Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Amintiri redescoperite

De mai mulți ani, Asociația Generală a Inginerilor din România- AGIR  acordă Premii anuale pentru realizări inginerești deosebite.

De regulă, Premiile se acordă pentru construcții inginerești: poduri, locomotive, mașini, aparate și multe alte creații din aceste categorii.

Deși oferta este abundentă, se premiază, cu greu, și cărți.

Anul acesta, 2018, a fost premiată o singură carte: Ingineri, pasiune și muzică.60 de ani împreună cu Orchestra inginerilor , publicată la Editura AGIR în 2017. Autor . Andrei Iliescu, inginer  cu experiență în fabricarea calculatoarelor, înzestrat cu harul muzicii, cu harul scrisului.

Am citit cartea și, pagină cu pagină, am descoperit istoria fascinantă a Orchestrei inginerilor  dar și Personalitățile marcante ale vieții științifice și publice – membri ai Orchestrei.

            Surpriza…

Printre personalitățíle care au făcut parte din Orchestra iniginerilor l-am găsit pe Nicolae M. Nicolae, pe care l-am cunosct în 1976 ca ambasador al României în SUA. În acel an, 1976, împreună cu alți 10-12 tineri am  făcut parte dintr-un grup  cu care am vizitat America timp de o lună.

După un zbor de 10 ore, cu un avion al companiei TAROM, am aterizat la New York unde ne-a întâmpinat  Ambasadorul României, Nicolae M. Nicolae. Apoi, la întoarcere, la Washington DC, am fost invitați la sediul Ambasadei unde am fost oaspeți de vază ai ambasadorului Nicolae M. Nicolae.

Au trecut mulți ani de atunci dar numele Nicolae M. Nicolae l-am ținut minte. Și întâlnirea de la Ambasadă am ținut-o minte. Cu siguranță atitudinea ambasadorului a fost un motiv esențial. După 42 de ani, citind cartea Ingineri, pasiune și muzică.60 de ani împreună cu Orchestra inginerilor am aflat, cu bucurie, mai multe detalii despre omul Nicolae M. Nicolae.

A absolvit Facultatea de electrotehnică din București în 1948. A cântat mereu la vioară. A fost Director  general al cunoscutei uzine Electrotehnica. A fost prim-vicepreședinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Prieten cu marele  violonist Ion  Voicu, cu Valentin Lipatti, și el pasionat de vioară, mulți ani  ambasador al României la UNESCO, au cântat adesea, împreună, cu viorile lor celebre.

Asta… pentru comparație!

E bine să avem, mereu, un reper, un termen de comparație. În toate.

Citind  despre inginerul Nicolae M. Nicolae, membru al Orchestrei inginerilor, pe care l-am cunoscut ca ambasador în Statele Unite ale Americii,  am redescoperit amintirile   din vizita  care m-a făcut, atunci și de atunci, să privesc viața „cu alți ochi”.

Cascada Vălul Miresei.
Plecând din centrul orașului Huedin se merge cu mașina în direcția Beliș- Lacul Fântînele. Se trece prin localitatea Sâncraiu, apoi prin Călata.
După 9 km se ajunge la interescția cu drumul spre localitatea Răchițele. Șoseaua este bine asfaltată așa că cei 20 km prin satele Buteni, Ciuleni, Mărgău, Scrind Frăsinet sunt parcurși cu ușurință.
Din centrul comunei Răchițele se traversează, spre dreapta, podul foarte îngust peste pârâul de la care vine numele localității, Răchițele. După cca. 300 m o pancartă „Pâine caldă” te îmbie să oprești și să cumperi produsul care ne aduce aminte de pâinea coaptă de bunici pe vatra din bucătăria cu horn.
Drumul urcă încet 5-6 kilometri până în zona unor cabane. Mulțimea de mașini parcate dar și un indicator cu inscripția „Casacada 15 minute” arată că de aici începe druml de poveste spre cascada „Vălul Miresei”.

Drumul de macadam urcă ușor, iar deplasarea, cu pasul, la umbra copacilor și susurul pârâului din stânga este o plăcere, fie că mergi doar cu gândurile tale, fie că mergi alături de un tovarăș de excursie.

Cele 15 minute pot să se dilate la 30 sau 45 de minute dacă vrei să guști din plin plăcerea mersului pe jos.Drumul șerpuiește ușor, la stânga și la dreapta. Deodată o cotește puternic la stânga și te lasă să descoperi minunăția de cascadă.
Apa coboară formând două pânze înspumate, ca un văl de mireasă. Prima pânză, mai scurtă și mai îngustă, seamănă cu vălul prins pe capul unei mirese.A doua pânză, mai lungă, se lățește spre baza cascadei așa cum vălul miresei acoperă umerii și spatele fetei. Asemănarea este izbitoare așa că numele „Vălul Miresei” se transformă ușor în renume.

Legenda pune:

„Trecând pe aici,odată, Dumnezeu

Se-opri pe această piatră și, aleasă,

O lacrimă din ochiul lui căzu.

Și-acest crescu din ea Văl de Mireasa ”

(Teofil Răchițeanu)

Mulțumit de priveliște, bucuros că am aflat o nouă legendă, cobor spre satul Răchițele. Ca într-o vrajă, pe drumul  scăldat în lumina Soarelui, am întâlnit o mireasă în carne și oase, răpită din misterul apei de un flăcău arătos și curajos.

Pentru a nu știu câta oară m-am convins că, de multe ori, realitatea se transformă în legendă apoi, când te aștepți mai puțin, legenda se transformă, din nou, în realitate.

Hai să descoperim … realitatea!

             Poveste imaginară despre Muzeul cărților vechi

Bibliotecile fac, din când în când, inventarul cărților pe care le au în depozit. Unele n-au mai fost cerute la împrumut de ani buni. Biblioteca are mai multe exemplare din aceste cărți de care „nu mai avem nevoie”. În cel mai bun caz oprește un exemplar. Celelalte exemplare sunt aruncate.

Oamenii adună, în viața lor, și cărți. Vine vremea când „nu mai au nevoie” nici de ele și nici de aminitirile legate de  aceste minunate cărți.

Omul vrea să le dea unui tânăr, elev sau student. Dar școala nu i-a recomandat această carte veche și foarte bună. Școala i-a recomandat una mai nouă care, la o privire mai atentă,  seamnă  cu  ceaslovul coșcovit așa că are de unde să se documenteze. Ba mai mult, o găsește și în format electronic. Ușor de folosit, ușor de preluat.  Soluția apare de la sine:

            -Le dau la „reciclabile”. Pe strada mea vine mașina și le ridică vineri, din două în două săptămâni.

Alți tineri, deveniți între timp bătrâni, nu se îndură să le arunce. Le duc la un anticar. Le dau unui profesor să le păstreze el. Profesorul le păstrează în biroul lui de la Școală. Profesorul le păstrează în Biblioteca lui de acasă care, încet-încet, devine neîncăpătoare

-O să le duc la Biblioteca-Muzeu de la Afumați ! gândește, cu voce tare, fără să vrea, profesorul.

-De ce se numește Biblioteca de la Afumați, întreabă strănepotul care tocmai se distra cu holograma unei cărți din care literele  jucăușe  ieșeau din text și se aranjau după gândurile copilului.

-Dragul meu, de mult, tare de mult, oamenii din partea locului aveau fețele înegrite de fumul focului din bordeie, iar satul lor a căpătat numele Afumați. Mai târziu, înspre vremurile mele, oamenii au adunat în clădirea gării din sat multe-multe cărți vechi. Cărțile  de acolo au paginile îngălbenite de fumul-timpului  cu care Oamenii au  reușit să țină cuvintele între coperțile cărților. Cuvintele vroiau mereu să zboare !-

De ce au vrut oamenii să țină cuvintele între coperți ?

– Pentru ca Urmele oamenilor să nu fie acoperite de Urmele timpului!

Copilul a continuat să se  distreze cu holograma cărții din care literele jucăușe ieșeau din text și se aranjau după gândurile lui. Se făcea că  niște gunoieri, uimiți de câte cărți aruncau oamenii, le-au adunat și le-au depozitat într-o clădire veche. Le-au îngrijit, ca în poveștile cu fântâni părăsite, le-au aranjat frumos, cu dragoste, așa cum numai gunoierii știu să o facă.

Mai târziu, clădirea a devenit  ”Muzeul cărților vechi”.

Era un Muzeu fermecat.

Fiecare carte răsfoită îi dădea cititorului … un bănuț de aur cu care …

Londonezii  vorbesc bine românește

În urmă cu ceva vreme am făcut o deplasare profesională la Londra.

Mai fusesem  în Anglia, dar la Londra nu.  Avionul pleacă din  Craiova spre seară și  ajunge pe aeroportul din  Luton, situat cam la 70 km  de Londra, după aproape 3 ore de zbor.

Așadar nu cunosc capitala Anglei și, din acest motiv, am preferat ca, pentru liniștea mea, să contactez o firmă care asigură, printre altele, transferul de la Aeroportul Luton la hotelul din Londra.

În ziua cu pricina, avionul a întârziat la venire în Craiova mai bine de două ore. Le-am trimis un mesaj celor de la firma de transfer, iar ei m-au asigurat că vom fi  așteptați. Mi-au dat și un număr de telefon  la care  va răspunde șoferul.

După un zbor liniștit am ajuns, într-un târziu, la Luton. Ne-am recuperat bagajele și  am ieșit în exteriorul  aeroportului. Mai multe autobuze așteptau, cu calm, să-i ducă pe călători la Londra deși întunericul se lăsase cam demultișor. Erau și taximetre.  Puteau  fi luate,  ordonat, cu calm, intrând într-un  mic  dispecerat.

I-am dat telefon șoferului care, într-o limbă română perfectă, cu ușor accent   botoșenesc, mi-a explicat  unde este locul de întâlnire. Pe drum, spre Londra, am mai primit și alte explicații, evident, în limba română.

A doua zi dimineața, la hotel, a început să sune alarma. Am ieșit pe hol speriat. Câteva uși batante erau deja închise iar liftul nu funcționa. Am intrat în panică dar camerista,  Maria, cu un calm specific englezilor și într-o limbă română perfectă, ne-a explicat  că  în fiecare săptămână, în aceași zi și la aceiași oră, se simulează un exercițiu de alarmare în caz de incendiu. Am înțeles bine despre ce este vorba  și m-am liniștit.

Am coborât pentru micul dejun. O sală  mare, pe măsura numărului impresionant de camere ale hotelului. La intrarea în sala de mese  câteva persoane așteptau să fie îndrumate spre o masă liberă. Am ajuns și  eu la  pupitrul unde  o tânără îi primește pe  oaspeți și notează  numărul camerei .

Am văzut pe ecuson numele Cristina, iar gazda  a sesizat  accentul meu așa că, dezinvolt, mi-a explicat, în limba română, cu un  ușor accent maramureșean,  în drum spre o masă liberă,  ce  se poate mânca la  micul dejun.

Vizita profesională a fost o reușită, iar la final, gazda, șeful departamentului de relații cu clienții, ne-a invitat, în limba română, folosind cu îndemânare perfectul simplu, să vizităm Londra și să mâncăm.

Am vrut să vizitez Piața Trafalgar. În cele câteva zeci de minute pe care le-am avut la dispoziție  am rememorat evenimentele legate de această piață, în mod particular ziua de 8 mai 1945, zi în care Churchill a anunțat sfârșitul războiului. Un reper în istoria noastră, a românilor.

Am găsit ușor un loc unde să  mâncăm. Oferta restaurantului – generoasă. Căutam în listă  un sos picant și mă simțeam jenat că ceilalți așteaptă după mine. M-a scos din încurcătură chelnerul, tânăr și prezentabil, cu o privire inteligentă care mi-a explicat, într-o limbă română clară, cu  accent moldovenesc inconfundabil, ce trebuie să aleg.

Acesta a fost momentul în care, fără să vreau, am gândit cu voce tare, dar cu amărăciune:

– Londonezii vorbesc bine românește !

Ziua Mondială a Proprietăţii Intelectuale, 26 aprilie 2017 “Inovarea – pentru o viaţă mai bună”

Mesajul Directorului general Francis Gurry

În ultima vreme se vorbeşte enorm despre inovare, şi pe bună dreptate. Inovarea este o componentă centrală a bunăstării noastre economice şi sociale.
Inovarea – şi, implicit, progresul tehnologic pe care aceasta îl reprezintă – are o contribuţie semnificativă la creşterea economică şi creează oportunităţi pentru noi şi tot mai bune locuri de muncă.
Campania dedicată Zilei Mondiale a Proprietăţii Intelectuale de anul acesta celebrează inovarea şi modul în care ea ne îmbunătăţeşte viaţa. Totodată îi sărbătorim pe toţi cei care îşi asumă riscul de a aduce schimbarea în bine prin inovare. Directorul general al OMPI, Francis Gurry
Rareori avem timp să reflectăm asupra multiplelor modalităţi în care inovarea duce la creşterea calităţii vieţii. Este însă suficient să facem doar o comparaţie între felul în care trăim astăzi şi felul în care se trăia acum 100 de ani. În ultimul secol am asistat la o extraordinară transformare a calităţii vieţii sub aspect material, graţie apariţiei a nenumărate tehnologii şi produse noi şi perfecţionate. Iar noile şi extraordinarele domenii tehnologice: realitatea virtuală, inteligenţa artificială, imprimantele 3D, cipurile neuromorfe, nanotehnologiile, robotica, sistemele de editare genomică CRISPR şi toate cele care vor urma, fac ca perspectiva progreselor viitoare să fie extrem de promiţătoare.
V-aţi putea întreba ce legătură are proprietatea intelectuală cu toate acestea?
Proprietatea intelectuală este o componentă esenţială a succesului sistemului de inovare. Ea asigură recompensarea celor care îşi asumă riscul de a introduce în economie “noul”, în termeni de produse şi servicii. Ea asigură cadrul în care se desfăşoară lungul şi complicatul drum de la idee la produsul sau serviciul disponibil la scară comercială.
Campania din acest an reprezintă pentru noi toţi o ocazie de a reflecta asupra a ce înseamnă să inventezi şi asupra provocărilor aferente acestui proces. În plus, ea se doreşte şi un imbold pentru a gândi cum putem pune inovarea în slujba întregii societăţi.
Vă doresc tuturor o Zi Mondială a Proprietăţii Intelectuale fericită, fructuoasă şi inovatoare.

Ustensile –instrumente pentru scris

Papirus 3000 îChr.

Papirusul este atribuit ca aparținând egiptenilor, materia prima fiind tulpina trestiei cultivatã in Valea Nilului. Membrana exterioara era desfacuta in benzi verticale care se aşezau una lângã alta. Suprafaţa obtinutã este acoperita cu un lichid gumat peste care se aşezau alte benzi orizontale. Dupã  presare şi uscare se şlefuiau cu bucaţi de piatrã sau os.

Cerneala

În aceiaşi perioada se folosea pentru scriere cerneala neagrã, fabricatã din seu, gumã arabicã şi praf de cãrbune. Cerneala se se pãstra uscatã sub forma  de pastile. La 2500 îChr este semnalatã cerneala roşie obţinutã din cinabru.

Pergamentul 197 – 156 îChr.

Se pare ca acesta a apãrut ca urmare a rivalitaţii comerciale si culturale dintre Faraonul Ptolemeu si Regele Pergam. Faraonul a intrerupt livrarea cu papirus catre Pergam determinându-i pe scribii acestuia sã inventeze un nou suport pentru scris – pergamentul – confecţionat din piele de oaie, de caprã, de viţel, de antilopã si chiar de lup.

Hârtia.

O poveste lungã. Hârtia din mãtase era cunoscutã în China din anul 200  îChr. Hârtia din materiale vegetale a fost inventatã tot în China de Cai Lun – un eunuc al împãratului  Hedi (88-106).El a pus la punct o metodã de fabricaţie pornind de la scoarţã de capac, deşeuri de in. Prima hârtie reciclabilã dateazã  de la 1793, o perioadã care coincide cu o crizã  economicã. Tot dupã o perioadã de crizã, al doilea rãzboi mondial, a apãrut tehnica actualã de reciclare a hârtiei.

Istoria hârtiei are “semne” şi în ţara noastrã.

În 1539 braşovenii Johann Fuchs şi Johannes Benkner instaleazã în oraşul lor prima “moarã” (fabricã) de hârtie. Se presupune cã prima “moarã” de hârtie din Transilvania ar fi fost instalatã la Orlat, lângã Sibiu, pe valea Cibinului între 1534 şi 1539.

În 1768 începe sã funcţioneze “moara” de hârtie de Prundul Bârgãului care, modernizatã, funcţioneazã şi astãzi.

Creionul 1564.  Primul creion de grafit a fost inventat în Anglia – Cumberland. Documentele menţioneazã aceiaşi descoperire şi în în mania.

1794. Chimistul şi mecanicul francez Nicolas Jacques Conté (1755 – 1805), inventator foarte fecund, fabricã primele creioane de scris cu minã preparatã din grafit şi argint şi învelite în lemn de cedru. Conté a obţinut Brevetul nr. 32 în 1795 şi a fondat propria sa fabricã în Paris, str. Renard nr. 46. În 1993 societatea Conté a lansat în fabricaţie primul creion în întregime recicabil. El se numeşte Evolution.
1795. Se inventeazã  creionul mecanic. Primul creion care permitea avansul mecanic al minei, denumit Ever-Sharp Pencil, a fost inventat în 1915 de japonezul Tokuji Hayakawa.

Peniţa     1692     Bijutierul parizian Dalesme fabricã primele peniţe de scris din metal. Fabricaţia a fost perfecţionatã în 1772 de Fontaine.

• Germanul J. Jansen, din Aachen, inventeazã peniţa de scris din oţel moale dar care abia în 1802 intrã în fabricaţie industrialã şi uz curent.

1780    Englezul Samuel Harrison propune înlocuirea penei de gâscã    pentru scris cu peniţã confecţionatã din metal.

Stiloul          Surprinzãtor dar nu se ştie exact cine a avut ideea revoluţionarã a

Stiloului actual.

Un prim brevet pe aceastã idee dateazã de la 1709. Pe timpul lui

d’Alambert (1717 – 1783) şi Diderot (1713 – 1784) se pare cã erau

folosite astfel de stilouri primitive. Chiar şi Caterina a Rusiei nota                   în Memoriile sale din 1748 cã a folosit o “panã” fãrã sfârşit. Între 1800 şi 1900 au fost depuse peste 400 de brevete pe aceastã temã.

25 mai 1827 românul Petrache Poenaru – literat şi profesor, inventeazã la Paris şi obţine Brevetul pentru “condeiul portãreţ fãrã sfârşit alimentându-se însuşi cu cernealã”. Este primul toc rezervor, precursorul stiloului actual realizat ulterior de Brissant şi Ciffin în 1863 şi de Watterman în 1884.

Creionul cu bilã (pixul) 1939. Ungurul Ladislau Biro concepe creionul cu bilã folosit la început de aviatori la altitudini mari. Totuşi Brevetul pentru principalul bilei a fost obţinut în 1888 de cãtre D.J. Loud. Rãmânea nerezolvatã problema vîscozitãţii cernelei.

1943. Biro era jurnalist. În timpul unei vizite la impremeria ziarului la care lucra a fost impresionat de avantajul cernelei cu uscare rapidã. Dar încã nu gãsise “trucul”. Începând cu 1940 s-a refugiat în Argentina. Într-o zi, urmãrind un grup de copii care se jucau cu bile a constatat cã acestea, dupã ce treceau printr-un canal murdar lãsau în urma lor nişte urme negre. Aşa a gãsit “trucul”. A dezvoltat ideea şi a depus un brevet de invenţie în 10 iunie 1943. Creionul sãu a fost fabricat de firma Reynolds din SUA.

Creionul BIC.   

În 1953 baronul Bich (1914 – 1994) lansa o campanie publicitarã pentru prezentarea faimosului vîrf “BIC”. O reinventare, pusã la punct în 1949. Ca urmare Marcel Bich a cumpãrat toate brevetele lui Biro şi va pãstra un secret absolut asupra propriilor procedee de fabricaţie. Utilizarea vîrfului BIC în şcoli a fost autorizatã în 1965.

Creionul cu bilã care şi şterge. 1979. Firma americanã Gillette a lansat în 1979 primul stilou cu gumã numit Eraser Mate sau Replay. Este singurul stilou de acest tip deoarece secretul de fabricaţie este bine pãstrat. Pânã în prezent n-a fost încã copiat.

Discurs rostit  la Ziua Facultăţii de inginerie electrică din Craiova

Doamnelor și Domnilor,

Rădăcinile învățământului tehnic din Craiova se întind adânc  în timp, iar evoluția acestuia este legată  de evoluția învățământului politehnic din România și de evoluția industriei din Oltenia.

În contextul discuțiilor de azi trebuie menționat că în 1948 Școlile politehnice  din București, Iași și Timișoara sunt tranfromate în Institute politehnice.

Tot în 1948 începe să funcționeze efectiv la Craiova Institutul Agronomic.

La 1 septembrie 1949 este înființată Uzina Electroputere prin preluarea Halelor industriale ale Uzinei Malaxa. În același an este dată în funcțiune Centrala Diesel Electrică Electroputere contectată cu cea deja existentă.

Așa a apărut conjunctura economică și socială favorabilă  pentru înființarea, la 7 iulie 1951, a Intitutului de Mașini și Aparate  Electrice  din Craiova, destinat pregătirii inginerilor necesari  pentru activitatea din Electroputere.

Înființarea Institutului de Mașini și Aparate Electrice a creat  în zonă o stare de emulație cu totul specială. Cei mai valoroși tineri din Oltenia erau atrași  de ingineria electrică deoarece puteau învăța la IMAE și puteau lucra la Electroputere.

Această atracție s-a  menifestat atât  în rândul elevilor  de la liceele de profil, cum a fost Școala medie electrotehnică din Craiova, dar și în rândul elevilor din liceele teoretice,  printre care și Nicolae Bălcescu, datorită  implicării profesorilor de matematică și fizică.

Totul mergea bine. Laboratoarele aveau o dotare de  excepție, asigurată de Ministerul învățământului  și de Ministerul  energiei electrice și industriei electrotehnice. Au fost înființate secții noi, Electricarea industriei, transportului și agriculturii. Au fost repartizați la IMAE tineri absolvenți de la Institutele politehnice din București, Iași , Timișoara sau care terminaseră facultatea la Leningrad sau Moscova.

Mai mult, facultățile au fost reunite administrativ într-o singură instituție care a purtat numele ” Institutul Tehnic”.  S-ar fi putut numi chiar Institut politehnic.

În 1957, aparent fără motiv, IMAE  ete  transformat în Facultatea de electrotehnică și transferat la Intitutul Politehnic din București. Toate echipamentele au fost duse la București.

Unii dintre asistenți au plecat la București , la Timișoara, la Petroșani,  la Iași. Mulți au rămas la Craiova. Au rămas la Electroputere, la Institutul Agronomic, la Institutul pedagogic, înființat între timp.

Dar au rămas la Craiova  absolvenții IMAE din 1955, 1956, 1957. Au revenit la Craiova și cei  care s-au înscris  ca studenți la IMAE dar au obținut diploma de inginer la București. Mulți dintre ei au contribuit  esențial la dezvoltarea ” fenomenului electrotehnic  Craiova ”, iar prin  ”fenomen ”  înțeleg învățământ , cercetare, industrie.

În anii care au urmat, oltenii, născuți în Oltenia sau  adoptați de Oltenia,  au făcut multiple demersuri pentru continuarea învățământului  electrotehnic superior la Craiova.

Ca urmare ,în 1966  s-a înființat Universitatea din Craiova și s-a reînfințat Facultatea de  electrotehnică, iar cadrele didactice, adică oamenii care au ” ars”  pentru  IMAE s-au reîntors la  catedră, s-au reîntors la Craiova.

Experiența  IMAE a continuat, prin oameni,   la Facultatea de electrotehnică.

În ultimii  ani , industria craioveană, inclusiv industria electrotehnică a suferit transfromări majore.

Pentru a înțelege aceste transformări , dar mai ales pentru a găsi soluții de fond la problemele de zi,  comunitatea inginerilor  din Craiova  a  organizat  mai  multe activități, inclusiv întâlnirea de azi. Printre acestea se  numără și  elaborarea unei Monografii dedicată  ” fenomenului  electrotehnic  Craiova ”.

În primul volum  , ” 65 de ani de învățământ  superior electrotehnic la Craiova. Etapa 1951-1966”  am prezentat, în special, oamenii acestei perioade : studenți, ingineri, profesori.

Ne dorim  ca evocarea acestor  oameni  să ne dea puterea    de a continua  ” fenomenul electrotehnic  Craiova ” , instituționalizat oficial în urmă cu 65 de ani.

Vă mulțumesc!

Prof.dr.ing.Gheorghe Manolea

03.noiembrie 2016.

Pledoarie pentru Tradiție

Universitatea Tehnică de Mine din Freiberg  a fost  înființată în anul 1765.

Așadar, o Universitate veche, veche.

Zilele trecute l-am întâlnit  pe profesorul Carsten Drebenstedt, Directorul Institutului de  Inginerie minieră. Venise la Conferința SIMPRO  2016 organizată de Universitatea din Petroșani  în zilele de 13-15 noiembrie 2016.

În toate aceste zile a purtat uniforma tradițională a minerilor din Germania.

Comunicări în Plen

Aula ” Alexandru Buia”

Moderatori

Mihai MIHĂIȚĂ Președinte Asociația Generală a Inginerilor din România AGIR

Aurel CÂMPEANU Președinte Filiala  Craiova a Academiei de Științe Tehnice din România ASTR

Gheorghe MANOLEA Președinte Sucursala AGIR Dolj

Secția 1 Infrastructură  și mijloace de  transport în comun și individual, monitorizarea traficului și parcărilor

Aula ”Alexandru Buia”

Moderatori: Vasile DRAGU Universitatea ”Politehnica” din București, Mircea BEJAN  Universitatea Tehnică din Cluj Napoca, Dumitru SACERDOȚIANU ICMET Craiova

Secția 2.Infrastructură și mijloace  pentru comunicații. Platforme IT pentru informarea și consultarea cetățenilor privind guvernarea orașului și activitățile de interes public.

Amfiteatrul ”Liviu Emil Pop” – parter L114

Moderatori :Mihaela POPA Universitatea ”Politehnica” din București, Vasile GRAMA Universitatea Tehnică a Moldovei din Chișinău, Florin RAVIGAN Universitatea din Craiova

Secția 3.Energia verde- producere, gestionare, utilizare.

Amfiteatrul ”Ioan Safta” – parter L119

Moderatori : Elena HELEREA Universitatea ”Transilvania” din Brașov, Ioan LUMINOSU Universitatea ”Politehnica” din Timișoara, Laurențiu ALBOTEANU Universitatea din Craiova

Secția 4.Alimentarea cu apă – distribuție, gestionare

Amfiteatrul ”Ioan Hațeganu” – etaj 1 L212

Moderatori :Paul VLASE Hydraulique sans Frontières, Franța, Ioan Aurel CHERECHEȘ , Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Traina  CRIȘU SC Nova Consult SRL

Secția 5. Materiale.Deșeuri. Eficiența energetică a clădirilor și a sistemului  de iluminat.

Amfiteatrul ” Marin Păun ” – etaj 1 L207

Moderatori : Elisabeta VASILESCU, Universitatea “Dunarea de Jos” din Galați, Radu PENTIUC, Universitatea ”Ștefan cel Mare” din Suceava, Paul OLARU SCO Expert Pool Elveția

Secția 6.Educație, formare continuă specifică pentru   cetățenii unui oraș inteligent. Informarea și accesul la obiectivele turistice locale.

Amfiteatrul ”Marin Gâtan” –etaj 1 L219

Moderatori : Petru TODOS Universitatea Tehnică a Moldovei din Chișinău,

Tiberiu BABEU Universitatea ”Politehnica” din Timișoara, Doinița BĂLĂȘOIU Colegiul ”Ștefan Odobleja” Craiova.

Secția 7. Proiecte  destinate unui oraș inteligent.Arhitectura unui oraș inteligent.Standardizare.

Amfiteatrul ”Ioan Maxim” – parter L126

Moderatori :Adrian  TULBURE Universitatea ”1 Dcembrie 1918” din Alba Iulia, Constantin CODREANU Universitatea Tehnică a Moldovei din Chișinău, Valentin BERCĂ  SC SILOGIC SRL Craiova, Președinte CT 345 – ASRO

Coincidențe

Deși sunt abonat la cotidianul Gazeta de Sud citesc rar  forma tipărită pe hârtie.  Azi, 12 septembrie 2015,  am vrut să citesc un articol publicat la rubrica ” Cultură” : ”Conacul pe care îl visa Marcel Proust”.

Și mai rar  citesc rubrica ” Decese” .

Azi am citit și rubrica ”Necrolog”.

Ochii mi-au căzut pe un anunț în chenar: ”Colegii de la Facultatea de Inginerie Electrică deplâng moartea, după o grea suferință, a colegului lor, prof.dr.ing.Drăgănescu Ovidiu.Veșnică aminitire”.

I-am telefonat  unui coleg pentru amănunte:

      – Cortegiul funerar a plecat în această dimineață , la ora 9,00, spre comuna Bodești  în care s-a născut profesorul Ovidiu Drăgănescu.

Mi-am aminitit de zbaterea și tenacitatea  profesorului Ovidiu Drăgănescu din anii ‘78-‘80 pentru finalizarea ”Laboratorului de încercări mașini  electrice ” . Apoi, în 1987 a apărut, la Editura Tehnică din București , cartea ”Încercările mașinilor electrice rotative”. În 18 martie 1987 s-a organizat ” lansarea” cărții în sala de curs C11. Cred că atunci ne-a povestit cum, pentru  a finaliza cartea  în timp util,  datorită multiplelor probleme pe care viața i le-a adus mereu în față,  nu se culca până nu scria numărul de pagini pe care și le propusese.

În timp ce  izbiturile regretului că nu am aflat  la timp despre tristul eveniment  îmi  treceau prin minte mi-am dat seama că, printr-o coincidență, în cursul acestei dimineți, la ora 9,15, am pronunțat  numele profesorului  Ovidiu Drăgănescu la Radio Craiova.

În această dimineață am spus:

”Prin anii ’80 am ținut un curs de ”Creativitate” cu studenții  grupei de acționări electrice de la Facultatea de    electrotehnică din Craiova. Discutam despre  inventatori, despre invenții. Aveam și câte un invitat, un inventator din zona noastră, a Craiovei. Ii amintesc doar pe profesorii ….. Ovidiu Drăgănescu, de la Electrotehnică……. Discuțiile, întâlnirile erau programate la Casa de cultură a studenților din Craiova. Atunci, în 1980, abia se mutase de un an, în clădirea din strada Ialomicioarei, acum strada Eugeniu Carada nr.10. În clădirea monumentală erau câteva săli mari,luminoase, cu tavan înalt. Mi se părea că într-un asemenea spațiu imaginația studenților se poate rostogoli liber, fără teama de inhibiția produsă de sălile de clasă obișnuite de la facultate” .

Printr-o coincideță, de curând, am aflat că , în tinerețe, profesorul Ovidiu  Drăgănescu  fusese de multe ori în casa situată  pe strada  Eugeniu Carada nr.10, în casa în care îl invitasem, în 1980,  să povestească despre una dintre pasiunile sale profesionale : Invențiile.

Coincidențe….