Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din Știință și Tehnică

Henri Coandă, inventatorul avionului cu reacție.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc   despre Henri Coandă, inventatorul avionlui cu reacție.

            Pe deasupra Craiovei zboară, din când în când, un avion cu elice  pentru dezinsecția orașului. Zboară la înălțime mică și, uneori, parcă îl ghicești pe pilot. De câțiva ani,  cerul Craiovei este brăzdat de avioane cu reacție, fie că este vorba de avioane cu destinație civilă  sau avioane militare.

            Mulți știu, dar pentru cei care nu știu, le spun că inventatorul  avionului cu reacție a fost Henri Coandă,cu rădăcini oltenești, în comuna Perișor.

Henri Coandă s-a născut la data de 7 iunie 1886 în  Bucureşti. Tatăl său,  Constantin Coandă, s-a născut în Craiova la  data de 5 martie 1857, a fost profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București dar și general în Armata Principatelor Unite. Mama sa, Hayde Danet, avea rădăcini în Bretantia, Franța, fiind fiica mediculi Gustave Danet. Bunicul lui Henri Coandă s-a născut la  Perișor-Dolj. Istoria spune că, în perioada copiăriei venea des în Perișor, la bunici.

A urmat Liceul Sfântul Sava din Bucureşti şi Liceul militar din Iaşi, pe care l-a absolvit ca şef de promoţie în 1905,  devenind , ulterior , ofiţer de artilerie. Pasionat de tehnica  zborului , construieşte  la Arsenalul armatei din Dealul Spirii,  între 1905 şi 1906 machete de rachete şi un avion rachetă propulsat prin fuzee.Totuşi, îşi dădea seama că  fără un fundament ştiinţific nu putea finaliza ideile sale. De aceea studiază mecanica la „ Technische Hochschule” din Charlottentburg (Berlin) , urmează cursurile Universităţii de ştiinţe din Liège ( Belgia) şi ale Institutului de electrotehnică din Montefiore, apoi Şcoala superioară de aeronautică  din Paris. Pentru a verifica experimental rezultatele cercetărilor teoretice, a  realizat , cu ajutorul  deja celebrului Gustave Eiffel  şi a savantului Paul Painlevè , o platformă montată pe o locomotivă care  a rulat cu 100 de km/oră  pe linia Paris- Saint Quentin. Henri Coandă a  studiat cantitativ anumite fenomene aerodinamice  utilizând o suflerie aerodinamică cu fum şi o balanţă aerodinamică de concepţie şi construcţie  proprie. Fotografiile realizate în timpul experienţelor i-au permis să contribuie decisiv  la stabilirea profilului aripilor, rezultatele sale fiind utilizate şi de alţi constructori de avioane.

               În octombrie 1910 expune la al doilea Salon internaţional de aeronautică, organizat la Paris în somptuosul Grand Palais de pe Champs-Elysèe, aeroplanul fără elice COANDĂ- 1910. Aeroplanul atrăgea atenţia vizitatorilor atât prin culoarea sa, roşu-închis, dar şi printr-o mulţime de soluţii originale: îi lipsea elicea, longeroanele principale ale  aripilor erau fabricate din oţel aliat, în loc de lemn, erau acoperite cu un contraplacaj  subţire în loc de pânza utilizată până atunci, profilul aripii avea o curbură accentuată, grosimea profilului se menţinea constantă în lungul anvergurii cu excepţia extremităţilor, iar forma lor în plan era  dreptunghiulară cu vârfurile rotunjite, cele două aripi aveau lungimi diferite, iar aripa superioară era decalată înainte faţă de cea inferioară, mai scurtă pentru ca fileurile de aer ce se formează în jurul suprafeţelor portante să nu se influenţeze reciproc. În plus, rezervorul de benzină era amplasat în interiorul aripii superioare, soluţie folosită şi azi.Vizitatorii şi specialiştii nu puteau accepta că un aeroplan căruia îi lipseşte elicea ar putea zbura. Nimeni nu mai văzuse aşa ceva. Dar Henri Coandă, geniu inventiv, văzuse cu ochii minţii soluţia pe care a pus-o în practică.

După închiderea salonului, în ziua de 16 decembrie 1910, Henri Coandă a vrut să verifice funcționarea motorului. Iată ce povesteşte Henri Coandă într-o scrisoare  trimisă în 1964 lui Constantin C.Gheorghiu, membru al Asociaţiei internaţionale a istoricilor aviaţiei:

” … după câteva minute de încălzire, am manevrat manetele de comandă, aeroplanul s-a pus în mişcare rulând din ce în ce mai repede apoi s-a ridicat, cam prea iute, n-a fost vina mea, dar la un moment dat a alunecat pe o aripă şi s-a prăbuşit şi a ars complet. Norocul meu că nu aveam nici capotaj, nici nu eram legat de scaun, aşa că am fost aruncat afară şi nu am ars”.

 Dar s-a accidentat. Şi-a fracturat mâna stângă. Această încercare a fost primul zbor din lume al unui aeroplan propulsat prin reacţie. Presa vremii ( Le Tèchnique Aèronautique nr. 21 din 1910 ) scria „ Aeroplanul Coandă este unul din rarele aparate în care totul este  nou, iar modul judicios şi raţional prin care inventatorul iese din făgaşele drumului bătut în această direcţie pentru a  înfrunta riscurile lucrului inedit, este un motiv destul de puternic pentru a  ne decide să examinăm cu atenţie  mijloacele pe care inventatorul le foloseşte în construcţia sa”.

Orice e rău este spre bine, spun românii. Şi poate nu numai ei. În zborul neprevăzut din 16 decembrie 1910, Henri Coandă a fost captivat de imaginea flăcărilor care ieşeau prin cele două ajutaje reactive laterale şi care aveau tendinţa să se  lipească de  fuselajul  avionului. Poate de aceea nu a mai reuşit să controleze avionul dar observaţia de atunci l-a preocupat aproape 20 de ani. A găsit explicaţia şi nu numai atât. La data de 8 octombrie 1934 a brevetat „ Procedeu şi dispozitiv pentru devierea unui fluid într-un alt fluid”.                      

 Ceva mai târziu profesorul Albert Mètral  i-a dat numele de „ efectul Coandă”.Cele mai multe aplicaţii ale efectului Coandă sunt în aviaţie, dar acesta este aplicat şi pentru realizarea de pulverizatoare sau sisteme de aerare a spaţiilor închise.

Din 1910 lucrează la Uzina  Bristol din Marea Britanie unde a proiectat și a realizat mai multe tipuri de aparate de zbor, inclusiv primul avion bimotor.

Una dintre cele mai importante invenţii ale lui Henri Coandă, aerodina lenticulară, cunoscută şi sub numele de „farfurie zburătoare”  a fost concepută în 1935. El spunea : „Eu văd realizarea unei maşini de zburat după o viziune cu totul nouă, menită să depăşească şi să răstoarne concepţiile existente. Consider avionul viitorului acela care să decoleze la verticală, să zboare sub orice unghi şi la orizontală, cu orice viteză sau să stea în aer într-un loc, la înălţimea dorită şi să aterizeze tot la verticală. În  construcţia acestui avion nu trebuie să existe nici o piesă în mişcare”.

O aplicație a efectului Coandă, mult comentată în presă, a fost crearea unui sistem de transport  a containerelor în tuburi.

De numele lui Henri Coandă sunt legate şi unele realizări ale zborului omului în cosmos. Printre altele, lui îi aparţin unele dispozitive tehnice deosebit de complexe, denumite „epoleţii zburători” cu ajutorul cărora s-a asigurat frânarea modulului  lunar al lui „Apolo 11” şi „Apolo 12” în momentul aselenizării.

A revenit în țară în 1970 și a înființat   Institutul de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică INCREST . 

S-a stins din viaţă la  data de 25 noiembrie 1972. Este înmormântat la Bucureşti, în cavoul familiei din cimitirul Belu.

Școala primară din comuna Perișor poartă numele „Henri Coandă”. Strada principală din comuna Perișor poartă numele „Henri Conadă”. În centrul comunei este expus, de mulți ani, un avion cu reacție.  Un liceu și o stradă din Craiova poartă numele „Henri Coandă”.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit  despre Henri Coandă, inventatorul  avionului cu reacție, al cărui tată s-a născut la Craiova, iar bunicul să s-a născut în comuna Perișor, pe drumul dintre Craiova și Calafat.

La finalul acestui episod, vă sugerez că într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare pe strada Henri Coandă din Craiova, care face legătură dintre  strada Caracal și Calea București. Strada începe din zona Spitalului Militar „Ștefan Odobleja”, lasă în dreapta Stadionul „Electroputere”, acum aproape părăsit, intersectează strada Ion Dezideriu Sârbu și, după câteva sute de metri ajunge în Piața din Valea Roșie unde intersectează strada  Împăratul Traian.  De aici strada urcă puțin, până în zona  Liceului Henri Coandă și a Colegiului  Tehnic Ion Mincu, după care se îndreaptă spre zona caselor  construite pentru muncitorii de la Electroputere prin anii ’50,  numită atunci strada Humulești.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nicolae Vasilescu-Karpen-craioveanul care a condus 20 de ani Politehnica din Bucureşti

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Nicolae Vasilescu-Karpen- craioveanul care a condus 20 de ani Politehnica din București.

 Vă reamintesc că ideea acestei emisiuni mi-a venit  în urma unei discuții  cu un coleg  despre oameni imporanți  din România. Ca să-l conving că Oltenia a dat țării, a dat lumii, mulți  ingineri, fizicieni, matematicieni, chimișiti  i-am înșirat o listă lungă cu academicieni care s-au născut, care  au învățat în Oltenia. La final mi-a spus:

      – Te sfătuiesc să le spui toate astea și oltenilor noștrii! Multe dintre aceste personalități pe care le-ai menționat  pot fi  modele de viață pentru tinerii  dar și pentru adulții din zilele noastre.

      Am discutat  cu conducerea  postului Radio Sud și am convenit să „experimentăm” emisiunea „Personalități din  știință și tehnică”.

Astăzi o să vă povestesc despre un  craiovean, Nicolae Vasilescu-Karpen, care şi-a adus o contribuţie remarcabilă  la realizarea mijloacelor tehnice necesare zborului pe Lună şi anume sursa de energie, adică pila electrică. Tot el  a  pus bazele învăţământului ingineresc  modern din România, fiind primul Rector al Şcolii Politehnice din Bucureşti timp de 20 de ani,  din 1920 şi până în 1940.

S-a născut la data de 28 noiembrie 1870 în Craiova.

  A urmat  Liceul Carol I din Craiova, apoi  Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti pe care a absolvit-o  în anul 1891 ca şef de promoţie .Încă nu împlinise 21 de ani când şi-a început activitatea la Serviciul Lucrărilor Publice din Bucureşti unde şi-a adus contribuţii remarcabile în realizarea echipamentelor de comunicaţie şi la proiectarea şi construcţia unui tunel de 3 km la Bereşti, pe linia ferată Galaţi-Bârlad. În 1899 pleacă la Paris pentru aş  continua pregătirea  la Şcoala Superioară de Electricitate,  pe care a absolvit-o în 1901, iar în 1902 a absolvit şi Facultatea de Ştiinţe din Paris obţinând licenţa în fizică, mecanică şi matematică. În 1904 obţine titlul de doctor la Universitatea din Sorbona  cu teza Cercetări asupra efectului magnetic al corpurilor electrizate în mişcare.Din comisie a făcut parte şi celebrul fizician şi matematician Henri Poincaré.  Îşi începe activitatea didactică la Universitatea din Lille unde funcţionează în calitate de conferenţiar  la catedra de electrotehnică,  unde s-a remarcat prin talentul său pedagogic.

Deşi se bucura de aprecierea mediilor ştiinţifice din Franţa a decis, în 1905,  să se reîntoarcă în ţară. În acelaşi an se înfiinţează la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti catedra de electricitate unde Vasilescu-Karpen începe să predea cursul de electricitate şi electrotehnică. Mai mult , alături de alţi dascăli , pune bazele învăţământului ingineresc modern din România caracterizat prin conţinutul său multilateral, complex, cu mai multe specialităţi. În acest context  efectuează un studiu documentat şi elaborează  la 1 septembrie 1920 proiectul de transformare a Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele în Şcoala Politehnică din Bucureşti. Decretul Lege  a fost promulgat de Regele Ferdinand în data de 10  iunie 1921. A fost numit Rector în 1920 şi a deţinut această funcţie până în 1940. A acordat o importanţă specială lucrărilor practice de laborator, practicii în producţie, desfăţurată pe perioada vacanţei de vară, a înfiinţat doctoratul în inginerie. Iată  ce spunea academicianul Remus Răduleţ despre Vasilescu-Karpen : „Numeroşi fruntaşi ai ştiinţei şi tehnicii româneşti, nenumărate generaţii de ingineri educaţi de eminentul om de ştiinţă şi distinsul profesor-inginer, vor păstra veşnic vie amintirea celui ce s-a străduit să ridice ştiinţa şi tehnica românească la nivelul preocupărilor tehnicii mondiale”.

A studiat  mecanismul zborului  păsărilor pe vânt variabil . A avut contribuţii teoretice şi practice originale în domeniile : electricitate, electrostatică, electromagnetism,  telegrafia fără fir, pile electrice , aerodinamică, termodinamică, în electrochimie şi chimia fizică. În 1909 a  propus, în premieră, printr-o notă adresată Academiei de Ştiinţe din Paris,  folosirea curenţilor purtători de înaltă frecvenţă pentru telefonia prin cablu  la mare distanţă.

O realizare de o valoare inestimabilă o reprezintă Pila Karpen , sau pila K, care funcţionează  folosind exclusiv temperatura mediului ambiant. Prin conceperea acestora  craioveanul Vasilescu-Karpen şi-a adus o contribuţie remarcabilă  la realizarea mijloacelor tehnice necesare zborului pe Lună şi anume sursa de energie, adică pila electrică. A început să lucreze la teoria unei pile electrice care să genereze energie la nesfârşit încă înainte de Primul Război Mondial, dar Brevetul l-a obţinut  în 1922.  Lucrarea teoretică se referă la dimensiunile pe care trebuie să le aibă aparatul şi materialele din care trebuie construit. Vasilescu-Karpen susţine în această lucrare că pila inventată de el va furniza energie electrică la nesfârşit.

După ce teoria a fost gata, s-a apucat de lucru. Vroia să demonstreze printr-un prototip că ceea ce calculase era corect. Prototipul a fost gata în 1950.El a realizat  două pile electrice legate în serie, care alimentau  un minimotor galvanometric. Acesta, la rândul său, mişca o paletă conectată la un comutator. La fiecare jumătate de rotire paleta deschidea circuitul, pentru ca la a doua jumătate de rotaţie să-l închidă. Timpul de rotaţie  era calculat în aşa fel încât pilele să aibă timp de reîncărcare, respectiv pentru refacerea polarităţii în perioada cât circuitul era deschis. Motorul şi paletele aveau drept scop demonstrarea faptului că pilele furnizează energie electrică.

Ieşit din comun este faptul că o pilă electrică, adică strămoşul bateriilor de azi  nu poate funcţiona  mai mult de 5-10  ani,  deoarece unul dintre electrozi se corodează, iar înlocuirea lui înseamnă, de fapt, o pilă electrică nouă. Pila Karpen, care există la Muzeul Tehnicii din Bucureşti, funcţionează şi azi  , dupa 59 de ani de la construire.

Pe lângă activitatea didactică, a desfăşurat mai multe activităţi industriale. Din 1906 a fost  şef al Diviziei tehnice a PTTR. În această calitate a construit la Herăstrău un post de telegrafie fără fir folosit în timpului Primului Război Mondial pentru a comunica cu celelalte ţări europene.În perioada 1931-1934 a fost Preşedinte al Asociaţiei Generale a Inginerilor din România.

Nicolae Vasilescu-Karpena devenit membru titular al Academiei Române din 1922,  Membru de onoare al “Société française des électriciens” alături de Niels Bohr, Lord Rutherford, Nikola Tesla. În istoria ştiinţei  reprezintă figura omului de ştiinţă care s-a ocupat de cercetări complexe dar legate de practică.

S-a stins din viaţă la  2 martie 1964 la Bucureşti. Avea 94 de ani.  

Ca omagiu adus marelui om de ştiinţă, numele său este purtat de mai multe Licee  din ţară, în special cu  profil de telecomunicații.

O stradă din Craiova poartă numele Nicolae Vasilescu-Karpen.Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să încercați să descoperiți  strada Nicolae Vasilescu-Karpen. Plecând de la intersecția străzilor Calea București cu Sărarilor, porniți pe strada Sărarilor, lăsați în dreapta  noile corpuri ale Spitalul de boli infecțioase „Victor Babeș” , vopsite într-un verde sănătos, treceți de intersecția cu strada Mircești și, după primele blocuri, ați ajuns la strada care poartă numele Nicolae Vasilescu-Karpen. În timpul verii, strada este inundată de verdeața pomilor.  

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Gheorghe Ionescu Șișești – cea mai importantă personalitate a şcolii româneşti de agricultură.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Gheorghe Ionescu Șișești, cea mai importantă personalitate a școlii românești de agricultură.

     Ideea acestei emisiuni mi-a venit  în urma unei discuții  cu un coleg oltean  care a petrecut mai mulți  ani departe de Craiova. Discutam despre oameni imporanți  din România.

      Ca să-l conving că Oltenia a dat țării, a dat lumii, mulți  ingineri, fizicieni, matematicieni, chimișiti  i-am înșirat o listă lungă cu academicieni care s-au născut, care  au învățat în Oltenia. M-a ascultat atent, cu evidentă surpindere, apoi mi-a spus:

      – Pe mine m-ai convins dar te sfătuiesc să le spui asta și oltenilor noștrii! Multe dntre aceste personalități pot fi  modele de viață pentru tinerii  dar și pentru adulții din zilele noastre.

      Am discutat  cu conducerea  postului Radio Sud și am convenit să „experimentăm” emisiunea „Personalități din  știință și tehnică” în care, la început să vă povestesc despre personalitățile născute în Oltenia care au avut contribuții importante la dezvoltarea științei și tehnicii, la dezvoltarea unor  domenii de activitate.

În acest episod  o să vă povestesc despre Gheorghe Ionescu-Șișești, care este considerat cea mai importantă personalitate  a agronomiei românești.

         Gheorghe Ionescu-Şişeşti  s-a născut la  data de 16 octombrie 1885 în Şişeştii de Jos, un sat situat pe valea  pârâului  Coşuştea din judeţul Mehedinţi.  Tatăl său , Constantin Ionescu,  preotul satului ,şi mama sa , casnică, s-au îngrijit  cu dragoste de creşterea celor 11 copii  născuţi  şi educarea  celor opt rămaşi în viaţă,  în număr egal  băieţi şi  fete, patru şi patru,  poate pentru a arăta  şi astfel  satului echilibrul din familia lor. Gheorghe a fost primul copil al familiei şi a rămas mereu primul în  toate.
          A urmat şcoala primară în satul natal , unde învăţătorul Trandafirescu   aduna toţii copii satului într-o singură   încăpere  şi le preda, pe rând,  lecţiile de la clasa I-a până la clasa V-a. Gheorghe asculta cu atenţie, de fiecare dată, toate lecţiile şi poate de aceea a  înţeles bine cum se construieşte castelul fermecat al învăţăturii  de carte.Îi plăceau şi lecţiile practice despre lucrările agricole şi tainele naturii. Preotul din Şişeşti, tatăl său,  era mulţumit şi se gândea  că fiul său cel mare îi va urma profesia aşa că la dus, încrezător, la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea. Funcţionarii de la Seminar nu au ţinut seama nici de visele preotului Constantin Ionescu , nici de cunoştinţele   candidatului Gheorghe Ionescu . Nu îndeplinea condiţia de vârstă, era prea tânăr , aşa că nu a fost admis. Preotul Constantin Ionescu putea să-l mai ţină un an acasă să-l ajute la treburile casei dar s-a  gândit că este mai bine să-l  înscrie la Liceul Traian din Turnu Severin, iar peste un an să-l transfere   la Seminarul Telogic. Dar, aşa cum se spune în satele noastre ca  şi  în satul meu din Mehedinţi, tot răul este spre bine.Elevul Gheorghe Ionescu, sâguincios,disciplinat, inteligent, s-a făcut repede remarcat . A obţinut o bursă de studii, apoi, în clasa IV-a de liceu a participat la un concurs organizat la Bucureşti de Societatea “ Tinerimea  Română”. Şi aici  fost primul. A fost cel mai bun.                                                                      În anul 1905 a  susţint examenul de absolvire a liceului  atât la secţia reală cât şi la secţia umanistă. Şi de această dată a fost primul. De acum putea alege orice drum profesional. A decis să devină inginer agronom. Deşi profesorii săi au fost surprinşi de această decizie, l-au susţinut în demersul său de a merge în Germania  la Şcoala Superioară de Agricultură din Hohenheim .Directorul Liceului Traian şi încă 17 profesori au semnat un certificat elogios prin care atestau calităţile  fostului lor elev. Mai mult, i-au obţinut un ajutor anual acordat din bugetul judeţului Mehedinţi.                              În toamna anului 1906, după satisfacerea stagiului militar ca voluntar, a început cursurile de inginerie pe care le-a absolvit la data de 9 martie 1909 cu calificativul “ Foarte bine  spre eminent”.S-a făcut remarcat şi aici pentru spiritual său analitic şi a fost sfătuit să-şi  continue studiile la Universitatea din Jena, Secţia de Agronomie pentru obţinerea titlului de doctor. Şi-a ales o temă care îl lega  de satul lui: Agricultura ţărănească din România .La data de 11 februarie 1911 i s-a  acordat titlul de  “doctor în agronomie, botanică şi economie politică”, cu distincţia “ magna cum laudae”.Era al doilea român care obţinea titlul de doctor la Universitatea din Jena. Primul a fost Grigore Antipa  care a obţinut, în  1892, titlul de doctor în ştiinţele naturii.                                                                                                În toamna anului 1911 a fost angajat ca inginer agronom la ferma Clenciu-Spanţov din judeţul Ilfov. Ferma era proprietatea statului aşa că a putut să-şi pună în valoare şi calităţile de cercetător. Venise din Germania cu multe idei privind modernizarea agriculturii din România. A făcut numeroase experimente ştiinţifice pentru îmbunătăţirea soiurilor de grâu, de porumb, de mazăre şi de fasole. A prezentat o parte dintre aceste rezultate  la Congresul Agricol  organizat între  18 – 20 noiembrie 1912. Ministrul agriculturii de la acea vreme a remarcat originalitatea lucrărilor şi soluţiile inovative  propuse de autor şi i-a  oferit postul de administrator al fermei Şcolii Centrale de Agricultură de la Herăstrău.Aici şi-a început activitatea didactică, în 1913, în calitate de coordonator al  practicii  elevilor.În 1915 această instituţie  este transformată în unitate de învăţământ superior şi este denumită  “ Şcoala Superioră  de Agricultură de la Herăstrău”, iar Gheorghe Ionescu  a fost numit conferenţiar, apoi şef al catedrei de “Agronomie generală”, post pe care l-a ocupat până în 1958.                               Cercetarea făcea parte din viaţa lui Gheorghe Ionescu aşa că, în 1928 a fondat  Institutul Central de Cercetări  Agricole unde s-au efectuat “ primele cercetări agricole complexe, organizate sistematic, pe tot cuprinsul ţării” , în cele dousprezece staţiuni experimentale înfiinţate în acest scop.Cercetările au urmărit obţinerea de soiuri superioare  de grâu şi porumb, aplicarea diferenţiată a îngrăşămintelor după tipurile de sol, aplicarea metodelor de ameliorare a solurilor erodate, nisipoase, sărăturate. Aici s-a obţinut,în 1943, prin selecţie şi hibridare,  soiul de grâu A 15, cu însuşiri superioare de productivitate cultivat  până în 1965 pe mai bine de două milioane de hectare. Şi aspectele teoretice au stat în atenţia sa, el formulând “ legea  proporţiilor armonice  a factorilor de vegetaţie”. Mai mult, într-o conferinţă ţinută în 1935 la Asociaţia Generală a Inginerilor din România – AGIR , spunea:” Viaţa modernă se dezvoltă sub semnul matematicii, fiind necesară biologului,economistului dar şi artistului”. Pentru aceste activităţi  este considerat  cea mai importantă personalitate a şcolii româneşti de agricultură din secolul XX.

A scris încă din tinereţe.A debutat din vremea liceului cu articolul “În chestiunea ţărănească” în revista Albina În timpul stagiului militar ( 1906) începe să colaboreze cu revista Ramuri,   din Craiova , în care va publica  timp de 60 de ani, până în 1965 recenzii, articole şi nuvele.. Ca student în Germania, a publicat articole de specialitate în revistele Câmpul  şi Jurnalul Societăţii Centrale Agricole din România. Iată câteva titluri :Păşunatul vitelor , Livezile şi îngijirea lor, Analiza laptelui. Până în 1961 a  scris mereu: Contribuţii la studiul grâului românesc din punct de vedere fitotehnic (1916) ,Lunca Dunării şi punerea ei în valoare (1933), Rapiţa ( 1934), Cultura porumbului ( 1936) ,Principalele tipuri de soluri din România ( 1939), Agrotehnica ( 1947), Buruienile şi combatearea lor ( 1955) , La mise en valeur des terrains érodés en Roumanie ( 1961). Lista poate fi continuată.                  S-a bucurat de recunoaştere profesională. În 1925, la propunerea  lui Grigore Antipa, a fost primit ca membru corespondent al Academiei Române,iar în 1935 a devenit membru titular, crescând astfel numărul academicienilor cu rădăcini olteneşti.A fost ales vicepreşedinte al Academiei Române la data de 25 mai 1936 .A mai ocupat această funcţie  între anii 1938 şi 1941, respectiv 1959 şi 1961. În anul 1961, a fost ales Preşedinte al Societăţii Naţionale Române pentru Ştiinţele Solului, pe care a condus-o până la sfârşitul vieţii. A fost ministru al agriculturii în perioada 1931-1932, 1937-1938 şi 1939-1940. A obţinut mai multe ordine şi medalii deosebit de valoroase  dintre care aminitim: “Steaua României”-1921; “Coroana României”-1922; “Croix de Commandeur de L’Ordre de Merite agricole”-1924; “Chevalier de la Legion d’Honneur”-1930(Franţa); “Steaua României cl. I”-1938; “Grand officier de la Legion d’Honneur”-1940 (Guvernul francez).                                                                                               Nu şi-a uitat satul. Şi-a adus aminte de învăţătorul Trandafirescu şi de condiţiile în care a învăţat el şi, din fonduri proprii , a construit , între 1939 şi 1940 , o şcoală nouă în Şişeştii de Jos.             Cu toate acestea se considera “ un om obişnuit  care a căutat doar să-şi facă datoria oriunde a lucrat”.

Gheorghe Ionescu Şişeşti s-a stins din viaţă  în data de 4 iulie 1967 , Otopeni.

            După ce v-am povestit despre Gheorghe Ionescu-Șișești, cea mai importantă personalitate a agronomiei românești, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să încercați să descoperiți  comuna Șișești, situată la 100 km de Craiova. Treceți prin Filiași, ajungeți la Strehaia, virați la dreapta spre Motru,  cunoscutul  oraș minier. Când ajungeți în Broșteni, virați ușor la stânga. După încă 10 km  ați ajuns în comuna Șișești în care s-a născut personalitatea despre care v-am povestit în această seară.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.