărți scrise despre oameni pe care nu-i cunoscusem personal. Am partcipat la lansarea unor cărți scrise de oameni  pe care îi cunoscusem sau nu-i cunoscusem personal.

De data aceasta evenimentul avea, pentru mine, valențe cu totul speciale: îl cunoscusem pe profesor, deși am lucrat în domenii diferite, și citisem manuscrisul, cu ani buni în urmă, la câteva zile după ce  agronomul  Liviu Emil Pop a plecat… să viziteze ogoarele  pline de verdeață din Ceruri.

Pe  profesorul Liviu Emil Pop l-am cunoscut  prin anii ’80. Organizam, atunci, întâlniri sistematice cu studenții de la Facultatea de Electrotehnică din Craiova, grupa de acționări electrice și discutam despre invenții și despre inventatori. La una dintre întâlniri, programată la Casa de Cultură a studenților, corpul situat pe strada Ialomiciora de atunci, Eugeniu Carada de acum, l-am invitat pe profesorul docent Liviu Emil Pop, de la Facultatea de Agronomie, venit de la Cluj încă de la înființarea acesteia, adică în 1948. L-am  invitat pentru că era un invenator de marcă. Obținuse deja  Brevetul pentru „ Soi de arahide Tâmburești”.  Era menționat  în „Dicționar cronologic al științei și tehnicii universale” , publicat de Editura științifică și enciclopedică  din București în 1979, astfel : „ 1968  Agronomul  Liviu Pop, care se ocupă încă din 1943 de cercetarea  structurii solului , realizează un aparat pentru determinarea rezistenței la presiune a agregatelor din sol…”

                O viață.

După  întâlnirea  de la Casa studenților, situată în centrul Craiovei, am mers pe jos  până la fosta  Casă de cultură a tineretului, zonă cunoscută de craioveni sub numele „ la geamuri”. Am povestit , a povestit multe.

L-am întrebat:

• Ce ați făcut ca să ajungeți profesor docent ( un titlu științific rar).

Ne-am oprit și cu candoarea unui licean mi-a spus:

-Eu am muncit. Cei din jurul meu au apreciat ce am făcut eu.

Unele dintre povestirile de atunci le-am scris într-o carte intitulată „Invenții și istoriile lor”, dar le-am reluat și în alte publicații: ziare, Buletine  universitare, un Dicționar al Academiei Române.  Toate  duceau la același final:  O viață dedicată agriculturii, cercetării, învățământului.

             Omul Liviu Emil Pop.

În 1985 s-a organizat la Râmnicu Vâlcea un salon de Invenţii. Fiind aproape de Craiova, Universitatea din noastră a participat cu multe invenţii şi cu o delegaţie numeroasă. Printre participanţi, profesorul docent Liviu Pop, care avea atunci 66 de ani.  Deşi am anunţat din vreme când sosim la Râmnicu Vâlcea, se făcuse cinci după-amiaza şi încă nu ştiam unde vom fi cazaţi. Le-am cerut organizatorilor să rezolve această problemă măcar pentru cel mai de seamă participant – docentul Liviu Pop. Într-o jumătate de oră s-a rezolvat, dar profesorul a întrebat: „Ceilalţi unde vor fi cazaţi?“. „Încă nu ştim“, au răspuns organizatorii, „dar se va rezolva“. „Atunci rămân şi eu în hol cu ei până vor fi cazaţi“, a răsăpuns omul Liviu Pop.

A doua zi am asistat la o fascinantă expunere despre cultura de arahide

Un destin.

Vorbeam cu profesorul Liviu Emil Pop mai des sau mai rar. În 2010, într-una din primele zile ale lunii noiembrie, Liviu Emil Pop a vrut să se odihnească „mai mult”. În timp ce domnia sa se odihnea „mai mult”  am stat de vorbă cu fiica domniei sale, Livia Avram. Mi-a arătat manuscrisul dactilografiat. Îl terminase în 29 noiembrie 1993 și îl dactilografiase în patru exemplare, dedicate celor  care l-au însoțit în destinul său de om.

Peste ceva timp, poate o lună, am citit, aproape pe nerăsuflate, unul dintre exemplare.

L-am regăsit pe ardeleanul ordonat, meticulos,  îndrăgostit de  tot ce este legat de agricultură și de oameni.

Am descoperit, însă, și  istoria învățământului agricol, istoria  cercetării agricole și a agriculturii din Oltenia.

Lansarea cărții scrise de Liviu Emil Pop,  inventatorul  ”Soiului de arahide Tâmburești”,  a făcut să răsară, între cărțile Bibliotecii Alexandru și Aristia Aman din  Craiova,  „ cultura recunoașterii valorilor de lângă noi”.

Londonezii  vorbesc bine românește

În urmă cu ceva vreme am făcut o deplasare profesională la Londra.

Mai fusesem  în Anglia, dar la Londra nu.  Avionul pleacă din  Craiova spre seară și  ajunge pe aeroportul din  Luton, situat cam la 70 km  de Londra, după aproape 3 ore de zbor.

Așadar nu cunosc capitala Anglei și, din acest motiv, am preferat ca, pentru liniștea mea, să contactez o firmă care asigură, printre altele, transferul de la Aeroportul Luton la hotelul din Londra.

În ziua cu pricina, avionul a întârziat la venire în Craiova mai bine de două ore. Le-am trimis un mesaj celor de la firma de transfer, iar ei m-au asigurat că vom fi  așteptați. Mi-au dat și un număr de telefon  la care  va răspunde șoferul.

După un zbor liniștit am ajuns, într-un târziu, la Luton. Ne-am recuperat bagajele și  am ieșit în exteriorul  aeroportului. Mai multe autobuze așteptau, cu calm, să-i ducă pe călători la Londra deși întunericul se lăsase cam demultișor. Erau și taximetre.  Puteau  fi luate,  ordonat, cu calm, intrând într-un  mic  dispecerat.

I-am dat telefon șoferului care, într-o limbă română perfectă, cu ușor accent   botoșenesc, mi-a explicat  unde este locul de întâlnire. Pe drum, spre Londra, am mai primit și alte explicații, evident, în limba română.

A doua zi dimineața, la hotel, a început să sune alarma. Am ieșit pe hol speriat. Câteva uși batante erau deja închise iar liftul nu funcționa. Am intrat în panică dar camerista,  Maria, cu un calm specific englezilor și într-o limbă română perfectă, ne-a explicat  că  în fiecare săptămână, în aceași zi și la aceiași oră, se simulează un exercițiu de alarmare în caz de incendiu. Am înțeles bine despre ce este vorba  și m-am liniștit.

Am coborât pentru micul dejun. O sală  mare, pe măsura numărului impresionant de camere ale hotelului. La intrarea în sala de mese  câteva persoane așteptau să fie îndrumate spre o masă liberă. Am ajuns și  eu la  pupitrul unde  o tânără îi primește pe  oaspeți și notează  numărul camerei .

Am văzut pe ecuson numele Cristina, iar gazda  a sesizat  accentul meu așa că, dezinvolt, mi-a explicat, în limba română, cu un  ușor accent maramureșean,  în drum spre o masă liberă,  ce  se poate mânca la  micul dejun.

Vizita profesională a fost o reușită, iar la final, gazda, șeful departamentului de relații cu clienții, ne-a invitat, în limba română, folosind cu îndemânare perfectul simplu, să vizităm Londra și să mâncăm.

Am vrut să vizitez Piața Trafalgar. În cele câteva zeci de minute pe care le-am avut la dispoziție  am rememorat evenimentele legate de această piață, în mod particular ziua de 8 mai 1945, zi în care Churchill a anunțat sfârșitul războiului. Un reper în istoria noastră, a românilor.

Am găsit ușor un loc unde să  mâncăm. Oferta restaurantului – generoasă. Căutam în listă  un sos picant și mă simțeam jenat că ceilalți așteaptă după mine. M-a scos din încurcătură chelnerul, tânăr și prezentabil, cu o privire inteligentă care mi-a explicat, într-o limbă română clară, cu  accent moldovenesc inconfundabil, ce trebuie să aleg.

Acesta a fost momentul în care, fără să vreau, am gândit cu voce tare, dar cu amărăciune:

– Londonezii vorbesc bine românește !

Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale, 26 aprilie 2017 “Inovarea – pentru o viaţă mai bună”

Mesajul Directorului general Francis Gurry

În ultima vreme se vorbeşte enorm despre inovare, şi pe bună dreptate. Inovarea este o componentă centrală a bunăstării noastre economice şi sociale.
Inovarea – şi, implicit, progresul tehnologic pe care aceasta îl reprezintă – are o contribuţie semnificativă la creşterea economică şi creează oportunităţi pentru noi şi tot mai bune locuri de muncă.
Campania dedicată Zilei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale de anul acesta celebrează inovarea şi modul în care ea ne îmbunătăţeşte viaţa. Totodată îi sărbătorim pe toţi cei care îşi asumă riscul de a aduce schimbarea în bine prin inovare. Directorul general al OMPI, Francis Gurry
Rareori avem timp să reflectăm asupra multiplelor modalităţi în care inovarea duce la creşterea calităţii vieţii. Este însă suficient să facem doar o comparaţie între felul în care trăim astăzi şi felul în care se trăia acum 100 de ani. În ultimul secol am asistat la o extraordinară transformare a calităţii vieţii sub aspect material, graţie apariţiei a nenumărate tehnologii şi produse noi şi perfecţionate. Iar noile şi extraordinarele domenii tehnologice: realitatea virtuală, inteligenţa artificială, imprimantele 3D, cipurile neuromorfe, nanotehnologiile, robotica, sistemele de editare genomică CRISPR şi toate cele care vor urma, fac ca perspectiva progreselor viitoare să fie extrem de promiţătoare.
V-aţi putea întreba ce legătură are proprietatea intelectuală cu toate acestea?
Proprietatea intelectuală este o componentă esenţială a succesului sistemului de inovare. Ea asigură recompensarea celor care îşi asumă riscul de a introduce în economie “noul”, în termeni de produse şi servicii. Ea asigură cadrul în care se desfăşoară lungul şi complicatul drum de la idee la produsul sau serviciul disponibil la scară comercială.
Campania din acest an reprezintă pentru noi toţi o ocazie de a reflecta asupra a ce înseamnă să inventezi şi asupra provocărilor aferente acestui proces. În plus, ea se doreşte şi un imbold pentru a gândi cum putem pune inovarea în slujba întregii societăţi.
Vă doresc tuturor o Zi Mondială a Proprietăţii Intelectuale fericită, fructuoasă şi inovatoare.