Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Alexandru Ciurcu, inventatorul propulsorului cu reacție.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Alexandru Ciurcu, inventatorul propulsorului cu reacție.

Oamenii au visat mereu să zboare prin aer.

Legenda spune că Dedal a construit, pentru el și pentru fiul său Icar, două perechi de aripi din ceară și pene pentru a putea scăpa din labirintul în care fuseseră închiși. Icar, fascinat de frumesețea zborului, s-a apropiat prea mult de Soare. Aripile din ceară s-au topit, Icar  cade și se zdrobește de stâncile unei insule din Marea Egee. Este tributul pe care oamenii l-au plătit pentru împlinirea visurilor.

Timpul a trecut dar visul a rămas.

Prin 1783 un francez, fabricant de hârtie, a construit și a lansat primul balon cu aer cald. A plutit prin aer câțiva kilometri dar zbura  unde îl duceau curenții de aer.

După aproape 70 de ani, prin 1852, un alt francez i-a adăugat balonului un propulsor cu aburi, dar viteza  era mică.

Apoi alți oameni s-au gândit la alte metode de propulsie pentru ca viteza balonului să fi mai mare. Printre acești oameni s-a numărat și Alexandru Ciurcu.

Alexandru  Ciurcu s-a născut  la  data  de 29 ianuarie 1854,  în comuna Şercaia, Braşov, într-o familie de vechi cărturari. Familia sa provenea din Muntenia .Deoarece  tatăl său,  Neculai Ciurcu, a  participat  la Revoluţia din 1848, acesta, împreună cu familia,  a fost nevoit să se refugieze în Transilvania. După terminarea liceului la Braşov, în 1872,  s-a înscris la Facultatea de drept din  Viena  dar a făcut în paralel şi studii tehnice între 1873 şi 1876. După terminarea facultăţii se dedică activităţii jurnalistice sub îndrumarea lui Constantin Alexandru Rosetti şi înfiinţează la Bucureşti câteva  jurnale româneşti editate în limba franceză pentru a avea o circulaţie europeană. În această  perioadă i-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale  şi Mihai Eminescu. În timpul Războiului de Independenţă din 1877- 1878 a fost corespondent de război, iar acolo, pe câmpul de luptă s-a împrietenit cu   Nicolae Grigorescu,  pictor de front, cel care avea să redea în tablourile sale multe scene de eroism ale soldaţilor români la Griviţa şi Rahova. Amintesc numai tabloul „ Atacul de la Smârdan”.

După terminarea Războiului continuă activitatea de jurnalist şi se împrieteneşte cu  Just Buisson , reprezentat al agenţiei franceze  de presă „Havas” la Bucureşti. I-a  apropiat profesia de jurnalist, dar i-a legat pasiune pentru tehnică. Aşa se face că în 1882  au pus la punct detaliile tehnice ale unui motor cu reacţie. În 1885 este expulzat de guvernul din acea perioadă din Principatele Unite datorită criticilor virulente  pe care le publica în  ziarele vremii, dar pe motiv că era cetăţean străin. Nu se înfăptuise încă Unirea cea mare.

În final se stabileşte  la Paris unde, împreună cu francezul Just Buisson,  studiază problema propulsiei aeronavelor mai uşoare decât aerul, respectiv propulsarea dirijabilelor, la vremea aceea în mare vogă. Propulsorul se baza pe forţa de reacţie care se dezvoltă la evacuarea gazelor dintr-un recipient aflat sub presiune. Au făcut mai multe experienţe şi au ajuns la concluzia că acesta poate fi folosit la propulsarea unui vehicul care se deplasează în aer, pe apă sau pe sol.  Definitivează invenţia” Ambarcaţiune cu reacţie-Propulsorul reactiv”, numită  mai apoi „ Propulsorul cu reacţie Ciurcu- Buisson”. Au propus montarea   motorului reactiv pe balonul-dirijabil  construit de Gaton Tissandier  şi prezentat la Expoziţia de electricitate de la Paris din  1881.

Ei   construiesc  şi experimentează pentru prima dată în lume un motor cu reacţie. Motorul era format dintr-o butelie de aramă, având o capacitate de 2 l si un orificiu de evacuare, cu diametrul de 3 mm. Amestecul introdus producea, prin ardere, o presiune interioară de 10-15 atmosfere. Nu se cunoaşte compoziţia amestecului. În descrierea Brevetului se spunea  doar că „arde lent în recipiente închise fără să lase reziduuri; produce un volum mare de gaze ( are o detentă puternică) ; se fabrică uşor; are un preţ redus”.      
            La 13 august 1886, ei au experimentat, cu succes, pentru prima oară în istoria tehnicii, o ambarcaţiune cu un motor reactiv. Experienţa a avut loc pe Sena, contra cursului apei, şi a durat 15 minute. Presa din Paris a consemnat acest eveniment menţionând că „o barcă fără pânze, fără vâsle sau zbaturi a urcat pe Sena împotriva curentului”. Autorii au primit Brevetul francez  179001 din 12.10.1886, iar ulterior au brevetat soluţia şi în Germania, Anglia, Belgia şi Italia. Cu ocazia primei experimentări au constatat că este nevoie de o putere mai mare. În consecinţă, au mărit capacitatea buteliei şi au reluat experimentul în data de 16 decembrie 1886. Din păcate, în experimentul făcut tot pe Sena,  Just Buisson şi-a pierdut viaţa, iar reputaţia lui Ciurcu a fost afectată. Despre aceste experienţe a scris un articol intitulat „ Experimentarea propulsorului cu reacție”  care a apărut în revista La Nature nr. 755 din 2 iulie 1887. Cercetările  au continuat , iar experimentările efectuate cu un motor  montat pe un vagonet au  demonstrat  posibilitatea utilizării motorului cu reacţie fără pericol de explozie.Aşadar, ei au  construit şi au experimentat  primul motor reactiv cu combustibil lichid care putea fi utilizat pentru deplasarea pe apă sau pe şine. Au intuit şi posbilitatea utilizării în aeronautică dar  moartea lui Just  Buisson şi lipsa banilor  au făcut ca această soluţie de aplicare  să rămână doar la stadiul de proiect. Experinţele făcute de Ciurcu şi Buisson  pot fi date ca exemplu de metodologie pentru verificarea experimentală a unei soluţii tehnice.  Propulsorul era destinat  dirijabilelor, dar experimentarea pe  o aeronavă era mai dificilă. Au găsit o metodă foarte ingenioasă pentru simularea condiţiilor reale : propulsarea  unei bărci. Montarea propulsorului a fost mai uşoară, urmărirea experimentului s-a făcut direct. Pasiunea şi dorinţa de a demnostra  corectitudinea unei soluţii este un stimulator recunoscut al creativităţii.

 Deşi era în exil,  Ciurcu s-a ocupat de amenajarea  pavilionul românesc de la  Expoziţia Universală din 1889  organizată la Paris pentru a  aniversa centenarul Revoluţiei Franceze. Vă reamintesc că  Turnul Eiffel a fost inaugurat cu ocazia aceluiaşi eveniment. Ca răsplată pentru implicarea sa în organizarea pavilionului românesc, i s-a permis revenirea în ţară.

 A revenit în ţară în 1890 şi a condus timp de 10 ani ziarul „Timpul”. A locuit pe strada Labirint la numărul 13. Propulsorul cu reacţie a stat multă vreme  în magazia  casei de la această adresă. Şi în această perioadă şi-a pus în valoare spiritul practic organizând la Copăceni, pe malul stâng al râului Argeş,  o fermă model unde s-a ocupat de viticultură, pomicultură , zootehnie.

Menționez, stimați ascultători că localitatea Copăceni  este situată la șapte km de București și la 7 km de orașul Măgurele, orașul unde funcționeză din 1956 Intitutul de Fizică Atomică Horia Hulubei, altfel spus o cetate a științei.

Iată cum  îl descria publicistul Nicolae Dumitru Cocea în 1913:„ Un cap admirabil de expresie. Scrijelat,brăzdat,tăiat cu cuţitul şi cu dalta, capul lui Alexandru Ciurcu pare un bronz de Rodin, scăpat dintr-o sală de expoziţie, cu barba în vânt şi părul vâlvoi. Ziarist, agronom, inventator  de motoare şi aeroplane, orator, om politic, martir, expulzat, profet în ţara lui şi iarăşi ziarist, Ciurcu n-a rămas nepăsător în faţa nici unei din manifestările infinite ale geniului omenesc”.

Alexandru Ciurcu s-a stins din viaţă  la data de 22 ianuarie 1922 în Bucureşti.Avea 68  de ani.

În octombrie 2009, cu ocazia unui Simpozion organizat pentru  a  marca împlinirea a 155 de la naşterea lui Alexandru Ciurcu, Primăria  comunei Şercaia i-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare post mortem” şi s-a dezvelit o placă comemorativă amplasată pe clădirea Primăriei.

Un exemplu care poate fi urmat şi de alte Primării pentru personalităţile  care  s-au născut sau au activat în comunităţile pe care le gestionează.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  Alexandru Ciurcu și invenția  sa, propulsorul cu reacție. La finalul acestui episod vă recomand să urmăriți funcționarea unui aspersor rotativ folosit la udatul gazonului. Acesta funcționează ca un propulsor reactiv doar că mișcarea este rotativă. Nu este liniară ca în cazul experimentului făcut de Alexandru Ciurcu. Deschideți progresiv robinetul pentru apă. Urmăriți viteza de rotație a aspersorului. Unii dintre dumneavoastră, cu aptitudini de cercetători, pot să măsoare, pentru fiecare poziție a robinetului, consumul de apă, lungimea jetului de apă au chiar viteza de rotație.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Radu Voinea, voievod al Mecanicii clasice

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Radu Voinea – voevod al mecanicii clasice.

Vă reamintesc, stimați ascultători că, prin această emisiune, ne-am propus să dezvoltăm cultura cunoașterii și recunoașterii valorilor de lângă noi. De aceea personalitățile despre care v-am povestit sau despre care o să vă povestesc s-au născut în Oltenia sau au avut legătură cu Oltenia, într-un fel sau altul.

De regulă, în prima parte a fiecărui episod vă prezint  unde s-a născut personalitatea evocată, dat despre părinți, despre școală. Aceste informații le-am adunat, în timp, din dicționare sau alte publicații. Pe Academicianul Radu Voinea l-am întâlnit de multe ori dar am și un document, intitulat „Crâmpeie de viață”, în care el, Radu Voinea își prezintă etape din viață.

O să vă redau câteva crâmpeie, prezentate de Radu Voinea în 11 noiembrie 2004.

Despre locul nașterii: „ M-am născut la Craiova, la 24 mai 1923.Fără îndoială că locul natal a avut și are încă o puternică influență asupra mea. Oltenia, acest colț de țară, de o rară frumusețe nu numai naturală, ci și morală, mi-a dat o mândrie pe care o port și azi în suflet, sub forma unui patriotism cald, al dragostei de meleagurile copilăriei.”

Menționez că, în Craiova, a locuit pe strada Roșiori, actuală strada Ulmului.

Iată ce spunea despre părinți și profesori: „Părinții mei și învățătorii Matilda Columbeanu și Alexandru  Georgescu, ne-au dat fratelui meu și mie, o educație aleasă. În camera noastră, a copiilor, din casa părintească, aveam în permanență pe masă volumul cu opera lui Mihail Eminescu, iar pe perete harta României, cu toate localitățile, așa cum era ea în anii ’30, simboluri pe care le-am păstrat toată viața”

Menționez că, în Craiova, a locuit pe strada Roșiori, apoi Banu Mărăcine nr.33, actuala strada Ulmului.

            Acum câteva vorbe despre  cititul cărților: „Preotul Victor Marghescu era un om desosebit de cult, de cunoscător nu numai al religei, ci și al filosofiei și al literaturii.Ne îndemna să citim „Citiți , băieți, citiți”. Și ne reamintea vorbele cronicarului moldovean Miron Costin: „Că nu este alta și mai frumoasă, și mai de folos în viața omului zăbavă decât cetitul cărților”.

            În perioada  1929-1933, a urmat școala primară „Petrache Trișcu” din Craiova, situată pe strada Tudor Vladimirescu, care se intersectează cu strada Ulmului, fostă Roșiori, pe care a copilărit Radu Voinea. A continuat învățătura la Liceul „Frații Buzești”, secția reală pe care l-a absolvit în 1941. Examenul de bacalaureat consta  în teze la limba română, limba franceză, matematică și  o probă orală la limba română, limba franceză, matematică, fizică și chimie, istorie, geografie și filosofie.

            La intrarea în clădirea liceului este montată o placă pe care sunt gravate cuvintele spuse de Radu Voinea: Aici se învață carte. Biblioteca liceului  are o secțiune  cu cărțile donate de Academicianul Radu Voinea.

            Între anii  1941-1946 a urmat cursurile secției de construcții a Politehnicii din București, obținând în 1946 diploma de inginer constructor. Și-a susținut proiectul de diplomă în 1946 înscriindu-se apoi la doctorat, coordonatorul fiind profesorul Mihail Hangan. Deși titlul temei pare exclusiv teoretic, „ Contribuții la studiul stabilității elastice  a sistemelor static nedeterminate”, aceasta era, totuși, legată de practică. Radu Voinea trebuia să răspundă la întrebarea : de ce s-a răsucit și apoi s-a prăbușit, la cutremurul din 11 noiembrie 1940, blocul Carlton din București.

            În anul 1947 a ocupat postul de asistent la Institutul Politehnic  din București,  apoi șef de lucrări, conferențiar și profesor universitar în 1963. În 1993 a devenit profesor consultant , continuându-și activitatea didactică. Se poate spune că, într-un fel sau altul, din 1947 s-a ocupat de educație, de educația tinerilor. Iată ce spunea, într-un interviu, despre educație:

            ….se include secvența sonoră

            În 1964 a fost numit prorector al Institutului Politehnic din București, calitate în care s-a ocupat de proiectarea și construcția noului local, situat pe  malul Dâmboviței, pe Splaiul  Independenței. Menționez că atunci, în anii ’60, Institutul Politehnic funcționa în clădirile situate pe strada Polizu. Povestea,  cu umor că, ocupându-se de această construcție, a reușit să finalizeze partea practică a tezei de doctorat, noua clădire a Politehnicii trecând cu bine pese cutremurul din 4 martie 1977.

            Cred că este locul să povestesc despre o discuție  avută cu un bătrân din Drănic, de lângă Segarcea, sau în care au trăit bunicii domniei sale: „Abătându-mă prin satul Drănic, unde se născuse tatăl meu, și spunându-i unui bătrân că sunt prorector, fără să știe exact ce  este această funcție mi-a spus : E bine, taică, e bine că ești prorector, dar să fii cu luare aminte, căci acolo sus bate  vântul mai tare”.

             În anul 1963 a fost ales  membru corespondent al Academiei Române, iar în 1974 membru titular. A fost  secretar general al Academiei Române (1967 – 1974) și președinte al Academiei Romane (1984 – 1990),  președinte al Secției de Știinte Tehnice a Academiei Române (1981 – 1983). A fost Președinte al Academiei de Științe Tehnice din România ASTR de la înființare, 1997, până în 2010.

            Legătura cu Craiova, cu Liceul Frații Buzești, cu Universitatea din Craiova, a fost sistematică,  a fost bogată. Profesorii de la Facultatea de Mecanică din Craiova îl consideră un bun prieten, un adevărat mentor. O dovadă este faptul că Școala doctorală de la această facultate poartă numele „Academician Radu Voinea”.

Ca recunoaștere a legăturilor  profesionale pe care le-a stabilit cu oamenii din învățământul superior românesc, mai multe universități din țară i-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa: Universitatea din Timișoara și Universitatea din Craiova, în 1996, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași și Universitatea Tehnică de Construcții din București, în 1998, Universitatea din Pitești, Universitatea din Petroșani, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați,  în 2000, Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava, în 2001, Universitatea „Transilvania” din Brașov și Universitatea „Ovdius” din Constanța, în 2002.

Asociația Generală a Inginerilor din România, Sucursala Dolj, 11mai, și  Academia Română, 24 mai,  l-au evocat în luna mai  2023, când  s-au împlinit 100 de ani de la nașterea Academicianului  Radu Voinea.          

L-am întâlnit  de multe ori. Cel mai des ne-am întâlnit la „Seminarul de istoria mecanicii”, inițiat în primăvara anului 2008 de către un grup de profesori cu care Academicianul Radu Voinea a colaborat în domeniul mecanicii.

La una dintre întâlniri, Academicianul Radu Voinea a spus: „Apelând la imaginea cunoscută a unei bărci în care vâslaşii privesc înapoi în timp ce conducătorul lor le indică cu gest discret „la dreapta” sau „la stânga” dorim ca şi pentru seminariile noastre tineretul care activează în cadrul Mecanicii să fie obişnuit să privească în trecut, din care mai avem mult de învăţat. A nu privi şi înapoi înseamnă uneori <a inventa bicicleta>”

S-a stins din viață la data de 11 mai 2010.

Întâmplător, în acele zile, eram în  București, la Politehnică.

Sicriul cu corpul neînsuflețit a fost depus, pentru câteva ore, sub cupola Rectoratului, clădire de care s-a ocupat în perioada construcției.

La finalul episodului de azi, în care v-am povestit despre încă un academician născut și crescut la Craiova,  vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să mergeți la grupul statuar Frații Buzești din Craiova, să priviți spre Liceul Frații Buzești, în care a învățat și Radu Voinea și să rememorați numele câtorva profesori  de la care, fiecare dintre dumneavoastră, indiferent de școala pe care ați urmat-o, ați descoperit tainele învățăturii de carte. Este un exercițiu de recunoaștere a valorilor  de lângă noi.

              Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Magheru, luptător fără preget pentru mărirea țării sale, pentru triumful dreptăţii şi democraţiei.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre  Gheorghe Magheru- luptător fără preget pentru mărirea țării sale, pentru triumful dreptăţii şi democraţiei.

            Numele Magheru este legat de Revoluția de la 1848 și de Unirea Principatelor Române înfăptuită la 24 ianuarie 1859. Numele Magheru își are originea în zona Munților Apuseni, iar primii din acest neam s-au stabilit, la  început, în nordul Olteniei. Un argument adus adesea  în acest sens este numele localității Magherești situată în județul Gorj, pe drumul care face legătura între localitățile Săcelu și Crasna.

            Gheorghe Magheru, viitorul general, s-a născut în 1804 în localitatea Bârzeiul de Gilort, situată la 20 km de Târgu Cărbunești, pe malul stâng al Gilortului. Acum aparține comunei Albeni. Tatăl său, Ioan Magheru, a fost preot în sat. Mama sa, Bălașa, s-a prăpădit de timpuriu. O bună parte dintre Magherești sunt înmormântați aici. Gheorghe Magheru avea 17 ani când s-a alăturat armatei organizată de Tudor Vladimirescu.

            În 1826 îl găsim la Căimăcănia Craiovei. Cunoștea bine greaca și franceza. Cunoașterea unei limbi străine le-a fost de folos tinerilor din toate timpurile.

            Între 1828 și 1829 participă, ca ofițer în armata rusă, la luptele împotriva turcilor.  Pentru actele de bravură este decorat cu ordinul rusesc „Sfânta  Ana” în grad de Cavaler. Războiul s-a încheiat cu Pacea de la Adrianopol în septembrie 1929, prin care se recunoștea autonomia administrativă a Moldovei și Valahiei.  Cetățile turcești de la Turnu Măgurele, Giurgiu și Brăila sunt retrocedate Valahiei. În 1831 intră în magistratură ca Judecător de pace și Președinte de tribunal. În 1846 este numit Prefect al județului Romanați,  de către Gheorghe Bibescu, domnul Țării Românești. S-a implicat activ, concret, în Revoluția de la 1848. Vă reamintesc că Adunarea din iunie 1848, care a marcat începutul Revoluției, s-a organizat la Islaz, în județul Romanați unde Gheorghe Magheru era Prefect. Când a fost nevoie să se apere, nu a ezitat să scoată sabia din teacă. Fiica sa, Alexandrina, a cusut steagul tricolor pe care l-a dat Guvernului provizoriu din Craiova, iar revoluționarilor le-a împărțit cocarde tricolore lucrate de ea.

La începutul Revoluției de la 1848 Gheorghe Magheru a fost numit căpitan general al trupelor neregulate  și avea sarcina să formeze unități de dorobanți și panduri  pentru a organiza o armată regulată formată din regimente, batalioane, companii și plutoane care să însumeze 6000 de voluntari. Într-adevăr, la începutul lunii august 1848 reușise să organizeze o tabără militară impresionantă lângă Râmnicu Vâlcea, la Râureni, pe Câmpul lui Traian. Conducerea Țării Românești  după ce s-a asigurat de sprijinul a două divizii turcești și a unei armate rusești de 5000 de ostași, l-a somat pe Generalul Gheorghe Magheru să dizolve tabăra de voluntari de la Râureni. Deși entuziasmul  voluntarilor dorobanți și panduri era mare, după ce s-a consultat și cu alte căpetenii militare și revoluționare, Generalul Gheorghe Magheru a decis să evite o vărsare de sânge și să dizolve tabăra. Așa cum se întâmplă de obicei, voluntarii, întorși acasă, nu au scăpat de represaliile autorităților. Vae victis.Vai de cei învinși. A  plecat, ca și alții,  într-un lung exil însoțit și de fiica sa Alexandrina. Prima zi de bejenie în Transilvania -28 septembrie 1848. Două luni mai târziu, în noiembrie ajunge la Frankfurt pe Main, apoi la Viena, unde va rămâne până în 1853. În tot acest timp poartă o corespondență susținută cu oameni importanți. Le-a prezentat problemele Principatelor Unite. I-a scris contelui Walewsky, ministru de externe al Franței, lordului Clarendon, ministru bitanic la Constantinopol. I-a scris și Împăratului Napoleon al III-lea.

În 1857  a revenit din exil  și a fost deputat de Gorj în divanul ad-hoc. A făcut parte din Adunarea Electivă care l-a ales pe A. I. Cuza ca domn în data de 24 ianuarie 1859. După Unirea Principatelor Române s-a ocupat de organizarea armatei române, alături de maiorul Christian Tell. Ar fi vrut să participe și la Războiul de Independență dar a asistat doar la trecerea armatei Române în Bulgaria. Evenimentul se petrecea în august 1877, la Siliștioara, Romanați, acum un cartier al orașului Corabia.

S-a stins din viaţă la data de 23 martie 1880,  în  București  dar este înmormântat la Târgu-Jiu. Aici vizitatorul poate citi inscripția: „Trecătorule! Aici repausează generalul George Magheru, născut la 1803 şi decedat la 1880, luptător fără preget pentru mărirea țării sale, pentru triumful dreptăţii şi democraţiei. Eternă fie-i memoria!”

O stradă din Craiova, o stradă din Caracal,  o stradă din Târgu Jiu, o stradă din Râmnicu Vâlcea, o stradă din Sibiu, o stradă din Focșani, o stradă din Arad,  poartă numele General Gheorghe Magheru.

            Un bulevard central din București, un bulevard din Oradea poartă numele General  Gheorghe Magheru.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am prezentat o personalitate legată de tehnica militară, Gheorghe Magheru. În partea finală a fiecărui episod  încerc să fac o legătură între personalitatea evocată și orașul nostru sau regiunea noastră. În acest context vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada General Gheorghe Magheru din Craiova.

Puteți să porniți  din strada Anul 1848, din zona fostei fabrici Independența, urcă puțin  în direcția nord-est și ajunge până în Cartierul Valea Roșie, la intersecția cu strada Împăratul Traian, fostă Silozului, și cu strada Spaniei, fostă Oborului. În zona de început a străzii, pe partea dreaptă, s-au construit mai multe blocuri, de la numărul 127 la numărul 117. Partea stângă este în schimbare. Se învecinează cu fosta fabrică Independența care, de câțiva ani este demolată încet-încet,  ca într-o agonie a unei ființe rănită de moarte. Tot pe partea stângă, pe la jumătatea urcușului, se întâlnește cu strada General Dragalina, apoi  intersectează strada Rovinari  și Ioana Radu după care o pornește decisă spre intersecția cunoscută și sub numele „Crucea de Piatră”. Deși este o stradă cu vechime, chiar și cele mai vechi case arată bine: solide, îngrijite. Desigur, noile case se întrec în a  etala gusturile noilor sau vechilor proprietari. Copacii plantați pe stradă și  cei care își revarsă ramurile din curți  îl îndeamnă pe trecător să facă o plimbare pe strada General Gheorghe Magheru.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Luigi Galvani, descoperitorul curentului electric.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Luigi Galvani, descoperitorul curentului electric.

Trăim în epoca energiei electrice. Mai toate aparatele folosite în activităţi obişnuite, fie ele casnice, fie ele medicale, fie ele industriale sau de alt tip  folosesc energie electrică. Întreruperea furnizării energiei electrice, întreruperea curentului electric, ne produce o stare de  disconfort. Spre exemplu nu mai putem urmării emisiunea preferată la televizor sau  nu mai putem continua călătoria cu trenul. Dacă este noapte  şi suntem într-un oraş, întreruperea  furnizării energiei electrice, întreruperea curentului electric poate să perturbe serios circulaţia autovehiculelor. Rareori, în acele momente de disconfort, ne punem întrebarea cum s-a descoperit curentul electric. Se spune că marile descoperiri, marile invenţii au fost făcute întâmplător. Şi curentul electric a fost descoperit aparent  întâmplător de către italianul Luigi Galvani.

Luigi Galvani s-a născut în data de 9 septembrie 1737  la Bologna, Italia. Iniţial a început să studieze teologia, dar ulterior s-a dedicat medicinei. La finalul studiilor medicale a elaborat o remarcabilă  teză de doctorat  despre formarea oaselor, teză  care i-a asigurat obţinerea unui  post de profesor  la catedra de anatomie  a Universităţii din Bologna. A funcţionat aici din 1762 şi s-a ocupat de studiul fiziologiei păsărilor şi a instrumentelor pentru auz. Pe baza cercetărilor efectuate a publicat câteva lucrări privind structura oaselor, a rinichiului şi urechii la păsări. A pierdut postul de profesor  deoarece a refuzat să depună jurământul de credinţă guvernului Republicii Cisalpine, din timpul Revoluţiei Franceze, guvern pe care îl considera dictatorial. A reprimit acest post în 1794. Pentru o plasare în timp   a evenimentelor precizez că în 1775 s-a construit  la Craiova Şcoala Obedeanu.

După această etapă, Luigi Galvani şi-a dedicat  o parte din cercetări şi studiului  fenomenelor electrice. De aceea, în laboratorul său se găsea tot timpul  o maşină electrostatică pentru producerea  de electricitate. Aceasta era formată  dintr-un disc de sticlă, pus în mişcare de rotaţie manual, şi de care se frecau nişte perniţe. Prin frecare, discul de sticlă se încarcă electrostatic iar la apropierea unei baghete metalice legată la pământ se produce un arc electric. Istoria spune că într-o zi din anul 1790 a pregătit mai multe picioare amputate de broaşte. A tăiat picioarele  cu partea din spate a corpului broaştei, a îndepărtat pielea până la nervii măduvei spinării. Unul dintre asistenţi a  atins cu vârful scalpelului nervul crural intern al broaştei, iar piciorul broaştei a început să se smucească. Un alt asistent a afirmat că a văzut  ţâşnind  un arc electric din maşina electrostatică aflată în apropiere. Luigi Galvani a intuit importanţa  întâmplării şi a reluat experimentul pentru a desluşi, pentru a-şi explica  ce se întâmplase. A oprit   maşina electrostatică   şi  a atins cu scalpelul nervii  broaştei. Muşchii piciorului nu  au reacţionat. A repetat experimentul cu  maşina electrostatică   în funcţiune. Muşchiul broaştei a răspuns prin convulsii, deşi era desprins de corp.

Vă spuneam, stimați ascultători, că, în acea perioadă, Luigi Galvani era  preocupat de  studiul fenomenelor electrice, temă  la modă în anii 1790. El observase că arcul produs de maşina electrostatică seamănă cu  fulgerul produs pe vreme de furtună, aşa că a  organizat o serie de experimentări în afara laboratorului. A legat capătul unei   sârme de fier   de acoperişul casei, iar pe  celălalt  l-a izolat. A atârnat pe sârmă mai multe picioare  de broască  pe care le-a fixat cu cârlige  de cupru la capetele dinspre nervi. De fiecare picior a legat  o altă sârmă pe care a introdus-o în apa unei fântâni. În timpul unei furtuni a observat că fiecare fulgerare făcea ca picioarele de broască să  aibă nişte convulsii. În timpul experienţelor a mai observat însă că picioarele de broască  se contractau şi dacă sârma cu care legase picioarele atingea  un grilaj de fier  care înconjura fântâna.

A presupus că aceste convulsii erau produse de electricitatea atmosferei, electricitate care există şi pe vreme calmă. Totuşi, ipoteza trebuia verificată aşa că  a decis să reia experimentele într-un spaţiu închis. Istoria spune că a pus piciorul broaştei pe o placă de  fier şi a atins placa cu cârligul de cupru legat de nervii măduvei. Contracţia muşchilor s-a produs şi de această dată. Cercetător cu vocaţie, Luigi Galvani a utilizat şi alte metale pentru confecţionarea cârligului. A obţinut acelaşi rezultat. A utilizat şi materiale izolante. Fenomenul de contracţie nu a mai apărut. A tras concluzia că  smuciturile apar dacă picioarele sunt atinse cu metale diferite. Un an mai târziu, în 1791, a publicat eseul „ Comentariu despre efectul electricităţii  asupra mişcării muşchilor” în care a descris experienţele efectuate  susţinând că animalele au un „fluid electric animal”  care circulă prin muşchi şi nervi. Deşi prin această  descoperire, Luigi Galvani a pus bazele  cercetărilor  ulterioare  din domeniul electrochimismului celular  şi ale efectului electricităţii asupra ţesuturilor vii, ipoteza formulată de el  nu era corectă.

Istoria spune că Alessandro Volta ( 1745- 1827) , la vremea aceea profesor la Universitatea din Pavia a combătut ideea lui Galvani, dar  această critică l-a ajutat să inventeze pila voltaică. Repetând experienţele acestuia, Volta a avansat ipoteza că originea curentului electric apărut când muşchiul este în contact cu două metale diferite nu este ţesutul organic, ci contactul între metale – şi a demonstrat această ipoteză înlocuind ţesutul broaştei cu bucăţele de hârtie înmuiate în soluţie salină, bună conductoare de electricitate, obţinând astfel curent electric. Aşadar, în experienţele lui Galvani, piciorul broaştei juca rolul  de indicator al trecerii curentului electric, ca la un instrument de măsură. De altfel,  instrumentele   cu ac indicator pentru măsurarea curenţilor slabi sau a tensiunilor mici  se numesc galvanometre, după numele lui Luigi Galvani. Mai mult, pila voltaică, inventată de Alessandro Volta , pornind de la experienţele lui Luigi Galvani, marchează începutul unor multiple aplicaţii printre care   realizarea electrolizei apei, adică descompunerea apei în oxigen şi hidrogen pur cu ajutorul curentului electric continuu furnizat de pila voltaică, apoi a separării sodiului(Na) şi potasiului (K) din sărurile lor şi, în sfârşit a descoperirii efectului magnetic al curentului electric de către Oersted în 1820. Trebuie amintită, de asemenea, galvanoplastia adică tehnica acoperirii unor corpuri cu straturi subţiri  dintr-un metal : nichel – nichelarea, crom – cromarea, argint- argintarea , etc.  

Aşadar, stimați ascultători, aparent, o întâmplare a condus la  deschiderea  unei noi epoci în fizică. Doar aparent deoarece Luigi Galvani  desfăşura o activitate metodică de cercetare care i-a permis să formuleze concluzii de o importanţă  cu totul deosebită la vremea aceea.

 Luigi Galvani s-a stins din viaţă în  data de 4 decembrie 1798 la Bologna.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Lazăr Edeleanu, specialist renumit în rafinarea petrolului.

Bună seara, stimați ascultători!

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Lazăr Edeleanu, specialist renumit în rafinarea petrolului.

Într-unul dintre episoadele acestei emisiuni v-am povestit despre  Alexe Marin, născut în 1814 la Craiova, ajuns apoi profesor de chimie la Universitatea din București. I-a învățat pe studenții lui să distileze păcura folosind un alambic, utilizat și azi pentru a obține țuică. Printre ei s-au numărat și  Marin și Theodor Mehedințeanu care, în 1857, au construit o distilerie în localitatea Rîfov, lângă Ploiești.Aici s-a început fabricarea gazului folosit pentru iluminarea Bucureștiului.Drumul de la distilarea petrolului la rafinarea petrolului a presupus știință de carte, adică școală. Unul dintre cei care, prin învățătură serioasă, au înțeles tainele procesului de rafinare a petrolului, a țițeilului, a fost Lazăr Edeleanu.

Lazăr Edeleanu s-a  născut la data de 1 septembrie 1861 în București într-o familie cu mulți copii, Lazăr fiind mezinul. Tatăl său, Șaie Edeleanu, era muncitor strungar. Câștiga cu greu cele necesare pentru ași întreține familia numeroasă  și de aceea a fost nevoit să încerce să găsească de lucru prin țară. O vreme a lucrat în  Focșani dar a trecut și prin Craiova unde comunitatea evreiască  era bine organizată.

Părinții au remarcat interesul lui Lazăr pentru învățătură, manifestat  la școala comunității evreiești din Craiova, dar și spiritul de observație special demonstrat în activitatea tatălui său Șaie Edeleanu. Din lipsă de fonduri, școala din Craiova se închide iar elevul de 12 ani se mută la Liceul Sfântul Sava din București. Este găzduit  la familie prietenă cu Șaie Edeleau. Casa în care locuia era  peste drum de Palatul Șuțu din București, bine luminat atât în interior cât ți în exterior. Vă reamintesc, stimați ascultători că din 1956 în Palatul Șuțu funcționează Muzeul Municipiului București. Peste ani, Lazăr Edeleanu  povestea că, uneori, când nu avea bani pentru lumânarea la care își pregătea lecțiile, ieșea în stradă unde era lumină din plin.

A absolvit liceul în 1882 apoi a lucrat timp de un an pentru a aduna banii necesari continuării studiile la Universitatea din Berlin unde s-a dedicat studiului chimiei sub îndrumarea  celui mai exigent profesor din universitate, August Wilhelm von Hofmann, al cărui nume  este legat de multe realizări din chimia organică printre care  formaldehida și colorantul roșu de anilină.

Din studiul documentelor din acea vreme rezultă că Lazăr  Edeleanu a fost un student special care dorea să-și asigure o pregătire științifică deosebită. El era apreciat pentru seriozitatea  și perseverența cu care  studia, era admirat  pentru originalitatea și  subtilitatea cercetărilor  sale.

În anul 1887 și-a susținut Teza  de doctorat  cu tema „ Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilic și fenilizobutiric”. Este interesant de menționat că prin cercetarea doctorală făcută, Lazăr Edeleanu a descoperit o substanță uleioasă incloră cu punct de fierbere la 203 ⁰C dar care, aparent, nu avea nici-o utilizare. Abia după patruzeci de ani, în 1933, s-a  descoperit că această substanță  are utilizări importante în medicină, cu proprietăți analeptice. Azi o numim amfetamină.  Istoria cercetării este presărată cu multe exemple de acest tip care confirmă  utilitatea  continuarea unor cercetări, după mai mulți ani, cu noile  metode și cu noile instrumente de cercetare.

După susținerea tezei de doctorat, în 1888, a lucrat, timp  de un an, la un Colegiu din Londra unde, împreună cu alți chimiști englezi,  au studiat și realizat mătasea artificială de tip vâscoză.

Deși se bucura de recunoașterea specialiștilor europeni, în 1898 se întoarce acasă și rămâne aici deoarece, așa cum a recunoscut la vremea aceea „nu mă mai pot despărți de țară”. S-a angajat ca asistent  la Universitatea din Iași, unde chimiști de valoare s-au grupat în jurul profesorului Petru Poni, și la Universitatea din București, unde chimiști cu reputație internațională s-au unit în jurul profesorului și academicianului Constantin Istrati. Pe baza cercetărilor efectuate în laboratoarele de la București publică, în 1891, articolul „Noi metode pentru prepararea acizilor nesaturați din seria aromatică”.

Am făcut această precizare, stimați ascultători, pentru a sublinia că publicarea de articole științifice în revistele de specialitate a fost și este și în zilele noastre o preocupare constantă a cercetătorilor, a oamenilor de știință.

Lazăr Edeleanu a fost preocupat de aspectele  tehnologice, de aspectele aplicative ale cercetărilor sale. Așa se face că Lazăr Edeleanu contribuie la introducerea în România   a procedeelor  de tăbăcire minerală, cu săruri de crom, și cu extracte de scoarță de scoarță de stejar concentrate.

Este locul să vă spun, stimați ascultători, că o zonă și o uliță, care începea mai sus de actuala Piață Chiriac, s-a numit Tabaci.   Pe amplasamentul acesteia este acum strada Gheorghe Chițu, strada Marin Sorescu și, ultima parte până în strada Râului, a păstrat numele vechii străzi, strada  Tabaci. Prin mijlocul acestei ulițe curgea un pârâu alimentat  de multele fântâni din zonă.  În zona unde este acum Biserica Ungureni, iernau turmele de oi ale ungurenilor, ale ciobanilor. Unii dintre locuitorii zonei, așezați de o parte și de alta a pârâului, se ocupau cu tăbăcirea pieilor de oaie. De aici numele Tabaci dat uliței, iar mai târziu străzii.  De altfel, prin anii 1960, locul unde este acum Cercul Militar se numea Tabaci.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Lazăr Edeleanu care, din 1897, începe să facă cercetări aplicative în domeniul industriei petroliere. Din 1906 formează o echipă de tineri cercetători cu care lucrează în  secția de chimie a Institutului geologic, proaspăt înființat. Prin cercetările inițiate  a fundamentat științific tehnologia de prelucrare a petrolului. În 1908 inventează „Procedeul de rafinare cu bioxid de sulf lichid”, reușind  extragerea și rafinarea selectivă  a hidrocarburilor aromatice ( benzen, toluen) din țiței  fără modificarea lor chimică. Procedeul, cunoscut sub numele „procedeul Edeleanu” și instalațiile „Edeleanu” construite pentru aplicarea procedeului s-au aplicat în toată lumea. Documentele consemnează că în 1960, adică la mulți după moartea lui Lazăr Edeleanu, procedeul se aplica în peste 80 de instalații de rafinare a petrolului.

Iată ce spunea, în 1932, un reprezentat al Rafinăriei Vega construită la Ploiești: „ Când l-am întâlnit la București în 1900, dr. Edeleanu era un om devotat științei…Mi-a expus ideile sale asupra dezvoltării chimiei petrolului și, în special, necesitatea de a găsi căi noi de  folosire a uleiurilor minerale, fără a distruge hidrocarburile valoroase pe care le conțineau. Amândoi eram tineri pe atunci și am fost impresionat de perspectivele prezentate de doctor Edeleanu”

Lazăr Edeleanu  s-a ocupat  de valorificarea chimică a gudroanelor rezultate din distilarea  cărbunelui pentru fabricarea gazului de iluminat. Lazăr  Edeleanu  s-a implicat cu  toată energia în obținerea unui lampant de bună calitate din țițeiul românesc care să poată fi vândut pe piața mondială a petrolului. Vorbim despre perioada 1900-1910 când Lazăr Edeleanu  a reprezentat România la Congrese mondiale din domeniul tehnologiei petrolului organizate la Paris, în 1900, la Liege, în 1905, la București, în 1907, la Londra, în 1909.Mai mult, în 1910 a fost ales membru de onoare al Societății de științe naturale de la Moscova. Cu toate acestea nu s-a bucurat și de recunoașterea oamenilor din țară. Este unul dintre motivele pentru care, în 1910, pleacă în Germania.

Stimați ascultători, în acești ani am fost martori la plecarea din țară a   multor oameni valoroși. Unii dintre ei au plecat din același motiv: n-am știut cum să le recunoaștem valoarea. Vă reamintesc, stimați ascultători,  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este consolidarea  culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. Altfel spus, trebuie să învățăm să-i prețuim pe oamenii de lângă noi.

Lazăr Edeleanu s-a reîntors în țară, așa cum a făcut-o și în 1889, după terminarea studiilor universitare, „să caute liniștea amurgului  unei vieți închinate științei și progresului tehnic”, așa cum spunea craioveanul Ludovic Mrazec, un alt mare specialist în exploatarea petrolului.

Nu a avut parte de liniștea pe care o merita. Uni oamenii  din anii 1935-1944   nu îi acceptau pe alți oameni care trăiau lângă ei.

S-a stins din viață, în București, la data  de 7 aprilie 1941.

Atunci, craioveanul Ludovic  Mrazec, mare specialist în exploatarea petrolului, a spus:„ Cu distinsul Lazăr Edeleanu dispare  un om și un caracter, o podoabă a științei române, pildă de muncă neobosită și înțeleaptă, închinată căutării adevărului și progresului în știință”.

Ca de obicei, la finalul fiecărui episod, pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea  evocată, formulez un îndemn.

Azi v-am povestit despre Lazăr Edeleanu, specialist în exploatarea petrolului. Dacă vorbim despre petrol, vă sugerez să mergeți spre Filiași. La ieșirea din Craiova o să vedeți, în funcțiune, câteva sonde de  extracție a petrolului.

Dacă vorbim de sonde pentru petrol, vă sugerez să faceți o plimbare prin Craiova. Din Piața Buzești vă îndreptați spre strada Buzești. O să observați în față, pe peretele unei clădiri inscripția  „Foraj Sonde Craiova”.

În cazul lui  Lazăr Edeleanu, specialist în rafinarea petrolului, va sugerez să citiți cartea „Lazăr Edeleanu” , publicată la Editura Științifică și Enciclopedică din București, în 1982.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Nicolae Paulescu şi istoria insulinei

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc Nicolae Paulescu și despre povestea insulinei.

             Este de datoria noastră să ne cunoaştem marile valori umane şi să le facem cunoscute semenilor noştri  deoarece identitatea unui popor este legată şi  de personalităţile care s-au impus pe plan profesional în comunitatea ştiinţifică internaţională . Una dintre aceste personalităţi, mai mult sau mai puţin controversată pentru convingerile sale ideologice, nu s-a putut bucura de recunoașterea oficială pe care o merita. Mereu a fost convins de valoarea cercetărilor efectuate așa cum rezultă  și declarația făcută la un moment dat: „(…)unii m-au devalizat, alţii  încearcă să-mi înabuşe plângerile. Şi aceasta se petrece în sânul cinstitei familii a oamenilor de ştiinţă. Odinioară credeam că un cercetător poate munci în linişte, căci eram convins că publicaţiile sale îl pun la adăpost de orice nedreptate. Din nefericire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu desăvârşire”. Personalitatea despre  care o să vă povestesc,  şi-a legat numele de tratarea diabetului, de insulină, de pancreină așa cum a numit-o el, Nicolae Paulescu.

Nicolae Constantin Paulescu, unul dintre precursorii descoperirii insulinei, s-a născut în Bucureşti la data de 8 noiembrie 1869.Tatăl său, Costache Paulescu, era negustor, iar mama sa Maria, era casnică. După studiile elementare s-a înscris la  actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul” din Bucureşti. In perioada liceului şi-a format o cultură vastă prin numeroase lecturi din domeniile  literaturii, artei, ştiinţelor naturale.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza „ Cercetări asupra structurii splinei“ .  Timp de trei ani, în perioada 1891- 1894, a lucrat în spitalele din Paris, cu Étienne Lancereaux –  ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, cu care a publicat (1903-1928) o lucrare monumentală – Tratat de medicină, în patru volume. În perioada 1897-1898 a urmat cursuri de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris  şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor atitudini ale corpului „ şi „Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală  la poziţia verticală”. Apoi, în 1901 , a obţinut un titlu de doctor în chimie biologică   cu teza „  Studiu comparativ al acțunii clorurilor alcaline  asupra materiei vii” Deşi se bucura de un imens interes în cercurile ştiinţifice internaţionale şi de susţinere materială în cercetările sale, a preferat să se întoarcă în ţară, unde a fost numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti unde a funcționat timp de 27 de ani, între 1904 și 1931. În această calitate a desfăşurat o amplă activitate ştiinţifică în fiziologia medicală, metabolismul glicogenului, diabetul, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui hepatic, mecanismul morţii subite, anevrismele, etc. Pe baza cercetărilor asupra fiziologiei hipofizei şi epifizei, a elaborat, în 1906, o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. De asemenea, a obţinut rezultate extrem de importante privind structura splinei.

Deşi în cercetările sale a abordat un spectru larg, principala preocupare a fost în domeniul  glandelor endocrine: hipofiza, tiroida, suprarenala şi pancreasul. A început aceste cercetări în 1911, iar după  multe cercetări reuşeşte să obţină un extract apos de pancreas. Foloseşte acest extract pentru reducerea glicemiei la câni şi obţine rezultate concludente. A  denumit acest hormon cu acţiune antidiabetică „ pancreină”. În anii primului război mondial a scris un tratat în trei volume , „Tratat de fiziologie medicală” în care au apărut, pentru prima dată, rezultatele sale experimentale  legate de secreţia  endocrină pancreatică. În sesiunea din 23 iulie  1921 a Societăţii de Biologie, a făcut patru comunicări legate de acţiunea extractului pancreatic, comunicări care au fost publicate în „ Rapoarte ale reuniunilor Societății de Biologie și ale filialelor sale”, volumul 27 din 1921, editat la Paris.

Titlul acestor comunicări: „Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă” .  O lună mai târziu, a publicat, în revista de belgiană de  specialitate  „ Arhivele Internaționale de Fiziologie”  din 31 august 1921 , un articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs  de pancreas, numit de Nicolae Paulescu  Pancreină . Titlul articolului : „Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă”  Mai mult, după câteva luni, începe introducerea ei în terapeutică. Rezultatele obţinute în primele tratamente a bucurat enorm lumea medicală şi nu numai deoarece, pentru prima dată, mii de pacienţi diabetici muribunzi au fost redaţi vieţii.

În februarie 1922  Frederik.G.Banting şi Charles H. Best au publicat  un articol în care se prezentau rezultatele experimentale  obţinute prin aplicarea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, şi care confirmau concluziile lui Paulescu.  Deşi acest articol a apărut după articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicină  din 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentală desfăşurată  şi lui John James Rickard Macleod   pentru utilizarea insulinei în practica clinică, deşi meritul principal l-a avut biochimistul Collip care a reuşit să purifice extractul pancreatic făcându-l administrabil la om.                                                  

La 10 aprilie 1922 N.C.Paulescu a depus la Oficiul Român de Brevete descrierea cu titlul „Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei”, pentru care a obţinut un brevet nr.8322.  În partea de revendicări  a acestui brevet se menționează: „Revendic invenţiunea produsului organic Pancreina, care injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simtomelor diabetului”.

         Nicolae Paulescu  s-a stins din viaţă la data de 19 iulie 1931 , în Bucureşti.  

La moartea sa, Nicolae Iorga scria: „ Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt”.

Și totuși, stimați ascultători, în viață, valoarea profesională este recunoscută până la urmă, mai devreme sau mai târziu. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Nicolae Paulescu.

În 1969, din fericire pentru noi , diabetologul scoţian Ian Murray  a vrut să scrie un istoric al descoperirii insulinei  şi a constatat că Paulescu  publicase primul lucrări valoroase în care a descris cu lux de amănunte, acţiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Ulterior, după aproape trei sferturi de veac, Paulescu revine, în mod oficial,  în galeria marilor fiziologi ai lumii. În 1990 a fost ales, post mortem,  membru al Academiei Române.  În 1993 a fost înfiinţat la Bucureşti „ Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie  şi Boli Metabolice” care poartă numele Nicolae Paulescu.

 Ca recunoaştere a meritelor sale în descoperirea medicală a secolului XX , insulina,  anul 2001 fost desemnat  „Anul Paulescu”. O dovadă că adevărul este o valoare imprescriptibilă.

Medicul Aurel Abramovici, fost student al lui N. Paulescu afirma : “De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenţii (…) Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…”.

În data de 31august 2001, în prezența președintelui  Federației internaționale de Diabet, Sr George Albert, a dezvelită  statuia lui Nicolae Paulescu  amplasată lângă Facultatea de Medicină din București.

La finalul acestui episod, pentru a-l cunoaște mai bine pe omul și savantul Nicolae Paulescu vă recomand să cumpărați sau să împrumutați apoi să citiți cartea „Cele patru patimi și remediile lor”. Cartea a fost scrisă de Nicolae Paulescu. Și dacă v-a plăcut, încercați să mai citiți încă una dintre cărțile scrise de Nicolae Paulescu : „Noțiunile de suflet și Dumnezeu îm fiziologie”.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Constantin Angelescu- om al școlii și al culturii

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre  Constantin Angelescu –  om al școlii și al culturii.

Uneori spunem:

– Eu nu fac politică, am alte treburi mai importante legate de mesera mea.

Și totuși, sunt oameni care, după formarea unei temelii profesionale solide, s-au implicat în viața politică și au lăsat neamului o moștenire istorică. Un exemplu  este și doctorul Constantin Angelescu  care, după ce a dobândit, prin căsătorie o avere fabuloasă, după  ce s-a afirmat ca medic chirurg sa- implicat în politică fiind, printre alte unul dintre cei mai longevivi miniștri ai învățământului.

Constantin Angelescu s-a născut la data de 12 iunie 1869 în Craiova.  Tatăl său, Dumitru Angelescu, era negustor în Craiova. Mama sa, Teodora, provenea din famila Geblescu al căui nume este legat și de Cula de Cernătești- Cula Izvoranu Geblescu.

A urmat școala primară Obedeanu. În 1887 a absolvt Liceul Carol I din Craiova apoi, în acelaș an, s-a înscris la Facultatea de Medicină din Paris. După absolvirea facultății a urmat o specializare, prin studii docorale, în chirurgie, obținând titlul de doctor în medicină în 1897. În această perioadă a lucrat ca intern și a colaborat a mai multe reviste de specialitate din Franța, colaborare prin care s-a făcut cunoscut în domeniul chirurgiei medcale. A publicat lucrarea „Histerectomia abdominală totală a tumorilor fibroase ale uterului”

În 1897 s-a reîntors în țară și a lucrat la Spitalul Brâncovenesc  și la Spitalul Filantropia din București apoi, din 1910, la Spitalul Colțea. Având în vedere activitatea științifică  desfășurată în Franța dar și în țară, în 1903 este numit profesor la Facultatea de Medicină din București fiind, în același timp, Directorul Clinicii de chirurgie.

A continuat activitatea publicistică, începută în Franța, colaborând la revistele  România medicală, Revista de chirurgie, Revista științelor medicale, România medicală, Spitalul, Jurnal de chrurgie. Am menționat toate aceste reviste  pentru a  evidenția  multitudinea de reviste de la începutul secolului XX dar și pentru a vă informa că și în prezent sunt editate, în România, multe reviste din domeniul medicinei. Mai mult, Universitatea de Medicină și Farmacie din Craiova, editează Revista Română de Morfologie și Embriologie cotată în clasamentele internaționale de specialitate. Este momentul să spun că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a dezvolta cultura cunoașterii și recunoașterii ( în sensul acceptării)  valorilor de lângă noi, valorilor din orașul nostru.

S-a implicat în politică  find convins că, în felul acesta, își poate pune în aplicare ideile privind  dezvoltarea învățământului și culturii românești. A fost deputat în perioada 1901-1926, apoi senator până în 1940. În acest context a fost Ministrul Instrucțiunii Publice în perioada 19 ianuarie 1922 27 martie 1926, respectiv 22 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928.

Deviza sa era: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”

Au făcut istorie cuvintele rostite  de Constantin Angelescu: „Valoarea unui popor se măsoară după contribuția pe care el o dă culturii și științei universale”.

Ca ministru al Instrucțiunii Publice  a promovat principiile fundamentale referitoare la libertatea învățământului, obligativitatea și gratuitatea învățământului primar și instituirea examenului de bacalaureat.

 A ocupat și alte funcții publice.

 A fost un foarte bun organizator, realist, cu viziune. În acest context a contribuit la dezvoltarea învățământului românesc prin promulgarea Legii învățământului din 1924, prima Lege a învățământului după Unirea din 1918.

A contribuit la dezvoltarea învățământului prin aprobarea construirii a numeroase școli. Se menționează doar câteva din școlile din Craiova:

– Liceul Frații Buzești.Piatra de temelie a fost pusă în data de 16 noiembrie 1924, iar la eveniment a participat și Constantin Angelescu în calitate de Ministru, alături de alte oficialități.

– Liceul Elena Cuza. Piatra  temelie a fost pusă în data de iunie 1928. În actul de fundație se menționează „ temelia noului local de școală s-a pus de acel  iubitor de lumină și rîvnitor la  binele neamului  ministrul instrucțiunii dr. Constantin Angelescu”. În document sunt menținate și lte personalități care au participa la eveniment.Clădirea a fost naugurată în 1935.

– Liceul  de fete Regina Elisabeta. Clădirea a fost dată în funcțiune în 1928. Din 1948  funcționează aici Facultatea de  Agronomie din Craiova.

– Școala centrală de  fete Madona Dudu. Cădirea, situată pe strada Madoa Dudu, vizavi de Biserica Madona Dudu, a fost construită în 1905. Din 1948 în această clădire funcționează Muzeul Regional Oltenia, iar în prezent Secția de Istorie-Arheologie a Muzeului Olteniei.

– Școala  de Comerț Gheorghe Chițu. Clădirea din strada Brestei, unde funcționează în prezent Colegiul Economic Gheorghe Chițu, a fost inaugurată în 1926. Menționez că în 1937, cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de la înființarea  Liceul Comercial de Băieți Gheorghe Chițu, 1877, s-a editat o broșură cu mai multe informații despre istoria liceului.  Broșura începe cu trei fotografii: clădirea Liceului, Regele Carol al II-lea și  Constantin Angelescu, Ministrul Educaței Naționale.  În această broșură, profesorul A. Văsculescu, într-un capitol amplu, face referire la rolul lui Constantin Angelescu în relansarea Liceului Comercial: „Prin Legea Dr. C. Angelescu pentru Organizarea Invăţământului Comercial Secundar, promulgată cu înalt Decret Regal No. 660 din 31 Martie 1936 şi publicată în Mon. Oficial Nr, 77 partea I din 1 Aprilie 1936, vechea Şcoală Comercială a lui Gh. Chiţu, nădejdea negustorimei craiovene, maltratată şi jicnită de cei care nu cunoşteau importanţa vieţei comerciale a Craiovei, renaşte ca paserea Phoenix din aproape cenuşea sa, datorită tot unui Craiovean, Dr. C. Angelescu, spre a deveni azi un Liceu Comercial, purtând cu mândrie numele strălucit al fondatorului său, Marele Român, “Gh. Chiţu“.

Ca recunoaștere a contribuțiilor profesionale în domeniul medicinei, în domeniul chirurgiei, a făcut parte din multe asociații profesionale, printre care:

– Societatea Națională de Chirurgie din Paris, membru  corespondent din 1927;

– Societatea Internațională de Urologie cu sediul la Paris, din 1930;

– Societatea Internațională de Chirurgie, cu sediul șla Bruxelles, dn 1929;

De asemenea, din 1934 a fost membru de onoare al Academiei Române. În perioada 1935-1948 a fost Președinte al Academiei de Medicină din România.

A fost cel dintâi ministru plenipotențiar al României la Washington, în perioada ianuarie- 1918. După cel de al doilea război mondial a prezidat Asociația de prietenie Româno-Americană.

Considerat de contemporanii săi „om școlii și al culturii”  a fost ales președinte al Comitetului de conducere a Ateneului Român, funcție pe care a îndeplinit-o timp de 24 de ani, între 1923 și 1947.  Cred că este  momentul potrivit  să vă amintesc, sau poate să vă reamintesc, că  friza ce înconjoară sala Ateneului Român  este acoperită cu scene din istoria națională. Iată cum este descrisă această frescă în Monografia Ateneului: „Faptele istorice sunt zugrăvite într-un spirit armonios și sugestiv de romantism și realism.Se poate distinge, urmîrind fresca în totalitatea ei, anumite însușiri ale poporului român, precum: înțeleciune, voință de acțiune, legătură puternică cu pământul țării, curaj în fața împrejurărilor și putere de sacrificiu, aspirație spre cultură, un sentiment al datoriei de viață, toate reprezentând o filosofie de luptă și de încredere. Este un adevărat poem al istoriei noastre, realizat cu multă responsabilitate și sensibilitate artistică”. Fresca a fost inaugurată în 1938, iar Constantin Angelescu, în calitate de Președinte al Ateneului a ținut cuvântarea oficială.

Aceste exemple dovedesc că sintagma „om al școlii și al culturii” i se potrivește  craioveanului Constantin Angelescu.

S-a stins din viață la data de 14 sptembrie 1948, în București. Avea 79 de ani.

              O stradă din Craiova, cartierul 1 Mai, poartă numele medicului Constantin Angelescu.            Un spital din București poartă numele „Prof.dr. Constantin Angelescu”.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un craiovean care a intrat în istorie prin faptele sale și prin spusele sale: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”

          Vă sugerez ca într-o sâmbătă s-au într-o duminică să admirați clădirea Liceului Frații Buzești, Clădirea Liceului Elena Cuza, Clădirea Liceului economic Gheorghe Chițu, cădiri construite în urmă cu aproape 100 de ani prin voința politică a unui  craiovean onest.

                  Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Nicolae Coculescu- întemeietorul Observatorului Astronomic din București

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Nicolae Coculescu-  întemeietorul Observatorului Astronomic din București.

Privim adesea către cer.Ziua vedem cerul albastru,iar uneori și câțiva nori.Noaptea vedem o puzderie de stele.Unele mai luminoase, altele care își schimbă poziția.Cel mai des putem observa luna dar și aceasta apare ca un disc plin sau ca un semicerc.

Știința care se ocupă cu studierea mișcării stelelor se numește astronomie, iar oamenii care se ocupă cu acest studiu se numesc astronomi.

Se pare că Pitagora, filosof grec, care a trăit acum 2500 de ani a scris despre rotirea pământului în jurul axei sale și în jurul Soarelui.Alții, printre care și Ptolomeu, care a trăit acum cca 1800 d ani, considera că Pământul este centrul univesului.

A fost nevoie de știință de carte, de matematică pentru a se lămuri această problemă.

Nicolaus Copernic, astronom polonez, care a  trăit între 1473-1543, a dezvoltat  teoria heliocentrică demonstrând că Soarele este în centrul Sistemului Solar.

Așadar, azi o să vă povestesc despre unul dintre cei mai importanți astronomi români, Nicolae Coculescu.

            Nicolae Coculescu s-a născut la data de 31 iulie 1866 în Craiova. Tatăl său, Nicolae Cocu, era originar din Macedonia, s-a căsătorit cu Maria Dumitriu, cu care a avut patru copii:  două fete, Eugenia și Leontina, și doi băieți, Nicolae și Paul.

A urmat școala primară  apoi, Liceul Carol I din Craiova pe care l-a absolvit în 1892.  Documentele școlii demonstrează că a fost un elev silitor, absolvind clasa a VI-a și a VII-a într-un singur an școlar.

S-a înscris la Universitatea din București, Facultatea de științe, obținând  licența în matematică în 1889. L-a avut ca profesor pe celebrul Spiru Haret, rămas în istorie prin modul în care a reorganizat  învățământul românesc. Pentru Nicolae Coculescu, profesorul  Spiru Haret, matematician și astronom, a fost un model, fapt demonstrat prin decizia de a se perfecționa  și el în domeniul astronomiei. Obține o bursă și pleacă la Paris. În calitate de cercetător la Observatorul Astronomic din Paris, participă la o misiune  de cercetare în Senegal, dedicată eclipsei de  totale de soare din data de  16 aprilie 1893, iar constatările științifice făcute cu această ocazie le-a publicat în Analele Academiei Române din 1893.

După  doi ani de studii la Universitatea Sorbona din Paris și  încă 4 ani de cercetări,  a obținut titlul de doctor în matematici cu o temă legată mecanica cerească. În teza sa de doctorat elaborat o metodă originală pentru determinarea  efectelor perturbatoare pe care le exercită o planetă asupra altei planete, metodă citată apoi de mulți alți oameni de știință, printre care și celebrul matematician și astronom   Henri Poincaré.

Trebuie spus că la aceeași vestită Universitate Sorbona a obținut titlul de doctor și Spiru Haret, în 1878. Spiru Haret a fost primul străin și, evident, primul român care a obținut titlul de doctor în matematici la Sorbona.

Revenit în ţară, este numit, la 1 noiembrie 1895, ca suplinitor şi, după aceea, la 28 mai 1896, ca profesor titular, la catedra de astronomie şi meca­nică cerească la Facultatea de Științe  a Universităţii din București,  unde a funcționat până în 1937, adică timp de 42 de ani.

Nicolae Coculescu și-a legat numele de înființarea, în 1908, și dotarea Observatorului astronomic  din București, pe care l-a conceput ca pe o unitate de cercetare și de practică universitară. Aici s-au format valorile științifice  românești din domeniul astronomiei. În acest demers a fost  sprijinit și de Spiru Haret, Ministrul Învățământului sau al Instucțiunii Publice, cum se numea atunci.

S-a preocupat de achiziţionarea şi de montarea, în 1912, a marii lunete ecuatoriale Mertz-Prin – care avea obiectivul fotografic  de 38-570 cm şi obiectivul vizual de  38-600 cm. În 1926 a fost achizionată marea lunetă meridian Steinheil-Prin, cu obiectivul de 19-235 cm.

            Echipamentele cumpărate cu banii țării au fost folosite de astronomii români pentru cercetări  utile. Aceștia au determinat poziții de comete și planete în coordonate ecuatoriale, au determinat pe cale fotografică polul nord, au determinat apexul solar. Având în vedere valoarea rezultatelor obținute, astronomii români, împreună cu Nicolae Coculescu, au participat, în perioada octombrie-noiembrie 1933, la determinări mondiale de longitudini. La început, Observatorul Astronomic a funcționat în cadrul Unversității din București, iar de la 1 iunie 1931 este parte componentă a Academiei Române. În 1990 s-a înființat, în cadrul  Academiei Române,  Institutul Astronomic, prin reunirea observatoarelor astronomice  din București, Cluj-Napoca și Timișoara. Sediul acestuia este situat în București, pe strada Cuțitul de Argint nr.5,  iar o parte din teren i-a aparținut lui Nicolae Coculescu care l-a donat, în 1908, pentru construirea  Observatorului.

            Dintre cărțile publicate se amintesc:

–  Teoria refracţiei as­tronomice, publicată în 1898;

– Tratat elementar de astronomie , publicată în 1923;

– Lecţiuni elementare de mecanică cerească, publicată în 1905;

– Perturbaţiile pla­ne­tare, publicată în 1905 și

 – Curs de astronomie teoretică publicat în  1929.

              O stradă din Craiova, cartierul Craiovița Nouă, o stradă din București și o școală din Scornicești, județul Olt, poartă numele astronomului Nicolae Coculescu.      

            La finalul acestui episod, în care v-am povestit despre astronomul Nicolae Cocluescu, născut la Craiova, vă invit să vizitați Observatorul astronomic al Universității din Craiova, amenajat în Grădina Botanică „Alexandru Buia”. Se intră pe poarta din strada Iancu Jianu și, după câteva sute de metri, pe partea stângă, se poate vedea  Clădirea Observatorului, lipită de clădirea care adăpostește  serele pentru  flori. Observatorul astronomic al Universității din Craiova are ca scop promovarea astronomiei, popularizarea  științei.

            Este un bun prilej ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să vizitați Gradina Botanică „Alexandru Buia” și Observatorul astronomic din Craiova.

                  Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități in știință și tehnică

Pitagora și metoda documentării.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Pitagora și metoda documentării.

La cursul de Istoria şi metodologia cercetării ştiinţifice, încep cu o clasificare a  metodelor de cercetare. Unele dintre aceste metode, numite metode generale, se aplică, se utilizează în toate domeniile şi se referă la metoda documentării, metoda observaţiei şi metoda experimentală. Interesant de subliniat  că metoda documentării, metodă de bază şi în prezent, este şi cea mai veche, utilizată şi de părintele teoremei triunghiului dreptunghic, cunoscută  de toţi cei care au trecut prin primele clase gimnaziale, adică de Pitagora.

Pitagora s-a născut în jurul anului 582 îHr. în insula  Samos, una dintre insulele greceşti din Marea Egee, unde se află un templu  dedicat zeiţei Hera, care s-a născut aici fiind fiica lui Cronos, iar mai apoi soţia lui Zeus. La câţiva kilometrii de acest templu se află  localitatea Pythagóreion , numită astfel pentru a marca locul unde s-a născut cel care    punea la baza realităţii obiective şi subiective teoria numerelor şi a armoniei, făcând  din numere esenţa existenţei ştiinţifice. Tatăl lui Pitagora, Mnesarchus, era de origine siriană şi se ocupa cu negoţul de cereale. Pitagora a dovedit o aplecare specială către învăţătură şi de aceea şcoala primară a făcut-o cu Pherecydes, unul dintre înţelepţii Greciei, iar apoi, cu susţinerea conducătorului insulei, Policrate, a plecat la studii în Egipt. Avea 18 ani. Se pare că a primit învăţătură şi de la Thales din Milet care la un moment dat a recunoscut că nu mai are ce să-l înveţe. A studiat în Egipt, timp de 22 de ani, aritmetica, astronomia, geometria. În timpul invaziei persane a fost luat prizonier şi dus în Babilon unde şi-a desăvârşit cunoştinţele astronomice. Istoria spune că  aici, în Babilon, a descoperit, pe vase de argilă datând din jurul anului 1800 îHr, inscripţia „Un număr la pătrat este suma pătratelor altor două numere”.

S-a reîntors în insula natală şi a înfiinţat o şcoală numită „Semicercul lui Pitagora”. A făcut-o pentru aşi arăta recunoştinţa faţă de cei care îl ajutaseră dar  şi pentru a nu uita ceea ce învăţase. Istoria spune că la început nu a venit la şcoală nici-un elev, aceştia preferând  terenul de sport. Pitagora le-a propus să vină la şcoala sa şi îi va plăti. În final, s-au îndrăgostit de învăţătură şi au venit la şcoală fără să mai fie plătiţi.

Așadar, stimați ascultători, putem să facem o paralelă cu învățământul profesional dual din zilele noastre. Elevii sunt plătiți ca să vină la școală. Probabil că trebuie căutată metoda prin care ei, elevii din zilele noastre, să se îndrăgostească de învățătura, să se îndrăgostească de o meserie.

Dar să revenim la Pitagora.

Pitagora a plecat din Samos în jurul anului 525 îHr. pentru  a-şi duce  învăţătura şi în alte colţuri ale Greciei. A ales  zona de sud a Peninsulei Italice, oraşul Crotona,  a cărui dezvoltare fusese afectată de războaiele anterioare. Pitagora era deja cunoscut printre locuitorii din Crotona, aşa că acesta a început imediat să-şi prezinte învăţăturile în faţa tinerilor şi bătrânilor adunaţi în număr mare pe stadioane. În discursurile sale îi îndemna pe tineri să acorde respect părinţilor şi bătrânilor,  îi îndemna pe tineri să studieze cu seriozitate, le dădea sfaturi cum să îşi organizeze viaţa  într-un mod simplu, lipsit de exagerări extravagante şi lux costisitor, a prezentat un  nou  plan urbanistic. Toate acestea au avut ca rezultat reconstruirea oraşului Crotona, rămas în istorie până în zilele noastre fiind un atractiv oraş turistic din sudul Italiei, Crotone.

După  primele succese a decis să reia ideea înfiinţării unei şcoli, aşa cum făcuse şi în insula natală, Samos. Aici, în Crotona, a reuşit să facă mai mult decât o şcoală, a reuşit să constituie un grup  de oameni care trăiesc împreună după reguli foarte stricte. Însăşi primirea în grup, numită mai apoi Frăţia Pitagoreică, era condiţionată de trecerea unor teste care durau trei ani şi prin care doritorii demonstrau că sunt hotărâţi să studieze. Se spune că, după încheierea unei zile de lucru, discipolii se adunau în jurul lui Pitagora şi răspundeau la trei întrebări : „Ce ai greşit azi?” ,  „Ce ai realizat azi?” , „Ce ai uitat să faci azi ?”.Istoria spune că printre membrii Frăţiei Pitagoreice s-a numărat şi Milo din Croton, celebru ca atlet care a participat la şase Olimpiade consecutive şi care a câştigat multe dintre probe. Era  comparat, adesea, cu Hercule. Frăţia Pitagoreică s-a destrămat şi datorită caracterului exclusivist adoptat în ultima parte.

Teorema triunghiului dreptunghic sau teorema lui Pitagora este cea mai cunoscută ipoteză ştiinţifică datorită faptului că  teorema este cuprinsă în toate manualele de matematică  pentru elevi, că pentru memorarea ei s-au scris poezii şi cântece, iar  în rezolvarea ei s-au implicat sute de personalităţi ale lumii ştiinţifice, inclusiv un Preşedinte american , James Garfield, existând peste trei sute de  moduri de demonstrare. Se pare că Pitagora a aflat  despre această teoremă cât a stat în Egipt, deoarece egiptenii au folosit-o la construirea piramidelor, sau din perioada cât a fost prizonier în Babilon  unde s-a descoperit, pe vase de argilă datând din jurul anului 1800 îHr, inscripţia „Un număr la pătrat este suma pătratelor altor două numere”. El , Pitagora, a demonstrat această ipoteză printr-o metodă grafică, alăturând două pătrate de aceeași mărime.

Plecând de aici a găsit numerele pitagoreice :3,4,5  ;  (3²  + 4² =  5²) , 5,12,13  ; ( 5²  + 12² =  13²) ; 8,15, 17  ; (8²  + 15² =  17²) ;şi lista poate continua.

Ne amintim şi acum enunţul teoremei, fie că îl spunem ca atare, „într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egală cu suma pătratelor catetelor”, fie că folosim alte metode mnemotehnice:

„Numai dreptunghic dacă este
Un biet triunghi, nu e poveste,
Ci-n totdeauna este adevărat:
Ipotenuza la pătrat
Egală este, neapărat,
Cu o catetă la pătrat
Ce adunată trebuie-ndat
Cu cealălaltă la pătrat”

Pitagora a descoperit tabla de înmulţire, a introdus noţiunile de număr prim şi număr compus, a dezvoltat teoria numerelor iraţionale sub formă geometrică, a exprimat lungimile coardelor care dau notele muzicale prin rapoarte numerice simple, a afirmat că Pământul se mişcă în jurul unui foc central, iar Soarele reflectă lumina venită de la acesta, a explicat fazele Lunii şi a studiat mişcarea proprie a planetelor.

Vă reamintesc, stimați ascultători că emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  și-a propus să vă ofere ceea ce azi  numim „ exemple de bune practici”.

Iată un exemplu legat  de Pitagora.

Istoria spune că prin anul 530 î.Hr. Se lucra la alimentarea cu apă a insulei grecești Samos. Se obișnuia ca, în timpul zilei, să li se ofere lucrătorilor câte o cupă cu vin. Unii, mai lacomi, mai necumpătați, întreceau măsura. Pitagora a inventat „paharul cumpătării” pe care era marcat, în interior, nivelul până la acre  lucrătorul putea să-l umple. Dacă era depășit acest semn, ca prin minune, vinul se scurgea din cupă, din pahar și lacomul rămânea și fără partea la care avea dreptul ca și ceilalți lucrători.

Părea un miracol dar, de fapt, Pitagora a prevăzut în interiorul paharului un sistem de vase comunicante prin care lacomului, sau nemulțumitului, i se lua darul. Mai mult,  se făcea de rușine în fața celorlalți oameni.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Pitagora, născut acum aproape 2500 de ani, dar ale cărui  descoperiri le învățăm și azi la școală.

Vă reamintesc, stimați ascultători că unul dintre obiectivele emisiunii „Personalități din știință și tehnică” este de a oferi modele de viață pentru tinerii  dar și pentru adulții din zilele noastre.

În acest context, vă sugerez  să vă  răspundeți la următaore întrebări, la care răspundeau, în fiecare zi, cei care  fuseseră acceptați în Școala Pitagorică:

-„Ce ai greşit azi?” ,

–  „Ce ai realizat azi?” ,

–  „Ce ai uitat să faci azi ?”

Scrieți aceste răspunsuri! Cumpărați „paharul cumpătării” sau „paharul lui Pitagora”. Se poate cumpăra ușor. Într-o sâmbătă sau într-o duminică, invitați un prieten. Discutați cu el întrebările și răspunsurile scrise de dumneavoastră. Arătați-i și paharul cumpătării. Apoi discutați despre Pitagora.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Aurel Vlaicu sau „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumezeu”, pionier al aviației românești.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Aurel Vlaicu, pionier al aviației românești.

Zborul cu prin aer i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Mitologia ni-l prezintă pe Icar, eroul care și-a construit aripi, asemănătoare cu ale păsărilor, din pene și ceară. Și Biblia descrie un aparat de zbor care ne duce  cu gândul la navele cosmice.Prin anul 200 î.Hr. au fost realizate în China  niște zmee care puteau ridica un om în aer. Unul dintre temerari a fost chiar prințul Yuan Huangtou.  Celebrul Leonardo da Vinci a schițat  un aparat de zbor cu aripi și chiar unul asemănător, ca principiu, cu elicopterele de azi.

În acest domeniu, al zborului cu un aparat mai greu decât aerul, românii și-au adus numeroase contribuții. Unul dintre acești români a fost Aurel Vlaicu.

Aurel Vlaicu s-a născut la data de 6 noiembrie 1882 în localitatea Binținți, situată între   Orăștie și Sebeș, în familia cu opt copii a  Primarului  Dumitru Vlaicu. Aurel era cel mai mare dar și cel mai îndemânatic.Își construise în șura casei un adevărat atelier mecanic. Privea la zborul zmeelor de hârtie manevrate de copii din sat și le explica fraților și prietenilor cum va arăta mașina de zburat pe care o va construi el.

După absolvirea școlii primare din satul natal este înscris la Liceul reformat din Orăștie, unde s-a remarcat pentru aptitudinile sale tehnice. Repara ceasurile profesorilor dar a conceput și o mașină de treierat. Și-a continuat studiile liceale la Sibiu, unde a fost coleg cu Octavian Goga. Aici a inventat o turbină preluată de fabrica Rieger pentru a fi produsă în serie. În 1902, după terminarea liceului, s-a înscris la Școala Politehnică din Budapesta, iar după un an, în 1903, s-a transferat la Școala Politehnică din München deoarece aici disciplinele mecanice  erau tratate  mai bine. Ca student,  a construit modelul primei mașini de zburat care a rămas în laboratorul școlii. A obținut diploma de inginer în 1907 apoi a fost concentrat la o unitate de submarine din Marea Adriatică, care aparținea de  marina austro-ungară. În 1908 s-a   angajat  ca inginer la fabrica de motoare Opel din Rüsselheim cu intenția de a construi un motor pentru  mașina de zburat pe care o visa din copilările. Conducerea fabricii i-a pus mai multe condiții pe care Aurel Vlaicu nu le-a putut accepta așa că în 1909 s-a reîntors acasă. Ajutat financiar de tatăl său, Dumitru Vlaicu, de frați dar și de  alți prieteni reușește să contruiască  un planor pe care l-a încercat pe pășunea satului Binținți. L-a botezat  „Gândacul”. Mai mult. Într-una dintre probe a urcat-o în planor și pe sora lui, Valeria. O premieră mondială: prima femeie care a zburat cu un planor. Demonstrațiile de zbor cu planorul au continuat la Sibiu și Brașov. Încurajat de aceste rezultate și sprijinit de mai multe oficialități, printre care și Spiru Haret, ministrul învățământului la vremea aceea, a venit, în 1910,  la București, unde a construit, la Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, avionul Vlaicu I, echipat cu două elice coaxiale, contrarotative.La alegerea motorului rotativ Gnome, de 50 de CP, fabricat ăn Franța, s-a sfătuit și cu Traian Vuia. A obținut  Brevetul de invenție românesc RO2258 pentru  „Mașină de zburat cu un corp în formă de săgeată”. În data de 17 iunie 1910 Aurel Vlaicu face o probă de zbor pe terenul de la Cotroceni. Iată ce spunea inventatorul după cca.  un an de la acest   zbor : „Bucuria cea mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem şi asta era principalul”. A zburat atunci numai 50 de metri. Această zi, 17 iunie,  a fost  importantă pentru Aurel Vlaicu. Această zi , 17 iunie, este importantă pentru aviația din România. Aurel Vlaicu a învățat singur să zboare. Aurel Vlaicu și-a încercat în zbor propriul avion. Istoria aviației românești începe cu Aurel Vlaicu. Ziua de 17 iunie a devenit ziua aviației române

Aurel Vlaicu a  zburat, cu aparatul său, între Slatina și Piatra Olt pentru a duce un ordin de luptă în cadrul manevrelor militare  organizate de Armata română. Acesta a fost primul avion folosit de armata română. Prin această operațiune România este a doua țară din lume care a folosit un avion pentru manevreme militare.

În 1911  a construit mașina de zbor Vlaicu II, având îmbunătățiri substanțiale față de primul model,  cu care a făcut demonstrații la Blaj, pe Câmpia Libertății, apoi la Sibiu și la Brașov. Cu această ocazie a atins viteza de 90 km/oră și plafonul de înălțime de 1.000 m.

Cu același aparat Vlaicu II, a  participat, în 1912, la un concurs în Austria unde a obținut  Premiul I în proba de aruncare la țintă. La acest concurs au participat 40 de piloți din 7 țări, printre care și renumitul pilot francez Roland Garros. Iată ce scria presa vremii : „Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea  mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.”

Cu același aparat  a participat, în vara anului 1913,  la Al Doilea Război blacanic pentru misiuni de observație aeriană.

A vrut ca experiența acumulată să o folosească pentru a construi un nou aparat, numit Vlaicu III, care avea întreaga structură din metal, și cu care vroia să  traverseze Carpații. Inițial a vrut să facă acest zbor în august 1913 pentru  a participa la  festivitățile organizate de

Asociaţia Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român- ASTRA la Orăștie dar a considerat că aparatul Vlaicu II este destul de uzat și a amânat decolarea până la finalizarea noului său aeroplan Vlaicu III. Între timp și alți piloți și-au anunțat intenția de a face, în premieră, zborul de traversare a Carpaților. În aceste condiții s-a decis să zboare cu vechiul aparat așa că în data de 13 septembrie 1913 decolează din București. Se oprește la Ploiești pentru alimentarea  aeroplanului și decolează spre Brașov. Nu a mai ajuns. În apropiere de Câmpina, la marginea comunei Brănești,  avionul se prăbușește, iar constructorul său își pierde viața.

            Trupul neînsuflețit a fost expus în capela Spitalului Militar din București, unde mii de bucureșteni i-au adus un ultim omagiu.

            Trista veste a ajuns și la Orăștie, a doua zi, în 14 septembrie, iar serbările ASTREI, la care voia să ajungă Aurel Vlaicu, s-au transformat într-o tristă adunare funebră.

            Aurel Vlaicu este înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

            Iată ce scria în acele zile Nicolae Iorga: „Vlaicu a murit. Cu aripile  ultimului său zbor i s-a frânt și viața: voința cea nebiruită s-a pierdut. Vor fi uitați bărbați politici, vor fi uitați scriitori de renume. Pe el îsă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: Și noi l-am avut pe Vlaicu”

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul din obiectivele acestei emisiuni este de a consolida cultura recunoașterii valorilor de lângă noi. Ei bine, recunoașterea de care se bucură Aurel Vlaicu este un exemplu de bune practici.

Localitatea în care s-a născut se numește Aurel Vlaicu. În localitatea natală  funcționează un Muzeu și o Expoziție memorială. Pe clădirea Muzeu este amplasată o placă pe care, printre altele, este  scris: „ În această casă românească s-a născut la 1882 cel dintâi sburător al Ardealului, Aurel Vlaic, biruitorul văzduhurilor  prin aeroplanul care era propria lui invenție și construcție”

O stradă din Craiova poartă numele Aurel Vlaicu.

Câte o stradă din București, Brașov, Cluj-Napoca, Constanța. Galați, Iași, poartă numele Aurel Vlaicu.

Liceul din Orăștie poartă numele „Aurel Vlaicu”.

Licee din Arad, Breaza, Baia Mare, București, Cluj-Napoca, Galați poartă numele Aurel Vlaicu.

Școala de aviaţie de la Buzău poartă numele Aurel Vlaicu.

Liceul de aviaţie de la Băneasa poartă numele Aurel Vlaicu.

Este Membru post mortem al Academiei Române

La finalul acestui episod vă recomand să citiți romanul „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui”, scris de Victor Ion Popa și tipărit în 1939. O să-l descoperiți pe Omul Aurel Vlaicu.

Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Aurel Vlaicu din Craiova. Plecați din fața  Liceului Traian Vuia din Craiova, situat pe strada Rovinari. Mergeți pe strada Rovinari  până la intersecția cu strada General Magheru apoi coborâți până la interesecția cu  strada Aurel Vlaicu care urcă lin spre Cartierul Valea Roșie printre blocurile botezate cu litera T și, respectiv, litera U. În spatele acestora se ghicește clădirea Grădiniței nr. 42. După urcuș, strada Aurel Vlaicu ajunge în strada Vântului, așa cum omul Aurel Vlaicu s-a desprins de pământ pentru ași găsi libertatea spiritului în zările nesfârșite ale aerului.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.