Blog – Prof. Gheorghe Manolea

În Memoria Marilor Personalități

Am aflat, din întâmplare, despre un Muzeu inedit, aflat la câțiva kilometri de Tg.Cărbunești, în satul Măceșu: Muzeul Crucilor.  Am plecat din Craiova spre Târgu Jiu. După aproape o oră am ajuns  în localitatea Peșteana Jiu, a cărei istorie este legată de mineritul din Oltenia. Era o zi de târg. Am revăzut o scenă de mult uitată în memoria copilăriei mele. O gospodină cumpărase o găină pe care o ducea într-o mână, iar în cealălată mână ducea o plasă cu legume și alte cumpărături.

Indicatorul spre Țicleni este vizbil de la distanță așa că am virat spre dreapta. O manevră dificilă  pentru că  înaintea mea mergea o căruță.

Încet-încet circulația s-a rarefiat și am putut să mă bucur de priveliștea pădurilor  care acoperă dealurile din dreapta și din stânga drumului.  Câteva sonde se arată timid, suficient ca să-mi aduc  aminte de  lecțiile de geografie  din liceu. Atunci, Țicleni, era un sat.  A fost ridicat la grad de oraș  de mai bine de 50 de ani, dar urmele satului sunt încă evidente. După mai puțin de 10 km , un indicator  mă îndeamnă să virez la dreapta, spre Muzeul Crucilor.              Drumul de macadam, în rampă, cu gropi  și curbe strânse,  îmi taie elanul cu care pornisem la drum. Dar ce mai contau cei câțiva kilometri până la destinație. După ultima curbă apare în fața noastră  biserica din satul  Măceșu. Ajuns în fața ei drumul cotește  puternic spre dreapta și vedem, pe neașteptate,  o placă din lemn  pe care scrie „Muzeul Crucilor”. 

Deși era sâmbătă, nu mă așteptam să fie deschis. Inscripția fixată deasupra porții îmi dă speranțe. Persoana de contact, Roxana Calotescu, și un număr de telefon. Am sunat. Doamna Roxana Calotescu  mi-a răspuns  repede dar n-a fost să fie.  Atât domnia sa cât și inițiatorul Muzeului ,    Pompiliu    Ciolacu, nu erau  în localitate.

 Poarta era descuiată  așa că am intrat   în  incinta  îngrijită, plină de culoare, primitoare.

            Mi-au atras atenția, încă din uliță, crucile mici, de cca. 50 cm, numite punți,  fixate cu cuie,  montate  pentru aducere aminte :  un nume  și un text explicativ.

             Aproape de intrare, o cruce albastră, fixată pe un copac, mi-a atras privirea. Textul, scris cu alb, se poate citi  destul de ușor:

               Se pomenește Tauru Gheorghe, profesor universitar…Am fost tot timpul mândru că m-am născut ROMÂN.

            A fost profesor la Craiova și, evident, l-am cunoscut. S-a născut la 13 septembrie 1935 în satul Brătuia, situat pe dealul opus.

            După ce am citit textul scris pe crucea vopsită în albastru, am înțeles că spațiul aceasta, de la Macesu, este mai mult decât un Muzeu.

            Sentimentul s-a  amplificat  după ce am descoperit, ușor, pe peretele exterior al Muzeului, puntea care ne aduce aminte de Ecaterina Teodoroiu-eroină,  apoi de Ștefan cel Mare- Mare Domnitor, de Constantin Brâncuși- sculptor, de Maria Tănase- solit vocal, de Corneliu Baba- pictor, de Tudor Arghezi-  scriitor și poet. Apoi alte și alte … punți. Multe, foarte multe pentru pomenirea oamenilor de cultură, a artiștilor.

            Și parcă toate se regăsesc într-o punte, de altă fromă, care ne îndeamnă:

            În memoria  personalităților neamului românesc, rogu-te călătorule, opreștete.Pomenește-i. Roagă-te pentru iertarea  greșelilor pe care le-au făcut, cu voie sau fără voie, pe acest Pământ.                              

            Spațiul primitor de la Măceșu-Gorj  este mai mult decât un Muzeu.

            Este o Punte IN MEMORIAM.

            O Punte în amintirea celor de dinaintea noastră.

Prefață la cartea „Cum să implementăm eficient SISTEME DE MANGEMENT ( 10, pentru OLTENIA).

De regulă, o carte are o prefață, scrisă de o terță persoană, aleasă de autor. Prefața se referă la autor sau la subiect. Cartea „ Cum să implementăm eficient Sisteme de management” a fost tipărită la mai bine de un an după ce am scris Prefața așa că, având o formă „concretă” ( pe hârtie) am recitit-o aproape în întregime și i-am descoperit valența istoriografică prin trimiterile la informații complementare subiectelor dezvoltate în fiecare capitol. Acesta a fost motivul pentru care am postat Coperta și Prefața în ziua când, în calendarul ortodox, se sărbătorește „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Zi în care bătrânii împart … fructe. O carte este rodul, fructul … creației.

Prefață

Management.

            Un cuvânt, aparent nou, care a apărut în vocabularul nostru după 1990.

Pentru mine și pentru mulți din jurul meu era un cuvânt cu înțelesuri neclare, uneori ascunse. Simpla traduce „ a conduce”, „arta de a realiza ceva împreună cu alți oameni” nu era suficientă.

Pe ici-pe colo, termenul „Director”  era înlocuit cu „Manager”. 

Prin ’92 devenisem Directorul Centrului de Implementare a Invențiilor din Craiova, entitate în subordinea Miinisterului Cercetării și Tehnologiei. Deși făcusem cercetare timp de douăzeci de an, aveam „senzația”  că nu știu cum să încep o cercetare. Așa se face  că, la începutul anului 1994, m-am înscris la un curs de „Management competitiv”  organizat la București de The Open University- The open Business School CODEX, iar la sfârșitul anului 1995 am obținut diploma  „The effective Manger, level-profesional”.

 Pentru mine, acest curs a fost foarte util.

            Apoi am observat că mulți absolvenți de la Facultatea de Electromecanică din Craiova își găseau  de lucru în birourile de „Asigurarea calității” deși ei nu avuseseră  un curs cu acest profil în Planul de învățământ. Așadar, era un drum nou care trebuia acoperit  printr-o pregătire uiversitară. Funcționa, la vremea aceea,  forma de învățământ „Studii aprofundate”, cu durata de un an,  după  formarea de bază numită „Licență”.  A avut succes! A rezistat diverselor schimbări  și, mai mult, s-a transformat  în Master cu durata de doi ani. La început s-a numit „Managementul calității”, apoi  „Ingineria  și managementul calității și mediului”. Altfel spus, structura didactică a evoluat dar Facultatea de Electromecanică  nu își certificase încă un Sistem  de management al calității.

            Ne-am adaptat și, în 2001, printr-un proiect finanțat de Guvern s-a Proiectat, implementat și certificat sistemul de management al calității, conform Standardului ISO 9001,  în cadrul Universității din Craiova, pe un modul  cu profil agricol și un modul cu profil electric. L-am extins, apoi, pentru componenta de cercetare a Unversității din Craiova pe modulul de Transfer tehnologic și protecția proprietății industriale.

                Destul de repede, numărul persoanelor  (din Craiova, din Dolj, din Oltenia) implicate în Sistemele de management al calității a  depășit  masa critică și, în mod natural, a apărut un Organism de certificare  dar și un  grup profesional ( Cercul calității)  cu activitate sistematică în care se „discută”  despre Sistemele de management, despre  Cum să implementăm eficient Sisteme de management.

            Vă îndemn, în cunoștință de cauză,   să intrați în „ atmosfera”  creată de  „Cercul calității” din cadrul AGIR Dolj!       

Istoria tehnicii și a industriei românești. Vol. II, Electrotehnica, Energetia, Transporturile și Învățământul tehnic.Editura Academiei Române, 2020

Capitolul 10 Istoria proprietății intelectuale și a invențiilor (Gheorghe Manolea)

Lucrarea este editată în două volume care pot fi descărcate de la adresa

https://academiaromana.ro/sectii/sectia08_tehnica/tehnice_publ_IstTeh.htm

Calea ferată Craiova-Calafat. Urmele oamenilor. Urmele timpului

Prin anii ’85 – ’86 am mers cu trenul până la Podari apoi ne-am  întors, trei persoane, pe digul din stânga Jiului, până la Bucovăț, și de acolo până la Craiova.

Sunt mulți ani de când am fost la Băilești cu treburi profesionale.

Am mers cu mașina, dar și cu trenul. Evident, am privit gările în care a oprit trenul și am traversat gara din Băilești pentru a ajunge la treburile pentru care venisem fără să‐i acord mare atenție.

La Calafat am fost de vre‐o două ori în vizite private, cu familia, cu prietenii. Am fost și în gara din Calafat. Atunci gările erau, pentru mine, niște clădiri. Mai de curând am scris și am povestit despre „Istoria căilor ferate din România”. M‐au fascinat documentele consultate despre Drumul de Fier Craiova‐Calafat și am reluat povestea cu diverse

ocazii. De atunci gările au, pentru mine, altă valoare.

În 2016 s‐a organizat la Craiova Simpozionul Științific al Inginerilor Români de Pretutindeni SINGRO 2016. S‐a prevăzut în Program o deplasare la Crama „Domeniul Coroanei” Segarcea. Mi‐am amintit de gările din Câmpia Olteniei proiectate de inginerul

Elie Radu, Președinte al Societății Politehnica în 1898, 1903 și 1904. Cum AGIR continuă tradiția Societății Politehnica, o vizită la câteva gări situate pe magistrala Craiova‐Calafat era oportună. Pentru ca activitățile SINGRO să se desfășoare bine era necesar ca eu să văd gările pe care urma să le includem în traseul vizitei până la „Domeniul Coroanei” din Segarcea.

Mi‐a fost simplu să ajung la gara din Podari.Rezultatul vizitei a fost mulțumitor. Încrezător, am mers, pe șosea, până la gara Sălcuța apoi până la gara Segarcea. Rezultatul m‐a întristat, chiar m‐a speriat.

Mi‐am propus să mă implic și să caut, să găsesc soluții, explicații.

            Am parcurs traseul Craiova‐Calafat, integral sau parțial, de mai multe ori, și am adunat multe informații, cuprinse în această carte care, în esență, documentează „timpul prezent 2017” al Drumului de Fier din Câmpia Olteniei.

Am așteptat trenurile de la Calafat.

Am asistat la plecarea trenurilor spre Calafat.

Am călătorit cu trenul până la Vidin.

Am întâlnit oameni.

Am vorbit cu oameni.

Am vorbit cu mecanici de locomotivă, cu conductori de tren, cu călători, cu directori de la CFR, cu funcționari de la CFR.

Am vorbit cu mine.

Mi‐am amintit de prima mea călătorie cu mocănița, de la Telega în sus, pe Valea Doftanei. Nu eram încă la școală. Altă dată am pornit‐o, cu un prieten, copil ca mine, pe calea ferată să numărăm macazel . Calea ferată nu mai este. A fost acoperită de

apa din lacul de acumulare de la Paltinu.

Mi‐am amintit de călătoria cu mocănița pe Valea Vaserului, călătorie făcută în urmă cu doar câțiva ani. A fost o călătorie pentru predarea ștafetei către altă generație, alta decât cea cu care am mers pe malul Jiului, a doua generație de după mine. Informațiile despre

călătorie le‐am obținut consultând un site. O fostă cale ferată forestieră folosită acum numai în scop turistic. Călători de toate vârstele. Călători de toate neamurile. Biletele le‐am cumpărat on‐line, cu cardul. Doi oameni dirijau aproape tot: de la urcarea în tren, la

controlul biletelor, de la grija ca fiecare călător să aibă un loc până la vânzarea unei sticle cu apă, de la explicații privind traseul până la înmânarea chestionarului pentru măsurarea satisfacției clientului.

            Multe putem să facem dacă suntem de bună credință!

POST- RESTANT
Pe vremea când viteza de comunicare era mică, iar dorința de comunicare era mare, ca și acum, oamenii foloseau Serviciul poștal special „POST- RESTANT”. Expeditorul scria pe plic numele destinatarului și localitatea unde trebuia să ajungă. Plicul era păstrat până când destinatarul venea să-l ridice.
În vara anului 1878, Mihai Eminescu a fost invitat de junimistul Nicolae Mândrea la Conacul său din comuna Florești, acum în județul Gorj. Eminescu a stat aici aproape două luni, iunie și iulie. A expediat câteva scrisori de la Gara din Filiași și a ridicat, de la Post Restant, scrisorile primite.
În amintirea acelor vremuri câțiva oameni inimoși au amplast bustul lui Mihai Eminescu în spațiul din spatele Gării din Filiași, pe care l-am vizitat de câteva ori în ultimii ani.
Știam și despre bustul amplasat în Parcul special amenajat în Florești, pe locul fostului conac, dar nu fusesem încă acolo, așa că …

Am găsit mai mult decât mă așteptam.
Am găsit și un Muzeu memorial Mihai Eminescu, organizat în vechea Școală primară din Florești.

2010 – cu Cabina telefon public cu cartelă

2020 cu Rețea de apă curentă, fără Cabina pentru telefonul public
Multe s-au schimbat în Florești.
Școală nouă.

Apă curentă.

Case noi.

Multe case noi.Mulțimea de case noi ( aș putea spune… lipsa caselor care stau să cadă), dimensiunea satului, pe care l-am traversat de multe ori doar „ pe linia principală”, m-au făcut să exclam din nou :Eterna diferență dintre realitate și ce cred oamenii!

Și totuși, a rămas amintirea lui Mihai Eminescu.
Soarta l-a trimis, pentru noi, cei de după el, la POST RESTANT Florești.
Eminescu ne așteaptă … să-l recitim!

Linistea aduce bucurie !

De doua zile, la Craiova, ploua linistit, iar Pamantul isi arata bucuria trimitindu-si   plantele sa salute norii binefacatori.

Oamenii asculta, cu speranta, linistea !

Vrând-nevrând, în ultimele două luni,  am stat în casă mai mult ca de obicei. Un bun prilej să fac ordine  în … hârtii.

Am găsit  un document din perioada de început a activității mele în cercetare. Mai toate instituțiile aveau, și  în anii ’70 ,  un  avizier care purta numele  „Gazeta de perete”. Am scris  câteva articole dar mai toate s-au pierdut.  Documentul găsit  este ciorna unuia dintre ele.

L-am citit de multe ori. De fiecare dată cu emoție.De fiecare dată mă regăseam pe mine, cel de acum, în cel care a scris articolul în urmă cu aproape 50 de ani. Într-un târziu m-am decis să-l postez pe blogul gheorghe.manolea.ro.

Așadar…

Petroșani 1974

Ce am învățat !

De cîțiva ani merg pe un drum nou, uneori frumos, alteori spinos, și învăț. Învățînd, învăț cît de sus este adevărul.

Învățăm prin munca noastră și prin munca altora, iar recompensa  cea mai mare obținută pentru munca noastră  este stima și aprecierea celor cu adevărat învățați. Și alții se bucură cînd au obținut,  pentru munca lor , stima, respectul nostru.

În anii aceștia am învățat ce înseamnă respectul față de proprietatea de idei.

Fiecare idee e o creație științifică al cărei autor, care a realizat-o cu prețul unei mari trude, va suferi aceiași durere, văzându-și paternitatea furată, ca și o mamă căreia i se fură fructul iubirii sale.

Am învățat că trebuie să separ clar, pentru ceilalți, ideile care îmi aparțin, de ideile pe care le-am primit.

Nimic mai dureros decît anularea muncii colegului , printr-un singur gest, sau printr-o singură frază.

Nimic mai nepoliticos decît trecerea sub tăcere a contribuției tovarășului cu care am pornit la drum.

Puțini vor fi aceia care astfel ofensați nu vor plăti, sistematic, cu aceiași monedă.

Am învățat că trebuie să apreciez cu justețe și politețe munca colegului, chiar dacă s-a născut după mine sau înaintea mea, chiar dacă pe  „hîrtia” lui scrie muncitor, tehnician sau inginer.

Am învățat și m-am obișnuit să spun : Mulțumesc Omule!

Ing.Manolea Gheorghe

Cercetător științific.

În vara anului 1968 am făcut o vizită profesională la Salina Slănic din Prahova.

Exploatarea sării în zona Slănic este menționată încă din  1601. Din 1852 se trece la  exploatarea  prin  metoda camerelor cu profil trapezoidal. Pentru extracție s-au folosit, de-a lungul timpului, mai multe puțuri și diferite mașini de extracție.În 1938 s-a deschis mina „Unirea” proiectată dă aibă 15 camere cu profil trapezoidal,  10 m deschiderea la tavan și 35 m la talpă și înclinirea de 60⁰.   Activitatea de extracție  s-a desfășurat până în 1970 cînd s-a mutat la mina „Victoria”. Pentru  transportul pe verticală, de la adâncimea de 2018 m,  s-a folosit o mașină de extracție cu cablu lat. Iluminatul electric a fost folosit din 1912. Procesul tehnologic de extragere cuprindea următoarele faze: havare, perforare, încărcarea găurilor cu exploziv, împușcarea frontului de abataj,copturirea frontului de lucru, concasarea sării în subteran și transportul la suprafață  cu transportoare, vagoneți sau autovehicule.

            În 1968  exploatarea sării la Salina Slănic din Prahova era  în toi așa că noi am vizitat-o ca pe o exploatare minieră. Acum Salina Slănic Prohova este  deschisă în scop turistic și pentru tratament cu aerosoli.

           Atunci, în 1968, am coborât cu colivia minieră și am văzut camerele cu profil trapezoidal și havezele care tăiau zgomotos bucăți din muntele de sare.

            După vizita profesională în salină am făcut baie în Lacul Miresei,  din Grota Miresei, formată în 1914 prin prăbușirea tavanului  unei mine de sare mai vechi, săpată în Muntele de sare. Lacul, situat la o adâncime de 20 m față de vârful muntelui,  avea o suprafață de 425 m² . Intrarea se făcea printr-un tunel scurt, o parte din galeria de coastă, care făcea legătura cu  mina veche săpată în Muntele de sare. În 1968  muntele de sare era decopertat, fără vegetație, și  miile  de  vârfuri din sare, formate de apa ploilor,  formau o pădure de  fractali, deoarece par identici la orice nivel de  magnitudine.

            Toate au o poveste. Grota Miresei are povestea ei. Lacul Miresei  are povestea lui. Eu le-am „lipit” cu amintiri.

Se spune că demult o fată din Slănic a fost părăsită de logodnicul  ei chiar în noaptea nunții. Fără să le spună nuntașilor, s-a ascuns în mina veche de la marginea satului și a plâns zile și noapți. Lacrimile i se pelingeau, șiroaie, pe obraj, se adunau pe bărbie  și apoi se scurgeau, ca un pârâiași, pe vatra abatajului, adunându-se  până s-a format  un lac așa de mare că n-a mai putut să iasă afară. Oamenii au decoperit-o târziu, fără suflare, acoperită cu rochia de mireasă .I-au zis Grota Miresei.

Cu timpul, datorită ploilor, tavanul  abatajului s-a surpat și s-a format un crater prin care razele soarelui ajungeau, în miezul zilei,  să se reflecte  în apa de smarald a lacului.

Anii au trecut . Locurile  s-au schimbat puțin, iar oamenii mai de loc.Se  spune că o tânără săracă din Slănic a fost mărtitată de părinți cu un băiat bogat din sat dar pe care ea nu-l iubea. În noaptea nunții, fata, îmbrăcată în rochia de mireasă, s-a urcat pe Muntele de sare și s-a aruncat în lacul din  inima grotei.  S-a lovit de luciul apei ca de o lespede și a murit pe loc dar a rămas la suprafață. Nuntașii au căutat-o și au găsit-o în Grota Miresei. Plutea pe luciul apei  acoperită cu vălul de mireasă. Oamenii l-au numit Lacul Miresei.

În 1999, ca urmare fisurilor apărute în munte și  a ploilor, Grota s-a surpat înghițând  amintirile celor care au trecut pe acolo.

Legendele au rămas!

Le vreme de colind, ne-am adunat, mai vechi și mai noi, așa cum ne-adunam  și altă dată.

Ne-am adunat la … Perinița.

M-am bucurat să-i văd pe cei noi.

M-am bucurat să-i revăd pe mulți dintre cei vechi.

Vrând-nevrând, cei veniți s-au grupat  după gusturi știute sau doar bănuite.

La un semn, făcut de nu știu cine, cei vechi și cei noi s-au ridicat, s-au adunat în cerc, s-au prins de mână  și, învârtindu-se    roată, trei pași  înainte, trei pași înapoi,  au dat TIMPUL înapoi.

Am jucat „Hora care ne unește”!