Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Marin Drăcea, militant pentru formarea „conștiinței nationale forestiere”.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Marin Drăcea, militant pentru formarea conșiinței naționale forestiere.

În ultimii ani se discută și se scrie mult despre conservarea pădurilor,  despre creșterea suprafețelor împădurite din țara noastră,  despre îmbunătățirea calitativă a fondului forestier, despre gestionarea durabilă a pădurilor, despre adaptarea  politicilor silvice la necesitățile legate de schimbările climatice.  S-ar putea crede că aceste subiecte sunt de dată recentă.  Totuși, istoria demonstrează că aceste subiecte i-au preocupat pe oameni și în alte vremuri. Istoria demonstrează că și în alte perioade  istorice personalitățile din știința și tehnica silvică au studiat  aceste probleme. Printre aceste personalități se numără și  Marin Drăcea.

Marin Drăcea s-a născut  la data de 15 octombrie 1885 în satul  Izvoru, din actualul județ Giurgiu. Marin a fost al doilea copil al familiei Dumitru și Ioana Drăcea care a avut, în total opt copii.

A început școala primară în 1891, în satul natal, Izvoru, având-o ca dascăl pe învățătoarea Florica Mărgineanu. În vara anului 1894, după ce  Marin Drăcea absolvise clada a III-a, un incendiu devastator distruge mai multe case, inclusiv școala și primăria din sat.

Toamna continuă  școala  primară la Giurgiu unde va aobsolvi și   prima clasă gimnazială.  Documentele nu consemnează  motivele pentru care  s-a mutat la București. Cert este că a continuat gimnaziul la Liceul Matei Basarb și  la Liceul Sfântul Sava din București. Examenul de absolvire a școlii gimnaziale l-a susținut la Liceul Sfântul Sava , iar cursurile liceale le-a urmat la Liceul Gheorghe Lazăr, secția reală, pe care le-a absolvit în 1905.

În același an, 1905 s-a înscris la Școala Superioară Silvică din Brănești, din apropiere de București, înființată în 1893. Se poate spune că Școala era la început de dum.

Este locul, stimați ascultători, să vă spun câteva detalii despre această instituție de învățământ superior. Așadar, Școala de Silvicultură de la Brănești  s-a construit pe un teren donat de  Regionala Silvică București. Încă de la început, lângă școală, s-a construit și Parcul dendrologic, iar câțiva arbori plantați atunci există și azi. Pregătirea viitorilor ingineri silvici dura cinci ani dintre care primul an era de practică, urmat de doi ani de pregatire teoretică. Apoi urma încă un an și jumătate de practică la un ocol silvic, iar în ultima jumătate de an se pregătea proiectul de absolvire. Mai trebuie precizat că viitorii elevi se puteau înscrie la concursul de admitere după un stagiu de practică la un ocol silvic și primeau diploma de inginer numai cei care, la finalul studiilor, obțineau cel puțin media 7,00. Toate aceste detalii  au fost prezentate având în vedere că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele, de a oferi referințe, oamenilor din zilele noastre.

Dar să revenim la Marin Drăcea, personalitatea despre care mi-am propus să vă povestesc azi.     Marin Drăcea a absolvit Școala Superioară de Silvicultură în anul 1909 continuându-și acitivitatea aici ca asistent, apoi ca profesor.

Spre finalul anului 1912 merge în Germania, la Universitatea din München, pentru perfecționare prin doctorat, unde începe o cercetare doctorală cu tema „Contribuții la cunoașterea salcâmului din România, cu privire specială asupra culturii sale în Oltenia”. Din păcate, izbucnirea Primului Război Mondial face ca susținerea publică să se petreacă abia în ianuarie 1923.

 În 1921 s-a înființat Școala Politehnică din București, iar din 1923  silvicultura devine o facultate a acestei instituții de învățământ superior.

 Marin Drăcea a fost unul dintre profesorii de bază ai Facultății de Silvicultură din București. Când spun „profesor de bază” am în vedere că în 1923 a fost numit profesor titular dar mă gândesc și la partea vizionară a activității sale, transformând   fundamental silvicultura din țara noastră.

Iată ce spunea Marin Drăcea în 1923: „Am luat și de la francezi și de la germani fel de fel de teorii, dar nu s-a căutat nici până acum a se stabili întru cât aceste teorii se pot aplica în silvicultura noastră și întru cât sunt aplicabile în condițiile specifice în care este așezată țara noastră”.

Pornind de la această constatare, Marin Drăcea a  elaborat, științific, tehnologia culturii salcâmului în țara noastră reușind să obținuă o producție lemnoasă încurajatoare. De asemenea, a elaborat tehnologia de regenerare progresivă a pădurilor de stejari reușind reconstrucția ecologică a acestor păduri.

În februarie 1927 obține o bursă de documentare în Statele Unite ale Americii pe tema organizării lucrărilor de cercetare în domeniul tipurilor de arborete și organizarea instituțiilor pentru administrarea pădurilor. La întoarcere, în 1930, a organizat trei Oficii pentru cercetări forestiere. Din activitatea de pionierat desfășurată în aceste Oficii și-a dat seama că dezvoltarea silviculturii din România trebuie să se bazeze  pe cercetări sistematice, corelate, organizate în instituții specializate. În acest context a reușit să înființeze, în 1933,  Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră  care a avut ca obiectiv fundamentarea  economiei forestiere pe baze științifice. A fost Directorul acestui Institut timp de 12 ani, până în 1945.

La început, Institutul avea  cinci Secții de Cercetare în București și  4 Statiuni de cercetare în diferite  regiuni ale țării: Stațiunea Gurghiu în Mureș, Stațiuna Casa Verde  în Timișoara, Stațiunea Comorova în Dobrogea. Lista trebuie completată  cu Stațiunea de cercetare Sinaia care fusese  înființată ca Laborator de cercetare încă din 1922.

Mai trebuie spus că Instititul funcționează și în prezent sub numele „Institutul  Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură” având patronimul  „Marin Drăcea”.

Pe lângă activitatea didactică, în perioada 1923-1930, ca director al Direcției împăduririlor  din „Casa Pădurilor”, s-a ocupat de  reorganizarea activității din direcțiile regionale,  acordându-le mai multă autonomie, și impunând drept criteriu de promovare a inginerilor silvici implicarea acestora în activitățile de împădurire.

A contribuit la introducerea plopului în cultura din România, în zona Ocolului Silvic Ciuperceni, acum Ocolul Silvic Calafat.

Este locul să menționez că instituția „Casa pădurilor” a fost înființată în 1910, având  ca obiectiv gestionarea bunurilor forestiere ale Statului Român. În 1930 aceasta  a devenit Casa Autonomă a Pădurilor Statului.  Ca fapt divers menționez că am găsit, în format digital, un anuar din 1936, cu titlul „Casa pădurilor statului și regimul silvic”, care are peste 200 de pagini și care prezintă angajații prin caricaturi făcute de redactorul anuarului.

În 14 februarie 1937 Ateneul Român a organizat un eveniment științific în cadrul căruia Marin Drăcea a prezentat conferința „Considerațiuni asupra domeniului forestier al României” în care menționa: „Pădurea este un organism care poate suporta o comparație cu noțiunea de organism așa cum o stabilesc științele biologice. Pădurea naște, trăiește și crește spre a se regenera apoi și pentru ca o nouă generație de arbori să ia locul  celei care piere. Am putea asemăna și mai bine pădurea cu un organism social în care se pot urmări foarte interesante procese de interdependență și de relațiune între părțile sale componente”.

Tot cu această ocazie a mai spus:„ Dacă este o problemă mare, permanentă, generală a poporului românesc, aceasta constă în elaborarea și difuzarea câtorva adevăruri fundamentale despre rolul pădurilor și apoi, pe baza acestora, cristalizarea câtorva norme general admise de a acționa sau de a reacționa față de economia forestieră. Noi am denumit încă de mult această mișcare: crearea unei conștiințe forestiere a poporului român” 

A fost președintele societății Progresul Silvic, în perioada 1934-1944. Societatea fusese înființată în 1886. Cu ocazia sărbătoririi semicentenarului societății, în 1937, a spus:    „Problema fores- tieră ocupă în adevăr primul plan în viața unui popor ca o problemă de cultură generală, de apărare națională în cel mai larg înțeles al cuvântului, de bunăstare și, în unele privințe, de viață și de moarte, de a fi sau a nu fi, pentru un popor. Un mare adevăr ce s-a spus adesea, nu numai de silvicultori ci mai cu seamă de mari oameni de stat și de mari gânditori ai neamului.  Iar popoare care, ca cel englez, au avut o dată imprudența să-și distrugă patrimoniul forestier au putut,  în timpul ultimului război, să înțeleagă bine ce înseamnă pădurea în viața unei țări. În centrul acestei probleme stă soldatul ei cel mai devotat, silvicultorul, sau gruparea tuturor Silvicultorilor. În cazul nostru societatea Progresul silvic”.

Menționez că Societatea „Progresul silvic” funcționează și în prezent, fiind  încă un argument al importanței  unirii specialiștilor în asociații profesionale.

În 1942 Marin Drăcea, ca o sinteză a cercetărilor teoretice și experimentale, a elaborat  primul tratat de silvicultură românească în care a definit politica forestieră din România.

Ca dovadă a valorii activității desfășurate, Marin Drăcea a fost ales, în 1944, membru al Academiei de Agricultură, Academia de Științe Agricole de azi.

În 1947, deși avea numai 62 de ani și era în plină putere  creatoare științifică, este obligat să se pensioneze  și împins spre un con de umbră profesională.

S-a stins din viață în data de 14 iunie 1958.

Din 1991, Academia Română acordă Premiul „Marin Drăcea”  pentru cele mai valoroase  lucrări din domeniul silviculturii. În 2010, Marin  Drăcea, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

          La finalul acestui episod vă recomand ca într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca Fa-cultății de Agronomie din Craiova, pe strada Libertății nr.19, unde ve-ți găsi, tipărite pe hârtie, două dintre conferințele susținute de profesorul Marin Drăcea. Pe  aceste tipărituri  o să găsiți, scrise de mână, dedicațiile către Gheorghe Ionescu Șișești, cea mai importantă personalitate a școlii românești de agricultură, născută în Oltenia, la Șișești, în același an și aceeași lună cu  personalitatea prezentată azi, Marin Drăcea.

Personalitățile adevărate se respectă reciproc.

          Vă sugerez ca apoi, într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare în Pădurea Bucovăț. După ce se urcă dealul spre Cetate, pe stânga, s-a amenajat, de curând,  drumul fores-tier Grăjdana, cu o lungime de 5,3 km. Atât cei care au fost în zonă în ultimii  50 de ani cât și cei care nu au mai fost până acum, au ce să vadă: Pădurea, ca organism viu, rezultat al conștiinței noastre forestiere, așa cum o vedea Marin Drăcea.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Ion Duca, reformator al învățământului ingineresc din Principatele Române.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Gheorghe

Ion Duca, reformator al învățământului  ingineresc din Principatele Române.

Luați cu treburile nu ne întrebăm când a început învățământul ingineresc în Craiova. Mai mult, nu ne întrebăm nici când a înceuput învățământul ingineresc din țara noastră. Este bine să le spunem oamenilor de azi  care au fost începuturile pentru că nimic nu apare pe teren nepregătit.

Învățământul tehnic din țara noastră a început în 1818 prin înființarea Școlii de topografie  de către Gheorghe Lazăr, în Chiliile Mînăstirii Sfântul Sava. Trebuie să-l menționăm și pe Petrache Poenaru, legat de Oltenia, care, în 1833, a înființat o clasă de ingineri topografi și o clasă de ingineri hotarnici.

Și totuși, începutul adevărat a fost făcut la 1 octombrie 1864 prin înființarea Școlii de Ponți Șosele și Arhitectură. A mai fost nevoie de ceva pentru. ca această instituție să devină o Școală. A fost nevevoie de exigență. Exigența și disciplina a fost introdusă de Ion Gheorghe Duca.

Gheorghe  Duca, s-a născut în data de 3 februarie 1847 la Galaţi. Tatăl său, Ion Duca,  a fost ministru în perioada domniei lui Alexandru  Ioan Cuza. Studiile liceale le-a făcut la Liceul Louis le Grand din Paris. De educaţia şi supravegherea lui la Paris s-a ocupat  Iancu Alecsandri, fratele poetului Vasile Alecsandri, care în vremea aceea era unul dintre colaboratorii apropiaţi ai lui Alexandru Ioan Cuza. A susţinut bacalaureatul în 1864  şi s-a înscris imediat la Şcoala Centrală de Arte şi Meserii, obţinând diploma de inginer în 1869.

S-a reîntors în ţară în acelaşi an, 1869,  şi s-a angajat ca profesor de geometrie descriptivă la Liceul  Militar din Iaşi unde s-a remarcat pentru spiritul  organizatoric  şi rigoarea pedagogică.

În 8 aprilie 1881  a fost numit  profesor şi director al Şcolii   de Poduri şi Şosele  din Bucureşti. Având modelul şcolii franceze a îmbunătăţit programele analitice, modul de desfăşurare a activităţilor didactice  astfel încât rezultatele obţinute de absolvenţii Şcolii  să fie la nivelul celor  din Europa. Noul director a introdus o disciplină foarte severă. Astfel, prin raportul nr. 109 din 16 iunie 1881, aprobat de Minister, a propus măsuri care să permită declararea ca repetenţi, corijenţi sau îndepărtarea din şcoală a elevilor care nu învaţă ritmic sau nu corespund la examenul general. Gheorghe Duca spunea : „O condiţie esenţială de izbândă este o severitate absolută atât pentru conduită cât şi pentru studii“. Cu raportul nr. 205 din 19 septembrie 1881 a propus pentru noul an şcolar 1881-1882 introducerea unui an preparator pentru a completa lipsurile absolvenţilor de liceu în domeniul ştiinţelor matematice.    

 Gheorghe Ion Duca a susţinut necesitatea ca statul, care face mari sacrificii băneşti, să caute înainte de toate să-şi formeze personalul trebuincios lucrărilor publice (adică poduri, şosele şi drumuri de fier).  Gheorghe Duca  a organizat o selecţie extrem de riguroasă. Numărul celor care reuşeau în anul I nu trecea de 15, deşi „nimic n-ar fi mai uşor decât a avea cel puţin 50 elevi în fiecare clasă, dar atunci şcoala ar exista numai de nume şi ar deveni o fabrică de nulităţi”.Într-un document al vremii se spunea că „ a reorganizat şcoala din temelii”.

        Vă reamintesc, stimați ascultători, că  la 1 octombrie 1864 a luat fiinţă o şcoală de inginerie,  după un proiect  elaborat de Mihail Kogălniceanu şi care se numea  Şcoala de Ponţi şi Şosele, Mine şi Arhitectură care avea ca obiectiv formarea agenţilor specialişti   pentru conducerea  lucrărilor publice din ce în ce mai numeroase. Durata studiilor era de doi ani.
La 30 octombrie 1867, aceasta  devine Şcoala de Poduri, Şosele şi Mine cu durata de cinci ani dintre care un an preparator, trei ani de cursuri comune şi un ultim an de cursuri de specializare, cu două secţii de specializare: „Secţia de Poduri şi Şosele” şi „Secţia de Mine”.  Acesta este considerat un  început stabil de organizare a învăţământul ingineresc din România, început care se va finaliza în 1881 prin numirea lui Gheorghe Duca la conducerea acestei şcoli.

           La 1 aprilie 1881, sub conducerea lui Gheorghe Duca, instituţia capătă o nouă structură sub denumirea de Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Înfiinţarea ei, la numai doi ani de la înfiinţarea Şcolii Politehnice din Berlin-Charlottenburg, este una din dovezile de maturitate tehnică a marilor noştri înaintaşi. Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a pregătit ingineri în diferite specialităţi, în domeniul lucrărilor edilitare, al construcţiilor, al exploatării minelor şi petrolului etc.Nivelul cunoştinţelor teoretice era foarte ridicat. A introdus practica obligatorie.

          Începând cu anul 1890, absolvenţilor de la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele li s-a asigurat aceeaşi recunoaştere ca pentru cei ai politehnicilor din străinătate. Gheorghe Duca a considerat că o şcoală  bună trebuie să aibă spaţii pe măsură. Din iniţiativa lui Gheorghe Duca , în 1884 au început lucrările pentru construirea unui nou local pe strada Gheorghe Polizu, colţ cu Calea Griviţei. Este vorba despre  Corpul A, parter şi etaj,  în care a funcţionat mai apoi, mulţi ani, Institutul Politehnic din Bucureşti. La 2 octombrie 1886 a avut loc inaugurarea noului local, într-un cadru solemn. Localul era destinat pentru 100 de studenţi, avea o suprafaţă de 7000 m² şi cuprindea un amfiteatru, mai multe săli de curs, laboratorul de chimie, fizică, încercări mecanice, precum şi săli de desen, biblioteca şi un muzeu, echivalentul laboratorului  de azi.

Gheorghe Duca a condus Şcoala  până în martie 1888 când a fost numit Director general al căilor ferate. De altfel o bună parte din activitatea lui a fost  legată de calea ferată. In anul 1874 a fost numit director al liniei Iaşi – Ungheni. Intre anii 1876 – 1881 a lucrat la Direcţia centrală a Antreprizei  liniei ferate Ploieşti – Predeal. În 1897 a fost numit Director general la CFR calitate în care a  introdus multe soluţii inovative, a dezvoltat reţeaua de căi ferate, a introdus aparate specifice pentru creşterea  siguranţei traficului feroviar şi reducerea numărului de accidente, a redus tariful pentru călători.  Pentru a creşte  calitatea profesională a personalului, a înfiinţat, în 1890, o şcoală pentru mecanicii de tracţiune, a înființat în 1892 o şcoală pentru şefii de întreţinere, iar în1893 o altă școală  pentru manipulanţi.

A fost Preşedinte al Societăţii Politehnica în 1883 si 1890.S-a stins din viaţă, prematur,  la 7 august 1899.Avea 52 de ani. Bustul său, din bronz,  este plasat între vechea clădire a Politehnicii şi Gara de Nord, două instituţii  cărora le-a dedicat cea mai mare parte din energia sa.

Așadar, stimați ascultători, în prima parte a acestui episod am spus:

Luați cu treburile nu ne întrebăm când a început învățământul ingineresc în Craiova. Mai mult, nu ne întrebăm nici când a înceuput învățământul ingineresc din țara noastră. Este bine să le spunem oamenilor de azi  care au fost începuturile pentru că nimic nu apare pe teren nepregătit. Apoi v-am povestit de Gheorghe Duca.

Cred că  este bine, totuși, să menționez câteva repere din evoluția învățământului superior ingineresc  din Craiova.

În 1948 și-a început  activitatea Facultatea de Agronomie.De fapt, în 1948 s-a înființat Institutul Agronomic din Craiova cu două facultăți: Facultatea de Agricultură   și Facultatea de Mașini Agricole, devenită la scurt timp Facultatea de Mecanizarea Agriculturii. Funcționează, încă de la început în sediul situat vizavi de Grădina Mihai Bravu.

În 1951 s-a înființat Institutul de Mașini și Aparate Electrice IMAE, care pregătea ingineri electrotehnicieni. A funcționat, numai până în 1958, în clădirea actuală a Universității din Craiova.

În 1962 s-a înființat Facultatea de Horticultură care, de la început ca și în prezent are sediul în clădirea actuală a Unversității din Craiova.

În 1966 s-a înființat Facultatea de Elecrotehnică care a funcționat în clădirea situată pe strada A.I. Cuza până în 1975, când s-a mutat pe platforma industrială.Atunci, strada se numea Lăpuș.

În 1977 s-a înființat Facultatea de Mecanică, cu sediul pe Calea București, în clădirea în care a funcționat multă vreme Școala normală.

La finalul acestui episod, pentru a avea o imagine legată de  dimensiunea învățământului  tehic superior  din Craiova, vă recomand ca, într-o sâmbătă sau într-o duminică, să vizitați campusul de la Agronomie,  clădirea centrală, situată pe strada A I Cuza nr.13,campusul de la Mecanică,cuprins între Calea București și  strada Arhitect Ion Mincu, apoi campusul de la Electrotehnică, cuprins între bulevardul Decebal, strada Tehnicii și Calea București.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Ion Ionescu-Bizeţ-   profesor și constructor de poduri.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Ion Ionescu-Bizeț, profesor și constructor de poduri.

Am avut, în facultate, mulţi profesori în vârstă. Deşi fiecare era o personalitate bine individualizată, caracteristica lor comună era….modestia. La Geometrie descriptivă şi  la Desen tehnic  l-am avut ca dascăl pe profesorul Paul Eugen. Purta ochelari cu multe dioptrii dar desenele erau impecabile.  Studenţii îi spuneau „Moş Paul”. Era originar dintr-un sat din    Bistriţa-Năsăud. Într-o seară a venit la noi în cămin şi ne-a povestit multe  întâmplări din viaţa domniei sale. Deşi au trecut  foarte mulți  ani de atunci îmi aduc aminte expresia feţei şi a ochilor  când ne povestea cum  „tătuca m-o suit în căruţă, m-o dus la liceu la Năsăud  şi mi-o zâs: fiule, musai să înveţi carte bine…”. Pentru domnia sa  cuvântul părintelui a fost lege. Despre viaţa unora dintre profesorii mei am aflat în timp şi alte  detalii, dar prea puţine. În documentarea mea despre Cristea Mateescu, oltean constructor de baraje hidrotehnice, am aflat că a scris o carte biografică despre Ion Ionescu, unul dintre profesorii săi, publicată în vremea când eram student. Am cumpărat cartea şi am citit-o. M-a frapat modestia profesorului Ion Ionescu  şi cultul pentru părinţi.

.

Ion Ionescu, apelat toată viaţa cu prenumele de Iancu,  s-a născut la 4 decembrie 1870,  în cătunul Stoienoaia, comuna Creaţa-Leşile din judeţul Ilfov, la 30 km de Bucureşti. Aşezare cu istorie dacă ţinem seama că aici  s-au găsit  urme ale culturii Dridu  din secolele IX- X. Tatăl său, Nicolae Ionescu, podgorean din Valea Călugărească, era administrator al  moşiei  Stoienoaia, proprietatea fraţilor Dârvari, iar mama sa, Atina, născută Diamandescu  era o femeie harnică. Deşi a început  şcoala la ţară, părinţii au decis, după primul an, să-l înscrie la şcoala „Clemenţa” apoi la Şcoala  de  Roşu nr.1  din Bucureşti. Avea 10 ani când tatăl său s-a îmbolnăvit. Iancu  şi-a amintit toată viaţa de cuvintele pe care i le-a spus tatăl său  în ultimele clipe de viaţă . „ Atunci mi-a spus să citesc mult şi să învăţ bine ca să pot îngriji de mama mea când voi fi mare. Cuvântul lui l-am păstrat cu sfinţenie, căci am învăţat cu toată stăruinţa şi am stat cu mama până la moartea ei. Pe dânsa am avut-o ca exemplu de muncă şi conştiinţă la îndeplinirea datoriei; de la ea am luat spiritul de corectitudine, de economie, de a trăi modest”. Situaţia financiară l-a obligat  să se înscrie la o şcoală comercială şi nu la liceu, să lucreze pe post de contabil la moşia din satul natal. În această perioadă l-a întâlnit, ca profesor de chimie , pe  dr.Constantin I.Istrati pe care l-a avut ca model pentru lecţiile sale clare şi pentru îndemnurile lui morale. A învăţat mult de unul singur. În anul 1889 a susţinut concursul de admitere la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. A reuşit pe primul loc obţinând astfel şi o bursă de studii. A dat meditaţii,  a lucrat ca preparator, a tradus cărţi şi a câştigat banii necesari pentru a-şi întreţine întreaga familie. A găsit şi aici modele pentru viaţa sa profesională : Anghel Saligny- inginer modern cu o vastă  cultură şi experienţă; Gheorghe Duca – directorul sever, hotărât în atingerea  obiectivelor propuse.

La terminarea studiilor superioare, în 1894, se angajează ca inginer  la căile ferate. A lucrat la construirea căii ferate Cernavodă-Feteşti care făcea legătura cu tronsonul Cernavodă- Constanţa, inaugurată   la 4 octombrie 1860, cu o lungime de 65 km, şi cu tronsonul Bucureşti-Feteşti,  dat în funcţiune  de 15 ani, adică în 1879. La 1 ianuarie 1890 este numit subdirector apoi  director la Serviciului hidraulic din Bucureşti. În această calitate coordonează proiectarea şi construcţia podului peste braţul Sf.Gheorghe  din bazinul de la Giurgiu. Datorită formei terenului şi a subsolului, podul dublu, cale ferată şi şosea, are o formă curbă , unică la vremea aceea în lume. Prin această lucrare, inaugurată în 1905,  Ion Ionescu-Bizeţ a rămas în istoria oraşului Giurgiu. Şi azi podul este cunoscut sub numele Podul Bizeţ deşi, în ziele noastre, este folosit numai  de pietoni.  În perioada  1923-1926  a prezidat Comisia tehnică a Capitalei. Iată ce s-a scris într-un articol al vremii: „Toată clientela politică interesată …. s-a găsit în faţa zidului intransigenţei lui Ion Ionescu. Intransigenţă în afacerile comunale nu se mai pomenise şi inginerul Ion Ionescu a trebuit să demisioneze, căci altfel s-ar fi primejduit poziţia însăşi a primarului care-l numise”.

Cariera de inginer s-a împletit cu cea de profesor. În 1902 este  numit profesor pentru „ lucrări de statică grafică, rezistenţa materialelor, hidraulică şi proiecte de poduri” unde a funcţionat timp de 12 ani, apoi a preluat cursul de poduri, predat de Anghel Saligny, după ce acesta s-a pensionat. În cariera  de profesor s-a călăuzit după trei principii pe care le-a enunţat astfel. „Profesorul este răspunzător de timpul pe care elevii îl pierd în şcoală la cursurile şi la lucrările pe care le fac. Acolo trebuie să li se dea elevilor tot ce le este necesar pentru instrucţia şi educaţia lor tehnică. … Al doilea principiu călăuzitor a fost de  a face ca elevii să iasă din şcoală cu încredere deplină în ei înşişi că sînt în stare  să facă faţă cerinţelor practicii, să aibă încredere în puterea lor de a concepe şi practica lucrări tehnice….Un al treilea principiu călăuzitor a fost seriozitatea în îndeplinirea datoriilor. Mi-am impus aceasta întâi mie, mi-am impus să fiu sever cu mine şi apoi cu elevii”. Această atitudine i-a atras adversitatea  unor colegi, dar numărul admiratorilor a  fost mai mare decât al detractorilor. Ca dovadă, iată o epigramă, intitulată „Gelozie” şi  scrisă de ing. Edgar Russu  la aniversarea profesorului Ion Ionescu-Bizeț  când  acesta a împlinit   68 de ani.

„Un pod la Giurgiu se lăuda odată

  Că domnul profesor îi e tată.

  Toate podurile din ţară

   Protestară.

   Ce e? Nouă nu ne e nimic?

   De nu ni-i tată, ni-i bunic!”

Ion Ionescu  a desfăşurat  o activitate bogată în Societatea Politehnica, înfiinţată  în 1881, cu ocazia inaugurării căii ferate Buzău-Mărăşeşti. A fost secretarul Societăţii Politehnica timp de 13 ani, apoi timp de nouă ani, între 1923 şi 1932, a fost vicepreşedinte, iar între 1932 şi 1934 a fost Preşedintele acestei societăţi profesionale. Pentru a  demonstra consistenţa activităţii desfăşurate  în aceste funcţii  menţionez  moţiunea propusă de Ion Ionescu cu ocazia  protestului faţă de  atitudinea autorităţilor care, pentru executarea alimentării cu apă a oraşului Iaşi, a întocmit caietele de sarcini  astfel încât inginerii şi antreprenorii români să fie înlăturaţi de la licitaţie. Iată finalul acestei moţiuni: „Societatea politehnica, deplin convinsă că această lucrare se poate executa, fie în totalitate, fie fracţionată în loturi, de către  inginerii antreprenori români, regretă că s-a eliminat concurenţa inginerilor  români şi îşi exprimă speranţa că pe viitor asemenea proceduri nu se vor mai întrebuinţa”.

Aladar, stimați ascultători, deși au trecut aproape 100 de ani, de când Ion Ionescu a formulat această propoziție,  am impresia că istoria se repetă și în zilele noastre.

Ion Ionescu  a fost un educator complex. A fost unul dintre membrii fondatori ai Societăţii „ Gazeta matematică”  unde a publicat constant, inclusiv articole de istoria matematicii. A scris articole educative şi  în revistele „ Natura” şi „ Buletinul Societăţii Politehnica”

Pentru meritele sale  a fost ales, în 1919, membru corespondent al Academiei Române, secţia ştiinţifică. Cuvântul de primire l-a rostit academicianul Gheorghe Ţiţeica. În final acesta a spus:             „ Aşadar, inginer distins, profesor eminent, scriitor ales, luptător pe tărâmul cultural, domnul Ionescu socotesc că are  toate însuşirile spre a fi ales membru corespondent al Academiei Române”.

În testamentul pe care l-a scris în 12 august 1946  a cerut ca la înmormântare să nu se ţină discursuri. Tot prin acest testament  a lăsat casa sa din str. Răsuri nr. 25   Societăţii „ Gazeta matematică”  cu menţiunea ca în două camere să se facă o sală de lectură pentru elevii de liceu din Bucureşti. La mai puţin de două luni, în 17 septembrie 1946, a trecut în nefiinţă şi înmormântat  aşa cum a cerut: simplu, fără fast. Totuşi, urmaşii şi colegii săi, după un an, în 17 septembrie 1947  au organizat comemorarea lui Ion Ionescu-Bizeţ, iar cu această ocazie s-au ţinut discursuri  remarcabile. Adunarea de comemorare  s-a ţinut în sala care îi purta numele din localul Şcolii  Politehnice din Bucureşti.

Așadar, stimați ascultători, la finalul episodului de azi, în care v-am povestit despre Ion Ionescu-Bizeț, profesor și constructor de poduri,  vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare spre Valea Fetii.

Plecați din strada Caracal, de la bariera cu calea ferată, dată în funcțiune la 1 decembrie 1895 și care făcea legătura dintre Craiova și Calafat. Deși această porțiune nu mai are destinația inițială este  bine întreținută având rol de cale ferată uzinală. S-a păstrăt vechiul canton, bariera manuală și bariera mecanică.

Mergeți spre pârâul Valea Fetii.

După câteva sute de metri întâlniți urmele ramificației către Hala Elctroputere, construită prin anii 1980 pentru a  experimenta aici, la noi, la Craiova, vehicule feroviare cu sustentație magnetică și motoare liniare.

Mai mergeți puțin și ajungeți la destinație: Viaductul de la km 4 de pe Magistrala Craiova-Calafat, dată în funcțiune la 1 decembrie 1895.

Peisajul s-a schimbat substanțial dar viaductul, sau podul, ca să fim în nota  episodului de azi,  a rămas pe „poziție”.

Podul a fost construit, în 1894, din zidărie  de piatră cioplită, cu trei deschideri, cu înălțimea de 14 metri.

 Pe Valea Fetii, în amonte, s-a amenajat un lac, iar vegetația a crescut abundent.

Tinerii, amatori de graffiti, au găsit aici un loc de manifestare a talentului lor.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

            George Emil Palade- român deţinător al  Premiului Nobel

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc George Emil Palade, românul deținător al Premiului Nobel.

Ne place să ne mândrim cu rezultatele obţinute de membrii familiei din care facem parte. Extrapolând noţiunea de familie la naţiune se poate face aceiaşi afirmaţie: ne place să mândrim cu rezultatele obţinute de un român fie că este sportiv, fie că este artist, fie că este inventator, fie că este om de ştiinţă. Deşi avem un  singur  profesor de origine română  deţinător al Premiului Nobel, deşi a primit Premiul  Nobel  pentru rezultatele obţinute în laboratoare aflate peste mări şi ţări, totuşi  el are rădăcini în forţa unui ţăran român, s-a format la şcolile  româneşti primare, liceale, superioare, a revenit pe pământul natal de mai multe ori pentru a susţine cercetarea în România, pentru a susţine tinerii cercetători români şi la ei acasă, adică a rămas român. Acest profesor este George Emil Palade.

George Emil Palade s-a născut în data de 19 noiembrie 1919  la Iaşi, ca al doilea copil al unei   familii de intelectuali, cu rădăcini înspre  ţăranul  cu ştiinţă de carte, Lupu Palade , din satul Cudalbi, judeţul Galaţi. Tatăl său, Emil Palade, a fost profesor  de filozofie şi pedagogie la Şcoala normală ‘’Spiru C. Haret ‘’ din Buzău şi director al ei, iar mama sa, Constanţa, născută Cantemir, a fost  institutoare. Primii doi ani de şcoală primară i-a făcut la Iaşi, apoi Liceul la Buzău. În liceu era pasionat de istorie dar considera că în viaţă trebuie să-ţi propui un scop pe care să nu-l pierzi din vedere. Deşi tatăl său dorea ca George să urmeze filozofia, el se înscrie ca student , în 1930 , la Facultatea de Medicină a Universităţii din Bucureşti. Aici s-a remarcat prin pregătirea sa de excepţie, prin  inteligenţă, disciplină, memorie, stăpânire de sine dar şi pentru umorul său.  Iată ce spunea,  Ion Juvara,  unul dintre colegii săi : “S-a dus vestea în an că e unul de la Buzău cu 10 pe linie, inclusiv la bacalaureat, ceea ce era mai rar, că examenul se dădea cu profesori străini. Preşedintele era universitar. Mi-am zis: cine o fi, dom’le, tipul ăsta? Băiat de ministru ori geniu? Ia să-l cunosc şi eu. L-am căutat şi, iaca, am devenit prieteni atât de buni încât în facultate ne porecliseră Castor şi Polux”.

După absolvire, în 1936,  a lucrat doi ani la spitalul „Colentina”. În acea perioadă era  internat  poetul Tudor Arghezi  care fusese operat de polipi la vezica urinară dar suferise o infecţie postoperatorie la coloana vertebrală. Deşi fusese consultat de medicii vestiţi ai vremii, nu s-a descoperit cauza durerilor insuportabile .Se presupunea  că are cancer osos şi i se administra  sistematic morfină. Meritul lui Palade, în calitate de terapeut, a fost că a reuşit să-l dezintoxice pe Tudor Arghezi care era în pragul de a deveni dependent de morfină. Plecând de la această întâmplare, Arghezi a scris piesa de teatru „Seringa”.   Experienţa trăită aici, dar şi experienţele trăite în perioada 1942- 1945, în calitate de  component al Corpului  Medical al Armatei Române,  l-au determinat să se dedice cercetării , aşa cum rezultă şi mărturisirile sale : “Hotărârea de a mă dedica cercetării fundamentale a fost dictată de două motive. Mai întâi mă tulbura ideea că există o diferenţă, aproape o prăpastie, între ce ştiam eu ca medic şi speranţele pe care bolnavii şi le puneau în mine. Perspectiva de a deveni medic într-un cabinet sau într-un spital mă nemulţumea. Suficienţa, schematismul şi plafonarea căreia îi cădeau victime cei mai mulţi dintre colegi m-ar fi împins, fără îndoială, spre blazare, spre ratarea adevăratei mele chemări, care era incursiunea în necunoscut. Mă interesa să pătrund în profunzimea fenomenelor biologice. Să lucrez acolo unde bântuie îndoielile, unde se naşte ştiinţa. De aceea mi-am ales ceea ce americanii numesc «Basic Science», «Pilonii pe care se sprijină medicina»”.Aşa  a început să studieze anatomia .Contactele cu profesorul de anatomie Francis Rainer şi cu profesorul de biochmie, André Boivin , l-au dirijat către cercetarea biomedicală. A început să lucreze la catedra de anatomie la o temă mai puţin obişnuită pentru un student la medicină: rinichiul delfinului. Dar acest studiu i-a permis să intre în tainele structurilor şi să înţeleagă modul în care structura  se poate adapta funcţiei.  În 1940  obţine titlul de Doctor în Medicină cu teza „Tubul urinifer al delfinului. Studiu de morfologie şi fiziologie comparativă”.

 În 1945 a plecat în SUA cu o bursă postdoctorală. Vreme de câteva luni, în 1946,  a lucrat în laboratorul de biologie al lui Robert Chambers, de la Universitatea New York. Aici, la o conferinţă despre studiile de microscopie electronică,  l-a întâlnit pe belgianul Albert Claude. După conferinţă au avut o discuţie, iar Albert Claude    îl  invită  să lucreze împreună cu el în Departamentul de Patologie celulară al Institutului  Rockefeller.

În cercetările sale, George Palade a   colaborat cu biochimistul  Philip Siekevitz cu care a  combinat metodele de fracţionare a celulei cu microscopia electronică, producând componenţi celulari care erau omogeni morfologic . In 1953, a reuşit să pună în evidenţă  particulele  numite ulterior  ribozomi sau „granulele Palade” şi să explice mecanismul celular al producţiei de proteine.Analiza biochimică a fracţiunilor mitocondriale izolate a stabilit definitiv rolul acestor organule subcelulare ca un component major producător de energie. El a pus în evidenţă particule intracitoplasmatice bogate în RNA, la nivelul cărora se realizează biosinteza proteinelor                                                                            În 1954,  împreună  Keith Porter, a descris reticulul endoplasmatic, explicând funcţiile acestuia şi au editat  “The Journal of Cell Biology” (Revista de Biologie Celulară), una dintre cele mai importante publicaţii ştiinţifice din domeniul biologiei celulare.

Toate aceste rezultate au făcut ca în 1956 să fie numit  profesor de biologie celulară la Universitatea Rockefeller, iar în 1961, a fost numit  şef  al  departamentului de biologie celulară al Institutului  de cercetare Rockefeller. În acelaşi an a devenit  Membru al Academiei Naţionale de Ştiinţe  a SUA. A continuat să studieze procesul de secreţie intracelulară folosind paralel sau succesiv două metode de cercetare: metoda fracţionării celulare şi metoda radioautoradiografie.Pe baza acestor cercetări s-au formulat concluziile privind  sinteza şi procesarea intracelulară a proteinelor pentru exportul în afara celulei.                                                                                                                                   În 1973 s-a mutat  la  Yale University, iar din 1990  a activat la  Universitatea din San Diego, California.

La 10 noiembrie  1974  primeşte Premiului Nobel pentru Fiziologie şi Medicină  pe care l-a împărţit cu Albert Claude, reîntors la Universitatea Liberă din Bruxelles   şi Christian de Duve care şi-a  continuat activitatea la Universitatea  Rockefeller . Cu ocazia ceremoniei de decernare a  Premiului, organizată în data de 12 decembrie , a ţinut conferinţa  „Aspecte intracelulare în procesul de secreţie a proteinelor“,  publicată în 1992 de Fundaţia Premiului Nobel.

 La 12 martie 1986, Preşedintele Ronald Reagan i-a decernat Medalia Naţională pentru Ştiinţă –în biologie pentru: “descoperiri fundamentale (‘pioneering’) a unei serii esenţiale de structuri supercomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

În 1946 s-a căsătorit cu Irina Malaxa, fiica  industriaşului român Malaxa. Au avut  doi copii, Georgia şi Philip. Fata, Georgia Van Dusen este filolog, iar Philip  este profesor de neurofiziologie la Glaveston, Texas, S.U.A.

Tot timpul s-a simţit legat de ţară, fapt demonstrat  de vizitele destul de dese pe care le-a făcut în 1965,1969,1971,dar şi de legăturile profesionale cu Nicolae şi Maia Simionescu, ale căror destine s-au împletit cu existenţa Institutului de Biologie şi Patologie Celulară din Bucureşti, înfiinţat în 1979  cu aportul lor. A venit şi în 1975, împreună cu Marlyn Farquar. Cu această ocazie a fost primit în Academia Română, ca membru de onoare. Moartea mamei, Constanţa Palade, în 1978, îl readuce pentru scurt timp în ţară, dar revine un an mai târziu, în 1979, pentru a participa la Colocviul „ Transportul macromoleculelor în sisteme celulare” , organizat  la Bucureşti , fiind însoţit atunci şi de Christian De Duve, cu care a împărţit Premiul Nobel. Ultima vizită a  fost făcută în 1995, cu ocazia acordării titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi

Începând cu anul 1993, ziua de 19 noiembrie a fost declarată  “Ziua cercetătorului şi proiectantului din România”.

În anul 2008, Preşedintele României l-a decorat cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Colan.

            S-a stins din viaţă miercuri 8 octombrie 2008.Avea 96 de ani.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre George Emil Palade, unul dintre cei patru români care au primit Premiul Nobel, într-un fel sau altul.

            Ca de obicei, la finalul fiecărui episod fac o sugestie, o recomandare, care să-i aducă unui ascultător interesat  un element suplimentar care să consolidez informațiile   recepționate.

            Așadar, stimați ascultători, vă recomand să căutați, pe Yoo Tube, pe Internet, înregistrarea radiofonică a piesei de teatru Seringa, scrisă de Tudor Arghezi. Personajul principal, doctorul George Emil Palade, este interpretat de Victor Rebengiuc.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din Știință și Tehnică

Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacție.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc   despre Henri Coandă, inventatorul avionlui cu reacție.

            Pe deasupra Craiovei zboară, din când în când, un avion cu elice  pentru dezinsecția orașului. Zboară la înălțime mică și, uneori, parcă îl ghicești pe pilot. De câțiva ani,  cerul Craiovei este brăzdat de avioane cu reacție, fie că este vorba de avioane cu destinație civilă  sau avioane militare.

            Mulți știu, dar pentru cei care nu știu, le spun că inventatorul  avionului cu reacție a fost Henri Coandă,cu rădăcini oltenești, în comuna Perișor.

Henri Coandă s-a născut la data de 7 iunie 1886 în  Bucureşti. Tatăl său,  Constantin Coandă, s-a născut în Craiova la  data de 5 martie 1857, a fost profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București dar și general în Armata Principatelor Unite. Mama sa, Hayde Danet, avea rădăcini în Bretantia, Franța, fiind fiica mediculi Gustave Danet. Bunicul lui Henri Coandă s-a născut la  Perișor-Dolj. Istoria spune că, în perioada copiăriei venea des în Perișor, la bunici.

A urmat Liceul Sfântul Sava din Bucureşti şi Liceul militar din Iaşi, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie în 1905,  devenind , ulterior , ofiţer de artilerie. Pasionat de tehnica  zborului , construieşte  la Arsenalul armatei din Dealul Spirii,  între 1905 şi 1906 machete de rachete şi un avion rachetă propulsat prin fuzee.Totuşi, îşi dădea seama că  fără un fundament ştiinţific nu putea finaliza ideile sale. De aceea studiază mecanica la „ Technische Hochschule” din Charlottentburg (Berlin) , urmează cursurile Universităţii de ştiinţe din Liège ( Belgia) şi ale Institutului de electrotehnică din Montefiore, apoi Şcoala superioară de aeronautică  din Paris. Pentru a verifica experimental rezultatele cercetărilor teoretice, a  realizat , cu ajutorul  deja celebrului Gustave Eiffel  şi a savantului Paul Painlevè , o platformă montată pe o locomotivă care  a rulat cu 100 de km/oră  pe linia Paris- Saint Quentin. Henri Coandă a  studiat cantitativ anumite fenomene aerodinamice  utilizând o suflerie aerodinamică cu fum şi o balanţă aerodinamică de concepţie şi construcţie  proprie. Fotografiile realizate în timpul experienţelor i-au permis să contribuie decisiv  la stabilirea profilului aripilor, rezultatele sale fiind utilizate şi de alţi constructori de avioane.

               În octombrie 1910 expune la al doilea Salon internaţional de aeronautică, organizat la Paris în somptuosul Grand Palais de pe Champs-Elysèe, aeroplanul fără elice COANDĂ- 1910. Aeroplanul atrăgea atenţia vizitatorilor atât prin culoarea sa, roşu-închis, dar şi printr-o mulţime de soluţii originale: îi lipsea elicea, longeroanele principale ale  aripilor erau fabricate din oţel aliat, în loc de lemn, erau acoperite cu un contraplacaj  subţire în loc de pânza utilizată până atunci, profilul aripii avea o curbură accentuată, grosimea profilului se menţinea constantă în lungul anvergurii cu excepţia extremităţilor, iar forma lor în plan era  dreptunghiulară cu vârfurile rotunjite, cele două aripi aveau lungimi diferite, iar aripa superioară era decalată înainte faţă de cea inferioară, mai scurtă pentru ca fileurile de aer ce se formează în jurul suprafeţelor portante să nu se influenţeze reciproc. În plus, rezervorul de benzină era amplasat în interiorul aripii superioare, soluţie folosită şi azi.Vizitatorii şi specialiştii nu puteau accepta că un aeroplan căruia îi lipseşte elicea ar putea zbura. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva. Dar Henri Coandă, geniu inventiv, văzuse cu ochii minţii soluţia pe care a pus-o în practică.

După închiderea salonului, în ziua de 16 decembrie 1910, Henri Coandă a vrut să verifice funcționarea motorului. Iată ce povesteşte Henri Coandă într-o scrisoare  trimisă în 1964 lui Constantin C.Gheorghiu, membru al Asociaţiei internaţionale a istoricilor aviaţiei:

” … după câteva minute de încălzire, am manevrat manetele de comandă, aeroplanul s-a pus în mişcare rulând din ce în ce mai repede apoi s-a ridicat, cam prea iute, n-a fost vina mea, dar la un moment dat a alunecat pe o aripă şi s-a prăbuşit şi a ars complet. Norocul meu că nu aveam nici capotaj, nici nu eram legat de scaun, aşa că am fost aruncat afară şi nu am ars”.

 Dar s-a accidentat. Şi-a fracturat mâna stângă. Această încercare a fost primul zbor din lume al unui aeroplan propulsat prin reacţie. Presa vremii ( Le Tèchnique Aèronautique nr. 21 din 1910 ) scria „ Aeroplanul Coandă este unul din rarele aparate în care totul este  nou, iar modul judicios şi raţional prin care inventatorul iese din făgaşele drumului bătut în această direcţie pentru a  înfrunta riscurile lucrului inedit, este un motiv destul de puternic pentru a  ne decide să examinăm cu atenţie  mijloacele pe care inventatorul le foloseşte în construcţia sa”.

Orice e rău este spre bine, spun românii. Şi poate nu numai ei. În zborul neprevăzut din 16 decembrie 1910, Henri Coandă a fost captivat de imaginea flăcărilor care ieşeau prin cele două ajutaje reactive laterale şi care aveau tendinţa să se  lipească de  fuselajul  avionului. Poate de aceea nu a mai reuşit să controleze avionul dar observaţia de atunci l-a preocupat aproape 20 de ani. A găsit explicaţia şi nu numai atât. La data de 8 octombrie 1934 a brevetat „ Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid”.                      

 Ceva mai târziu profesorul Albert Mètral  i-a dat numele de „ efectul Coandă”.Cele mai multe aplicaţii ale efectului Coandă sunt în aviaţie, dar acesta este aplicat şi pentru realizarea de pulverizatoare sau sisteme de aerare a spaţiilor închise.

Din 1910 lucrează la Uzina  Bristol din Marea Britanie unde a proiectat și a realizat mai multe tipuri de aparate de zbor, inclusiv primul avion bimotor.

Una dintre cele mai importante invenţii ale lui Henri Coandă, aerodina lenticulară, cunoscută şi sub numele de „farfurie zburătoare”  a fost concepută în 1935. El spunea : „Eu văd realizarea unei maşini de zburat după o viziune cu totul nouă, menită să depăşească şi să răstoarne concepţiile existente. Consider avionul viitorului acela care să decoleze la verticală, să zboare sub orice unghi şi la orizontală, cu orice viteză sau să stea în aer într-un loc, la înălţimea dorită şi să aterizeze tot la verticală. În  construcţia acestui avion nu trebuie să existe nici o piesă în mişcare”.

O aplicație a efectului Coandă, mult comentată în presă, a fost crearea unui sistem de transport  a containerelor în tuburi.

De numele lui Henri Coandă sunt legate şi unele realizări ale zborului omului în cosmos. Printre altele, lui îi aparţin unele dispozitive tehnice deosebit de complexe, denumite „epoleţii zburători” cu ajutorul cărora s-a asigurat frânarea modulului  lunar al lui „Apolo 11” şi „Apolo 12” în momentul aselenizării.

A revenit în țară în 1970 și a înființat   Institutul de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică INCREST . 

S-a stins din viaţă la  data de 25 noiembrie 1972. Este înmormântat la Bucureşti, în cavoul familiei din cimitirul Belu.

Școala primară din comuna Perișor poartă numele „Henri Coandă”. Strada principală din comuna Perișor poartă numele „Henri Conadă”. În centrul comunei este expus, de mulți ani, un avion cu reacție.  Un liceu și o stradă din Craiova poartă numele „Henri Coandă”.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit  despre Henri Coandă, inventatorul  avionului cu reacție, al cărui tată s-a născut la Craiova, iar bunicul să s-a născut în comuna Perișor, pe drumul dintre Craiova și Calafat.

La finalul acestui episod, vă sugerez că într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare pe strada Henri Coandă din Craiova, care face legătură dintre  strada Caracal și Calea București. Strada începe din zona Spitalului Militar „Ștefan Odobleja”, lasă în dreapta Stadionul „Electroputere”, acum aproape părăsit, intersectează strada Ion Dezideriu Sârbu și, după câteva sute de metri ajunge în Piața din Valea Roșie unde intersectează strada  Împăratul Traian.  De aici strada urcă puțin, până în zona  Liceului Henri Coandă și a Colegiului  Tehnic Ion Mincu, după care se îndreaptă spre zona caselor  construite pentru muncitorii de la Electroputere prin anii ’50,  numită atunci strada Humulești.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.