Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Mihail Cănciulescu, unul dintre promotorii înființării învățământului medical din Craiova

            Azi la emisiunea „Personalități in știință și tehnică” aș vrea să   discut cu dumneavoastră  despre doctorul Mihail Cănciulescu, unul dintre promotorii inițiativelor pentru înființarea învățământului medical în Craiova.

            Locuitorii Olteniei și-au  exprimat, în felurite moduri și în diverse  perioade istorice, dorința de a avea o Universitate la Craiova. Prin 1942, „un grup de intelectuali, în frunte cu domnii docent dr.Cănciulescu, profesor C.D.Fortunescu și Preotul Brânzei, Consilier Mitropolitan” au reluat idea și, într-un final, în 27 decembrie 1944 s-a organizat la Craiova o consfătuire, o adunare a mai multor  organizații, inclusiv partide politice.  Cu această ocazie  s-a adresat o scrisoare  domnului Ministru al Culturii Naționale, Ștefan Voitec, prin care se cerea înființarea la Craiova a unei Universități cu Facultățile: Medicină, Politehnică  cu secțiile Agronomie, Construcții, Electro-Mecanică, și Academie Comercială.

            Unul dintre membri grupului de inițiativă scria:„ Am activat cu cel mai mare interes pentru înființarea unei Universități în Craiova, prin conferințe publice, ținute în fiecare capitală de județ, în Sala Dalles din București și la întrunirea publică de la Teatrul Național din Craiova”.Spusele îi aparțin doctorului Mihail Cănciluescu.

            Mihail Cănciulescu s-a născut la data de 22 februarie 1885 în comuna Poiana Mare din județul Dolj, una dintre cele mai mari comune din țara noastră, atestată documentar din 1525, din vremea domnitorului  Radu de la Afumați. Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, adică pe la 1898, majoritatea locuitorilor erau bulgari și sârbi, care  s-au stabilit aici de pe la începutul secolului XIX, adică din anii 1806-1814.

            Tatăl său, Câncea Savu, cunoscut și cu numele Savovici, având în vedere că mulți locuitori aveau origini bulgărești sau sârbești, era boiangiu dar  se ocupa și cu comerțul. Mama sa, Constantina Dragu, s-a ocupat de cei trei copii ai familiei, Mihail, cel despre care o să vă povestesc, Elena și Petre, cu doi ani mai mic decât Mihail.

            Istoria consemnează că a urmat  școala primară în Poiana Mare, din 1890 până în 1896, apoi gimnaziul și Liceul Carol I din Craiova, pe care l-a absolvit în 1904.

            În același an, 1904, s-a înscris la Facultatea de Medicină din București  obținând titlul de doctor, de medic,  în anul 1914. În autobiografia scrisă mult mai târziu, în 1949,  Mihail Cănciulescu menționează că în perioada 1907-1910 a funcționat ca Extern al Spitalului Brâncovenesc, iar în perioada 1910-1914 a funcționat ca intern al Spitalelor Eforiei Civile din București. Într-un document elaborat după pensionare mențioana că în perioada 1906-1909, când a funcționat ca medic extern, nu s-au făcut reținerile  pentru Casa de Pensii, așa că, la  1 decembrie 1957 avea o pensie de 945 lei.

            După absolvire, în 1914, a lucrat ca medic intern la Sanatoriul din Techirgiol unde, începând cu 1901 s-a introdus un regulament oficial de  aplicare a băilor de nămol pentru copii cu vârste cuprinse între 4 și 14 ani. Trebuie menționat că, pe lângă  tratamentul balnear, copii beneficiau și de un program școlar, tip internat, iar activitatea lor era observată metodic. A fost o experiență utilă pentru dr. Mihail Cănciulescu, care s-a ocupat toată viața și de îngrijirea copiilor.

            În 1915  a revenit în București, la Spitalul Brâncovenesc , unde a lucrat ca asisetnt  benevol în secția  de cardiologie.

             Între anii 1916 – 1918,  pe perioada războiului, în calitate de medic, a fost mobilizat la Spitalul din Dorohoi unde a îndeplinit și funcția de conducător, de  director al acestei instituții. A fost demobilizat în august 1919 și a revenit în Craiova, ca medic secundar la Spitalul Filantropia. În 1923  a fost înființată Secția pentru copii, iar dr. Mihail Cănciulescu a fost promovat ca medic  primar  și a condus această  secție din 1923  până în 1945, când s-a pensionat. Iată ce spunea Mihail Cănciulescu despre activitatea din această perioada: „ În acest interval am asigurat, în mod gratuit, asistența medicală și produse medicale pentru copii internați la Azilele  Sofia Careciu și Bucureșteanu, și am condus, temporar, prin delegație, Centrul de Ocrotire a Copiilor din Craiova”.

Este important să menționez că, timp de aproape trei ani, între 1941 și 1944, a fost directorul acestei instituții. A activat și  în Cercul Medico-Farmaceutic, ca bibliotecar.

            Cred că este locul potrivit să menționez  că Cercul Medico-Farmaceutic a fost înființat în 1902 de către dr. Charles Laugier, dr.Dumitru Vernescu și dr. George Mileticiu. Prin această precizare vreau să evidențiez   implicarea și profesionalismul  corpului medical din Craiova.

            Revenind la dr. Mihail Cănciulescu, adaug că în 1928 a  fondat revista „Mișcarea Medicală Română”, a cărei apariție a coordonat-o timp de douăzeci de ani, până în 1948. Interesant de menționat că s-a ocupat atât de conținutul articolelor dar și de sănătatea zețarilor  de la Tipografia „Scrisul Românesc” care asigurau  tipărirea revistei: „Mai toți lucrătorii sufereau de saturnism  acut și cronic, îngrijind gratuit pe cei bolnavi cu medicamente trimise,  la cerere, de către Casele de  Farmacie, a căror publicitate se făcea în coloanele revistei ce însăși lucrătorii o  culegeau și o tipăreau”. Saturnismul este o bolă profesională produsă de intoxicarea cu plumb.

 În perioada interbelică, dr. Mihail Cănciulescu a fost unul dintre promotorii inițiativelor pentru înființarea învățământului medical în Craiova, pledând pentru necesitatea înființării unei facultăți de medicină. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu în 1949: „ Am activat cu cel mai mare interes pentru înființarea unei Universități în Craiova, prin conferințe, publice ținute în fiecare capitală de județ, în Sala Dalles din București, și la întrunirea publică de la Teatrul Național din Craiova”.Mai mult, într-una  dintre ultimele scrisori, datată 15 februarie 1970, dr. Mihail Cănciulescu îi  scria academicialunului Theodor Burghele, pe 4 pagini, despre vechea lui  dorință  de înființare a Facultății de Medicină din Craiova, devenită realitate prin publicarea Decretului din 10 februarie 1970.

 În1948 dr. Mihail Cănciulescu a fost numit conducător  al Centrului TBC al județul Dolj. În această  calitate  a organizat diverese acțiuni de profilaxie și a contribuit la înființarea dispensarelor TBC din  Maglavit, Băilești și Filiași, precum și  a dispensarului materno-infantil din Brădești.

Dr. Mihail Cănciulescu a fost o personalitate complexă  a comunității medicale românești din perioada interbelică, implicat în   activitatea medicală  din Oltenia. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu despre această perioadă: „Am făcut Cercetări clinice și statistice asupra Tuberculozei în mediul rural din Oltenia, 1931, și am făcut Recomandări privind combaterea tuberculozei în România, 1941”.

A studiat și a publicat, în 1936, un articol privind „Intoxicațille  prin struguri nespălați” în care  indica și  modul în care  pot fi evitate aceste intoxicații.

În 1937 a publicat lucrarea „Contribuțiuni la lupta antimalarică dusă până la eradicare” în  care a propus probele de  concentrație ale pigmentului malaric în sânge și urină.

 Printre altele, a fost membru al Societății de Științe Medicale din România, îndeplinind funcția de Președinte al Secției  de Istoria Medicinei, Filiala Regională Oltenia.

 Pentru activitatea sa,  a fost răsplătit cu numeroase titluri, ordine și medalii. Prin Decretul nr.909 din 19 aprilie 1918,  i s-a conferit Ordinul „Coroana României cu spade, pentru zelul și devotamentul exceptional cu care a îngrijit bolnavii și răniții”, iar în  14 august 1929,  i s-a acordat, prin Decret Regal, Ordinul Steaua României.

            Deși s-a pensionat în 1957 și-a continuat activitatea de medic practician dar și pe cea de cercetător. O dovadă în acest sens poate fi scrisoarea din 29 iunie 1962, trimisă de dr. Mihail Cănciulescu  Șefului  serviciului de difuzare a presei din Craiova, prin care îi cere acestuia ca  revista „Gaceto Medico de Mexico”, pe care o primea de  30  de ani, să-i fie expediată la adresa din strada 24 Ianuarie nr.5.

            Casa din strada 24 Ianuarie, fostă Sfinții Arhangheli, din apropierea Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel,  a fost cumpărată  de dr. Mihail Cănciulescu în anul 1926. Mai apoi,  prin 1958, poate din motive financiare, dr.Mihail Cănciulescu a închiriat  câteva camere. Casa  există și în prezent, fiind situată la interecția străzii 24 Ianuarie  cu strada Simion Bărnuțiu.

Mihail Cănciulescu s-a pensionat în 1957, dar a continuat să profeseze la propriul cabinet privat.

            Deși în documentele studiate nu am găsit  o informație precisă despre data decesului,  având în vedere  corespondența purtată de dr. Mihail Căncescu, prespun că s-a stins din viață în 1970.

            Craiova, craiovenii și-au manifestat recunoștința pentru activitatea doctorului Mihail Cănciulescu prin includerea acestuia în cartea „Repere spirituale românești. Un dicționar al personalităților din Dolj”, editată de Biblioteca Județeană „ Alexandru și Aristia Aman” și tipărită la  Editura AIUS în anul 2005. De asemenea, o  stradă din Craiova, cartierul 1Mai, poartă numele dr. Mihail Cănciulescu.

            Ca de obicei, pentru consolidarea informațiilor  despre personalitatea evoacată, la finalul acestui episod vă recomand  ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică, să faceți o plimbare pe strada 24 Ianuarie. Vă opriți la intersecția cu strada Simion Bărnuțiu pentru a privi, preț de câteva minute, casa în care a locuit doctorul Mihail Cănciulescu. O casă cu demisol, parter și  mansardă, cu ornamente bogate în jurul ferestrelor și tencuieli decorative. Apoi, vă continuați plimbarea până la Autogara Sud.  Strada dr. Mihail Cănciluescu, o stradă cu blocuri,  începe de la Autogară și face legătura între strada Popoveni și strada dr.Ion Cantacuzino. O stradă   liniștită, potrivită pentru o plimbare.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Eugen Seracin, un exemplu de tenacitate în profesie și în viață-  a „urcat” mereu.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” mi-am propus să vă vorbesc despre profesorul Eugen Seracin.

Îi admir pe sportivi.

Îi admir pe alergătorii de la proba de 100 m pentru modul concentrat în care își folosesc energia în cele 10-15 secunde cât durează proba. Îi admir pe alergătorii de la maraton care își dozează energia în circa două ore pentru a alerga 42 de km. Îi admir pe înotătorii care reușesc să se miște în apă la fel  de ușor ca în mediul nostru natural.

A fost o vreme când nu i-am înțeles pe cei care urcă pe munte ca apoi, după puțin timp să coboare de unde au plecat. I-am înțeles numai după ce am  descoperit plăcerea drumețiilor epuizante.

A fost o vreme când nu i-am înțeles pe alpiniști. Până când am cunoscut un alpinist, Eugen Seracin.

Eugen Seracin, s-a născut la data de 28 noiembrie 1928 în Drobeta Turnu Severin. Tatăl său a fost ofițer în armata română așa că familia a „colindat din oraș în oraș”. A ajuns la Deva unde a „făcut ultimele șase clase de liceu”.  A absolvit Liceul Decebal din Deva în anul 1947 cu rezultatul de „prin clasat” cu media 9,80.  În toamna anului 1947 este admis ca student la Institutul Politehnic din Timișoara,  Facultatea de electromecanică.  În 1948 Facultatea de Electromecanică s-a scindat în Electrotehică și Energetică. Eugen Seracin au  optat pentru Facultatea de electrotehnică pe care a absolvit-o în anul 1951. Examenul de diplomă l-a susținut în februarie 1952 obținând titlul de inginer cu diplomă de merit. Din decembrie 1951 și-a început activitatea ca preparator la Facultatea de electrotehnică din Timișoara apoi asistent 1952-1962, șef de lucrări 1962-1964, conferențiar 1964-1970 iar din 1970 ca profesor titular.

 La începutul activității, în perioada 1952-1957 a lucrat și la Întreprinderea Electromotor din Timișoara, ca inginer proiectant A început să lucreze la Teza de doctorat sub conducerea academicianului Corneliu Micloși,  iar după decesul acestuia și-a continuat cercetarea doctorală  sub conducerea profesorului Mihai Brașovan. În 1965 a obținut titlul de doctor inginer, iar din 1969 obține dreptul de a conduce doctoranzi.

A predat discipiline  și a scris cărți din domeniul acționărilor electrice. O acționare electrică este un ansamblu format dintr-o mașină de lucru și un motor electric. Iată câteva titluri de cărți scrise de profesorul Eugen Seracin: Utilajul electromecanic al întreprinderilor industriale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, Tehnica acționărilor electrice, Editura Tehnică, București, 1985. A acordat o atenție specială părții aplicative și, în acest cotext, a elaborat îndrumare de laborator și culegeri de probleme dintre care „Acționări electrice.Îndrumător de lucrări practice”, Institutul Politehnic din Timișoara, 1977, „Acționări electrice.Aplicații industriale”, Editura Tehnică, București, 1977.

Iată cum și-l amintește unul dintre studenții săi, Liviu Băjan.

Amintirile mele  încep din anii studentiei pe când cursul de „Acţionări Electrice” al eminentului profesor Eugen Seracin se desfăşura cu audienţă maximă. Meticulozitatea, claritatea explicațiilor precum şi prezentarea  fizică a fenomenelor asociate acestei discipline era apreciată de intregul auditoriu”

Din 1969 a obținut dreptul de a conduce doctoranzi. Sub conducerea domniei  sale au obținut titlul de doctor  25 de ingineri  atât din zona Banatului cât și din alte zone ale țării.

Una dintre primele teze conduse de profesorul Eugen Seracin  „Contribuții cu privire la stabilirea performanțelor mașinilor electrice de acționare folosite la instalațiile de ridicat  și transportat”, a fost susținută de inginerul Mircea Gudumac în 1978. Profesorul Eugen Seracina abordat, mereu, teme de cercetare cu aplicabilitate practică  dar în conconcordanță cu progresele în domeniul sistemelor de acționare. Un argument în acest sens poate fi  Teza de doctorat,  elaborată de inginerul Liviu Băjan și finalizată în 2008, în care s-a ocupat de „Sisteme de conducere cu reglaj vectorial, fără fir și fără traductoare pentru mărimi mecanice, destinate acționărilor electrice de current alternativ”. Iată ce spune dr.ing. Liviu Băjan despre perioada în care a  colaborat cu profesorul Eugen Seracin: „Odată  cu angajarea mea ca proaspăt asistent la Facultatea de Electrotehnică, în anul1991, pe atunci la catedra de Maşini şi  Acţionări Electrice, unde am profesat mai bine de 15 ani, am observant că domnul profesor era sufletul, liantul înregului colectiv de acționări electrice și unul dintre cei mai apreciați oameni în intreaga catedră. Activitatea dânsuluii începea dimineţa devreme când putea fi observant din corpul D al clădirii facultăţii cum îşi antrena corpul  şi totodată îsi „limpezea” gândurile pentru activitatea zilnică făcând exercitii fizice şi câteva ture bune de stadion. Pentru fiecare dintre noi avea o vorbă bună sau un sfat, atât în plan didactic, profesional cât şi personal.În ceea ce priveşte conducerea  tezei mele de doctorat nu cred că poate să existe un om mai meticulous, mai precis şi mai ordonat în a performa împreună şi în beneficiul candidatului său pentru a duce la bun sfârşit imensa muncă a unei teze de doctorat”.

A scris 12 cărți, 77 de articole, 2 brevete de invenție, 38 de rapoarte de cercetare.

Profesorul Eugen Seracin, preocupat, profesional, de acționări electrice,  și-a împletit activitatea cu  o manifestare științifică națională din acest domeniu. Este vorba despre Conferința Națională de Acționări Electrice CNAE, inițiată în 1972, la Iași, de către profesorul Nicolae Boțan, prezentat într-unul  din episoadele acestei emisiuni. Începând cu anul 1981 Conferința a fost organizată, din doi în doi ani, itinerant, în centre universitare cu  preocupări  științifice în domeniul acționărilor electrice: Iași, Cluj-Napoca, Brașov, Craiova, Timișoara, Galați, Reșița, Suceava. Ediția  a VI-a, din 1988, s-a organizat la Timișoara.  Profesorul Eugen Seracin s-a implicat în tot ceeace a însemnat organizarea și desfășurarea Conferinței, conform programului orar stabilit. S-a mai organizat, la Timișoara, o ediție CNAE în 2008. Profesorul Eugen Seracin  avea 80 de ani. Deși se deplasa greu, a participat la toate secvențele Conferinței. Următoarea ediție CNAE 2010 s-a organizat la Craiova.  A participat, cu lucrări,  la toate edițiile CNAE. Pentru ediția de la Craiova a pregătit lucrarea  „Studiu privind reducerea numărului și conecințele accidentelor care apar în unele activități umane speciale  periculoase. Folosirea similitudinii cu serviciile de funcționare ale acționărilor electrice”. Un titlu lung care necesită explicații suplimentare. Profesorul Eugen Seracin  s-a ocupat, cu pasiune, de  alpinism și acționări electrice. Ei bine, în lucrarea prezentată la Craiova, domnia sa a utilizat , pentru studiul accidentelor din alpinism, metodele din acționările electrice. A fost  implicat direct în multe dintre accidentele  alpine  analizate în lucrarea prezentată la Craiova. La finalul expunerii, profesorul Eugen Seracin a spus:„ Închei cu speranța că nu voi fi împiedicat de vârstă, peste o lună împlinesc 82 de ani, nu voi fi împidicat de sănătate ca să realizez un model experimental pentru a demonstra că prin aplicarea schemei  prezentate aici se pot evita accidentele nedorite din alpinism”. Așadar, așa cum a făcut toată viață, s-a gândit cum să aplice teoria în practică.

 La întoarcerea de la Craiova spre Timișoara a trecut prin Turnu Severin, orașul în care s-a născut.

Peste aproape un an, în 20 decembrie 2011 mi-a trimis o scrisoare în care spunea: „Din păcate am întâmpinat  o serie de probleme din punct de vedere al sănătății, chiar acum mă aflu în spital. Vă mărturisesc de la început că țin mult la activitatea CNAE și sunt atașat sufletește de ea”. Apoi, în scrisoare, profesorul Eugen Seracin  a făcut câteva propuneri privind organizarea viitoarelor ediții ale Conferinței Naționale de Acționări Electrice, conferință cu istorie scrisă de oameni,   conferință națională care unește oameni cu aceleași preocupări profesionale.

Într-o altă scrisoare, din 2011, îmi spunea:„ În prezent mă realizez scriind și publicând cărți și articole din domeniile mele preferate adică acționările electrice, problema infinitului și alpinismul”. 

Așadar, stimați ascultători, Eugen Seracin s-a ocupat de inginerie dar a fost îndrăgostit și de alpinism. A descoperit frumusețea alpinismului în vremea liceului. Atunci locuia la Deva. Iată cum a descris, mai târziu,  aceste locuri:„ Orașul este dominat e un deal conic, pe vârful căruia se află ruinele unei vechi cetăți. Plăcerea mea era să hoinăresc, de obicei singur, cu sandalele legate la brâu, însoțit de gândurile mele. Sub cetatea Devei se află o porțiune de perete de stâncă bună pentru trasee scurte de alpinism. Am început primele cățărări în joacă, cu colegii mei”.

În 1968, când era deja conferențiar, a înființat Secția de Alpinism din cadrul Clubului Sportiv Politehnica Timișoară. O adevărată școală pentru formarea caracterului unui om. Pentru această școală, Eigen Seracin a fost un model. Odiseea acestei activități este adunată în cele 360 de pagini ale  cărții „Omul, Muntele și Alpinismul. Trasee și întâmplări adevărate” , publicată de Editura Orizonturi Universitare din Timișoara în 2007, apoi reeditată în 2010.Cartea are următorul Motto:„Nimeni nu este atât de rău pe cât pare și nici atât de  bun pe cât vrea să pară”.

Boala Parkinson i-a afectat picioarele. Nu mai putea merge cu picioarele dar s-a cățărat pe munte cu ajutorul mâinilor. În septembrie 2013, când se apropia de vârsta  de 85 de ani, a mai urcat, ancorat în coardă, pe unul dintre traseele amenjate de domnia sa la Băile Herculane.

În 18 decembrie 2013, doar  ce împlinise 85 de ani,  a urcat spre cer, pe drumul fără întoarcere. Este înmormântat la Timișoara în cimitirul situat pe strada Cosminului.

Profesorul Eugen Seracin a avut trei mari pasiuni: Facultatea, Familia și Alpinismul.

Soția domniei sale, Doina Seracin,  s-a născut în localitatea Vasiova-Bocșa. A absolvit Liceul „Carmen Sylva” din Timișoara, apoi Facultatea de Chimie idustrială din Timișoara. A lucrat într-o întreprindere din Timișoara, în învățământul universitar și  în învățământul preuniversitar. După  decesului soțului, Eugen Seracin, s-a închinovat în obștea schitului „Nașterea Maicii Domnului” din Băile Herculane. S-a stins din viață la data de 21 august 2022. În familia Seracin s-au născut doi copii. O fată, Angela, și un  băiat, Adrian.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor  despre profesorul Eugen Seracin vă sugerez să faceți o excursie până la Băile Herculane. Treceți de Hotelul  Roman, situat pe șoseaua Băile Herculane- Baia de Aramă. După cca. 200 m este marcată intrarea în Traseul Alpin Haiducilor. Aici, pe acest traseu,  membrii Clubului Sportiv Univesitar Politehnica Timișoara, au montat o placă pe care scrie:„In memoria alpinistului, mentorului și prietenului nostru, prof.univ.dr.ing. Eugen Seracin”.

            Puteți accesa climbromania.ro/video/6942.

Vă sugerez să  mergeți și  la Biblioteca Universității din Craiova unde găsiți cartea „Omul, muntele și alpinismul. Trasee și întâmplări adevărate”.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Ţiţeica – creator al şcolii româneşti de geometrie.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povesesc  despre Gheorghe Țițieca, creatorul școlii românești de geometrie.

Ne place geografia, ne place istoria, ne place literatura sau  ne place matematica pentru că cineva din familie, pentru că  un profesor, un dascăl, un iniţiat  ne-a deschis  fereastra cunoaşterii acestor  ştiinţe exact  în momentul în care subconştientul nostru  era în căutare de lumină.

Cineva ar putea să mă întrebe:

• Bine, dar acestui iniţiat cine i-a deschis fereastra cunoaşterii?

 Nu ştiu să vă dau un răspuns competent dar vă ofer  povestea  fascinantă a unui om care, aparent, s-a născut privind lumea prin fereastra matematicii, a geometriei.

Acest om s-a numit Gheorghe Ţiţeica.

Gheorghe Ţiţeica s-a născut  la data de 16 octombrie 1873  în oraşul Turnu Severin. La vremea aceea  Turnu Severin   avea cca. 13.000 de locuitori, printre care şi o comunitate germană bine organizată. Oraşul  era în plină ascensiune economică  datorită înfiinţării Şantierului naval, în 1852, dar şi statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă. Tatăl său, Radu Ţiţeica, originar din Buzău, era mecanic de vapor, iar mama sa, Stanca s-a ocupat de creşterea copiilor : un băiat şi trei fete. La vârsta de şase ani  Gheorghe Ţiţeica a fost înscris la grădiniţa germană din oraş apoi a urmat şcoala primară în Turnu Severin. În fiecare an a obţinut premiul I, dar i-a impresionat pe profesori prin uşurinţa cu care învăţa, i-a  uimit pe adulţii din jurul său prin raţionamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns. Părinţii au decis ca fiul lor  să urmeze liceul la Craiova aşa că  din  toamna anului 1885 până în 1892  a frecventat cursurile Şcolii   Centrale din  Craiova, actualul Liceu  Carol I. Profesor de matematică i-a fost George Constantinescu, tatăl lui Gogu Constantinescu. După ani , Gheorghe Ţiţeica îl caracteriza pe George Constantinescu, tatăl celebrului Gogu Constantinescu,  ca  fiind „ cel mai bun profesor pe care l-a avut ţara românească  la vreun liceu”. Şi aici  s-a remarcat prin logica cu care îşi construia raţionamentele la toate disciplinele dar în special la matematică aşa că nu  este mirare  că a obţinut în fiecare an premiul I precum şi  bursa de studii „Eufrosin Poteca”  din care şi-a cumpărat multe cărţi, în special cărţi de matematică. Din această bursă, dar şi din meditaţii a reuşit să-şi ajute şi familia, după moartea timpurie a tatălui său. S-a remarcat şi prin iniţiativele pe care le avea pentru organizarea activităţilor desfăşurate  de elevi printre care se numără şi conducerea rubricii de  matematică  din „Revista şcoalei”  dar şi concertele în care el cânta la vioară. Pasiunea pentru vioară l-a însoţit toată  viaţa. Publica sistematic în revistă articole dedicate matematicii dar şi  articole filozofice, studii de critică literară.

            În  15 iunie 1892 a susţinut examenul de bacalaureat şi s-a despărţit de Craiova. A revenit peste ani pentru a ţine conferinţe despre ştiinţă, despre slujitorii ei. În acelaşi an, 1892, a fost admis la Şcoală normală superioară  din Bucureşti. Simţea nevoia să abordeze matematica într-o manieră superioară aşa că s-a înscris şi la Universitate, Facultatea de ştiinţe, secţia de matematică,  unde audiază  cursurile susţinute de profesorii de marcă ai vremii printre care  David Emmanuel, Spiru Haret şi Constantin Gogu, mentorul şi călăuzitorul lui pe drumul geometriei, pe drumul  ştiinţei. În 1895 a obţinut licenţa în matematică şi a funcţionat ca profesor suplinitor la seminarul teologic „Nifon”  din Bucureşti.

Gândirea sa matematică era o gândire geometrică şi dorea să o perfecţioneze, aşa că în 1897  se înscrie la Şcoala Normală Superioară din Paris. Şi aici întâlneşte profesori renumiţi dar are şansa  să-l  cunoască pe marele geometru Jean Gaston  Darboux  cu care lucrează pentru elaborarea tezei de doctorat cu titlul „Asupra congruenţelor ciclice şi asupra sistemelor triplu conjugate”, pe care a susţinut-o în data de 30 iunie 1899. Publică mai multe articole  la Academia de Ştiinţe din Paris, dar şi  în reviste franceze, articole din domeniul geometriei diferenţiale, caracterizate printr-o sistematizare specifică lui Gheorghe Ţiţeica. În această perioadă a fost bun prieten cu  Henri Léon Lebesgue, coleg de an, mai apoi celebru în matematică, şi care spunea despre Gheorghe Ţiţeica „Eram încântat să-l regăsesc, plin de vioiciune, fericit  să-mi vorbească despre căminul său, radiind, cu privirea sa luminoasă şi discretă, aceeaşi magnifică sănătate morală. Înţelegeam că în el se reuneau continuu preocuparea  datoriei de împlinit şi o euforie izvorâtă  din conştiinţa datoriei împlinite”.

Imediat după susţinerea tezei de doctorat se reîntoarce în ţară. În toamna  anului 1899 i se încredinţează  cursul de Calcul diferenţial şi integral la  Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, în 1899, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie sferică. Avea 27 de ani.

A împletit activitatea  didactică cu activitatea de cercetare, pentru care  a avut o adevărată  chemare.  A studiat reţelele R din spaţiul n-dimensional , descrise prin ecuaţii Laplace. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „suprafeţele Ţiţeica”,  „curbele Ţiţeica”. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine .

Un profesor de excepţie care a scris multe cărţi  de referinţă în geometrie. Iată doar două. Geometrie  superioară. Suprafeţe riglate, 1931. Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor, 1924 .

Un pedagog înnăscut. Iată mărturia lui Nicolae Mihăileanu, un fost student de-al său. „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată”.

A  înţeles de la mentorul său, Constantin Gogu,  preşedinte al „ Societăţii amicii ştiinţei”  , că menirea unui profesor este să răspândească ştiinţa printre  tineri. Aşa se face că a fost unul dintre fondatorii revistei „Natura” , alături de profesorul Gheorghe Gh. Longinescu  şi care a apărut în perioada 1905-1949.A publicat aici  multe articole  de cultură generală, articole  despre Arhimede, Galilei dar şi despre profesorii săi din facultate.

A susţinut  multe conferinţe publice  pe teme de larg interes.

A  fost Preşedinte al „ Asociaţiei pentru înaintarea și răspândirea  ştiinţelor” al  „ Societăţii române de ştiinţe” al  „ Societăţii matematice din România”. A fost şi vicepreşedinte al „ Societăţii Politehnica” , o asociaţie inginerească înfiinţată   cu ocazia inaugurării  căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată proiectată şi construită de inginerii români.  Din 1899 a fost unul dintre „pilonii” Gazetei matematice .

Membru corespondent din mai 1909, apoi Membru  titular  al Academiei Române din 15 mai 1913  , ajungând în 1929 Secretar general al acestui înalt for ştiinţific, după ce în 1928 ocupase funcţia de vicepreşedinte.  A fost ales membru corespondent al Societăţii de ştiinţe din Maryland – SUA,   din Liège- Belgia. În 1934 a  primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Varşovia.

Între 1919 şi 1923 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti.

Liceul Teoretic din Drobeta- Turnu Severin , Şcoala Generală nr. 21 din Craiova , o altă şcoală din Constanţa, concursuri de matematică, străzi, inclusiv o stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele  „Gheorghe Ţiţeica”.

S-a stins din viaţă la data de 5 februarie 1939 în Bucureşti. Avea aproape 66 de ani.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Gheorghe Țițeica- creator al școlii românești de geometrie. Au fost multe informații, date calendaristice care, cu siguranță, nu rămân în memoria unui ascultător. Acum, înainte de încheierea emsiunii, o să reiau caracterizarea  făcută de unul dintre studenții săi. Această caracterizare este un model pentru modul în care profesorii de azi pot să-și organizeze lecțiile.

Iată  caracterizarea menționată:

„Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată”.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Victor Gomoiu – părintele istoriei medicinei din România.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Victor Gomoiu- părintele istoriei medicinei din România.

Preocupările mele sunt legate de istoria ingineriei, de istoria ştiinţei, în general. În documentele cercetate am găsit evocate,  adesea, contribuţiile medicilor  la inventarea unor procedeee specifice medicinei, la inventarea unor dispozitive aplicate în medicină. Unii dintre aceştia s-au născut, au lucrat în Craiova. Mai mulţi medici contemporani din Craiova  au obţinut Brevete de invenţie. Un nume întâlnit constant în aceste documente  este al doctorului Victor Gomoiu. Am avut mai multe tentative de a povesti despre Victor Gomoiu. De fiecare dată am renunţat  gândindu-mă că nu este domeniul meu, că alţii, printre care profesorul  Mihail Şcheau au scris  mult, au scris mai bine  despre Victor Gomoiu. Într-un final mi-am adus aminte de o discuţie purtată cu profesorul Mihail Şcheau prin anii ’96 –’97 când încerca să salveze ce se putea salva din Muzeul de istorie a medicinei amenajat cu multă trudă în clădirea din Calea Unirii, revendicată la vremea aceea. Aşa  am acceptat  că istoria ştiinţei nu are graniţe. În plus, Victor Gomoiu se înscrie în galeria academicienilor cu rădăcini olteneşti.

Victor Gomoiu s-a născut la data de 18 aprilie 1882 – în  localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi. Studiile primare le-a făcut în comuna natală, apoi Liceul Traian din Drobeta Tr. Severin şi Facultatea de Medicină din Bucureşti (1900-1905). După patru ani de cercetări, a obţinut, în 1909,   titlul de doctor în ştiinţe medicale cu   calificativul „magna cum laudae”  cu  teza  : „Anaplastia feţei şi capului”.

Menționez că anaplastia este o operație chirurgicală făcută cu scopul de a reda forma normală unei părți mutilate a corpului.

 Preocupărilesale au depăşit, încă de la început, graniţele profesiei medicale. Aşa se face că, în 1906, figura în colectivul de redacţie al revistei „Şezătoarea satului” Bumbeşti-Jiu,  alături de George Coşbuc şi George Dumitrescu Bumbeşti-Jiu, revistă în care a publicat mai multe articole legate de medicina în poezia populară românească. De altfel, acest subiect îl va dezvolta mai târziu în lucrările prezentate la Congrese internaţionale, începutul fiind Congresul de la Oslo din 1928 când a prezentat  lucrarea „Medicina populară în România”. De asemenea,  în 1935, cu ocazia celui de al X-lea Congres de istorie a medicinei, Victor Gomoiu a propus înfiinţarea unei Comisii care să se ocupe  cu studierea medicinei populare.

În timpul Primului Război Mondial a activat ca medic militar fiind decorat pentru fapte de eroism. În acele condiţii specifice a imaginat o tehnologie şi a inventat un dispozitiv pentru efectuarea transfuziilor de sânge. După terminarea războiului  se simţea o nevoie acută de spitale   care să acorde asistenţă medicală gratuită aşa că,  începând cu 1920, s-a implicat în construirea unui aşezământ medical numit la început „Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului”. Activitatea în domeniul asistenţei medicale a continuat prin  contribuţia la înfiinţarea altor spitale la Mangalia, Turnu Severin, Vânju Mare, a preventoriilor de la Şanţuri şi de pe Valea Teleajenului.

A condus, împreună cu dr.doc.Mihai Cănciulescu, revista Acta Medica Română (1928- 1948) în care a militat pentru înfiinţarea unei Universităţi  de medicină la Craiova.

Este considerat părintele istoriei medicinei româneşti şi al muzeografiei medico-farmaceutice.   Iată câteva cărţi de referinţă pe care le-a scris: Spitalul- originea şi evoluţia sa (1920), Istoria medicinei în România (1939), Isoria medicinei, prin călători (1945).

În timpul Primului Război Mondial, a văzut multă suferinţă în rândul soldaţilor. I-a venit ideea de a construii un spital în care să se acorde asistenţă medicală gratuită. În anul 1920 i-a cerut arhitectului Gheorghe Şimota să schiţeze un plan pentru un complex medical  care să cuprindă toate specialităţile de bază: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie şi stomatologie. Apoi Victor Gomoiu  a studiat  cu atenţie acest plan şi l-a modificat pentru a corespunde unei concepţii organizatorice  moderne legate de actul medical. Au fost prevăzute 10 cabinete pentru cele cinci specialităţi, două laboratoare pentru analize medicale, o farmacie care să deservească în special  Spitalul şi  saloanele cu cele  60 de paturi, în total. Trebuia găsit un spaţiu unde să fie construit acest spital, erau necesare fonduri. A ales un teren la marginea Bucureştiului, în bariera Vergului. Deşi contemporanii l-au criticat pentru această alegere, unul dintre motive fiind lipsa unei surse locale  de apă, Victor Gomoiu şi-a menţinut alegerea şi a trecut la colectarea fondurilor. A apelat  la Banca Naţională, la Căile Ferate Române, la Ministerul Muncii, la Ministerul Sănătăţii.  Pentru a fi convingător  în demersurile sale a contribuit şi el cu o sumă de bani, ba mai mult s-a angajat să acorde asistenţă  medicală gratuită salariaţilor  instituţiilor solicitate. În 1927 Spitalul a fost gata. S-a numit la început „Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului”, apoi Spitalul „Sfânta Elena”. După al Doilea Război Mondial s-a numit  Spitalul de copii „23 August” şi s-a specializat pe asistenţa pediatrică, iar din  1990 se numeşte  Spitalul Clinic de Copii „Prof. Dr. Victor Gomoiu”.

Începuturile preocupărilor lui Victor Gomoiu  legate de istoria medicinei se regăsesc în cercetările  efectuate de acesta privind  metodele de tratament utilizate  în medicina populară şi publicate parţial, încă din1906, în revista „Şezătoarea satului”. O contribuţie importantă în acest domeniu a fost adusă  în  1920 prin  publicarea cărţii „Spitalul- originea şi evoluţia sa” şi în1923 prin publicarea  cărţii „Din istoria medicinei şi învăţământului medical românesc”.

S-a făcut remarcat în lumea istoricilor  medicinei atât prin participarea cu lucrări inedite dar şi prin iniţiativele sale. Reamintesc propunerea de înfiinţare a Comisiei pentru studierea medicinei populare. Fără îndoială că organizarea la Bucureşti, în perioada 10-18 septembrie 1932, a celui de al IX-lea Congres  de istoria medicinei a fost o recunoaştere a meritelor lui Victor Gomoiu în acest domeniu dar şi o contribuţie remarcabilă a acestuia pentru ca „Istoria medicinei” să devină o disciplină necesară în formarea medicilor. În 1936, la 1 februarie, a fost ales Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei şi a deţinut această  funcţie până în 1958  chiar dacă începând cu 1950, timp de mai bine de patru ani a fost închis pe motive politice.

A înfiinţat Societatea Română de Istorie a Medicinei care a avut întruniri lunare între 1929 şi 1948.

Victor Gomoiu a fost membru a 17 Academii de ştiinţă din lume. A fost Ministru al Sănătăţii  din iulie până în septembrie 1940, dar a renunţat la această funcţie  deoarece nu a fost de acord cu  regimul militaro-fascist instaurat în România acelor vremuri. Un spital de copii din Bucureşti  şi Liceul din Vânju Mare poartă numele  „ Dr.Victor Gomoiu”. Un amfiteatru din clădirea Universității de Medicină și Farmacie din Craiova poartă numele Victor Gomoiu

S-a  stins din viaţă în Bucureşti, la data de 6 februarie  1960.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre dezideratele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

Ei bine, dacă vorbim despre Victor Gomoiu – părintele istoriei medicinei din România, pot să va dau un exemplu concret, actual, în care noi, cei din Craiova, am fost implicați.

În 2023 s-a împlinit 100 de ani de când Victor Gomoiu a publicat  cartea „Din istoria medicinei şi învăţământului medical românesc”.

Menționez că disciplina de „Istoria medicinei”, inițiată de Victor Gomoiu, se predă și în prezent la Universitățile de Medicină, inclusiv la Craiova, în timp ce la facultățile tehnice, din toată țara,  disciplina similară,  „Istoria tehnicii” s-a predat cu intermitențe, iar în prezent, pe diverse motive, nu este inclusă în planurile de învățământ.

Dacă la medicină  se poate, atunci și la inginerie se poate.

În luna martie 2023 am organizat, la Craiova, o masă rotundă cu tema „Integrarea istoriei științei și tehnicii în programele facultăților tehnice”. I-am invitat pe colegii de medicină. Le-am povestit și altor colegi ingineri din țară ce am făcut la Craiova. Președintele Asociației Generale a Inginerilor din România AGIR a trimis o scrisoare la Minister. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat.

Vi-l citesc și dumneavoastră: „Comisiile de experți permanenți  de specialitate Științe inginerești 1 și 2, consideră oportună introducerea în nomenclatorul  disciplinelor complementare a  disciplinei „Istoria ingineriei ( sau denumiri echivalente)”.

Pentru noi, inginerii, a fost un succes.

Pentru această emisiune, este o dovadă că fiecare dintre noi, pornind de la modele, prin implicare onestă, poate să schimbe ceva.

Azi v-am povestit despre Victor Gomoiu, născut la Vânju Mare și, ca de obicei, până  la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Aristide Caranda, fabricant de acumulatoare electrice.

            Azi  la Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” aș vrea să vă rețin atenția cu câteva informații despre Aristide Caranda,  fabricantul acumulatoarelor electrice cu același nume.

            La începuturile automobilismului pornirea motorului termic nu era o operație simplă. Șoferul folosea o manivelă mecanică cu care rotea  arborele cotit al motorului automobilului până când acesta pornea și funcționa singur. Șoferul avea nevoie de forță și de îndemânare pentru ca manevra de pornire să reușească.

            Acum ne urcăm în automobil, introducem cheia în contact, facem o mișcare simplă și motorul mașinii noastre pornește în câteva secunde.

            Această minune care înlocuiește forța și îndemânarea șoferului de altădată folosește un acumulator  de la care este alimentat un motor electric, unii îi spun electromotor, care rotește motorul termic.

            Fabricarea acumulatoarelor pentru automobile în țara noastră are o istorie de aproape 125 de ani, istorie scrisă de mai  mulți specialiști în acest domeniu. Printre ei se numără și Aristide Caranda.

Aristide Caranda s-a născut la data de 21 august 1931 în satul Glogova din județul Gorj,  situat pe Valea Motrului, pe drumul care face legătura între Motru și Baia de Aramă. Un sat cu  istorie, atestat documentar încă din 1537, așa cum rezultă dintr-un hrisov semnat de Domnitorul Țării Românești Radu Paisie. De aici, din Glogova, au  descins familiile boierilor Glogoveni, stabiliți la Craiova. Una dintre casele Glogoveanu există și acum, pe strada Brestei, colț cu  strada Iancu Jianu, în care funcționează acum, Tribunalul din Craiova. Numele satului Gologova  vine de la  numele slav al păducelului, Glog, arbustul cu flori albe și fructe roșii din care oamenii cu probleme cardiace  prepară ceai.

Tatăl lui Aristide Caranda, învățător în sat, i-a cultivat respectul pentru învățătură, pentru muncă. I-a stimulat ambiția pentru  lucrul bine făcut și dus până la capăt.

După absolvirea Liceului dn Turnu Severin, Aristide Caranda s-a înscris la Institutul Politehnic din București, Facultatea de Chimie Industrială, obținând diploma de inginer în 1956. Așa cum era în vremea aceea, a fost repartizat la întreprinderea Acumulatorul din București unde s-a angajat la data de 1 august 1956, adică   la puțin timp după terminarea facultății. Întreprinderea, situată pe Calea Dorobanți nr.105, era o fabrică  cu condiții grele de lucru, cu mediu toxic, cu noxe de plumb, dar și cu tehnologii electrochimice  învechite. Totuși, această întreprindere  era principalul furnizor de  acumulatoare din România  acelor ani.

            Cred că este locul să vă spun, stimați ascultători că fabricarea  de baterii auto și acumulatoare a început în România  în anul 1899. Atunci, la sfârșitul secolului XIX s-a înființat în București   „Atelierul de montaj și reparațiuni de acumulatori”, care era, de fapt o filială  a unei firme din Germania. La început, componnetele erau aduse din Germania și asamblate la București. Mai târziu, prin 1911, se transformă în „Societatea Anonimă TUDOR” . Numele TUDOR vine de  inventatorul tehnologiei de fabricare a acumulatoarelor cu plumb, Henry TUDOR.  Unul dintre directorii acestei fabrici, după 1921, a fost craioveanul Nicolae Vasilescu Karpen, atunci Rector al Școlii Politehnice din București. Ocuparea acestei funcții nu a fost întâmplătoare, nu a fost de conjunctură. Nicolae Vasilescu Karpen, despre care v-am povestit într-unul dintre episoadele aceste emisiuni, a inventat celebrele Pile K, care funcționează pe un nou principiu, pe un principiu termodinamic.

Documentele  vremii menționează și alte fabrici pentru acumulatoare în București, Timișoara, Oradea, Brașov, Deva.          Întreprinderea Acumulatorul  din București a fost înființată în 1949 prin naționalizarea și unificarea  fabricilor din București. 

          Dar să revenim la tânărul inginer Aristide  Caranda.

          Își începe activitatea de inginer în secția de producție, implicându-se în organizarea și modernizarea procesului de fabricare a plăcilor din plumb. Concomitent cu modernizarea procesului tehnologic trebuia  pregătită forța de muncă, școlarizați munictorii. Exemplul tatălui său, învățător în satul Glogova din județul Gorj, i-a fost de folos  în această etapă a activității sale. I-a fost de folos și mai târziu.  S-a implicat  în asigurarea calității produselor, în respectarea riguroasă a tehnologiei de fabricare a acumulatoarelor.

          Această implicare  i-a asigurat  evoluția profesională devenind inginer tehnolog șef al fabricii.  Fabrica Acumulatorul crește ca volum de producție și, în  1958, se mută în noul spațiu construit pe strada Brăilei nr.84,  acum  strada Biruinței, din cartierul Pantelimon din București.

          Prin rezultatele obținute, prin profesionalismul  de care a dat dovadă, a reușit, în 1960, să convingă conducerea Ministerului să  cumpere o tehnologie modernă de la firma VARTA din Germania. S-au cumpărat utilaje și tehnologii dar s-a asigurat și perfecționarea  personalului  implicat în procesul de producție. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate  așa că, după alți 10 ani, în 1970, se retehnologizează producția  cu ajutorul firmei americane SINGER. După încă un deceniu, în1980, producția  de acumulatoare  se extinde și la Bistrița, în județul Bistrița-Năsăud.

          Iată ce spunea, după ani, Aristide Caranda despre această perioadă: „Am avut nemți alături de noi pentru integrarea producției și a calității. Răspunderea era mare, însă toți trăgeam în aceeași direcție”.

          Cred că este locul să menționez, stimați ascultători, că în anul 1990 ne-au lipsit oamenii cu viziune tehnică și organizatorică, oamenii onești care  „să tragă în aceeași direcție”, care să retehnologizeze fabricile pe care le aveam în Craiova, printre care și Electroputere.

          Să revenim, stimați ascultători,  la Aristide Caranda, olteanul din Glogova brăzdată de râul Motru,  cel care nu a stat pe gânduri și s-a implicat în construirea și punerea în funcțiune a noii fabrici de la Bistrița-Năsăud. Și aici, la Bistrița-Năsăud, l-a avut ca model pe tatăl său, învățător. I-a învățăt meserie pe muncitorii serioși  din zona de nord a Ardealului. În anul 1989 fabrica  Acumulatorul ajunsese la 1900 de angajați. Aristide Caranda a mai făcut ceva. A colaborat cu oamenii din cercetare, cu specialiști  în procesele de electroliză din institutele de cercetări din țară.                                              .
            Anul 1990 a adus multe schimbări în viața economică și socială a României. În acest context, în data de 5 septembrie 1991, Aristide Caranda decide  să-și folosească  experiența organizatorică și profesională  dezvoltând o afacere  proprie. A înființat  compania Electro Auto Service SRL (EAS).

            Și-a propus atunci câteva obiective  printre care: fabricarea în exclusivitate națională a acumulatorilor auto fără întreținere, organizarea unei rețele de centre de vânzare și service, certificarea sistemului de management al calității.

            Deși a lucrat mai bine de 30 de ani într-o întreprindere socialistă, a înțeles că într-o economie de piață numele, Marca, este importantă așa că  în 2005 a schimbat numele companiei. I-a dat  un nume potrivit pentru o economie de piață și a înregistrat  la OSIM Marca, numele: CARANDA BATERII. Era anul 1999.

            Aristide Caranda a ținut minte vorbele oamenilor din  Glogova, satul natal: „Obrazul subțire cu cheltuială se ține”.  A cumpărat  din Germania  un laborator automatizat pentru testarea acumulatoarelor. A investit în tehnologie și echipamente și, încet-încet, a devenit un nume pe piața acumulatoarelor electrice.

            În anul 2019 inginerul Aristide Caranda a fost invitat de către profesorul Florin Tănăsescu, o vreme Ministru Secretar de Stat la Ministerul Cercetării și Tehnologiei, multă vreme un actor principal în industria electrotehnică din România, să țină o conferință despre Istoria Industriei de acumulatoare din România. La finalul expunerii, inginerul Aristide Caranda a spus: „Sper că v-am stârnit curiozitatea și vă rog să priviți acest material ca pe o avanpremieră a unei cărți care trebuie scrisă pentru ca generațiile de ingineri,  ce vin după noi, să înțeleagă că au datoria patriotică, morală și profesională de a duce mai departe ștafeta aprinsă în urmă cu 120 de ani de oameni entuziaști, flacăra care a fost și este alimentată de energia vie  a acestor oameni, flacăra care nu s-a stins niciodată până azi tot așa cum bateria Karpen Vasilescu nu s-a oprit din 1950 până astăzi”.

            Din păcate, Aristide Caranda, a cărui energie părea inepuizabilă, s-a stins din viață la data de 23 ianuarie 2022.

          La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Aristide Caranda, vă invit  să faceți o plimbare spre Valea Vlăcii din Craiova, până la kolometrul zero din Craiova.

Plecați de la fostele case Glogoveanu, acum Tribunalul Craiova. Boierii Glogoveni au rădăcini în satul Glogova,  ca și Aristide Glogoveanu. Lăsați pe stânga Liceul economic Gheorghe Chițu, fost Primar al Craiovei  care, la vremea lui, a înființat școli pentru copii negustorilor din Craiova. După alte câteva sute de metri ajungeți la clădirea care a adăpostit prima centrală  electrică din Craiova. Acum are altă destinație: găzduiește o sală de sport. În spatele  acestei clădiri, pe strada Nicolae Titulescu, funcționează un centru de vânzare și service  pentru acumulatoarele Caranda, de fapt primul centru de acest tip înființat în 1995 de către Aristide Caranda. Intrați și stați de vorbă cu oamenii de aici. Vorbiți despre acumulatoarele Caranda. Întrebați despre Aristide Caranda.                 .                                                            
               Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.