Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre Nicolae Petrulian fondatorul Școlii Române de Inginerie Geologică  și Geofizică.

Folosim adesea cuvântul flori când vorbim despre  inflorescența unei plante . De multe ori, asociem cuvântul flori  cu un adjectiv, sau cu un atribut,  pentru a arăta o caracteristică, o particularitate, a acestora. Flori naturale sau flori artificiale, pentru a arăta  că floarea crește în natură  sau este confecționată  de om printr-o metodă oarecare. Flori de  apartament sau flori de câmp, pentru a preciza mediul în care crește  planta.  Flori de gheață pentru a arăta că s-au format  din apă înghețată. Mai toate florile enumerate până aici au o viață relativ scurtă. Există și flori cu viață lungă, floarea de mină. Se formează în măruntaiele Pământului  prin asocierea mai multor minerale. Oamenii caută, în măruntaiele Pământului, caută aur, caută plumb, caută cupru. În căutarea lor, oamenii găsesc și flori de mină. Pe unele le aduc la lumină și le expun în muzee pentru bucuria celor care   nu caută în măruntaiele Pământului. Unul dintre acești oameni a fost Nicolae Petrulian.

Nicolae Petrulian s-a născut la data de  7 ianuarie 1902 în satul Româna,  din județul Olt, în familia preotului și învățătorului  Ștefan Petrulian și al soției Elena Petrulian, casnică,  fiind al treilea  dintre cei  paisprezece copii. Au rămas în viață șase  băieți și șase fete.

            Satul Româna  este situat la 6 km  de centrul orașului Balș, se învecinează cu Oboga, localitatea cunoscută pentru meșterii olari de  aici. Administrativ este cartier al orașului Balș.

 A urmat școala primară în satul natal.  A fost admis  la  Liceul Carol I din Craiova,  apoi s-a transferat la Liceul Militar Dimitrie Sturza din Craiova. În 1917 România a fost bântuită de o epidemie de tifos în care au murit  mulți oameni, printre care și preotul Ștefan Petrulian, tatăl lui Nicolae. Rămânând orfan de tată,  se mută la Liceul  Petru și Pavel din Ploiești, oraș în care  unul dintre frații săi, mai mare, lucra ca inginer cadastral.  La acest liceu a învățat, la vremea lui, Ion Luca Caragiale, motiv pentru care acum îi poartă numele. Trebuie spus, stimați ascultători, că deși nu mai aveau sprijinul tatălui, frații Petrulian s-au ajutat unul pe altul așa că toți băieții din familie au urmat studii superioare și s-au dedicat cu pasiune meseriei alese. Unul dintre frați, Ilie Șt.Petrulian, a ajuns directorul școlii din  Bobicești, fiind consemnat în istoria învățământului  din Romanați pentru implicarea sa în treburile școlii.

Menționez, stimați ascultători, că am fost de curând în satul Româna. Școala în care a învățat Nicolae Petrulian există și acum.  Are și elevi isteți. Așteaptă să fie renovată. Casa în care s-au născut frații Petrulian nu mai există. Localnicii mi-au arătat, peste drum, casa construită de  Ilie Petrulian, directorul  de școală. Arată foarte bine. Este locuită dar  de alți oameni. Pot spune că numele Petrulian, că renumele  celor din familia Petrulian  a rămas în satul Româna.

În anul 1923 s-a înscris la Școala Politehnică din București, secția Mine și Metalurgie, înființată chiar în acel an,  pe care a absolvit-o în anul 1928.  După absolvire este angajat la Institutul Geologic al României. Acesta fusese înființat în 1906 cu scopul de a cerceta structurile  geologice  pentru   gestionarea eficientă a resurselor  naturale ale țării. După angajare, pleacă în Elveția, la Basel unde se specializează,  obținând titlul de doctor în științe geologice în anul 1932 cu Teza „Studiul calcografic al zăcămintelor  aurifere  de la Roșia Montană și a zăcămintelor de plumb  și zinc de la Herja”.

Cred că este locul, stimați ascultători să fac câteva precizări legate de cele două exploatări miniere.

Exploatarea minieră Roșia Montană  din  județul Alba, este situată  la 9 km de Abrud, la 50 km de Brad și la 75 km de Alba Iulia. De aici, de la Roșia Montană, aurul a fost exploatat din vremea dacilor și a romanilor.

Mina Herja este situată la cca 7 km de Baia Mare. Începând cu secolul XI de aici s-a exploatat în special plumb dar și aur, argint, cupru, fier. Specialiști în exploatări minere au afirmat că plumbul de la Herja este cel mai curat din lume. Mina a fost închisă în 2007.

Dar să revenim la Nicolae Petrulian.

            După obținerea titlului de doctor s-a reîntors la Școlala Polotehnică din București,  unde a predat, printre altele,   cursul de Metalurgie. A început activitatea didactică pe post de asistent  dar, printr-o susținută activitate de cercetare, a fost ales șef al catedrei  de Zăcăminte și prospecțiuni, iar din 1945  a fost numit decanul Facultății de Mine și Metalurgie, Din anul următor, 1946 a ocupat postul de rector al Școlii Politehnice din București până în  21 decembrie 1948  când a fost numit rector al Institutului de Geologie și Tehnică Minieră, înființat  la inițiativa profesorului Nicolae Petrulian.

            Anul 1948 este cunoscut ca an al Reformei învățământului. Printre schimbările  legate de activitatea  profesorului Nicolae Petrulian se menționează  înființarea Institutului Petrolului și Gazului,  și Institutul  de Geologie și Tehnică Minieră  din București, care va funcționa cu acest nume până în 1952. Nicolae Petrulian a fost rector al Institutului  de Geologie și Tehnică Minieră din București. Tot în 1948 s-a înființat și Institutul de Mine din Petroșani.

            Documentele menționează că Nicolae Petrulian a fost un rector meticulous. În fiecare lună vizita sălile de curs și de laborator însoțit de  responsabilul adminsitrativ pentru a verifica starea de curățenie și funcționalitatea instalațiilor.  Se mai spune că, uneori, se oprea în dreptul unui ghiveci cu flori, rupea o frunză, o freca între palme apoi le  mirosea aducându-și aminte, probabil, de copilăria petrecută în satul Româna, acum un cartier al orașului Balș.

Ca cercetător, ca om de știință, a fost inițiatorul  metodei de analiză calcografică a zăcămintelor de minereuri în țara noastră și a avut numeroase contribuții la descifrarea naturii mineralogice a mai multor concentrații de minerale utile. S-a ocupat cu cercetarea zăcămintelor  de aur, zinc plimb, cupru din zona Leșul Ursului (Suceava),  Săsar (Baia Mare)  și din zona Deva.

            A fost ales membru correspondent al Academiei Române în 1955, devenind membru titular în anul 1962.A fost membru al Societății Franceze de Mineralogie și Cristalografie.

Unul dintre  primele articole scrise, cu titlul „Pirotina de la Herja”, a fost publicat în Revista „Minieră” nr.3 din 1935.Pirotina este un mineral care se întâlnește în bulgărele de minereu sub formă de floare, care seamănă cu o flacără colorată în galben de bronz. La Muzeul  de Mineralogie  din Baia Mare  sunt expuse  câteva mostre.

Dintre cărțile  scrie amintesc  cartea  Zăcăminte minerale utile, Editura Tehnică , București, 1973.Mai pot fi menționate Zăcământul aurifer de la Valea lui Stan, Contribuții geochimice la geneza zăcămintelor de la Leșul Ursului.

A reprezentat România la multe manifestări științifice internaționale. În 1964  a participat, împreună cu alți colegi din România,  la Congresul Internațional de Geologie organizat la New Delhi, India.

Ca recunoaștere a  contribuției sale, în data de 15.02.2007,  în holul Facultății de Geologie și Geofizică din București  a fost dezvelită o placă comemorativă dedicată academicianului Nicolae Petrulian. O sală a Facultății, din corpul situat în Bulevardul Nicolae Bălcescu, poartă numele Nicolae Petrulian. Aici, în această sală,   este  montată colecția de roci adunate de Nicolae Petrulian, și care numără peste 2000 de exemplare. O parte din această colecție, cca 400 de exemplare, se află la Muzeul de Geologie din București, iar 30 dintre acestea   sunt expuse în Sala „Flori de Mină”.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele  oamenilor din zilele noastre. În  context menționez că  mostrele adunate în  Colecția Nicolae Petrulian,  completează Colecțiile Ludovic Mrazec, Gheorghe Munteanu Murgoci, Dan Giușcă, Dan Rădulescu, Emil Constantinescu.

Familia Nicolae și Ecaterina Petrulian a avut doi copii: o fată, Catrinel, și un băiat, Matei.  Catrinel a făcut studii în filologie la Londra.  S-a căsătorit cu Andrei Pleșu,  cunoscutul filosof și om politic din vremurile actuale. Matei Petrulian a absolvit Universitatea din București.

Ambii soți Nicolae și Ecaterina Petrulian au decedat în 1983.

Ca recunoaștere a contribuțiilor sale în domeniul geologiei și geofizicii, Academia Oamenilor de Știință din România, Secția de Științe Geodezice,  acordă anual, pentru cărți de specialitate, un premiu care  poartă numele Nicolae Petrulian.

La finaulul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre academicianul Nicolae Petrulian, născut la Balș, vă sugerez  să vizitați Muzeul Olteniei. Să vizitați Colecția de mineralogie, să vizitați colecția de minerale și roci. Aici o să găsiți și flori de mină. O să găsiți și un meteorit. A căzut în  satul Sopot în 27 aprilie  1927. Oamenii de atunci nu l-au văzut căzând. Au auzit doar zgomotul produs la impactul meteoritului cu solul.  Oamenii de știință au adunat fragmente din meteorit. După un timp le-au expus  la Muzeul Olteniei.

Pentru consolidarea informațiilor despre academicianul  Nicolae Petrulian,  vă sugerez   ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să mergeți până în satul Româna, acum componentă a orașului Balș,  unde s-a născut personalitatea  despre care v-am povestit azi.  La  intrarea în Balș, pe drumul vechi, treceți pe sub podul de cale ferată și mergeți până la podul peste Olteț. Virați la stânga apoi, la prima intersecție, virați la dreapta. Mai mergeți încă 5 km. Pe dreapta este cimitirul satului Româna, iar pe dreapta este școala. Virați la stânga pe strada Crinilor. Ați ajuns în satul Româna, acum cartierul Româna din Balș. Mai mergeți până la intersecția cu strada 9 Mai și virați la stânga. Aceasta este ulița pe care a locuit familia Petrulian.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc Marin Păun, fondatorul  Grădinii Botanice Montane  de la Rânca.

În excursiile noastre prin orașe căutăm și vizităm, adesea, și câte  o grădină botanică. Multă vreme am fost convins că grădinile botanice, adică spațiile închise sau deschise care adăpostesc plante rare sau amenințate cu dispariția,  se amenajează în orașe. Am aflat, sunt ani mulți, despre o grădină botanică amenajată la 1800 m altitudine, în Munții Stâncoși, în America de Nord. Aici s-a turnat și un film. Puțini știm că, lângă noi, la Rânca, adică la o azvârlitură de băț, este amenajată o Grădină Botanică Montană. Puțini știm că de amenajarea ei s-a ocupat un om născut lângă noi, la Ghindeni, adică la o azvârlitură de băț, care a trăit multă vreme în Craiova, adică pe lângă noi, și care s-a numit Marin Păun.

Marin Păun s-a născut a la data de 2 noiembrie 1924 într-o familie  de țărani din satul Ghindeni, comuna Malu Mare, din Dolj. Familia Constantin și Anastasia Păun a avut  patru copii, Marin fiind cel de al doilea născut. Ghindeni, acum comună,  este situat la 18 km de Craiova, mergând prin Malu Mare, dar se poate ajunge la fel de ușor prin Coșoveni. La vremea aceea funcționa în sat banca populară „Unirea principatelor” dar și o moară dotată cu un motor pe benzină.

Așa cum făceau mai toți copii din acea vreme, a urmat școala elementară primară din Ghindeni, situată lângă Conacul Theodor Davidescu, atunci aflat în toată măreția sa.

În 1936 participă la examenul de admitere la gimnaziul Liceului „Frații Buzești”, iar în 1942  este admis la Liceul Militar „ Dimitrie A.Sturza” din Craiova, situat pe actuala strada Constantin Brâncuși. Acum funcționează aici Liceul  Tehnologic Transporturi  Căi Ferate cunoscut și sub numele de Liceul CFR. A absolvit liceul în anul 1948, an în care și-a deschis, la Craiova, Facultatea de Agronomie. Așadar, Marin Păun a făcut parte din prima promoție de studenți ai acestei facultăți, pe care a absolvit-o  în 1951 cu calificativul „Foarte bine”. La vremea aceea, din lipsă de cadre didactice, studenții foarte buni erau angajați ca preparatori încă din ultimul an de studii. Așa s-a întâmplat și cu studentul  Marin Păun  care a fost angajat la catedra de Botanică, condusă de profesorul Alexandru Buia. L-a însoțit pe profesor în toate deplasările pe teren, ocupându-se de studiul florei și vegetației din Oltenia, de la Dunăre până pe culmile Masivului Pârâng.În timp  scurt a ajuns un florist recunoscut de toți botaniștii din generația sa.  Încă din această perioadă s-a ocupat de dezvoltarea herbarului științific al Grădinii botanice din Craiova,  activitate continuată și după decesul profesorului Alexandru Buia, inițiatorul herbarului  de la Craiova.

Activitatea de cercetare desfășurată i-a asigurat încadrarea ca asistent, în 1951, apoi, în 1957, ca șef de lucrări.

În 1961 s-a înscris la doctorat ocupându-se, sub conducerea profesorului Alexandru Buia, de „Flora și vegetația Raionului Balș, Regiunea Oltenia”. După decesul profesorului Alexandru Buia, și-a continuat cercetarea doctorală la Institutul Agronomic din Iași,  sub conducerea profesorului Mihai Răvăruț, unde, în 1965, și-a    susținut  Teza de doctorat. Îndeplinind condițiile, în 1966 ocupă, prin concurs, postul de conferențiar, iar în 1970 postul de profesor.

A urmărit cu tenacitate finalizarea proiectului privind  Grădina Botanică Montană Rânca pe care a gândit-o  ca pe o extensie a Grădinii Botanice din Craiova,cu rol didactic și de cercetare,  care să permită conservarea speciilor rare și endemice din Munții Parâng, studierea vegetației  erabace și lemnoase din zonă, experimentarea cultivării de plante medicinale și aromatice, precum și a unor specii rare. După multe  demersuri, a obținut un teren cu o suprafață de 7 ha, situat pe partea stângă  șoselei care legă localitatea Novaci de Obârșia Lotrului, la altitudinea de 1560 m. Prin proiectul imaginat, a propus construirea unor spații pentru cazarea studenților, a crcetătorilor și a profesorilor, precum și un lac, cu suprafața de cca 400 m², în mijlocul căruia s-a amenajat o insulă prevăzută cu un foișor și o pasarelă de acces.

            Grădina Botanică Montană Rânca, inaugurată în 1977,  este  rodul strădaniei profesorului dr. doc. Marin Păun, ajutat de mulți dintre colaboratori, inclusiv  de către ing. Ion Coliță. Este o realizare care și-a dovedit utilitatea pentru activitatea de cercetare dar și pentru practica studenților de la agronomie, horticultură, geografie, ecologie etc.

În activitatea  de cercetare a abordat o gamă largă de subiecte. S-a ocupat de studiul florei și vegetației altfel spus a cercetat  teme legate de floristică, ecologie, corologie, botanică aplicată. S-a ocupat de studiul vegetației din zonele de câmpie sau de deal, din zonele nisipoase și cu sărături, din zonele montane și alpine.

Rezultatele au fost comunicate la conferințe științifice și publicate în reviste de specialitate. Dintr-o lista lungă  menționez  articolul „Materiale pentru flora muntelui Buila- Râmnicu Vâlcea”, publicat în Anuarul lucrărilor științifice editat de Institutul Agronomic Craiova  în anul 1957. Menționez   și articolul „Vegetația pădurii „Sadova” dintre Coșovei și Ghindeni Dolj” publicat în Analele Universității  din Craiova, Agronomie, vol.8, din 1977 pentru că se referă la zona natală a profesorului  Marin Păun. Trebuie să menționez  și articolul „ Prof.dr.ing. Alexandru Buia, eminent dascăl și om de știință”, publicat în Buletinul științific al Institutului Agronomic  „Tudor Vladimirescu” din Craiova din 1965.

Aceste rezultate au fost reunite în  câteva  cărți  de botanică, destinate, în general studenților. Una dintre acestea „Botanica”  a fost tipărită la Litografia Universității din Craiova în 1966, iar alta a fost tipărită  la Editura Didactică și Pedagogică în 1980. Deplasările profesionale le-a prezentat într-o carte de interes general cu titlul „Excursii în Munții Olteniei” publicată la Editura Didactică și Pedagogică în 1971.

 Este important să menționez contractele de cercetare din perioada 1973-1988 printre care Contractul „Cartarea pajiştilor montane şi alpine din M-ții Cernei, Mehedinți, Vâlcan, Retezat, Parâng și Căpățânii”.

S-a implicat în activitatea administrativă a Facultății de Agronomie în calitate de șef de catedră, timp de zece ani, în perioada  1966-1976,  dar și de director al Grădinii Botanice din  Craiova, cu unele intermitențe, în perioada 1970-1985.

Iată ce spuneau colegii domniei sale despre această activitate : „Ne-a antrenat pe toți colaboratorii atât de la Catedră cât şi de la Grădina botanică să facem deplasări pe teren, să publicăm lucrări de floră şi vegetație, dar nici un moment să nu uităm de Grădina botanică. A fost perioada când colecțiile grădinii au sporit simțitor.”

Profesorul Gheorghe Popescu, unul dintre colaboratorii cu care lucrat aproape patruzeci de ani, le spunea colegilor mai tineri, care nu l-au cunoscut direct pe profesorul Marin Păun: „Dădea dovadă de o energie debordantă, nu pregeta şi niciodată nu era obosit. Deplasările pe teren începeau deseori la ora 2 sau 3 noaptea, ca la ora 6 echipa să fie în teren. De multe ori, domnul profesor Păun se aventura primul în locurile cele mai primejdioase, pentru a găsi o plantă nouă. Astfel, de mai multe ori și-a pus viața în pericol. Pe clanţurile calcaroase din Munţii Căpăţânii, s-a rănit grav la o mână, fiind nevoit să se întoarcă din drum, cu însoţitor.

De asemenea, a fost în pericol să-şi piardă viaţa şi pe clanţurile primejdioase de pe versantul nordic al Muntelui Dengheru din Parâng”.

Pentru activitatea desfășurată a primit titlul științific de  „doctor docent”,  a primit Premiul I al Ministrului Învățământului și Premiul „Ion Ionescu de la Brad” acordat de Academia Română.

Din păcate, boala instalată în anul 1989 l-a rupt de activitatea căreia i-a dedicat întreaga energie. S-a  stins din viață în anul 1997, la vârsta de  73 de ani.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  fondatorul Grădinii Botanice Montane de la Rânca, implicat consistent și în activitatea Grădinii Botanice Alexandru Buia din Craiova. Povestea botanistului  Marin Păun se potrivește foarte bine cu unul dintre obiectivele acestei emisiuni: cunoașterea și recunoașterea valorilor de lângă noi. La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor prezentate, vă sugerez  să mergeți sistematic în Grădina Botanică situată pe strada Iancu Jianu din Craiova. Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică sa mergeți cu mașina spre Malu Mare, să virați la stânga spre Ghindeni, sa zăboviți în fața școlii din Ghindeni, apoi să vă întoarceți  la Craiova prin comuna Leu.Vă sugerez ca  la un final de săptămână să mergeți la Rânca și, printre altele, să vizitați Grădina Botanică Montană „Marin Păun”. Zăboviți  ceva timp lângă lacul de lângă cabană. Gândiți-vă la Ghindeni, satul de câmpie, în care s-a născut Marin Păun, iubitor de flora cuprinsă între  Dunăre și Munții Parâng.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre Marius Preda, primul  rector al Universității din Craiova înființată în 1966.

Oltenii și-au dorit școli în Craiova, și-au dorit școli înalte în Oltenia. Oameni luminați, de-ai locului, au  folosit  fiecare prilej pentru a demonstra  că este necesară o școală superioară, o  universitate la Craiova. O dovadă este Proclamația de la Islaz citită de Ion Heliade Rădulescu în data de 9 iunie 1848. După aproape 100 de ani, în 1947, a fost votată o lege pentru înființarea unei Universități la Craiova. Nu erau toate pregătite condițiile așa că s-a început doar cu o facultate. În ciuda multor împotriviri, oameni de-i locului, oameni luminați și consecvenți, au pregătit condițiile ca în octombrie 1966 să se înființeze la Craiova o Universitate cu 7 facultăți. Conducătorul acestei universități a fost profesorul Marius Preda.

Marius Preda s-a născut la data de 3 august 1929 la Timișoara, într-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost medic chirurg, iar mama sa a fost biolog. A urmat școala elementară și liceul în Timișoara. În liceu a practicat atletismul – alergare proba de 800 și 1500 m – fiind campion școlar.

A absolvit Facultatea de electrotehnică din Timișoara în 1951, ca șef de promoție. A funcționat ca asistent la această facultate din ianuarie până în septembrie 1951 când   venit la Institutul de Mașini și Aparate Electrice din Craiova, înființat în același an. Se poate spune că și-a început activitatea didactică la Craiova, motiv pentru care a fost atașat tot timpul de Școala de la Craiova. Din septembrie 1952 până în septembrie 1958 a ocupat postul de șef de lucrări la disciplina Bazele electrotehnicii.

În toamna anului 1957  IMAE, transformat  între timp în Institutul Tehnic, a devenit Facultatea de electrotehnică din Craiova  care aparținea, însă, de Institutul Politehnic din București. Marius Preda s-a transferat la Facultatea de Electrotehnică din București pe post de conferențiar la disciplina Bazele electrotehnicii.  A făcut parte din Catedra de Electrotehnică II, din cadrul Facultății de Energetică, condusă de academicianul Constantin Budeanu apoi de profesorul Marius Preda. În perioada 1959-septembrie 1964 a fost Decan al Facultății de Electrotehnică și Energetică din București. Din septembrie 1963 a fost șeful catedrei de Bazele Electrotehnicii II. Din 1967 obține dreptul de conducere teze de doctorat în domeniul Bazele electrotehnicii la Institutul Politehnic din București.

În 1966, la înființarea Universității din Craiova, a revenit la Craiova pe post de profesor dar și pe post de Rector. A fost primul Rector al Universității din Craiova din septembrie 1966 până în octombrie 1968, coordonând înființarea noilor facultăți și catedre.

Marius Preda a scris numeroase articole și cărți din domeniul bazelor electrotehnicii printre care  Bazele teoretice ale electrotehnicii.Circuite electrice în curent variabil, Litografia Învățământului, București, 1956. Așadar, o carte scrisă în vremea în care era tânăr cadru didactic la Craiova, la IMAE.  După afirmarea sa profesională, majoritatea cărților au fost publicate la Editura Didactică și Pedagogică sau la Editura Tehnică.

Vă reamintesc, stimați ascultători că unul dintre obiectivele  acestei emisiuni este de a oferi modele utile pentru oamenii de azi. În acest context subliniez că  existența Editurii Didactice și Pedagogice, că  procedura riguroasă în care erau parcurse toate etapele  editoriale a asigurat apariția unor cărți bune destinate învățământului elementar, gimnazial, liceal și universitar.Poate este bine să reflectăm asupra  acestei soluții.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Marius Preda.

Așadar, profesorul Marius Preda a fost primul rector al Universității din Craiova, reînființată în 1966.

Este locul să nuanțez această afirmație.

Universitatea din Craiova a fost înființată, de fapt, în 1947. În  actul de înființare, rod al demersurilor multor personalități pe care istoria acestui eveniment  nu le mai menționează decât uneori, erau prevăzute 4  facultăți: Facultatea de Medicină Umană, Facultatea de Medicină Veterinară, Facultatea de Științe Economice, Facultatea de Agronomie. În 1948 învățământul superior la Craiova a început numai cu Facultatea de Agronomie. Ulterior, dar tot în 1948, s-a înființat și Facultatea de Mecanizarea Agriculturii. Cele două facultăți, Facultatea de  Agronomie și Facultatea de Mecanizarea Agriculturii au format Institutul Agronomic din Craiova care, la un moment dat, a primit patronimul „Tudor Vladimirescu”. În 1962 a fost înființată și Facultatea de Horticultură.  Din 1948, până în 1966, funcția de rector, sau echivalentul acesteia, a fost îndeplinită de către prof.Andrei Moraru, 1948-1952, conf.dr.ing.Ion Lungu, 1952-1955, prof.dr.ing. Alexandru Buia, 1955-1964,  prof.dr.ing.Mircea Oprean, 1964-1966.În 1966 se reînființează Universitatea din Craiova, primul rector al acesteia fiind profesorul Marius Preda.

A îndeplinit această funcție din 1966 până în 1968 când s-a mutat la București.

A păstrat legăturile profesionale  cu cadrele didactice de la Facultatea de Electrotehnică din Craiova.

Familia Marius Preda și Dody Preda a avut un fiu, Cristian,  absolvent al Facultății de Energetică, și două nepoate, Ileana și Cristina. Din păcate, fiul lor, Cristian Preda a decedat în 1992.

Marius Preda s-a stins din viață în anul 1994, la București.

Ca dovadă a prețuirii de care  se bucură și în prezent la Craiova portretul domniei sale este inclus în Galeria Rectorilor Universității din Craiova. Una dintre Aulele Facultății de electrotehnică din Craiova  poartă numele „Marius Preda”. 

Așadar, stimați ascultători, la începutul lunii octombrie 1966, învățământul superior craiovean cunoaște o schimbare importantă prin reînființarea Universității din Craiova care cuprindea, atunci,  Facultatea de Matematică, Facultatea de Chimie, Facultatea de Filologie, Facultatea de Ştiinţe Economice, Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Agricultură şi Facultatea de Horticultură. Un eveniment pe care presa vremii l-a consemnat pe larg. În cotidianul  „Înainte”, din 4 octombrie 1966, a fost publicat mesajul rectorului Marius Preda din care spicuiesc câteva pasaje: „Sunt ani care se înscriu cu litere de aur în viața materială şi spirituală a unei regiuni. Un astfel de an este și cel care începe cu deschiderea cursurilor Universității la Craiova. Această nouă cetate de ştiință şi cultură vine să completeze strălucit   numărul celorlalte universități din țara noastră.

 Dezideratul înființării unei universități  în această parte a țării, aflată între Dunare şi Carpați, a devenit astăzi o realitate vie. Porțile universității noastre se deschid, la începutul acestui an, cu aproape 3000 de studenți, într-o ambianță nouă pentru oraşul și regiunea noastră.

 Climatul cultural, tradițiile valoroase în domeniul științei și învățământului  din regiune, permit realizarea Universității din Craiova  ca un focar de ştiinţă şi cultură care să dea regiunii şi întregii tări profesori, ingineri, cercetători şi economiştį, temeinic  pregătiți”

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. În  acest context menționez că

în luna mai 2015, Asociația Generală a Inginerilor din România, Sucursala Dolj, a organizat, la Casa Universitarilor,  Colocviul AGIR Dolj „Marius Preda” cu scopul de a  evoca personalitatea profesorului dar și pentru a aduna  documente, mărturii, despre activitatea acestuia. Au participat ingineri din Craiova și cadre didactice care, într-un fel sau altul l-au cunoscut.

Profesorul Matei Vînătoru de la Universitatea din Craiova,  în calitate de  fost student în perioada 1963-1965, asistent şi doctorand al profesorului Marius Preda,  a spus:  „Un profesor desăvârşit, cu explicații clare la curs şi care inspira studenţilor atracţie pentru disciplina predată. Acest lucru m-a făcut să accept solicitarea dânsului ca,  la terminarea facultăţii, în 1967, să vin la  Universitatea din Craiova, recent înfiinţată.

.Ca om de ştiinţă, Marius Preda a adus  contribuţii semnificative în domeniul Analizei şi Sintezei circuitelor electrice liniare şi neliniare, în special în regim dinamic, împreună cu colaboratorii săi de la Craiova şi Bucureşti. În calitate de rector al Universităţii din Craiova, a întreprins o serie de acţiuni menite să asigure dezvoltarea modernă a tinerei universităţi  craiovene.Amintesc doar câteva:

– Aducerea unor cadre didactice valoroase de la alte universităţi din ţară şi a unor cercetători de renume de la Institutele de cercetare din Bucureşti pentru a pune bazele unor noi specializări şi catedre în cadrul universităţii în domeniile Electrotehnică, Maşini electrice, Automatică, Fizică, Matematică, Chimie  etc;

– Aducerea unor cadre didactice tinere în principal absolvenţi ai Facultăţii de Automatică de la Institutul Politehnic Bucureşti;

– Introducerea unor regulamente universitare moderne privind examenul de admitere, privind promovarea cadrelor didactice şi activitatea academică;

– Sprijinirea cadrelor didactice pentru rezolvarea problemelor profesionale şi personale (deplasări pentru documentare, locuinţe, activitate socială) .

A fost un dascăl şi un cercetător desăvârşit, unul dintre marii specialişti români în Teoria Circuitelor Electrice ”

Mihai Iordache, profesor la Universitatea Politehnica din București, a făcut o prezentare detaliată a personalității  savantului Marius Preda:„L-am cunoscut pe domnul profesor Marius Preda în august 1967.Ca om, avea o nobleţe rar întâlnită, gata mereu să te ajute, de o politeţe remarcabilă . Te întreba ce mai faci, ce îţi face familia, cu ce te ocupi.

Ca pedagog, după părerea mea, a fost aproape desăvărşit. Vorbea cu mult patos, cu o inteligenţă aparte, urmărea ca dialogul profesor – student să existe permanent. Reuşea întodeauna să acapareze auditoriul. În scris căuta  să explice cu multă claritate şi concis ideile noi sau să reformuleze, ceva mai elevat, pe cele vechi.

 Avea o imensă putere de muncă şi asimilare de cunoştinte, fiind un promotor al utilizării calculatoarelor  pentru analiza circuitelor electrice. Ne recomanda ca fiecare articol să aibă o parte de calcul numeric”.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre unul dintre rectorii Universități din Craiova. La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor prezentate, vă sugerez ca, într-o zi de lucru, să vizitați  sediul central din strada A.I. Cuza. Din stradă  urcați cele câteva trepte și intrați în holul principal. Apoi urcați la nivelul rectoratului unde este amenajată Galeria Rectorilor.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre inginerul constructor italian Giovanni Peressutti, devenit „oltean”.

            Fiecare oraș are cel puțin o clădire emblematică, reprezentativă, folosită pe documente tipărite, albume, imagini filmate. Craiova este bogată la capitolul clădiri emblematice. Are multe clădiri reprezentative care rămân în memoria vizitatorilor. Una dintre acestea  este clădirea în care funcționează Prefectura Județului Dolj, numit Palatul Administrativ. Iată cum este descrisă această clădire în albumul „Trecutul în Craiova de azi”: „Clădirea a fost construită după un plan compus prin asamblarea a patru corpuri de clădire care se unesc prin holul monumental din mijlocul construcției. Fațada, în stil neoromânesc, are elemente popular și brâncovenești cu galerie de balcoane și ferestre cu arcade trilobate șiîn plin cintru. Acoperișul fragmentat, de țiglă glazurată verde, este decorat cu lucarne albe, iar corpul central, decroșat și supraînălțat, cu turn piramidal, subliniază verticalismul și monumentalitatea construcției, constituind intrarea principală – cu portal semicircular, în descreștere volumetrică până la ceasul de sub friza decorativă a cornișei”. Inginerul care s-a ocupat de construirea acestei clădiri emblematice pentru Craiova, are un nume tipic italian,  Giovanni Batista Peressutti.

Giovanni Batista Peressutti s-a născut la data de 20 septembrie 1880  în localitatea Pintano al Tagliamento din nord-estul Italiei, în Provincia Friuli-Veneția Giulia, la granița cu Elveția, Austria și Slovenia.

Urmează școala elementară în localitatea Finzano. Continuă studiile gimnaziale la San Daniele apoi liceul la Udine, localitate situată la 130 de km nord-est de Veneția. Pentru comparație, de la Craiova până la Sadu, la intrarea în Defileul Jiului, sunt 140 km.

S-a înscris la Universitatea Sala din Padova. Universitatea din Padova a fost înființată în anul 1232, adică în urmă cu aproape 800 de ani. În perioada 1592-1600 a predat aici și Galileo Galileli.

Giovanni Peressutti  a obținut diploma de inginer constructor. În perioada studenției l-a cunoscut pe  arhitectul român Petre Antonescu pe care îl va reîntlâni, câțiva ani mai târziu, în România. S-a stabilit la Craiova în 1908 unde exista deja o comunitate puternică de italieni veniți din aceeași provincie, Friuli-Veneția Giulia, începând cu 1860. Unii dintre noi își mai amintesc  de localitatea Italieni de lângă Pădurea Bucovăț ale cărei case au rămas în picioare până în urmă cu cca. 30-40 de ani.

Prima lucrare importantă de care s-a ocupat a fost  clădirea Palatului administrativ din Craiova, Prefectura județului Dolj din zilele noastre, proiectată de Arhitectul Petre Antonescu în 1909. Clădirea a fost terminată în doi ani, 1910-1912. Mai trebuie spus că arhitectul  Petre Antonescu a proiectat și Palatul Primăriei din București, situat vis-a-vis de parcul Cișmigiu. Construcția  din București a fost realizată de inginerul craiovean George-Gogu Constantinescu. Arhitectul Petre Antonescu a  avut un rol important în alegerea lui Peressutti pentru construirea Palatului administrativ din Craiova..

Peressutti nu l-a dezămagit  nici pe prietenul său, Petre Antonescu, dar nici pe locuitorii Craiovei care i-au încredințat și alte  proiecte. Multe dintre  construcțiile de atunci dăinuiesc și azi. Printre acestea se numără Primăria Craiova, fostă Banca Comerțului, construită în perioada 1912-1916. Banca Comerțului, ca instituție, fusese înființată în anul 1897  de către Constantin Neamțu și de aceea, multă vreme, s-a numit  „Banca Costică Neamțu” sau „Cloșca de Aur”. Proiectul   clădirii a fost conceput în 1906  de cunoscutul arhitect Ion Mincu, iar execuția a fost urmărită și de arhitectul Constantin Iotzu. Destinația inițială a clădirii, Banca Comerțului, a fost menținută până în 1948. Apoi, până în 1968 a fost  sediul Academiei de Științe Istorice, Arheologice și Etongrafice și sediul ARLUS, adică Asociația  Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică. Din 1968 funcționează aici Primăria Craiovei. Numele lui Giovanni Peressutti este legat și de clădirea  cunoscută de craioveni cu numele de Casa Albă situată pe actuala  stradă Theodor Aman. La început s-a numit Palatul Nou și a aparținut Băncii Comerțului, iar strada se numea Strada Nouă. Proiectul a fost conceput în 1923  de arhitectul Constantin Iotzu, iar construcția a fost terminată în 1926. Se poate spune că Palatul Nou sau Casa Albă a fost primul bloc de locuințe din Craiova. O placă montată pe zidul acestei clădiri amintește trecătorilor, care se uită și în sus, că a fost construită de inginerul Giovanni Batista Peressutti.

 De asemenea, în 1917, Peressutti a construit casa Generalului Carianopol, situată pe actuala stradă Alexandru Macedonski în care funcționează în prezent Inspectoratul Județean de Jandarmi. Și această clădire a fost proiectată de arhitectul Petre Antonescu. Din toate vremurile, prieteniile profesionale au dăinuit. Între 1925 și 1928 Giovanni Peressutti s-a ocupat de construirea Liceului de Fete „Regina Elisabeta”, sediul actual al Facultății de Agronomie. Tot Giovanni Peressutti a construit și clădirea în care a funcționat multă vreme   Policlinica nr. 2 a Spitalului Filantropia, situată pe actuala stradă Nicolae Titulescu, destinată  inițial pentru Casa de Asigurări Sociale pe care tot el o fondase. De câțiva ani, clădirea a reintrat  în proprietatea Casei Județene de Pensii.

            Se poate menționa și Sala de spectacole a Teatrului Liric construită de Peressutti după incendiul din 1930. De altfel pe zidul Liceului Carol I, situat lângă poarta principală, este montată o placă pe care scrie „Imobil refăcut total după incendiul devastator din  anul 1930. Inginer constructor Giovanni Batista Peressutti (1880-1953)” . A construit Moara lui Barbu Drugă, prima moară cu abur din Craiova,  precum și casa acestuia, situată pe strada Bujorului, cunoscută sub numele de „Casa Bujorului”. La această listă trebuie adăugată și Vila Lucilla, situată pe actuala stradă Romain Rolland la nr. 7, în care a locuit fiica lui Giovanni Peressutti.

            În locuința sa, situată pe strada Unirii nr. 145, lângă Institutul de Cercetări Miniere,  a funcționat, la început, Consulatul Italiei, Peressutti fiind Consul, reprezentant al italienilor din Oltenia, Banat și zona Petroșani-Hunedoara. Pe zidul interior al gardului acestei clădiri este montată o placă comemorativă. Implicarea lui Giovanni Peressutti în viața Craiovei, a României, a fost răsplătită de Regele Carol I și  de Regele Ferdinand cu Ordine și Medalii.

La începutul acestui episod  l-am numit pe  Giovanni Peressutti inginer constructor italian devenit „oltean”. Am folosit  această expresie având în vedere că ful său, Enrico, s-a născut la Craiova, în 1908, iar fiica sa Lucilla s-a căsătorit și a rămas în Craiova, dar și faptul că este înmormântat în Craiova, alături de soția sa  Marzia și fiica sa Lucilla.

S-a stins din viață la data de 2 mai 1953 și este înmormântat în Cimitirul catolic din Craiova, situat pe strada Bucovăț. La intrarea în Cimitir este amplasată statuia lui Giovanni Batista Peressutti.

Ca de obicei, la finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre personalitata prezentată azi, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să descoperiți strada Giovanni Peressutti și câteva dintre clădirile construite de antrepriza condusă de el.

Așadar, stimați ascultători, vă sugerez să ajungeți la Cinematograful Patria, respectiv Judecătoria Craiova, situate pe  strada A.I.Cuză. Clădirea în care funcționează Judectoria, cunoscută și sub numele de „Palatul administrativ” deoarece a adăpostit, într-o vreme, Administrația Financiară a județului Dolj, are intrarea principală pe strada A.I.Cuza. Stând cu fața la intrarea principală, strada din stânga este  strada Giovanni Peressutti. Este o stradă scurtă, numită oficial Alee, care face legătura între  străzile A.I.Cuza și strada  România Muncitoare.        

De la intrarea principală mergeți pe strada A.I.Cuza spre Piața Mihai Viteazul. După o plimbare de cca 10 minute ajungeți la Casa Albă, pe stânga, și la Primăria Craiova, pe dreapta. Mergeți înainte,  treceți de statuia lui A.I.Cuza. Ați ajuns la Palatul administrativ, la Prefectura Dolj. Cotiți la stânga, pe strada Unirii. Mergeți pe strada Unirii. Treceți de intersecția cu strada Gheorghe Chițu, respectiv Marin Sorescu. După încă cca.500 de metri ați ajuns la casa construită și locuită de Giovanni Peressuti.

Pe fiecare dintre clădirile menționate este  fixată o placă  pe care este menționat și numele constructorului, Giovanni Batista  Peressutti.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să vă vorbesc despre Ștefan Velovan, un pedagog de excepție.

            Ne aducem aminte  de învățători. Învățătorul este primul educator, este primul formator instituțional al unui copil, al unui elev. Formarea  viitorului învățător este o datorie fundamentală a societății, a instituțiilor din domeniul învățământului. În România, Școlile normale, iar mai încoace Liceele pedagogice, au fost create pentru formarea învățătorilor. Una dintre Școlile normale de elită din România a funcționat la Craiova și a fost condusă mult timp de un pedagog de excepție, Ștefan Velovan.

            Ștefan Velovan s-a născut la  data de  22 septembrie 1852, în localitatea Rusca Montană, în familia preotului Nicolae  și Drăghina Velovan. La vremea aceea, comunitatea din Rusca Montană  era formată din români, germani, slovaci și maghiari. Unii dintre români veniseră din Tismana-Gorj, ca tăietori de lemn și lucrau ca muncitori la topitoria din localitate.

A urmat cursul primar în comuna natală, Rusca Montană, între anii 1859-1866. Școala era bilingvă: română și germană. În 1866 s-a mutat la Timișoara pentru a urma Școala superioară pe care a absolvit-o în 1872.

            Rezultatele obținute la școală au fost remarcate de Episcopul  din   Caransebeș, Ioan Popasu, Președinte  al Fundației Gojdu  care, având în vedere situația materială a familiei Velovan,   reușește  să obțină o bursă pentru tânărul Ștefan dar și un sprijin financiar din partea Consistoriului diecezan din Caransebeș. În 1872 pleacă la Viena pentru studii în Filosofie și Științe naturale pe care le va finaliza în 1876.

            Episcopul Ioan Popasu, care i-a urmărit evoluția,  l-a convins să facă o specializare în domeniul pedagogic la Institutul pedagogic universitar Gotha, din Germania, pe care l-a urmat timp de un an, până în 1877. În această perioadă  și-a consolidat cunoștințele din domeniul filosofiei și, cu ajutorul profesorilor cu care a lucrat, a descoperit multe dintre secretele metodelor pedagogiei și psihologiei didactice, pe care le-a aplicat mai târziu.

La întoarcere este angajat ca profesor și ca director  la Institutul pedagogic din Caransebeș, care fusese înființat de curând. S-a bucurat de sprijinul episcopului Ioan Popasu pentru a pune în operă  proiectele pedagogice  imaginate  în anii cât a studiat în Austria și în Germania. S-a remarcat prin stilul modern de predare, prin ținuta academică, prin dăruirea cu care s-a implicat dar, mai ales, prin știința de carte. Istoria a reținut stilul său de predare, numit „velovanism post herbartian”.

 Din 1877 până în 1893  activitatea din Institutul pedagogic s-a bazat pe dezbateri pedagogice, pe studiu științific și pe publicarea rezultatelor obținute. Spre exemplu,  în  Foaia diecezană a publicat 12 articole care au prefigurat tratatul de pedagogie  și psihologie. În Convorbiri literare a publicat  șase studii legate de metodologia activității pedagogice. A publicat atât  în Almanahul societății literare „România Jună” din Viena, cât și în reviste de profil din Germania.

A propus și a experimentat la Caransebeș  utilizarea, în învățământul primar, a abecedarelor bazate pe științele pedagogice și psihologice.

Este locul să menționez, stimați ascultători, legătura lui Ștefan Velovan cu Titu Maiorescu, născut la Craiova. Ei bine, mama lui Titu Maiorescu  a fost sora Episcopului de Caransebeș, Ioan Popasu.  Ca ministru al Comerțului, i-a cerut lui Ștefan Velovan,  director al Institutului pedagogic din Caransebeș,   să se documenteze asupra modului de organizare a învățământului comercial și să propună un proiect de organizare în România a acestei specialități. Proiectul a fost votat în Parlament în 1893.

Prin toate aceste contribuții, Ștefan Velovan și-a câștigat un loc în galeria pionierilor pedagogiei românești moderne.

Activitatea publicistică îl face cunoscut și în Țara Românească, în Muntenia. Ministrul Instrucțiunii publice din acea vreme, Take Ionescu, îl convinge să vină la Școala Normală din București unde, din 5 octombrie 1893, ocupă  catedra de Pedagogie dar și funcția de Director.

După câțiva ani, Școala Normală se mută la Câmpulung Muscel. În toamna anului 1896 Ștefan Velovan s-a transferat la Școala Normală din Craiova unde a înființat o Școală de aplicație în care elevii de la Școala normală făceau practică pedagogică. Ștefan Velovan a organizat Școala de aplicație ca pe un adevărat laborator pedagogic, iar Școala Normală din Craiova a devenit un centru de îndrumare metodică pentru toate școlile din  România.

Imediat după venirea sa la Craiova, în 1898, a început construirea unei noi clădiri, finalizată în 1901. Inițiativa i-a aparținut Ministrului Instrucțiunii Publice, Spiru Haret care, de altfel, a participat și la inaugurarea  noului sediu. Arhitectul Constantin Băicoianu, proiectantul acestei clădiri, a prevăzut ca  fațada să fie placată cu cărămidă aparentă, iar ferestrele și ușile să fie încadrate, la exterior, cu stucaturi ornamentale și decorațiuni pictate. Clădirea monumentală este simetrică față de turnul central, care include o aulă  maiestuoasă. De asemenea, un corp al clădirii era destinat locuinței directorului. Aici a locuit Ștefan Velovan până la pensionare.

            În 1926, la vârsta de 74 de ani, după 49 de ani de activitate s-a pensionat. S-a retras la Rusca Montană, împreună cu soția sa, Anica, născută Biju, unde a trăit până la data de 26 iulie 1932 când a încetat din viață.

            A scris multe cărți pentru formarea învățătorilor printre care „Metodica specială a Geometriei, a Ştiinţelor Fizico-Chimice, a Istoriei, a Religiei şi a Moralei”, „Ştiinţele în Şcoala Primară şi altele”. A scris și cărți de psihologie printre care  „Cercul apercepţiei, monografie psihologică asupra treptelor didactice formale”, „Cercetări, logico-psihologice”, „Mecanica psihologică”. Ultimele două cărți au fost retipărite de Editura AIUS din Craiova și ele pot fi găsite ușor la Bibliotecile din orașul nostru. A scris și articole utile pentru părinții elevilor.  În „Traiul firesc al copiilor”, publicat în 1909, dădea sfaturi despre alimentația elevilor. Istoria vieții se repetă.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul intre obiectivele acestei emisiuni este de a face cunoscute experiențele profesionale ale oamenilor. Ștefan Velovan a formulat opt principii fundamentale care trebuie să stea la baza învățământului, a educației:„1. Învățământul trebuie să fie educator. 2.Învățământul trebuie să fie natural. 3.Învățământul trebuie să fie adevărat. 4. Învățământul ca ă fie natural trebuie să respecte individualitatea școlarului. 5.Învățământul trebuie să fie intuitiv. 6.Învățământul trebuie să fie clar. 7.Învățământul trebuie să fie practic. 8.Învățământul trebuie să producă o cultură durabilă.”

Ca semn de apreciere, în 1938, în fața clădirii Școlii normale a fost  amplasat bustul lui Ștefan Velovan, iar pe soclu este inscripționat anul nașterii 1852 și anul trecerii în neființă, 1932. Mai târziu, pe clădire a fost montată o placă din marmură pe care scrie: „În această clădire și-a desfășurat activitatea Ștefan Velovan (1852-1932), pedagog și publicist, întemeietor al Școlii de Aplicație din cadrul Școlii normale ce-i poartă numele, autor al unor valoroase lucrări cu conținut metodic și psiho-pedagogic”. În 1959 clădirea a fost destinată Institutului Pedagogic din Craiova, iar Școala normală, acum Liceul pedagogic, s-a mutat în sediul de pe strada Amaradia. Conducerea Liceului a amplasat  și aici un bust, din marmură, care îl reprezintă pe Ștefan Velovan.

Așadar, Ștefan Velovan are, în Craiova, două busturi. De asemenea, o stradă  din Craiova poartă numele Ștefan Velovan.

Ca de obicei, la finalul fiecărui episod, pentru consolidarea informațiilor prezentate, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe Calea București, în zona Facultății de Mecanică și a Teatrului pentru copii „Colibri”. Opriți-vă lângă bustul lui Ștefan Velovan, realizat de sculptorul Anghel Chiciu, absolvent  al Școlii de Arte și Meserii  din Craiova. Bustul a fost amplasat în acest loc în urmă cu aproape o sută de ani, la data de 8 mai 1938, la șase ani după decesul lui Ștefan Velovan. Înconjurați clădirea, în pas domol, și admirați monumentalitatea acesteia. Intrați pe ușa de la baza turnului central. Zăboviți și aici ceva vreme. Aveți ce vedea!. Reveniți la Butul lui Ștefan Velovan. Îi plăcea să asculte  „Deșteaptă-te  române”, cântat de corul școlii. Mergeți spre centru până la intersecția cu strada Petre Ispirescu. Cădirea din colț, în care a locuit Ștefan Velovan, a rezistat schimbărilor. Mergeți pe strada Petre Ispirescu încă trei sute de metri, până la intersecția cu strada Ștefan Velovan, personalitatea despre care v-am vorbit azi.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Mihail Bârcă, profesor de muzică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să împletesc, să îmbin, să reunesc în povestirea mea viața unui om, unui muzician, Mihail Bîrcă,  și istoria unei instituții, Filarmonica din Craiova.

            De regulă, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” v-am povestit despre ingineri, matematicinei, fizicieni, chimiști, medici.  În partea de început a unia dintre episodele în care am povestit despre inginerul Gheorghe Cartianu am folosit o frază spusă de acesta:„A nu fi atent la artă, la literatură, pentru că eşti inginer, e o mare eroare. Te transformi într-o maşină, devii un robot lipsit de sensibilitate”. Unul dintre ascultători,  un tânăr de 21 de ani, cu aplecare spre esența existenței omului,  a remarcat  acest citat,  din lunga mea povestire despre realizările  inginerești ale profesorului Cartianu.

Remarca tînărului ascultător  m-a îndemnat să extind  gama personalităților evocate și, în acest context, azi mi-am propus să împletesc, să îmbin, să reunesc în povestirea mea viața unui muzician, Mihail Bârcă,  și istoria unei instituții, Filarmonica din Craiova.

            Mihail Bârcă s-a născut la data de 5 noiembrie 1888 în localitatea Mileștii Mici, județul Lăpușna din Republica Moldova. Localitatea este bine cunoscută pentru podgoriile sale, pentru Crama care funcționează în această localitate.Oamenii din Mileștii Mici au avut parte încă din 1843 de o școală în sat. Acum, în Mileștii Mici funcționează un liceu teoretic  modern, înființat în 1998, și care poartă , din 2003, numele lui Mihail Bârcă.

În 1911  Mihail Bârcă începe studiile în domeniul muzicii  la școala muzical- dramatică din Moscova care avea, la vremea aceea, statut de conervator pe care le finalizează în 1914, după care se stabilește la Chișinău unde desfășoară o susținută activitate în domeniul muzical. A fost maestru de cor la Opera basarabeană între 1919 și 1922, dar și profesor de muzică la liceul Alexandru Donici din Chișinău, mai bine de 11 ani, între 1918 și 1929. A fost profesor și la Liceul Ștefan cel Mare din Tighina transnistreană. O vreme, între 1936 și 1940,  a funcționat ca profesor de compoziție  la Conservatorul municipal din Chișinău. În aceiași perioadă a fost și directorul acestei instituții. În perioada 1940-1941  a fost  șef al catedrei de compoziție la Conservatorul municipal din  Chișinău.

Din 1941 s-a stabilit la  Craiova unde  și-a continuat  activitatea în domeniul muzical. La început, între 1945 și 1949  a  fost  profesor de muzică la Liceul militar Dimitrie A. Sturdza din Craiova. În paralel a desfășurat și alte activitități dintre care merită să fie menționată cea de dirijor al Corului de la Biserica Madona Dudu ( 1948-1952),  maestru de cor la Școala Populară de Artă ( 1949-1962) sau cea de dirijor al Ansamblului artistic ”Nicolae Bălcescu” (1949-1973).

A  compus muzică de teatru,  muzică vocal – simfonică, muzică vocală și corală. Având în vedere că s-a născut în Moldova de dincolo de Prut, temele compozițiilor erau inspirate de cântecele și activitățile din această zonă. Câteva titluri sunt edificatoare : „Colind moldovenesc”, „Plângi mireasă”, „La Nistru, la mărgioara”.

Vă sugerez, stimați ascultători, să căutați acest cântec pe YouTube. Cântecul este interpretat de un grup vocal feminin din Basarabia, într-un peisaj  magnific de  pe malul Nistrului.

Iată câteva versuri:

„Nistrule apă vioară,

Facete-a-și neagră cerneală,

Să te pun în călimară,

Să scriu o carte poștală,

S-o trimit  la mama-n țară,

Să-i scriu maică-i ce mă doară”.

           În activitatea sa muzicală a dirijat mai multe spectacole, printre care  „Bărbierul din Sevilla” de G. Rossini, „Evgheni Oneghin” şi „Dama de Pica” de P. I. Ceaikovski, „Faust” de Ch. Gounod, „Traviata”, „Aida” şi „Trubadurul” de G. Verdi, „Paiaţe” de R. Leoncavallo.

              S-a stins din viață  la data de 1 decembrie 1975.

            O stradă din Craiova poartă numele „Mihail Bîrcă”.

O sală a Filarmonicii din Craiova poartă numele „Mihail Bârcă”.

Mulți craioveni  l-au cunoscut,  alții și-l amintesc pe Mihail Bârcă.

Printre aceștia se numără și Titu-Marius Băjenescu, inginer, care prin  1955 s-a ocupat de acustica Filarmonicii din Craiova. De ani buni  s-a stabilit  în Elveția. L-am cunoscut  pe profesorul Titu Băjenescu în data de 25 mai 2010 când am primit, amândoi, titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice a Moldovei din Chișinău. Iată ce își amintește domnia sa despre Mihail Bârcă.

În afara de generozitatea, bonomia, vastele cunoștințe muzicale și pedagogia deosebită ale regretatului meu profesor Mihail Bârca, aș mai avea de adăugat faptul că – în timpul Primului Razboi Mondial – a fost mai întâi infanterist și apoi (transferat la cerere) pilot de vânăatoare, s-a acoperit de glorie și a fost decorat – pentru vitejia de care a dat dovadă – cu ordinul “Sfântul Gheorghe” în grad de Cavaler, clasa IV (17 octombrie 1915). Numele sublocotenentului Mihail C. Bârca se găsește și astăzi, gravat în marmoră, în marea sală de protocol a Kremlinului, denumită “Sf. Gheorghe”.

            Așadar, stimați ascultători, personalitatea despre care v-am povestit azi, Mihail Bârcă,  ne îndeamnă  să spunem câteva vorbe și despre Filarmonica din Craiova.

            Propunerea de înființare a unei Societăți filarmonice în Craiova a făcută   în 18 iunie 1858 de către compozitorul Aleksandu Flechtenmacher, cel care a compus  muzica pentru Hora Unirii.

La 19 iunie 1904 a fost înființată Societatea Filarmonica din Craiova, iar în 17  decembrie a avut loc primul concert. Acest eveniment a marcat înființarea Filarmonicii din Craiova. Seratele muzicale, spectacolele, se organizau  de două ori pe lună în Salonul Restaurantului Minerva.

            Viața muzicală a Craiovei a continuat sub diverse forme, pregătind terenul pentru înființarea Orchestrei de camera,  în 1938, când  catedra de muzică a Liceului Militar din Craiova a fost preluată de Gheorghe Pascu.

            La 17 aprilie 1947, Regele Mihai I a promulgat Legea Nr. 131, prin care se înființa  Orchestra Filarmonica Oltenia din care fîceau parte 65 de instrumentiști, dintre care 47 erau craioveni.

Stagiunea 1947 – 1948 avea să confere o tot mai pronunțată continuitate acestei orchestre care numără la acea ora aproximativ 65 de instrumentiști, dintre care 47 erau craioveni.

            În  prezent  Filarmonica  din Craiova are peste 80 de muzicieni profesioniști.

                        La final acestui episod vă îndemn să descoperiți strada Mihail Bârcă din cartierul Rovine.

Vă îndemn să faceți o plimbare pe strada Unirii, până la Filarmonică. Zăboviți câteva minute bune pe una dintre bâncile din apropiere. Zăboviți câteva minute în fața avizierului în care o să găsiți spectacolele programate  pentru zilele următoare.

Vă îndemn să mergeți la câteva concerte susținute de Orchestra Filarmonicii din Craiova.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Nicolae Ionescu-Șișești și școala de neurologie din România

Bună seara, stimați ascultători!

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre  Nicolae Ionescu Șișești și școala de neurologie din România.

Ionescu este un nume obișnuit în România. Multe personalități au adăugat la numele de familie și un toponim, de regulă   numele localității în care s-au născut, pentru a se diferenția, pentru a se deosebi de alte persoane cu același nume. Șișești este o Comună importantă din județul Mehediniți. Un craiovean poate ajunge la Șișești  dacă merge  cu mașina până la Strehaia, virează la dreapta spre Motru apoi, din Broșteni spre stânga.

Istoria Șișeștiului începe de la daci și este legată de olărit și de oameni. Acolo, în coasta dealului Bora, Dumnezeu a pus un altfel de pământ din care oamenii locului fac și acum oale și ulcioare. Ceramica de Șișești este  vestită în toată lumea pentru brâul  ocru-gălbui care șerpuiește împrejurul oalei. Dumnezeu, în bunătatea lui, le-a dăruit oamenilor  născuți pe aceste meleaguri hărnicie, iar unora dintre ei ascuțime de minte.

În urmă cu aproape  150 de ani, preotul Constantin Ionescu  și-a întemeiat aici o familie. Preoteasa i-a dăruit 11 copii, dar au rămas în viață doar 8, patru băieți  și patru fete. De educația lor, adică de cei șapte ani de acasă, ocupându-se, cu dragoste, mama lor. Tot atunci s-a nimerit să fie în sat și un pedagog destoinic, învăţătorul Trandafirescu  care  aduna toţii copii satului într-o singură   încăpere  şi le preda, pe rând,  lecţiile de la clasa I-a până la clasa IV-a. Copii preotului Ionescu erau mereu în frunte. Cel mai mare, Gheorghe, s-a născut la data de 16 octombrie 1885. V-am povestit despre el  într-unul din episodele acestei emisiuni.

Azi o să vă povestesc  despre al doilea băiat al preotului din satul Șișești,  despre  Nicolae Ionescu Șișești.

Nicolae Ionescu s-a născut la data de 11februarie 1888, spre deosebire de fratele său agronom, a urmat calea medicinei, a neurologiei. A urmat școala primară în satul natal, Șișești, apoi a fost trimis să urmeze studiile secundare  la Seminarul din Râmnicu Vâlcea, pentru a deveni preot, ca și tatăl său. Preotul Constantin Ionescu, tatăl lui Nicolae,  a avut grijă să nu se repete experiența avută cu celălalt băiat, Gheorghe. Nicolae avea vârsta necesară și a fost acceptat să studieze la Seminarul Teologic din Râmnicu Vâlcea.  Elev silitor, a citit mult dar, mai ales, a reușit să-și descopere aptitudinile, să-și identifice vocația.  A considerat că cercetarea  legată de om  este chemarea lui profesională.

Şi-a făcut studiile liceale la Turnu Severin şi la Bucureşti,

La început a fost atras de studiul psihologiei, așa că timp de un an universitar urmează cursurile la Universitatea din Leipzig, după care se decide să urmeze medicina. Revine la București și se înscrie la Universitatea de Medicină din capitala României. Specialitatea de neurologie era mai apropiată de psihologie, domeniul care îl fascina așa că, încă de la început, s-a orientat spre neurologie. După absolvire merge la Paris, între 1919 și 1925 pentru specializare, pentru perfecționare. Începe să lucreze la teza de doctorat, pe care o va susține public în 1929,  în care s-a ocupat de tumori ale măduvei spinării.

Are șansa să lucreze la renumita clinică de neurologie a spitalului  universitar Salpêtrière din Paris, în care se efectua atât activitate didactică  dar și activitate de cercetare.

În 1932 s-a reîntors la București fiind unul dintre colaboratorii apropiați ai renumitului neurolog român Gheorghe Marinescu, pe care îl va succeda ca profesor de neurologie la Facultatea de Medicină din București. La început a funcționat pe post de conferențiar și s-a ocupat de semiologie nervoasă, adică s-a ocupat de studiul  semnelor, simptomelor  care  indică o cădere nervoasă. A devenit profesor agregat în 1933 și profesor titular, în 1938,  la Clinica de Boli nervoase şi Electroterapie.

Cercetările privind neuroinfecțiile virale, printre care encefalitele virale ale copilului, le-a început în 1948, iar din1950 a inițiat câteva studii  experimentale privind mecanismul patologic relex și embolic al crizelor de epilepsie.

În activitatea de cercetare s-a ocupat de patologia tumorală a măduvei spinării, siringomieliei și siringobulbiei. A avut contribuții în studiul refelexelor psiho-galvanice și în studiul tonusului mușchilor striați. De asemenea, a explicat rolul spațiului perivascular în migrarea antigenilor în creier. Trebuie  amintite și contribuțiile din domeniul neuroinfecțiilor.

          Rezultatele cercetărilor au fost publicate în mai multe articole de specialitate  apoi grupate în mai multe cărți printre  care „Tumori medulare asociate cu un proces siringomielinic , publicată în limba franceză în 1929.

            În 1932 a publicat cartea  „Siringobulbia – contribuție la fiziopatologia trunchiului cerebral”,  despre care presa vremii, inclusiv cea din România,  spune că, prin această lucrare, Nicolae Ionescu Șișești a revoluționat  concepția despre centrii nervoși din bulbul rahidian. Mai mult, pentru această monografie de 360 de pagini,  Academia de Medicină din Paris i-a acordat Premiul „Potain”. Mai trebuie spus că această monografie  a fost reeditată, după apropate cincizeci de ani, în 1986, în limba engleză, devenind  o lucrare  de referință   referitoare la fiziologia și patologia bulbului rahidian.

            Iată ce spunea presa din 1986, în articolul cu titlul „ Valoarea sfidează numărul anilor”, despre reeditarea cărții scrisă de Nicolae Ioneșscu-Șișești în 1932 : Trebuie precizat că publicarea acestei tălmăciri nu a urmărit să înlesnească documentarea istorică în domeniul neurologiei prin punerea la îndemâna cititorului de astăzi a unui text semnificativ doar pentru nivelul cunoştinţelor dobândite în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Editarea versiunii engleze a monografiei amintite vizează un obiectiv eminamente practic, acela de a-l înarma pe neurologul zilelor noastre cu bagajul de informaţii necesar pentru punerea diagnosticului de siringobulbie şi pentru instituirea tratamentului corespunzător. Tocmai de aceea profesorul Ross a completat traducerea sa cu adnotări menite să-l încunoştiinţeze pe cititor despre progresele realizate de-a lungul ultimelor decenii în studiul acestei boli. Cartea apărută în 1986 nu se vrea deci considerată cu respectul datorat unei venerabile „piese de muzeu”, ci cu interesul activ cuvenit unui instrument de lucru”.

            În 1937, Nicolae Ionescu-Șișești a publicat, la Paris, o altă monografie, în colaborare cu  celebrul  neurolog Gheorghe Marinescu, cu titlul „ Tonusul mușchilor striați”.

Ca profesor, a rămas în memoria studenților săi dar și a publicului bucureștean care i-ascultat  prelegerile  susținute cu har oratoric.  Presa vremii consemnează conferința de avangardă, susținută public în amfiteatrul Spitalului „Colțea”, din București, despre „ Radiațiunile substanței vii”. La final, autorul articolului  menționează:„ Descoperirea acestor radiațiuni va permite, poate, într-o zi, să pătrundem, pe cale științifică în înțelegerea fenomenelor cunoscute sub numele de telepatie, sau a acelor atracții  misterioase de masă, pe care le exercită  anume conducătorii de popoare”.

A fost, multă vreme, directorul Clinicii de Neurologie  din Spitalul Colțea, continuând activitatea de cercetare a profesorului Gheorghe Marinescu.  Iată cum relata presa vremii acest eveniment într-un articol  titrat cu litere mari „Cine este urmașul profesorului Gheorghe Marinescu. Numirea ca titular la catedra de clinica boalelor nervoase depe lângă facultatea de medicină  din București, a  domnului agregat  Nicolae Ionescu-Șișești: „Lucrările domnului dr. Ionescu-Șișești, în cari domnia sa a fost preocupat de a scoate  în relief ceea ce este într-adevăr nou și important, sunt caracterizate  de  o minuțioasă grijă de control și de o vădită scrupulozitate a cercetării științifice”.

Pentru contribuțiile sale științifice a fost ales , în 1939, membru corespondent al Academiei Române. De asemenea, a fost vicepreședinte  Societății Române de Biologie și membru corespondent al Academiei Americane de Neurologoie.

A fost distins   cu Ordine și Medalii  acordate de Asociația Medicilor Români și Facultatea de Medicină din Paris.

S-a stins din viață la data de 16 august 1954 în urma unei infecții contractate în laborator. Este vorba histoplasmoză, afecțiune cauzată de o ciupercă microscopică  ai cărei spori sunt inhalați cu aerul  respirat.

O stradă din Craiova, situată în apropierea Spitalului  Clinic Județean de Urgență, poartă numele dr. Nicolae Ionescu-Șișești.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, vă  îndemn, vă sfătuiesc ca într-o sâmbătă sau duminică să faceți o plimbare pe strada dr. Nicolae Ionescu-Șișești.

Strada este situată în cartierul 1 Mai, începe din zona fostei Întrepinderi Poligrafice Oltenia sud, demolată în bună parte, a Complexului comercial Pelendava și Bisericii „Sfinții Martiri Brâncoveni” ridicată în ultimii ani. În această zonă de început este un amestec de blocuri, clădiri cu destinație medicală și comercială care te amețesc. Apoi, de o parte și de alta se înșiră blocuri de locuințe, botezate cu litera I, urmată de un număr de la 46 la 98, aranjate într-o ordine care ține mai mult de teoria hazardului decât de o logică urbanistică. Strada, paralelă cu Bulevardul Nicolae Romanescu, continuă până la intersecția cu strada Popoveni de unde se vede cupola și clădirea noului Centru Multifuncțional din cartierul Romanescu. A mai rămas, pe stânga, o clădire solidă care a adăpostit cândva un detașament de cavalerie al Armatei române. Pe dreapta clădirea Școlii Gimnaziale nr.36 „Gheorghe Bibescu”, inaugurată în data de 2 octombrie 1992, având acum câteva sute de elevi și copii de grădiniță, vrea, parcă, să contrasteze cu  școala din comuna mehedințeană  în care a învățat cel al cărui nume este purtat de strada doctor Nicolae Ionescu-Șișești.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Ilie Constantinescu, profesor și etnolog  născut la Dioști

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre profesorul și etnologul Ilie Constantinescu,  născut  acum 150 de ani, în data de 27 octombrie 1874.

Așadar, stimați ascultători, se poate spune că episodul de azi este un episod jubiliar pentru că, în aceste zile, s-au împlinit 150 de ani de la nașterea personalității evocate.

În data de 11  octombrie participai  la Adunarea Generală a Comitetului Român  de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, organizată la București, la Academia Română. Într-una dintre pauze,  doamna Magda Stavinschi, astronom, membră a Diviziei de Istoria Științei, îmi povesti despre intenția colegului nostru, Victor Viorel Vătămanu, de a evoca una dintre personalitățile marcante din Caracal, profesorul Ilie Constantinescu.

Dar, din păcate, Victor Viorel Vătămanu a trecut în lumea celor drepți de o lună, la începutul lui septembrie.  Doamna Magda Stavinschi era oarecum necăjită că proiectul  inițiat de colegul nostru Victor Viorel Vătăman  va rămâne doar… un proiect.

Așa mi-am propus ca azi, 28 octombrie 2024, să vă povestesc despre profesorul și etnograful Ilie Constantinescu.

Ilie Constantinescu s-a născut la  data de 27 octombrie 1874, adică exact acum 150 de ani, în comuna Dioști. Tatăl său era sătean modest, cu puțină știință de carte, doar cu 3 clase primare.

La vremea aceea, localitatea făcea parte din județul Romanați, care avea capitala la Caracal și cuprindea inclusiv comuna Leu. Acum localitatea face parte din județul Dolj dar distanța  de la Dioști până la Craiova, de 40 de km, este  aproape triplă față de distanța până la Caracal, care este  de numai 15 km.

Așa cum era obiceiul, Ilie Constantinescu a urmat școala primară în Dioști, între 1882 și 1886, iar cursurile gimanziale le-a făcut la Caracal, timp de doi ani, între1886 și 1888. Apoi, din 1888 pînă în 1895, urmează școala la Craiova, la Liceul Carol I. În acea perioadă erau profesori la Liceul Carol I din Craiova Constantin Fortunescu, Vasile Mihăilescu și Theodor Ionescu. Aceștia îi învățau pe elevi cum  să strângă folclorul românesc, cum să  realizeze un dicționar de  cuvinte „adevărat românești, necunoscute în literatură”. Pentru elevul Ilie Constaninescu a fost o lecție bună, a fost o experiență utilă. Într-un document,  scris  de Ilie Constantinescu în 1951, acesta  menționa că, încă din perioada liceului strângea obiecte din case,  de la rude, de la oamenii din Dioști  cu scopul de a scrie o istorie a satului în care s-a născut.

Încă din vremea școlii primare s-a smițit atras de meseria de dascăl, nutrind speranța că  se va întoarce la Dioști ca învățător sau chiar profesor. Așa se face că, după absolvirea liceului, în 1895, s-a înscris  atât la Școala Normală Superioră din București  cât și la Universitatea din București, Facultatea de litere,  secția Istorie. A  devenit profesor în 1899. La început, adică în 1899, a funcționat ca profesor la Gimanziul  Carol I din Craiova.  Era perioada schimbărilor fundamentale generate de Legea Spiru Haret care a intrat în vigoare cu unele prevederi în anul școlar 1898-1899, apoi cu noua structură din anul școlar 1901-1902.

Câțiva ani,  din1902 până în 1906,  funcționează la Școala Normală din Craiova unde  director  era ilustrul pedagog Ștefan Velovan.

Cu siguranță, această experiență, de la Liceul „Carol I” și de la Școala Normală din Craiova i-a influențat  activitatea desfășurată ulterior la Caracal.

Rădăcinile și-au spus cuvânul. În 1906 se transferă la Liceul „Ioniță Asan” din Caracal unde va preda limba română și istoria până în 1938 când s-a pensionat. Timp de patru ani, între 1907 și 1911, a ocupat și funcția de director al Liceului „Ioniță Asan”.

Imediat după revenirea la Caracal  a pus bazele Muzeul de istorie a Liceului „Ioniță Asan”. Până în 1938 a fost preşedinte al Corpului Didactic Romanaţi şi reprezentant al Romanaţiului în Comisia monumentelor istorice.

Istoria spune că în primăvara anului 1930, în luna aprilie,  s-a declanșat un incendiu mistuitor care, întreținut de vânt, a ars satul  în întregime. Autoritățile din vremea aceea s-au implicat și, sub coordonarea academicianului Dimitrie Gusti s-au construit 26 de gospodării, cu case  în stil tradițional  românesc, cu 4,5 sau 6 camere, care au dat satului o notă aparte, un aspect de poveste.

Omul sfințește locul.

 În 1948, în România este desființată proprietatea privată. În Caracal existau la acea vreme patru ateliere fotografice: Foto-Arte „Chaland” Caracal, „Foto-Glob” Caracal,  „Foto-Royal”,  și o sucursală a  atelierelor „Torok” din București. Aceste ateliere  reprezentau  forme  de organizare a proprietății private. Profesorul Ilie  Constantinescu, intuind ce se va întâmpla cu cele aproape 30.000 de plăci fotografice- document, realizate în perioada 1908-1936, a reușit să le salveze. Fotografiile surprinseseră personalități de marcă la întrunirile politice din oraș, printre care  I.G.Duca, Octavian Goga, Nicoale Titulescu. Erau imortalizate scene din Primul Război Mondial, dar și scene din viața cotidiană a Caracalului. Ei bine, aceste documente au ajuns, într-un final la Arhivele Statului Olt.

Iată ce declara, în 2010, reprezentanul Direcției Județene  a Arhivelor Naționale Olt, cu ocazia organizării unei expoziții :„Am încercat prin această expoziţie să redăm atmosfera de la începutul secolului trecut prin momente semnificative. Avem de-a face pe de o parte cu diverse categorii sociale, iar pe de altă parte fotografiile surprind viaţa cotidiană în diverse ipostaze. Dacă ne uităm atent la chipurile lor, putem observa, pe lângă atenţia deosebită pe care o acordă faptului că sunt fotografiaţi, că se aseamănă foarte mult cu oamenii din ziua de azi. Am evoluat din punct de vedere tehnologic, dar nu foarte mult din punct de vedere moral. Trebuie să-i mulţumim pentru toate acestea marelui profesor Constantinescu, unul dintre cei mai mari colecţionari români”, 

Imediat după revenirea la Caracal, în 1906, a pus bazele Muzeul de istorie a Liceului „Ioniță Asan”, așa cum rezultă  dintr-un document din anul 1908, semnat de profesorul Ilie Constantinescu, în calitate director al Gimanziului „Ioniță Asan”. Documentul menționat este, de fapt, o scrisoare destinată preotului paroh din comuna Redea, prin care Ilie Constinescu  îl informa că  a recuperat din biserica Sfântul Ioan, aflată în ruină, „ două sfetnice, unul probabil de pe la 1812, altul de pe la 1840, 11 icoane de lemn, din diferite timpuri, cam din 1812 ( când e prima fondaţie a bisericii) şi din 1841 (refacerea ei), diferite bucăţi de haine bisericeşti, cam dintre 1812–1870, toate foarte deteriorate”.  De asemenea, îl informa  că aceste obiecte  sunt expuse  „..în anexele Amfiteatrului Gimnaziului, ca un început de muzeu istoric local, unde pot fi văzute de oricine doreşte să cunoască trecutul”.

Ca elev la Liceul Carol din Craiova a învâțat de la profesorii  de atunci, să adune folclor autentic. Învățătura  de la școală a devenit pasiune, consemnată astfel  în „Monografia municipiului Caracal”, ediția 2007: „Pasiunea sa pentru folclor s-a materializat în volumul de texte populare intitulat «Materialuri folclorice», colecţia lui totalizând 232 de cântece populare. A colaborat cu revistele «Arhivele Olteniei» şi «Ramuri», în care a publicat articole despre cultura şi istoria judeţului Romanaţi. După moartea sa, survenită în 10 februarie 1960, Ileana Constantinescu, fiica profesorului, a donat Muzeului din Caracal, Bibliotecii din Craiova şi Bibliotecii Universitare din Bucureşti, piesele adunate de-a lungul timpului de Ilie Constantinescu: 12.200 cărţi, 134 tablouri şi fotografii, 478 vederi, 2.050 ziare vechi, 362 monede austro-ungare şi germane, 61 bancnote româneşti şi străine vechi, scrisori, afişe, reclame, costume naţionale, obiecte de ceramică daco-romană, arcuri, săgeţi, scuturi”.

Ca director, cu deschidere spre lectură și spre cărți, s-a ocupat  de Biblioteca Liceului, care poartă numele „Nicolae Barbu Locusteanu”, deputat și senator de Romanați. Nicolae Barbu Locusteanu s-a născut  în satul Leu care, în 1821, făcea parte din județul Romanați, ca și orașul Caracal. Prin testament, Locusteanu și-a donat întreaga bibliotecă, în care erau adunate sute de cărți, Liceului „Ioniță Asan” din Caracal.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre viața unei  personalități care ieri, în 27 octombrie, ar fi împlinit 150 de la naștere.

Împins de curiozitatea de a vedea  cum arată casele construite în 1938, după proiectul academicianului Dimitrie Gusti dar și pentru a marca acest jubileu,  ieri, duminică 27 octombrie, împreună cu un grup de prieteni  din Craiova am mers în satul  Dioști. Vremea a ținut cu noi. Toată ziua a fost soare, iar  spre prânz a fost o zi minunată de toamnă.

Am plecat din Craiova spre Caracal. Am ajuns repede în comuna Leu unde s-a născut inginerul și omul politic Nică Barbu Locusteanu, participant activ la Revoluția de la 1848, cel care  și-a donat întreaga Bibliotecă Liceului  „Ioniță Asan” din Caracal.

            La ieșirea din Radomir, comuna din care face parte satul Dioști, am zărit ușor indicatorul spre Doști. Am trecut prin acest loc de zeci de ori, dar era prima dată când mergeam spre Dioști.

            Surpriza a fost mare. O stradă largă, acum asfaltată, mărginită de tei mari printre care se zăresc casele cu foișor și pridvor din lemn sculptat. Una dintre ele, care a fost folosită multă vreme drept casă  de  naștere, era ușor accesibilă, așa că am studiat-o de aproape. Fiecare casă a fost prevăzută cu pivniță, cu pătul pentru  depozitarea recoltei și adăpost pentru animale.

            La fiecare a treia casă  s-a construit câte o fântână, unele fiind folosite și acum deși localitatea este alimentată cu apă curentă adusă dintr-un  puț forat tot în această parte a satului.

            La fiecare poartă este câte o bancă, așa cum este tradiția pe la noi. Pe multe dintre bănci, fiind duminică, stătea fie o femeie, fie un bărbat sau chiar amândoi  locatarii de acum ai casei. Am stat de vorbă cu fiecare. Oameni deschiși la suflet și dornici de vorbă.

            Încet-încet am ajuns spre capătul străzii unde am găsit primăria, școala și biserica, construite  în aceeași vreme cu casele destinate oamenilor din Dioști.

            Pentru o clipă, în fața bisericii, ne-am gândit la colegul nostru, Victor Vătămanu, care își propusese ca în acest an, 2024, să-l cinstesacă pe profesorul  Ilie Constantinescu  de la a cărui naștere, 27 octombrie, s-au împlinit 150 de ani.

            La finalul acestui episod, vă recomand cu convingere ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să  mergeți în satul Dioști, satul în care s-a născut profesorul Ilie Constantinescu, culegător de folclor, colecționar de obiecte  care aduc aminte de istoria noastră.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Duiliu Marcu, arhitect născut la Calafat.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să încerc să vă prezint, pe scurt,  bogata activitate a arhitectului  Duiliu Marcu.

            Un vizitator printr-un oraș va ține minte câteva clădiri frumoase, impunătoare. Frumusețea clădirilor are mai multe rădăcini dar, fără îndoială, frumusețea lor   este rezultatul talentului arhitectului. De fiecare dată reținem destinația actuală a clădirii. Nu știm însă cine a fost arhitectul.

            Un vizitator prin Craiova ar putea să fie impresionat de clădirea Universității din Craiova, proiectată în 1890 de arhitectul Ion Socolescu, de clădirea Teatrului Național din Craiova, proiectată de arhitectul Alexandru Iotzu și inaugurată ân 1973. Ar putea să fie impresionat   de clădirea Primăriei din Craiova, care  a fost  proiectată de către  arhitectul Ion Mincu în 1906 și finalizată de Arhitectul Constantin Iotzu.

            Un vizitator prin Craiova, ajuns pe Calea Unirii, ar putea să fie impresionat de  Hotelul și Restaurantul Minerva, proiectat de arhitectul Thomas Dobrescu și construit în 1901. Și dacă are puterea să nu zăbovească prea mult la fiecare casă va ajunge, în zona Tabaci, la Casa Vrăbiescu, proiectată, în 1913, de către  tânărul arhitect Duiliu Marcu.

            Duiliu Marcu s-a născut  la Calafat în data de 23 martie 1885 într-o familie modestă. Tatăl său era ofițer în armata regală, iar mama sa, ca multe soții de ofițeri, era casnică. A început școala la Calafat, iar din 1900 devine elev al Liceului Carol I din Craiova. Pentru talentul său la desen  a câștigat multe premii și a fost îndrumat către Școala de Arhitectură din București. În 1906 pleacă la Paris pentru a studia la Școala de Arte Frumoase din capitala Franței. În 1912 s-a reîntors în țară. A proiectat atât clădiri cu destinație de locuință cât și clădiri cu destinație publică îmbinând tradiția arhitecturii naționale cu tendințele  contemporane lui, funcționalitatea cu preferințele beneficiarului și cu propria concepție arhitecturală.

            Activitatea arhitectului  Duiliu Marcu poate fi grupată în trei etape:

– etapa arhitecurii  clasice, în care a avut ca model arhitectura pariziană;

– etapa arhitecturii neoromânești, sau brâncovenești;

– etapa arhitectrii moderne.

În perioada  1913-1915, tânărul arhitect, abia reîntors în țară, este angajat într-o lucrare  de unificare a unor construcții existente care vor deveni, ceea ce  azi se numește „Casa Vrăbiescu”, situată pe strada Unirii nr.100. Casa este ușor de identificat. Mergând pe Calea Unirii înspre  Parcul Romanescu,  se trece de fosta Grădină de vară a Cinematografului Patria și se ajunge la intersecția cu strada Simion Bărnuțiu. Este  strada pe care circulă autobuzul spre gară. Casa Vrăbiescu este ultima, pe dreapta, la intersecția cu strada Gheorghe Doja. Ei bine, aici erau deja construite alte clădiri solosite ca așezământ medical. Sarcina  tânărului  arhitect Duiliu Marcu a fost să reunească aceste case într-un proiect unitar. A rezultat un edificiu „în stilul renascentist târziu, cu curte interioară și balconașe.”  Istoria menționează că, în aceiași perioadă,  s-a ocupat și de casa Tudor Mărăscu dar eu nu am reușit să identific această casă.

Se poate spune că în 1916 era încă la începutul carierei. Cu toate acestea, unul dintre specialiștii în beton armat, inginerul Constantin Vasilescu (1870-1944)  îl solicită să-i proiecteze casa din București, situată pe strada Lascăr Catargiu la nr. 54. Cădirea, impunătoare, există și în zilele noastre și adăpostește  Aeroclubul Român.

În Planul de sistematizare a Bucureștiului, elaborat de Primăria Capitalei în 1931,  s-a prevăzut demolarea atelierelor  de locomotive, construite lângă Gara de Nord. În 1936 s-a constituit un colectiv de arhitecți,  coordonat de Duiliu Marcu, care au proiectat „Palatul Administrtaiv CFR”.  Echipa de arhitecți a  avut în vedere  utilitatea construcției și sobrietatea acesteia. La vremea ei a fost cea mai mare clădire administrativă din sud-estul Europei, iar la conceperea ei, Duiliu Marcu, născut la Calafat, a avut un cuvânt depus. Construirea Palatului a început în 1937. În prezent aici funcționează Ministerul Transporturilor.

            Arhitectul Duiliu Marcu a proiectat, în 1937, Palatul Victoria din București care prin fațadă  de 90 m lungime  și prin interioarele sale combină elementele clasice cu concepția geometrică a compoziției.            Duiliu Marcu s-a implicat în toate etapele și detaliile Palatului Victoria. Iată ce spunea istoricul Georgeta Filitti:  „Duiliu Marcu este unul din acei români care a spus în repetate rânduri: suntem prea săraci ca să ne permitem să facem lucrul prost. De pildă, la Clădirea Consiliului de Miniștri a spus foarte clar și ce fel de marmură, și  de unde în Italia trebuie luată și adusă. A desenat lămpile de Murano, lămpi care s-au comandat la Murano, pe urmă altă parte au fost făcute aici. Concepția  unitară asupra clădirii îl face, într-adevăr, unic în spațiul nostru.” Palatul Victoria a fost sediul Ministerului de externe, a Consiliului de Miniștrii, iar acum este sediul Guvernului. Din 2004 este inclus pe Lista monumentelor istorice.

            Deși Hotelul  Athénée Palace fusese construit între 1912-1914,  fiind prima clădire cu structura din beton armat  din București, a fost modernizat în 1937 de arhitectul Duiliu Marcu care a păstrat aspectul special al acestuia, fațadele au fost complet schimbate prin utilizarea arcadelor adâncite. Hotelul a fost prevăzut, atunci, cu cele mai moderne instalații iar reorganizarea holului, a saloanelor de recepție și a sălii de mese i-au asigurat  caracterul funcțional și în zilele noastre.

            Primul local al Bibliotecii Academiei Române  a fost construit în perioada 1926-1928, după planurile arhitectului Gheorghe Balș, iar din 1937 proiectul a fost continuat de Duiliu Marcu care a conceput aripa destinată colecțiilor. Vă reamintesc, stimați ascultători, că sediul Academiei Române este pe Calea Victoriei nr.125, colț cu Bulevardul Dacia, iar accesul la Biblioteca Academiei se face prin Bulevardul Dacia, în apropiere de Calea Griviței.

            Planul de urbanism al Bucureștiului, adoptat în 1935, prevedea resistematizarea Bulevardului Eroilor, care se prelungea până la Palatul Victoria, și  construirea unui edificiu pentru  Școala Superioară de Război, în Dealul Cotroceni. Ansamblul monumental al Academiei Militare,  este bine pus în valoare fiind construit pe câteva terase. Pentru arhitectul Duiliu Marcu, născut la Calafat, a fost o oportunitate de ași pune în valoare  concepția privind  construcțiile publice. Acum instituția,  a cărei construcție a început în 1937, se numește Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.

            Arhitectul Duiliu Marcu, născut la Calafat, ajuns deja celebru, s-a ocupat de proiectarea celei de a doua gări regale din Sinaia. Aceasta a fost construită între 1938 și 1940, la solicitarea Regelui Carol al II-lea, fiind prevăzută și cu o remiză pentru gararea trenului regal.

            Documente demne de încredere spun că   Duiliu Marcu, împreună cu arihtecții Ion Mincu și I.D. Berindei s-a ocupat și de  Casa Poenaru,  din Craiova, situată pe strada Eugeniu Carada nr.10 , în care a funcționat o  vreme, până prin anii 90, Casa de Cultură a Studenților.  Deși în documentele studiate pentru elaborarea acestui episod sunt câteva inadvertențe, pe care sunt dator să le menționez,  amintirea activităților desfășurate  de mine aici, cu studenții, prin   anii  80, mă îmboldesc să vorbesc  despre această clădire. Consideram atunci, prin anii 80, că spațiile generoase  din această clădire pot declanșa creativitatea tinerilor, din orice vremuri. Acum clădirea așteaptă vremuri mai bune.

            Lista clădirilor  proiectate de Duiliu Marcu este lungă, dar mai  trebuie menționate    clădirea Institutului Politehnic din Timișoara și clădirile de locuit de pe   strada Știrbei Vodă, Bulevardul Magheru și Bulevardul Ana Ipătescu din București dar și alte clădiri de locuit din  Sinaia. A elaborat studii de sistematizare  pentru București, Brașov, Buzău, Timișul de Sus, Agigea.

A fost profesor la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”   din 1929 și până în 1953. Membru al Academiei Române din 1955. S-a stins din viața în data de 9 martie 1966 la București.

Georgeta Filitti, istoric îl caracteriza astfel : „Cred că Duiliu Marcu rămâne cel mai reprezentativ arhitect a primei jumătăţi a secolului XX şi prin formaţia lui, şi prin dăruirea cu care a practicat meseria.”

În Craiova, în cartierul „Craiovița Nouă” o stradă poartă numele Arhitect Duiliu Marcu. Deși se numește „Aleea Duiliu Marcu”, este o arteră impunătoare  care face legătura între Strada George Enescu, din zona Catedralei Sf.Ioan Botezătorul, acum în construcție și Bulevardul Oltenia, zona complexului comercial Orizont. Aleea Arhitect Duiliu Marcu asigură accesul spre Școala generală nr. 30 „Mihai Viteazul” și Gradinița nr.40.

Aleea Arhitect Duiliu Marcu,  din cartierul Craiovița Nouă, prevăzută și cu o fântănă arteziană, este o zonă pietonală  cu personalitate din Craiova.

            Ca de obicei, pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea evocată, la finalul acestui episod vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  sa faceți o plimbare prin Craiova, să priviți câteva clădiri și să vă gândiți la arhitecții care le-au construit, arhitecți menționați la începutul acestui episod. Plecați din fața clădirii Universității din Craiova, treceți pe lângă Teatrul Național, Primăria Craiova, Prefectura Olteniei, Hotel Palace,  Restaurantul și Hotelul Minerva, Casa Universitarilor, Casa Vrăbiescu.  Vă reamintesc că aceasta, Casa Vrăbiecu, a fost proiectată de arhitectul Duiliu Marcu în 1913.

            De aici puteți continua plimbarea prin Craiova cu un autobuz electric până în cartierul Craiovița Nouă.  Vă îndemn să faceți o plimbare bine meritată pe Aleea Arhitect Duiliu Marcu. Verdeața și băncile, existente din abundență, vă vor asigura  relaxarea binemeritată.

                  Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Iulian Popescu, părintele școlii de mecanisme de la Facultatea de Mecanică din Craiova.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  mă gândii să tăinim, să tăifăsuim despre Iulian Popescu, părintele școlii de mecanisme de la Facultatea de Mecanică din Craiova.

            În 5 aprilie 1947  a fost votată Legea nr.138 pentru înființarea și organizarea Universității din Craiova și Eforiei ei cu patru facultăți: Facultatea de Medicină uană, Facultatea de Medicină Veterinară, Facultatea de Științe Economice, Facultatea de Agronomie.În 1948 își începe activitatea numai Facultatea de Agronomie. În 7 iulie 1951 este înființat Instittul de Mașini și Aparate Electrice din Craiova. La 1 octombrie 1959 s-a înființat la Craiova „Institutul Pedagogic de 3 ani”. În septembrie 1966 și-a început activitatea Universitatea din Craiova cu șapte facultăți. În iunie 1977 a fost înființată cea de a opta  facultate, Facultatea de Mecanică a Universității din Craiova. Unul dintre cei care  au contribuit la această  dezvoltare a învățământului tehnic ingineresc din Craiova a fost și prof.dr.ing.Iulian Popescu.

              Iulian Popescu s-a născut la data de 24 august 1939 în comuna Licurici, situată pe drumul care face legătura dintre Stoina și Târgu Cărbunești. Primii ani de școală, școala primară cum se spune, i-a  urmat în comuna natală, între 1947 și 1951. Apoi, între 1951 și 1953 a urmat școala elementară din Târgu Cărbunești,  oraș situat la 13 km de Licurici. În 1953 s-a înscris la Liceul „Tudor Vladimirescu” din Târgu Jiu, oraș situat mai la nord de Licurici, la o distanță  de 40 km.

            În 1956, cu Diploma de maturitate în buzunar, încrezător în forțele lui, pleacă tot spre nord. Pleacă cu trenul pe calea ferată inaugurată cu doar  8 ani înainte, la 31 octombrie 1948. Ajunge la  Cluj și se înscrie la Facultatea de mecanică a Institutului Politehnic, secția „Tehnologia Construcțiilor de Mașini” TCM. În 1961 obține diploma de inginer și este repartizat la Uzina Electroputere din Craiova, înființată și ea cu 12 ani înainte, respectiv la 1 septembrie 1949. Așadar, o perioadă de avânt pentru industria electrotehnică din Craiova.

            Și-a început activitatea de inginer tehnolog la Fabrica de aparataj. Pentru că fabrica era la  început, ca și celelalte fabrici de altfel, a participat la proiectarea noii fabrici, s-a ocupat de achiziționarea utilajelor necesare printre care mașini unelte automate. Tânăr cu inițiativă s-a implicat în tot ce  a însemnat montarea acestora, punerea lor în funcțiune dar și adaptarea tehnologiilor de fabricație la materialele specifice unei fabrici de aparataj electric.

Iată ce spunea Iulian Popescu despre această perioadă:„ Nu puteam să mă rezum, doar la activitatea ce-mi revenea, în calitatea mea de inginer tehnolog. Simțeam că  pot mult mai mult,că pot să-mi aduc contribuția la dezvoltarea fabricii, care se conturase ca o unitate de prestigiu în industria românească a anilor 1960. Așa se face, că am fost unul din cei ce au participat la proiectarea noii fabrici „Aparataj”, dar și la înzestrarea acesteia cu mașini  unelte, pe care le-am pus în funcțiune. Pe măsură ce căpătam experiență, și-mi lărgeam aria cunoștințelor, simțeam nevoia de a le face cunoscute și confraților. Am început să scriu articole de specialitate și chiar cărți, pe care le-am publicat și care mi-au fost de un real avantaj, la înscrierea mea la doctorat”.

Menționez cartea „Folosirea rațională a tarozilor și filierelor”, publicată la Editura Tehnică din București în 1966, sau „Așchierea aliajelor de aluminiu”, publicată în 1974.

            Într-adevăr, în perioada anilor ’60  industria avea nevoie de specialiști. Unii dintre tinerii foarte capabili erau trimiși să se specializeze prin doctorat  în țările socialiste Polonia, Ungaria sau Uniunea Sovietică, iar alții erau încurajați să se înscrie la puținii conducători din România. Printre aceștia s-a numărat și Iulian Popescu.

            Concursul de admitere la doctorat la Institutul Politehnic  din București a fost foarte selectiv dar pregătirea din facultate,  experiența dobândită în cei câțiva ani de activitate intensă la  Electroputere, lucrările științifice elaborate deja au fost convingătoare pentru  renumitul profesor Emil Botez, care i-a fost conducător de doctorat. La această reușită a contat și activitatea didactică desfășurată la Facultatea de electrotehnică din Craiova, înființată în 1966, unde, din 1968 a predat disciplina de „Mecanisme și organe de mașini”.

Împreună cu conducătorul  de doctorat, profesorul Emil Botez, au convenit ca tema tezei, „Contribuții la stabilirea tehnologiei optime de prelucrare a aliajelor de aluminiu pe strunguri automate” să fie legată de activitatea de la Electroputere. Așa se face că în câțiva ani, mai precis în 1970, a reușit  obțină titlul de doctor inginer.

            În 1972 a ocupat postul de conferențiar, iar în 1978 postul de profesor universitar.

Anii ’70 au fost ani de dezvoltarea  a industriei din Craiova, inclusiv componenta mecanică a acesteia. În acest context, ca rezultat al preocupărilor mai multor personalități din Craiova, în data de 12 iunie 1977, a fost înființată Facultatea de Mecanică, ce-a de a opta facultate la Universității din Craiova, la vremea aceea. Iulian Popescu a fost primul decan și a condus facultatea  de la înființare până în 1981. S-a implicat consistent în activitatea administrativă a Universității din Craiova atâta ca  decan cât și ca secretar științific la Senatului Universității.

S-a ocupat direct de organizarea mai multor  labaratore didactice și de cercetare printre care laboratorul de Mecanisme și laboratorul de Mașini unelte speciale. Îndrăgostit de cărți, a acordat o atenție specială organizării bibliotecii. De altfel, în ultima parte a vieții, mai precis în iunie 2019,  a donat facultății întreaga bibliotecă  personală, cărțile fiind grupate într-un spațiu special  cunoscut sub numele „Biblioteca Iulian Popescu”. Se spune că toate cărțile donate, puse una lângă alta, se înșiră pe o lungime de 60 de metri. Lista conține 959 de publicații din domeniile  tehnică, istorie, matematică, fizică, literature, romane. Printre acestea sunt și cele pe care le-a scris, ca autor, Iulian Popescu.

            Din 1990 a obținut calitatea de conducător de doctorat. Trebuie spus că, în această direcție, a coordonat mai multe teze de doctorat cu subiecte din domeniul mecanismelor  echivalente biomecanismelor, inspirate din viața de zi cu zi, cum ar fi: mecanisme de insecte, mecanisme de deplasare prin târâre, sisteme de prindere din lumea vie, mecanisme pășitoare inspirate din lumea vie. Rezultatele oținute  s-au aplicat în domeniul roboticii, unul dintre doctoranzii domniei sale fiind, în prezent, un reputat specialist în roboții utilizați de către medici  în operații oftalmologice  delicate.

            Pentru activitatea desfășurată a primit numeroase dovezi de recunoaștere din partea comunității. Amintesc titlul de profesor universitar  emerit, în 1997, Ordinul „Meritul științific clasa a III-a” în 1979, Ordinul „Meritul pentru învățământ în grad de comandor”, în 2004.

            Un amfiteatru  din clădirea Facultății de Mecanică poartă numele „Iulian Popescu”.

            A fost primit în Academia de Științe Tehnice din  România,  ca membru corespondent, în 1999, respectiv ca membru titular în 2012.

             A publicat peste 300 articole ştiinţifice în reviste de specialitate sau în volumele unor simpozioane naţionale şi internaţionale, din ţară şi din străinătate, a susţinut lucrări ştiinţifice la diferite manifestării ştiinţifice, a ţinut numeroase expuneri la radio şi a avut multe contracte de cercetare ştiinţifică. A publicat 47 cărţi, tratate, cursuri universitare, îndrumare de laborator şi de proiect. Trebuie să menționez, stimați ascultători, monografia „Proiectarea mecanismeleor”, care are aproape 600 de pagini, publicată în 1977 la Editura Scrisul Românesc din Craiova.

            A avut o activitate remarcabilă în domeniul istoriei tehnicii concretizată prin  cartea „Mecanisme ingenioase folosite de-a lungul timpului în tehnica populară  românească”, publicată la Editura Tehnică din București, în 1983, prin elaborarea celor șase volume ale   cărții „Din istoria tehnicii” , publicată în 2002, la Editura „Sitech”  di Craiova, dar și prin participarea la acțiunile  Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii, Filiala Dolj.

            În ultimii ani a  scris, într-un stil inedit,  îmbinând ficțiunea cu documentarea științifică, peste 40 de romane în care a îmbinat ficțiunea. Iată câteva titluri: Un gorjean pe corabia lui Columb, Surghinuit la o mânăstire … de maici, Un gorjean în Vestul Sălbatic.

            S-a stins din viață la data 9 mai 2024, în Craiova. Este înmormântat în cimitirul din satul natal, Licurici, din județul Gorj.

            Așadar, stimați ascultători, azi vă povestii despre Iulian Popescu, născut în Licurici, Gorj, care și-a dedicat o bună parte din  activitate  dezvoltării învățământului  tehnic ingineresc din Craiova.

            În partea finală a  acestui episod vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe Calea București, până la monumentala  clădire în care funcționează în prezent Facultatea de Mecanică.

            Clădirea a fost construită între 1898 și 1901 pentru Școala  Normală de Învățători condusă, la vremea aceea de Ștefan Velovan.  Bustul acestuia, realizat de către Anghel Chiciu, absovent al Școlii de Arte și Meserii din Craiova, a fost amplasat aici la data de 8 mai 1938.Școala normală a funcționat aici până în 1959 când s-a înființat Institutul Pedagogic din Craiova. Această instituție, destinată pregătirii profesorilor pentru învățământul gimnazial, a funcționat atât în clădirea Școlii normale cât și în noua clădire, special construită.

            În 1977 localul, afectat de cutremur, a fost consolidat, cu participarea cadrelor didactice și studenților de la Universitatea din Craiova, și repartizat Facultății de Mecanică. Între timp s-au construit aici multe spații destinate învățământului universitar din Craiova dar și-a păstrat noblețea  dată de destinația inițială: școală dătătoare de lumină.

            Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.