Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă povestesc despre fonatorul școlii de acționări electrice din Craiova, profesorul Profir Degeratu.

            Deși în  aprilie1947 Adunarea Deputaților  din acea vreme a votat înființarea Universității din Craiova cu patru facultăți, doar una dintre acestea, Facultatea de Agronomie, și-a deschis porțile în 1948.  În 1949 este înființată Uzina Electroputere  care avea ca obiectiv   fabricarea de  motoare electrice,  de transformatoare electrice și aparataj de comutație pentru rețelele electrice. Așadar, o uzină cu un pronunțat profil  electric. Într-o uzină cu profil electric lucrează ingineri cu profil electric.  Într-o   uzină  care se dezvoltă,  nevoia de   ingineri cu profil electric este în creștere, iar pregătirea acestora se face într-o instituție de învățământ superior cu profil electric care, la acea vreme, nu exista.  Pentru ca  inginerii cu profil electric să rămână în Oltenia era bine, atunci, ca această  instituție de învățământ superior să funcționeze în Craiova. Aceasta a fost conjunctura economică în care s-a înființat la Craiova, în 1951, Institutul de Mașini și Aparate Electrice. Unul dintre primii  studenți ai Institutului de Mașini și Aparate  Electrice a fost Profir Degeratu.

Profir Degeratu  s-a născut în comuna Cilieni, judeţul Olt, la data de 17 noiembrie 1929. A urmat Şcoala primară  din comuna natală între 1936 şi 194, apoi între 1941 şi 1949  Liceul Ioniţă Asan din Caracal. Studiile superioare le-a început în 1950,  la Institutul Politehnic din Bucureşti, pe care le-a continuat  la   Institutul de Maşini şi Aparate Electrice  din Craiova, înfiinţat în anul 1951 cu studenţi în anul I, selecţionaţi prin concurs şi cu  anul II în care au fost înscrişi studenţi olteni din alte centre universitare. Domnia sa a optat să vină în Oltenia-mamă pentru a contribui la realizarea visului lui Tudor Vladimirescu, scris pe hârtie de Petrache Poenaru şi citit cu glas răspicat la Islaz, localitate situată la cca. 30 km de Cilieni, locul de naştere al profesorului Profir Degeratu. A   obţinut diploma de inginer în 1955.

Şi-a început activitatea didactică imediat după terminarea facultăţii  ca preparator  la  Institutul de Maşini şi Aparate  Electrice  care,  în  1956 ,   devine   Institutul Tehnic, subordonat Institutului Politehnic din Bucureşti. Din păcate  în 1958 Institutul Tehnic este desfiinţat, iar baza materială este transferată la Bucureşti.  Unii dintre profesori au rămas în Craiova,  la Facultatea de Agronomie, la Uzina Electroputere   sau  au plecat prin ţară: la Institutul Politehnic din Bucureşti, la Institutul Politehnic din Timişoara, la Institutul de Mine din Petroşani. Profir Degeratu a plecat la Petroşani unde s-a remarcat prin preocuparea pentru aplicarea practică a  celor mai noi rezultate ştiinţifice. În acest context a obţinut, în 1962,  o bursă de specializare în Polonia pentru perfecţionare prin doctorat. În 1965  a obţinut titlul de doctor inginer  cu teza „Comanda optimală a instalaţiilor de extracţie  cu motoare de curent continuu şi redresoare comandate”,  la Academia de Mine şi Metalurgie din Cracovia, Polonia.  Aşa cum se întâmplă de obicei, tema de cercetare începută în cadrul tezei a rămas o preocupare constantă a  profesorului Profir Degeratu.  La întoarcerea din Polonia, în 1965,  a obţinut titlul didactic de conferenţiar, iar în  1969 a  devenit profesor universitar. În perioada 1967-1971 a predat, la Institutul de Mine din Petroșani, cursul de Acţionări şi automatizări în industria minieră.

O menţiune specială trebuie făcută  pentru cursul  facultativ de Calculatoare. Iată ce spunea profesorul Profir Degeratu „Fiind în Polonia pentru doctorat ( 1962-1965 ), m-am trezit într-o altă lume, întrucât mai toate catedrele tehnice erau dotate cu calculator.  Revenind în țară, în 1965, am făcut demersurile necesare și, în câțiva ani, facultatea a fost dotată cu un calculator american P.D.P.” Având dotarea necesară, profesorul Profir Degeratu i-a antrenat pe studenți  pentru cercetări de vârf, la vremea aceea. Iată două exemple: „Calculator specializat pentru determinarea proprietăţilor rocilor” și „Comanda adaptivă a acţionării combinelor miniere” ;

            În 1971  s-a mutat la Universitatea din Craiova. A predat  la Facultatea de electrotehnică cursurile    „Acţionări electrice” , „Teoria sistemelor şi reglaj automat” şi  „Optimizarea acţionărilor electrice”.

            Activitatea de cercetare a profesorului Profir Degeratu se regăseşte în toate  componentele specifice.

O atenţie deosebită a acordat Cercurilor ştiinţifice studenţeşti,  asigurând astfel formarea  specialiştilor în domeniul cercetării încă din perioada  studiilor universitare. De altfel, concepţia domniei sale era următoarea: tema proiectului de diplomă, care se susţinea la sfârşitul anului V, trebuie aleasă încă din anul III,  iar rezultatele intermediare trebuie să fie prezentate la  sesiunile cercurilor ştiinţifice studenţeşti. Pentru ca studenţii să se obişnuiască cu prezentarea unei lucrări în comunitatea specialiştilor,  rezultatele proiectelor de diplomă erau prezentate la faza naţională a cercurilor ştiinţifice studenţeşti, iar în  colectivul lucrării erau incluşi şi studenţi din anul IV sau  III, care participau,  efectiv, la elaborarea lucrării şi la prezentarea acesteia. Așadar, studenții erau obișnuiți cu lucrul în echipă.

Temele abordate erau  de avangardă. Spre exemplu, la sesiunea Cercurilor  ştiinţifice studenţeşti   din 1967  s-au prezentat lucrările:  „Conceperea unor elemente de automatizare în construcţie cu siguranţă intrinsecă”  și  „Automatizarea  staţiilor de pompare pe bază de elemente cu comutaţie statică”.

Consider însă  că  valenţele specifice  domniei sale se regăsesc în  activitatea de elaborare a tezelor  de doctorat de către doctoranzii pe care i-a coordonat. În 1969 a obţinut  calitatea de conducător  ştiinţific de doctorat   în specialitatea  „Electromecanică minieră “ la Institutul de Mine din Petroşani, apoi, în  1988, şi la Universitatea din Craiova  în specialitatea  „Maşini, Aparate şi Acţionări Electrice”. A finalizat 19  teze  de doctorat la Petroşani şi 5 teze la Craiova.

Contribuţiile  domniei sale  se referă la  identificarea de noi direcţii de cercetare și la  metodologia  elaborării lucrărilor de cercetare.

Pentru a  susţine aceste afirmaţii menționez două  titluri de teze de doctorat coordonate de profesorul Profir Degeratu: „Conducerea optimală a sistemelor de acţionare electrică” și                       „ Conducerea optimală a instalaţiilor de transport continuu cu bandă”.

Este interesant de menționat că unul dintre doctoranzi, Do Van Giap,  venise pentru studii universitare din Vietnam, prin 1971, în perioada finală a războiului din această țară care a durat din 1955 până în 1975. Reîntors în Vietnam a ocupat funcții importante într-unul din  ministerele economice ale țării sale. Mai  trebuie spus că mulți dintre doctoranzii profesorului Profir Degeratu au avut contribuții  notabile în industria  din Oltenia și din  toată țara, de altfel.

Printr-o activitate complexă şi susţinută, profesorul  Profir Degeratu a reuşit să fondeze la Institutul de Mine din Petroşani  o Şcoală de automatică, prin dezvoltarea disciplinei „Acţionări şi automatizări în industria minieră”, prin crearea laboratoarelor  Electronică industrială şi maşini de calcul, Automatizări industriale, miniere şi de preparare dar și coordonarea unor  teme de cercetare de vârf la vremea respectivă, cum ar fi „Automatizarea  staţiilor de pompare pe bază de elemente cu comutaţie statică” sau  „Conducerea instalaţiilor de extracţie miniere cu microprocesoare”. Subliniez că vorbim de anii ‘ 70 iar microprocesoarele erau la început.

Viaţa are făgaşurile ei aşa că, în 1971, s-a transferat la Universitatea Craiova. Iată ce spunea  profesorul Profir Degeratu despre această schimbare.„Când trebuia să urmeze culegerea roadelor, cu foarte mare părere de rău, în 1971, a trebuit să părăsesc acest minunat colectiv, atât al catedrei cât şi al institutului în care am parcurs toate treptele didactice de la asistent la profesor, şef de ctedră şi conducător ştiinţific de doctorat, transferându-mă la Facultatea de Electrotehnică a Universităţii din Craiova, aceasta pentru a fi mai aproape de părinţi, care îmbătrâniseră”.

La Craiova  a continuat cu aceiaşi dăruire misiunea de creator de şcoală, iar vorbele domniei sale, spuse în 2003,  sunt edificatoare : „Şi aici, la Craiova, animat de aceleaşi idei, am luat-o de la început. Mai întâi ca şef al  Catedrei de Automatizări şi Calculatoare, am coordonat organizarea unor  laboratoare de specialitate şi am impulsionat aducerea unui calculator Wang. Apoi,  ca şef al Catedrei de Maşini, Aparate şi Acţionări Electrice, în care acţionările se  limitau la două cadre didactice, m-am ocupat de formarea unui colectiv de acţionări  electrice, organizarea laboratoarelor şi dotarea cu un calculator M18, de înfiinţarea unei specializări de Acţionări Electrice. Acum, făcând un bilanţ, constat că majoritatea timpului l-am alocat  colectivului, iar pentru mine prea puţin a rămas, când puterile au început să mă părăsească”.

S-a remarcat prin rigoare ştiinţifică în numeroasele lucrări publicate în ţară şi străinătate şi  exigenţă pedagogică, reuşind să  creeze  o Şcoală de automatică la Universitatea din Petroşani şi o Şcoală de acţionări electrice la Universitatea  din Craiova. Conducător  de doctorat , formator de specialişti recunoscuţi pe plan naţional şi internaţional. A avut contribuţii notabile în organizarea Conferinţei Naţionale de Acţionări Electrice , conferinţă itinerantă, începută la Iaşi în anul 1972 de către profesorul Nicolae Boţan, dar care continuă  să fie organizată şi în prezent, în diferite centre universitare. În anul 1984, ca recunoaştere a meritelor profesorului Profir Degeratu, a patra ediţie a acestei conferinţe  s-a desfăşurat la Craiova.

În anul 2003 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Petroşani, fiind omagiat  pentru contribuţia domniei sale la formarea  multor specialiști din industrie și învățământ.

            S-a stins din viaţă la data de  09.08.2006 în Craiova dar este prezent mereu prin metodele pedagogice aplicate şi acum la facultățile cu profil electric  ale Universității din Craiova.

            Ca de obicei, la finalul episodului de azi, pentru consolidarea informațiilor transmise, vă sugerez să faceți o plimbare prin Craiova. Mergeți pe strada A.I. Cuza până în fața clădirii Universității din Craiova. Aici, în amfiteatrul 005, și-au desfășurat activitatea  primii studenți în electrotehnică din Craiova, studenții de la IMAE, Institutul de Mașini și Aparate Electrice din Craiova, printre care și personalitatea evocată azi. Era anul 1951. Mergeți până la sediul actual al facultăților cu profil electric, situat pe Bulevardul Decebal 107. Mozaicul montat pe frontispiciul corpului B redă scene din activitatea studențească.  Acest mozaic a devenit, în timp, elementul reprezentativ pentru școala de electrotehnică din Craiova, înființată în 1951.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă spun povestea emoționantă a serviciului de asistență medicală cunoscut sub numele de „Crucea Roșie”.

Citesc  despre  personalităţile care  primesc anual Premiul Nobel pentru fizică, pentru literatură, pentru medicină. Înţeleg  sau accept uşor că prin  descoperirile făcute,   aceste personalităţi  au contribuit la dezvoltarea ştiinţei, au contribuit la obţinerea unui nou succes în lupta  medicului cu bolile  omului. Citesc despre personalităţi care au primit Premiul Nobel pentru Pace. Le compar, de fiecare dată,  cu cel  care prin atitudinea sa de OM a determinat apariţia serviciului de asistență medicală pe câmpul de luptă, a unei Mărci  foarte cunoscută în lumea întreagă, asociată cu serviciile umanitare: Crucea Roşie. Acest OM a fost, în 1901, primul laureat al Premiului  Nobel pentru Pace. Sunt convins că este o referinţă bună pentru oricare deţinător al Premiului Nobel pentru Pace. Numele acestui OM  este Henri Dunant.  

Henri Dunant  s-a născut la  data de 8 mai 1828  în oraşul  Geneva  din Elveţia, fiind primul copil al familiei  Jean-Jeacques Dunant și Antoinette Dunant-Colladon, o familie cu dare de mână și preocupări umanitare, integrate în activitatea biesericii, având o atitudine civică dezvoltată. În tinerețe Henri Dunant a călătorit în mai multe țări  învecinate cu Elveția, ca membru al Asociației Tinerilor Creștini.

La vârsta de 26 ani  lucrează  ca reprezentat al unei companii din Geneva care avea afaceri în Sicilia și Africa de Nord. În această calitate a făcut mai multe călătorii în orașul Setif, din Algeria. Cu ocazia acestor vizite, atenția i-a fost atrasă de condiția sclavilor  musulmani, iar observațiile făcute le-a publicat într-o carte intitulată „Sclavia printre musulmani și în Statele Unite le Americii”. Pe baza experienței acumulate în afaceri, inclusiv cunoașterea oportunităților din Algeria, a înființat compania  inustrial-financiară  „Morile Mons-Gémila” pentru exploatarea unei mari suprafețe de teren. Avea nevoie de aprobarea Împăratului Napoleon al III-lea. Acesta era pe front, în apropierea localității Solférino, din nordul Ialiei de azi. Armata franceză, aliată cu  armată sardă, încercau să alunge armata austriacă a împăratului Franz-Joseph. Heri Dunant a ajuns la Solférino pe 24 iunie 1859, după încheierea sângeroasei bătălii, intrată în istorie. Lupta a fost câștigată de francezi dar pe câmpul de luptă zăceau, de-a valma, soldați francezi-italieni-austrieci.

Zguduit de spectacolul miilor de soldaţi  abandonaţi, face apel la voluntari din împrejurimi, în special femei  curajoase,  şi începe să-i ajute pe răniţi, indiferent de uniforma pe care o purtau, indiferent de armata în care slujiseră cu credinţă. Femeile din Solférino au lansat atunci sintagma „Suntem cu toții frați”. Henri Dunant a organizat un spital  în Biserica satului vecin. Lipseau, însă, echipamentele necesare, personalul calificat,  hrana, experienţa. Cu toate eforturile, în final,  mii de răniţi au murit.

Marcat de suferința văzută și  impulsionat de spiritul său umanitar, a scris o carte,  așa cum mai făcuse și altă dată, în Algeria, impresionat de durerea umană. În cartea „O amintire de la Solférino”, publicată în 1862 de editura Fick din Geneva,  a descris disperarea răniților dar s-a gândit și la ce pot face ceilalți oameni pentru alinarea suferinței celor aflați  în necaz și anume:

• înființarea unei societăți umanitare, alcătuită din voluntari specializați,  care să acorde ajutor răniților pe timp de război;
• promovarea unui acord internațional care să protejeze soldații răniți pe câmpul de luptă dar și pe voluntarii care îi îngrijesc.

Cartea, tipărită în 1600 de exemplare,  a fost  trimisă  personalităților din Europa, administrațiilor centrale și locale, caselor regale. Un exemplar a ajuns și la „Societatea pentru Bunăstare Publică” din Geneva, prezidată de Gustave Moynier, avocat,  care a înțeles ce trebuie să facă. L-a invitat pe Henri Dunant să-și prezinte cartea și planurile de lucru. S-a constituit o Comisie, formată din Henri Dunant, avocatul Gustave Moynier, generalul Guillaume Henri Dufour, dr. Louis Appia si dr. Theodore Maunoir care s-a întrunit pe data de 17 februarie 1863. Acest nucelu s-a numit atunci, la început, Comitetul Internațional pentru Ajutorarea Răniților. Și-au propus să organizeze o Conferință internațională. Henri Dunant, fără să-și precupețească timpul și banii, a călătorit în mai multe țări europene, a discutat cu  reprezentanți ai guvernelor, cu personalități din lumea medicală  și din lumea științifică. Strădania lui Henri Dunant și a celorlați fondatori a dat roade.  Conferința  s-a desfășurat, la Geneva,  în perioada  26-29 octombrie 1863. Cu această ocazie, ca recunoaștere a  inițiativei lui Henri Dunant, s-a adoptat ca semn distitinctiv pentru această activitate umanitară, semnul de cruce roșie pe fond alb, adică inversul steagului elvețian. Tot atunci s-a decis înființarea de societăți naționale similare, de voluntari, în toate țările.

Din acest punct de vedere, Henri Dunant și-a văzut visul împlinit. Din păcate, afacerea legată de exploatarea unor terenuri și a apei din nordul Algeriei a falimentat. În 1867 Henri Dunant își pierduse și banii și prietenii. Ani buni a trăit ca un cerșetor. Între timp Organizația umanitară înființată de Henri Dunant devenise internațională, devenise utilă, devenise cunoscută. Henri Dunant, sărac și  bolnav, a fost internat, în 1892, într-un  sanatoriu din Heiden, un sat din Elveția. Aici, în sanatoriu, a fost descoperit de comunitatea locală și comunitatea internațională fiind  copleșit cu onoruri și premii pe care Henri Dunant a refuzat să le folosească. A vrut să fie înmormântat ca un sărac. S-a stins din viaţă la data de  30 octombrie 1910, în localitatea Heiden  din Elveţia. Avea 82 de ani. A fost înmormântat așa cum a vrut, ca un sărac necunoscut, iar premiile în bani au fost donate unor societăți filantropice.

Și totuși!

Pentru ceea ce a făcut la  Solférino, Henri Dunant a primit, din partea Regelui Italiei, Victor-Emmanuel, Ordinul Saint Maurice şi Saint Lazare.

În 1901  Henri Dunant a primit  Premiul Nobel pentru Pace. A fost primul Laureat.

În fiecare an,  pe data  de 8 mai, ziua de naștere a lui Henri Dunant, întreaga lume  sărbătorește  „ Ziua Mondială a Crucii Roşii” .

Un bulevard din Geneva poartă numele Henri Dunant. O stradă din București, dar și din alte orașe ale lumii, poartă numele Henri Dunant.

Bustul lui Henri Dunant este amplasat în mai multe orașe din lume printre care Geneva, Berlin, Minsk, Porto, Strasbourg, Subotica-Serbia.

La finalul acestui episod o să vă spun câteva detalii despre  istoria  Organizației „Crucea Roșie” din România.

            România a aderat  la Convenţia de la Geneva la  data de 30 noiembrie  1874, iar la 4 iulie  1876 se înfiinţează Societatea de Cruce Roşie din România, prin  hotărârea Principelui Ghica,  având primul sediu în actualul local al Spitalului Colţea din Bucureşti .După două săptămâni Crucea Roşie Română  trimite o ambulanţă cu tineri voluntari pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul  sârbo-turc. La 23 august 1876 Crucea Roşie Română  este recunoscută de Comitetul Internaţional de Cruce Roşie. În timpul Războiul de Independenţă  (1877-1878)  Crucea Roşie colectează fonduri ,organizează formaţiuni sanitare, cursuri de bandaje şi pansamente, se constituie ambulanţe care însoţesc trupele de campanie, se asigură personal sanitar auxiliar pentru unele trenuri sanitare.                                                        

  În timpul primului război mondial ( 1917-1919)  Crucea Roşie Română aduce o  contribuţie importantă la  diminuarea  suferinţei militarilor răniţi,  refugiaţilor şi populaţiei civile.       În 1923  se organizează în România prima “Săptămână a Crucii Rosii”, iar  în  1927  este inaugurat sediul central al Societăţii Române de Cruce Roşie din Bucureşti, str. Biserica Amzei nr. 29, construit din fonduri proprii şi din colectă publică.                     

 Activă în războiul de independenţă, în primul şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în nevoie – oameni afectaţi de marile epidemii care au lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de secetele din Moldova, de inundaţiile din anii  70 şi cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare dată, cu sprijinul oamenilor de toate categoriile, să vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline durerea celor loviţi de soartă. Refugiaţi, prizonieri, văduve de război, răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani, sunt categorii pentru care Crucea Roşie Română a avut mereu uşa deschisă.       Prin munca a zeci de generaţii, milioane de oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de organizaţie: Cantine, ceainării, spitale, ambulanţe, colonii de vară, tabere, bucătării de campanie, adăposturi, toate acestea au fost deservite de mii de oameni sensibili la suferinţa altora.

Astăzi,  Crucea  Roşie Internaţională, Crucea Roşie Română şi celelalte asociaţii naţionale  continuă să  urmeze, la alte cote,  misiunea  începută cu aproape un secol şi jumătate în urmă de elveţianul Henri Dunant.

Cred că este bine, stimați ascultători, să vă spun câteva detalii despre organizația similară „Semiluna Roșie”.

În timpul Războiului Ruso-Turc, între anii 1876 şi 1878, Imperiul Otoman a folosit o Semilună Roşie în locul Crucii Roşii deoarece guvernul considera că respectiva Cruce i-ar fi afectat pe soldaţii musulmani. În 1877,  Rusia s-a angajat să respecte simbolul Semilunii Roşii, după care şi Imperiul Otoman s-a angajat să respecte simbolul Crucii Roşii. După aceste evenimente, s-a acceptat că ar fi posibil să se adopte simboluri oficiale adiţionale pentru statele non-creştine. Semiluna Roşie a fost recunoscută oficial în anul 1929 când Convenţiile de la Geneva au fost amendate . De la recunoaşterea sa oficială şi până azi, Semiluna Roşie a devenit emblema majorităţii statelor cu populaţii majoritar musulmane. Societăţile naţionale din unele state cum ar fi Pakistan (1974), Malaezia (1975) sau Bangladesh (1989) şi-au schimbat oficial numele şi emblema de la Crucea Roşie la Semiluna Roşie. Semiluna Roşie este folosită azi  de  cca. 33 dintre cele 185 de societăţi naţionale recunoscute la nivel mondial.

              Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre Nicolae Petrulian fondatorul Școlii Române de Inginerie Geologică  și Geofizică.

Folosim adesea cuvântul flori când vorbim despre  inflorescența unei plante . De multe ori, asociem cuvântul flori  cu un adjectiv, sau cu un atribut,  pentru a arăta o caracteristică, o particularitate, a acestora. Flori naturale sau flori artificiale, pentru a arăta  că floarea crește în natură  sau este confecționată  de om printr-o metodă oarecare. Flori de  apartament sau flori de câmp, pentru a preciza mediul în care crește  planta.  Flori de gheață pentru a arăta că s-au format  din apă înghețată. Mai toate florile enumerate până aici au o viață relativ scurtă. Există și flori cu viață lungă, floarea de mină. Se formează în măruntaiele Pământului  prin asocierea mai multor minerale. Oamenii caută, în măruntaiele Pământului, caută aur, caută plumb, caută cupru. În căutarea lor, oamenii găsesc și flori de mină. Pe unele le aduc la lumină și le expun în muzee pentru bucuria celor care   nu caută în măruntaiele Pământului. Unul dintre acești oameni a fost Nicolae Petrulian.

Nicolae Petrulian s-a născut la data de  7 ianuarie 1902 în satul Româna,  din județul Olt, în familia preotului și învățătorului  Ștefan Petrulian și al soției Elena Petrulian, casnică,  fiind al treilea  dintre cei  paisprezece copii. Au rămas în viață șase  băieți și șase fete.

            Satul Româna  este situat la 6 km  de centrul orașului Balș, se învecinează cu Oboga, localitatea cunoscută pentru meșterii olari de  aici. Administrativ este cartier al orașului Balș.

 A urmat școala primară în satul natal.  A fost admis  la  Liceul Carol I din Craiova,  apoi s-a transferat la Liceul Militar Dimitrie Sturza din Craiova. În 1917 România a fost bântuită de o epidemie de tifos în care au murit  mulți oameni, printre care și preotul Ștefan Petrulian, tatăl lui Nicolae. Rămânând orfan de tată,  se mută la Liceul  Petru și Pavel din Ploiești, oraș în care  unul dintre frații săi, mai mare, lucra ca inginer cadastral.  La acest liceu a învățat, la vremea lui, Ion Luca Caragiale, motiv pentru care acum îi poartă numele. Trebuie spus, stimați ascultători, că deși nu mai aveau sprijinul tatălui, frații Petrulian s-au ajutat unul pe altul așa că toți băieții din familie au urmat studii superioare și s-au dedicat cu pasiune meseriei alese. Unul dintre frați, Ilie Șt.Petrulian, a ajuns directorul școlii din  Bobicești, fiind consemnat în istoria învățământului  din Romanați pentru implicarea sa în treburile școlii.

Menționez, stimați ascultători, că am fost de curând în satul Româna. Școala în care a învățat Nicolae Petrulian există și acum.  Are și elevi isteți. Așteaptă să fie renovată. Casa în care s-au născut frații Petrulian nu mai există. Localnicii mi-au arătat, peste drum, casa construită de  Ilie Petrulian, directorul  de școală. Arată foarte bine. Este locuită dar  de alți oameni. Pot spune că numele Petrulian, că renumele  celor din familia Petrulian  a rămas în satul Româna.

În anul 1923 s-a înscris la Școala Politehnică din București, secția Mine și Metalurgie, înființată chiar în acel an,  pe care a absolvit-o în anul 1928.  După absolvire este angajat la Institutul Geologic al României. Acesta fusese înființat în 1906 cu scopul de a cerceta structurile  geologice  pentru   gestionarea eficientă a resurselor  naturale ale țării. După angajare, pleacă în Elveția, la Basel unde se specializează,  obținând titlul de doctor în științe geologice în anul 1932 cu Teza „Studiul calcografic al zăcămintelor  aurifere  de la Roșia Montană și a zăcămintelor de plumb  și zinc de la Herja”.

Cred că este locul, stimați ascultători să fac câteva precizări legate de cele două exploatări miniere.

Exploatarea minieră Roșia Montană  din  județul Alba, este situată  la 9 km de Abrud, la 50 km de Brad și la 75 km de Alba Iulia. De aici, de la Roșia Montană, aurul a fost exploatat din vremea dacilor și a romanilor.

Mina Herja este situată la cca 7 km de Baia Mare. Începând cu secolul XI de aici s-a exploatat în special plumb dar și aur, argint, cupru, fier. Specialiști în exploatări minere au afirmat că plumbul de la Herja este cel mai curat din lume. Mina a fost închisă în 2007.

Dar să revenim la Nicolae Petrulian.

            După obținerea titlului de doctor s-a reîntors la Școlala Polotehnică din București,  unde a predat, printre altele,   cursul de Metalurgie. A început activitatea didactică pe post de asistent  dar, printr-o susținută activitate de cercetare, a fost ales șef al catedrei  de Zăcăminte și prospecțiuni, iar din 1945  a fost numit decanul Facultății de Mine și Metalurgie, Din anul următor, 1946 a ocupat postul de rector al Școlii Politehnice din București până în  21 decembrie 1948  când a fost numit rector al Institutului de Geologie și Tehnică Minieră, înființat  la inițiativa profesorului Nicolae Petrulian.

            Anul 1948 este cunoscut ca an al Reformei învățământului. Printre schimbările  legate de activitatea  profesorului Nicolae Petrulian se menționează  înființarea Institutului Petrolului și Gazului,  și Institutul  de Geologie și Tehnică Minieră  din București, care va funcționa cu acest nume până în 1952. Nicolae Petrulian a fost rector al Institutului  de Geologie și Tehnică Minieră din București. Tot în 1948 s-a înființat și Institutul de Mine din Petroșani.

            Documentele menționează că Nicolae Petrulian a fost un rector meticulous. În fiecare lună vizita sălile de curs și de laborator însoțit de  responsabilul adminsitrativ pentru a verifica starea de curățenie și funcționalitatea instalațiilor.  Se mai spune că, uneori, se oprea în dreptul unui ghiveci cu flori, rupea o frunză, o freca între palme apoi le  mirosea aducându-și aminte, probabil, de copilăria petrecută în satul Româna, acum un cartier al orașului Balș.

Ca cercetător, ca om de știință, a fost inițiatorul  metodei de analiză calcografică a zăcămintelor de minereuri în țara noastră și a avut numeroase contribuții la descifrarea naturii mineralogice a mai multor concentrații de minerale utile. S-a ocupat cu cercetarea zăcămintelor  de aur, zinc plimb, cupru din zona Leșul Ursului (Suceava),  Săsar (Baia Mare)  și din zona Deva.

            A fost ales membru correspondent al Academiei Române în 1955, devenind membru titular în anul 1962.A fost membru al Societății Franceze de Mineralogie și Cristalografie.

Unul dintre  primele articole scrise, cu titlul „Pirotina de la Herja”, a fost publicat în Revista „Minieră” nr.3 din 1935.Pirotina este un mineral care se întâlnește în bulgărele de minereu sub formă de floare, care seamănă cu o flacără colorată în galben de bronz. La Muzeul  de Mineralogie  din Baia Mare  sunt expuse  câteva mostre.

Dintre cărțile  scrie amintesc  cartea  Zăcăminte minerale utile, Editura Tehnică , București, 1973.Mai pot fi menționate Zăcământul aurifer de la Valea lui Stan, Contribuții geochimice la geneza zăcămintelor de la Leșul Ursului.

A reprezentat România la multe manifestări științifice internaționale. În 1964  a participat, împreună cu alți colegi din România,  la Congresul Internațional de Geologie organizat la New Delhi, India.

Ca recunoaștere a  contribuției sale, în data de 15.02.2007,  în holul Facultății de Geologie și Geofizică din București  a fost dezvelită o placă comemorativă dedicată academicianului Nicolae Petrulian. O sală a Facultății, din corpul situat în Bulevardul Nicolae Bălcescu, poartă numele Nicolae Petrulian. Aici, în această sală,   este  montată colecția de roci adunate de Nicolae Petrulian, și care numără peste 2000 de exemplare. O parte din această colecție, cca 400 de exemplare, se află la Muzeul de Geologie din București, iar 30 dintre acestea   sunt expuse în Sala „Flori de Mină”.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele  oamenilor din zilele noastre. În  context menționez că  mostrele adunate în  Colecția Nicolae Petrulian,  completează Colecțiile Ludovic Mrazec, Gheorghe Munteanu Murgoci, Dan Giușcă, Dan Rădulescu, Emil Constantinescu.

Familia Nicolae și Ecaterina Petrulian a avut doi copii: o fată, Catrinel, și un băiat, Matei.  Catrinel a făcut studii în filologie la Londra.  S-a căsătorit cu Andrei Pleșu,  cunoscutul filosof și om politic din vremurile actuale. Matei Petrulian a absolvit Universitatea din București.

Ambii soți Nicolae și Ecaterina Petrulian au decedat în 1983.

Ca recunoaștere a contribuțiilor sale în domeniul geologiei și geofizicii, Academia Oamenilor de Știință din România, Secția de Științe Geodezice,  acordă anual, pentru cărți de specialitate, un premiu care  poartă numele Nicolae Petrulian.

La finaulul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre academicianul Nicolae Petrulian, născut la Balș, vă sugerez  să vizitați Muzeul Olteniei. Să vizitați Colecția de mineralogie, să vizitați colecția de minerale și roci. Aici o să găsiți și flori de mină. O să găsiți și un meteorit. A căzut în  satul Sopot în 27 aprilie  1927. Oamenii de atunci nu l-au văzut căzând. Au auzit doar zgomotul produs la impactul meteoritului cu solul.  Oamenii de știință au adunat fragmente din meteorit. După un timp le-au expus  la Muzeul Olteniei.

Pentru consolidarea informațiilor despre academicianul  Nicolae Petrulian,  vă sugerez   ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să mergeți până în satul Româna, acum componentă a orașului Balș,  unde s-a născut personalitatea  despre care v-am povestit azi.  La  intrarea în Balș, pe drumul vechi, treceți pe sub podul de cale ferată și mergeți până la podul peste Olteț. Virați la stânga apoi, la prima intersecție, virați la dreapta. Mai mergeți încă 5 km. Pe dreapta este cimitirul satului Româna, iar pe dreapta este școala. Virați la stânga pe strada Crinilor. Ați ajuns în satul Româna, acum cartierul Româna din Balș. Mai mergeți până la intersecția cu strada 9 Mai și virați la stânga. Aceasta este ulița pe care a locuit familia Petrulian.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc Marin Păun, fondatorul  Grădinii Botanice Montane  de la Rânca.

În excursiile noastre prin orașe căutăm și vizităm, adesea, și câte  o grădină botanică. Multă vreme am fost convins că grădinile botanice, adică spațiile închise sau deschise care adăpostesc plante rare sau amenințate cu dispariția,  se amenajează în orașe. Am aflat, sunt ani mulți, despre o grădină botanică amenajată la 1800 m altitudine, în Munții Stâncoși, în America de Nord. Aici s-a turnat și un film. Puțini știm că, lângă noi, la Rânca, adică la o azvârlitură de băț, este amenajată o Grădină Botanică Montană. Puțini știm că de amenajarea ei s-a ocupat un om născut lângă noi, la Ghindeni, adică la o azvârlitură de băț, care a trăit multă vreme în Craiova, adică pe lângă noi, și care s-a numit Marin Păun.

Marin Păun s-a născut a la data de 2 noiembrie 1924 într-o familie  de țărani din satul Ghindeni, comuna Malu Mare, din Dolj. Familia Constantin și Anastasia Păun a avut  patru copii, Marin fiind cel de al doilea născut. Ghindeni, acum comună,  este situat la 18 km de Craiova, mergând prin Malu Mare, dar se poate ajunge la fel de ușor prin Coșoveni. La vremea aceea funcționa în sat banca populară „Unirea principatelor” dar și o moară dotată cu un motor pe benzină.

Așa cum făceau mai toți copii din acea vreme, a urmat școala elementară primară din Ghindeni, situată lângă Conacul Theodor Davidescu, atunci aflat în toată măreția sa.

În 1936 participă la examenul de admitere la gimnaziul Liceului „Frații Buzești”, iar în 1942  este admis la Liceul Militar „ Dimitrie A.Sturza” din Craiova, situat pe actuala strada Constantin Brâncuși. Acum funcționează aici Liceul  Tehnologic Transporturi  Căi Ferate cunoscut și sub numele de Liceul CFR. A absolvit liceul în anul 1948, an în care și-a deschis, la Craiova, Facultatea de Agronomie. Așadar, Marin Păun a făcut parte din prima promoție de studenți ai acestei facultăți, pe care a absolvit-o  în 1951 cu calificativul „Foarte bine”. La vremea aceea, din lipsă de cadre didactice, studenții foarte buni erau angajați ca preparatori încă din ultimul an de studii. Așa s-a întâmplat și cu studentul  Marin Păun  care a fost angajat la catedra de Botanică, condusă de profesorul Alexandru Buia. L-a însoțit pe profesor în toate deplasările pe teren, ocupându-se de studiul florei și vegetației din Oltenia, de la Dunăre până pe culmile Masivului Pârâng.În timp  scurt a ajuns un florist recunoscut de toți botaniștii din generația sa.  Încă din această perioadă s-a ocupat de dezvoltarea herbarului științific al Grădinii botanice din Craiova,  activitate continuată și după decesul profesorului Alexandru Buia, inițiatorul herbarului  de la Craiova.

Activitatea de cercetare desfășurată i-a asigurat încadrarea ca asistent, în 1951, apoi, în 1957, ca șef de lucrări.

În 1961 s-a înscris la doctorat ocupându-se, sub conducerea profesorului Alexandru Buia, de „Flora și vegetația Raionului Balș, Regiunea Oltenia”. După decesul profesorului Alexandru Buia, și-a continuat cercetarea doctorală la Institutul Agronomic din Iași,  sub conducerea profesorului Mihai Răvăruț, unde, în 1965, și-a    susținut  Teza de doctorat. Îndeplinind condițiile, în 1966 ocupă, prin concurs, postul de conferențiar, iar în 1970 postul de profesor.

A urmărit cu tenacitate finalizarea proiectului privind  Grădina Botanică Montană Rânca pe care a gândit-o  ca pe o extensie a Grădinii Botanice din Craiova,cu rol didactic și de cercetare,  care să permită conservarea speciilor rare și endemice din Munții Parâng, studierea vegetației  erabace și lemnoase din zonă, experimentarea cultivării de plante medicinale și aromatice, precum și a unor specii rare. După multe  demersuri, a obținut un teren cu o suprafață de 7 ha, situat pe partea stângă  șoselei care legă localitatea Novaci de Obârșia Lotrului, la altitudinea de 1560 m. Prin proiectul imaginat, a propus construirea unor spații pentru cazarea studenților, a crcetătorilor și a profesorilor, precum și un lac, cu suprafața de cca 400 m², în mijlocul căruia s-a amenajat o insulă prevăzută cu un foișor și o pasarelă de acces.

            Grădina Botanică Montană Rânca, inaugurată în 1977,  este  rodul strădaniei profesorului dr. doc. Marin Păun, ajutat de mulți dintre colaboratori, inclusiv  de către ing. Ion Coliță. Este o realizare care și-a dovedit utilitatea pentru activitatea de cercetare dar și pentru practica studenților de la agronomie, horticultură, geografie, ecologie etc.

În activitatea  de cercetare a abordat o gamă largă de subiecte. S-a ocupat de studiul florei și vegetației altfel spus a cercetat  teme legate de floristică, ecologie, corologie, botanică aplicată. S-a ocupat de studiul vegetației din zonele de câmpie sau de deal, din zonele nisipoase și cu sărături, din zonele montane și alpine.

Rezultatele au fost comunicate la conferințe științifice și publicate în reviste de specialitate. Dintr-o lista lungă  menționez  articolul „Materiale pentru flora muntelui Buila- Râmnicu Vâlcea”, publicat în Anuarul lucrărilor științifice editat de Institutul Agronomic Craiova  în anul 1957. Menționez   și articolul „Vegetația pădurii „Sadova” dintre Coșovei și Ghindeni Dolj” publicat în Analele Universității  din Craiova, Agronomie, vol.8, din 1977 pentru că se referă la zona natală a profesorului  Marin Păun. Trebuie să menționez  și articolul „ Prof.dr.ing. Alexandru Buia, eminent dascăl și om de știință”, publicat în Buletinul științific al Institutului Agronomic  „Tudor Vladimirescu” din Craiova din 1965.

Aceste rezultate au fost reunite în  câteva  cărți  de botanică, destinate, în general studenților. Una dintre acestea „Botanica”  a fost tipărită la Litografia Universității din Craiova în 1966, iar alta a fost tipărită  la Editura Didactică și Pedagogică în 1980. Deplasările profesionale le-a prezentat într-o carte de interes general cu titlul „Excursii în Munții Olteniei” publicată la Editura Didactică și Pedagogică în 1971.

 Este important să menționez contractele de cercetare din perioada 1973-1988 printre care Contractul „Cartarea pajiştilor montane şi alpine din M-ții Cernei, Mehedinți, Vâlcan, Retezat, Parâng și Căpățânii”.

S-a implicat în activitatea administrativă a Facultății de Agronomie în calitate de șef de catedră, timp de zece ani, în perioada  1966-1976,  dar și de director al Grădinii Botanice din  Craiova, cu unele intermitențe, în perioada 1970-1985.

Iată ce spuneau colegii domniei sale despre această activitate : „Ne-a antrenat pe toți colaboratorii atât de la Catedră cât şi de la Grădina botanică să facem deplasări pe teren, să publicăm lucrări de floră şi vegetație, dar nici un moment să nu uităm de Grădina botanică. A fost perioada când colecțiile grădinii au sporit simțitor.”

Profesorul Gheorghe Popescu, unul dintre colaboratorii cu care lucrat aproape patruzeci de ani, le spunea colegilor mai tineri, care nu l-au cunoscut direct pe profesorul Marin Păun: „Dădea dovadă de o energie debordantă, nu pregeta şi niciodată nu era obosit. Deplasările pe teren începeau deseori la ora 2 sau 3 noaptea, ca la ora 6 echipa să fie în teren. De multe ori, domnul profesor Păun se aventura primul în locurile cele mai primejdioase, pentru a găsi o plantă nouă. Astfel, de mai multe ori și-a pus viața în pericol. Pe clanţurile calcaroase din Munţii Căpăţânii, s-a rănit grav la o mână, fiind nevoit să se întoarcă din drum, cu însoţitor.

De asemenea, a fost în pericol să-şi piardă viaţa şi pe clanţurile primejdioase de pe versantul nordic al Muntelui Dengheru din Parâng”.

Pentru activitatea desfășurată a primit titlul științific de  „doctor docent”,  a primit Premiul I al Ministrului Învățământului și Premiul „Ion Ionescu de la Brad” acordat de Academia Română.

Din păcate, boala instalată în anul 1989 l-a rupt de activitatea căreia i-a dedicat întreaga energie. S-a  stins din viață în anul 1997, la vârsta de  73 de ani.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  fondatorul Grădinii Botanice Montane de la Rânca, implicat consistent și în activitatea Grădinii Botanice Alexandru Buia din Craiova. Povestea botanistului  Marin Păun se potrivește foarte bine cu unul dintre obiectivele acestei emisiuni: cunoașterea și recunoașterea valorilor de lângă noi. La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor prezentate, vă sugerez  să mergeți sistematic în Grădina Botanică situată pe strada Iancu Jianu din Craiova. Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică sa mergeți cu mașina spre Malu Mare, să virați la stânga spre Ghindeni, sa zăboviți în fața școlii din Ghindeni, apoi să vă întoarceți  la Craiova prin comuna Leu.Vă sugerez ca  la un final de săptămână să mergeți la Rânca și, printre altele, să vizitați Grădina Botanică Montană „Marin Păun”. Zăboviți  ceva timp lângă lacul de lângă cabană. Gândiți-vă la Ghindeni, satul de câmpie, în care s-a născut Marin Păun, iubitor de flora cuprinsă între  Dunăre și Munții Parâng.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre Marius Preda, primul  rector al Universității din Craiova înființată în 1966.

Oltenii și-au dorit școli în Craiova, și-au dorit școli înalte în Oltenia. Oameni luminați, de-ai locului, au  folosit  fiecare prilej pentru a demonstra  că este necesară o școală superioară, o  universitate la Craiova. O dovadă este Proclamația de la Islaz citită de Ion Heliade Rădulescu în data de 9 iunie 1848. După aproape 100 de ani, în 1947, a fost votată o lege pentru înființarea unei Universități la Craiova. Nu erau toate pregătite condițiile așa că s-a început doar cu o facultate. În ciuda multor împotriviri, oameni de-i locului, oameni luminați și consecvenți, au pregătit condițiile ca în octombrie 1966 să se înființeze la Craiova o Universitate cu 7 facultăți. Conducătorul acestei universități a fost profesorul Marius Preda.

Marius Preda s-a născut la data de 3 august 1929 la Timișoara, într-o familie de intelectuali. Tatăl său a fost medic chirurg, iar mama sa a fost biolog. A urmat școala elementară și liceul în Timișoara. În liceu a practicat atletismul – alergare proba de 800 și 1500 m – fiind campion școlar.

A absolvit Facultatea de electrotehnică din Timișoara în 1951, ca șef de promoție. A funcționat ca asistent la această facultate din ianuarie până în septembrie 1951 când   venit la Institutul de Mașini și Aparate Electrice din Craiova, înființat în același an. Se poate spune că și-a început activitatea didactică la Craiova, motiv pentru care a fost atașat tot timpul de Școala de la Craiova. Din septembrie 1952 până în septembrie 1958 a ocupat postul de șef de lucrări la disciplina Bazele electrotehnicii.

În toamna anului 1957  IMAE, transformat  între timp în Institutul Tehnic, a devenit Facultatea de electrotehnică din Craiova  care aparținea, însă, de Institutul Politehnic din București. Marius Preda s-a transferat la Facultatea de Electrotehnică din București pe post de conferențiar la disciplina Bazele electrotehnicii.  A făcut parte din Catedra de Electrotehnică II, din cadrul Facultății de Energetică, condusă de academicianul Constantin Budeanu apoi de profesorul Marius Preda. În perioada 1959-septembrie 1964 a fost Decan al Facultății de Electrotehnică și Energetică din București. Din septembrie 1963 a fost șeful catedrei de Bazele Electrotehnicii II. Din 1967 obține dreptul de conducere teze de doctorat în domeniul Bazele electrotehnicii la Institutul Politehnic din București.

În 1966, la înființarea Universității din Craiova, a revenit la Craiova pe post de profesor dar și pe post de Rector. A fost primul Rector al Universității din Craiova din septembrie 1966 până în octombrie 1968, coordonând înființarea noilor facultăți și catedre.

Marius Preda a scris numeroase articole și cărți din domeniul bazelor electrotehnicii printre care  Bazele teoretice ale electrotehnicii.Circuite electrice în curent variabil, Litografia Învățământului, București, 1956. Așadar, o carte scrisă în vremea în care era tânăr cadru didactic la Craiova, la IMAE.  După afirmarea sa profesională, majoritatea cărților au fost publicate la Editura Didactică și Pedagogică sau la Editura Tehnică.

Vă reamintesc, stimați ascultători că unul dintre obiectivele  acestei emisiuni este de a oferi modele utile pentru oamenii de azi. În acest context subliniez că  existența Editurii Didactice și Pedagogice, că  procedura riguroasă în care erau parcurse toate etapele  editoriale a asigurat apariția unor cărți bune destinate învățământului elementar, gimnazial, liceal și universitar.Poate este bine să reflectăm asupra  acestei soluții.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Marius Preda.

Așadar, profesorul Marius Preda a fost primul rector al Universității din Craiova, reînființată în 1966.

Este locul să nuanțez această afirmație.

Universitatea din Craiova a fost înființată, de fapt, în 1947. În  actul de înființare, rod al demersurilor multor personalități pe care istoria acestui eveniment  nu le mai menționează decât uneori, erau prevăzute 4  facultăți: Facultatea de Medicină Umană, Facultatea de Medicină Veterinară, Facultatea de Științe Economice, Facultatea de Agronomie. În 1948 învățământul superior la Craiova a început numai cu Facultatea de Agronomie. Ulterior, dar tot în 1948, s-a înființat și Facultatea de Mecanizarea Agriculturii. Cele două facultăți, Facultatea de  Agronomie și Facultatea de Mecanizarea Agriculturii au format Institutul Agronomic din Craiova care, la un moment dat, a primit patronimul „Tudor Vladimirescu”. În 1962 a fost înființată și Facultatea de Horticultură.  Din 1948, până în 1966, funcția de rector, sau echivalentul acesteia, a fost îndeplinită de către prof.Andrei Moraru, 1948-1952, conf.dr.ing.Ion Lungu, 1952-1955, prof.dr.ing. Alexandru Buia, 1955-1964,  prof.dr.ing.Mircea Oprean, 1964-1966.În 1966 se reînființează Universitatea din Craiova, primul rector al acesteia fiind profesorul Marius Preda.

A îndeplinit această funcție din 1966 până în 1968 când s-a mutat la București.

A păstrat legăturile profesionale  cu cadrele didactice de la Facultatea de Electrotehnică din Craiova.

Familia Marius Preda și Dody Preda a avut un fiu, Cristian,  absolvent al Facultății de Energetică, și două nepoate, Ileana și Cristina. Din păcate, fiul lor, Cristian Preda a decedat în 1992.

Marius Preda s-a stins din viață în anul 1994, la București.

Ca dovadă a prețuirii de care  se bucură și în prezent la Craiova portretul domniei sale este inclus în Galeria Rectorilor Universității din Craiova. Una dintre Aulele Facultății de electrotehnică din Craiova  poartă numele „Marius Preda”. 

Așadar, stimați ascultători, la începutul lunii octombrie 1966, învățământul superior craiovean cunoaște o schimbare importantă prin reînființarea Universității din Craiova care cuprindea, atunci,  Facultatea de Matematică, Facultatea de Chimie, Facultatea de Filologie, Facultatea de Ştiinţe Economice, Facultatea de Electrotehnică, Facultatea de Agricultură şi Facultatea de Horticultură. Un eveniment pe care presa vremii l-a consemnat pe larg. În cotidianul  „Înainte”, din 4 octombrie 1966, a fost publicat mesajul rectorului Marius Preda din care spicuiesc câteva pasaje: „Sunt ani care se înscriu cu litere de aur în viața materială şi spirituală a unei regiuni. Un astfel de an este și cel care începe cu deschiderea cursurilor Universității la Craiova. Această nouă cetate de ştiință şi cultură vine să completeze strălucit   numărul celorlalte universități din țara noastră.

 Dezideratul înființării unei universități  în această parte a țării, aflată între Dunare şi Carpați, a devenit astăzi o realitate vie. Porțile universității noastre se deschid, la începutul acestui an, cu aproape 3000 de studenți, într-o ambianță nouă pentru oraşul și regiunea noastră.

 Climatul cultural, tradițiile valoroase în domeniul științei și învățământului  din regiune, permit realizarea Universității din Craiova  ca un focar de ştiinţă şi cultură care să dea regiunii şi întregii tări profesori, ingineri, cercetători şi economiştį, temeinic  pregătiți”

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. În  acest context menționez că

în luna mai 2015, Asociația Generală a Inginerilor din România, Sucursala Dolj, a organizat, la Casa Universitarilor,  Colocviul AGIR Dolj „Marius Preda” cu scopul de a  evoca personalitatea profesorului dar și pentru a aduna  documente, mărturii, despre activitatea acestuia. Au participat ingineri din Craiova și cadre didactice care, într-un fel sau altul l-au cunoscut.

Profesorul Matei Vînătoru de la Universitatea din Craiova,  în calitate de  fost student în perioada 1963-1965, asistent şi doctorand al profesorului Marius Preda,  a spus:  „Un profesor desăvârşit, cu explicații clare la curs şi care inspira studenţilor atracţie pentru disciplina predată. Acest lucru m-a făcut să accept solicitarea dânsului ca,  la terminarea facultăţii, în 1967, să vin la  Universitatea din Craiova, recent înfiinţată.

.Ca om de ştiinţă, Marius Preda a adus  contribuţii semnificative în domeniul Analizei şi Sintezei circuitelor electrice liniare şi neliniare, în special în regim dinamic, împreună cu colaboratorii săi de la Craiova şi Bucureşti. În calitate de rector al Universităţii din Craiova, a întreprins o serie de acţiuni menite să asigure dezvoltarea modernă a tinerei universităţi  craiovene.Amintesc doar câteva:

– Aducerea unor cadre didactice valoroase de la alte universităţi din ţară şi a unor cercetători de renume de la Institutele de cercetare din Bucureşti pentru a pune bazele unor noi specializări şi catedre în cadrul universităţii în domeniile Electrotehnică, Maşini electrice, Automatică, Fizică, Matematică, Chimie  etc;

– Aducerea unor cadre didactice tinere în principal absolvenţi ai Facultăţii de Automatică de la Institutul Politehnic Bucureşti;

– Introducerea unor regulamente universitare moderne privind examenul de admitere, privind promovarea cadrelor didactice şi activitatea academică;

– Sprijinirea cadrelor didactice pentru rezolvarea problemelor profesionale şi personale (deplasări pentru documentare, locuinţe, activitate socială) .

A fost un dascăl şi un cercetător desăvârşit, unul dintre marii specialişti români în Teoria Circuitelor Electrice ”

Mihai Iordache, profesor la Universitatea Politehnica din București, a făcut o prezentare detaliată a personalității  savantului Marius Preda:„L-am cunoscut pe domnul profesor Marius Preda în august 1967.Ca om, avea o nobleţe rar întâlnită, gata mereu să te ajute, de o politeţe remarcabilă . Te întreba ce mai faci, ce îţi face familia, cu ce te ocupi.

Ca pedagog, după părerea mea, a fost aproape desăvărşit. Vorbea cu mult patos, cu o inteligenţă aparte, urmărea ca dialogul profesor – student să existe permanent. Reuşea întodeauna să acapareze auditoriul. În scris căuta  să explice cu multă claritate şi concis ideile noi sau să reformuleze, ceva mai elevat, pe cele vechi.

 Avea o imensă putere de muncă şi asimilare de cunoştinte, fiind un promotor al utilizării calculatoarelor  pentru analiza circuitelor electrice. Ne recomanda ca fiecare articol să aibă o parte de calcul numeric”.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre unul dintre rectorii Universități din Craiova. La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor prezentate, vă sugerez ca, într-o zi de lucru, să vizitați  sediul central din strada A.I. Cuza. Din stradă  urcați cele câteva trepte și intrați în holul principal. Apoi urcați la nivelul rectoratului unde este amenajată Galeria Rectorilor.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, mi-am propus să vă povestesc despre Antoni Gaudi,  arhitectul spaniol al Catedralei Sagrada Familia din Barcelona.

Cine a fost în Spania, la Barcelona, a vizitat, sau a admirat  măcar din stradă, catedrala Sagrada Familia. O construcție care îl copleșește pe trecător sau pe vizitator.

În 1872 José María Bocabella, librar din Barcelona, specializat în cărți religioase, fondatorul unei asociații religioase, a făcut o vizită la Vatican. A vizitat și Casa   Sfântă din Lorreto, unde se presupune că s-a născut Maria, mama lui Isus. La întoarcere, s-a decis să construiască, în Barcelona, o  biserică asemănătoare.  A început să strângă banii necesari, în special din donații. Primul proiect, pentru o biserică obișnuită, de tip neogotic, a fost conceput de către arhitectul Francisco de Paula del Villar.

După  zece ani de la vizita făcută la Roma de către librarul  din Barcelona, José María Bocabella, mai precis  în 19 martie 1882,  s-a început construirea criptei absidei și a fost finalizată în mai puțin de un an. Menționez, stimați ascultători, că absida unei biserici este o construcție semicirculară,  la capătul opus intrării, orientată spre răsărit, destinată altarului și slujitorilor bisericii.

Din diverse motive, la data de 18 martie 1883, arhitectul inițial, Francisco de Paula del Villar a demisionat, iar proiectul a fost preluat și apoi schimbat radical  de către  arhitectul Antoni Gaudi.

Antoni Gaudi,  s-a născut la data de 25 iunie 1852, în localitatea Reus, un centru comercial situat în apropiere  de Marea Mediterană, la cca 100 km est față de Barcelona, în provincia Catalonia, de la poalele munților Pirinei, munți care despart Spania de Franța.

Tatăl său, Francesc Gaudi i Serra,  a fost ultimul membru al unei familii care se ocupa cu confecționarea obiectelor din aramă sau cupru cum ar fi ibrice, vaze din aramă, obiecte decorative sau cazane pentru țuică, cunoscute și sub numele de alambic. Mama sa, Antonia  Cornet I Bertran, era fiica unui fierar. De altfel, mai târziu, Antoni Gaudi, spunea că a moștenit  de la familia sa un simț special al  suprafeței și al spațiului. Istoria spune că Antoni a văzut lumina zilei chiar în atelierul de vară al tatălui său.

Antoni  a fost cel mai mic dintre cei cinci copii ai  familiei Gaudi,  trei băieți și două fete, având o sănătate șubredă. Istoria spune că în primii ani de viață  a avut o infecție pulmonară apoi a suferit din cauza reumatismului articular fiind obligat să folosească un măgar pentru a merge la școală. Din  cauza   durerilor provocate de reumatism, era obligat să stea retras și să-i privească pe colegii lui cum se distrează jucând jocurile copilăriei. A început școala primară în localitatea natală, Reus, din Spania. Deși nu avea note foarte bune, deși absenta adesea din pricina stării de sănătate, s-a remarcat prin îndemânarea cu care executa diverse desene sau obiecte. Avea probleme cu memoria. Singura disciplină la care excela era geometria, la  care combina cu ușurință figurile plane sau cele spațiale.

Deși avea dificultăți evidente la școală, părinții săi doreau să-i ofere singurului băiat rămas în viață oportunitatea de a urma o școală nou înființată: Colegio  de los Padres Ecolapios.  A avut șansa ca, în ciclul secundar, să se împrietenească cu doi elevi mai mari, Eduardo Toda și Jose Rivera, cu înclinații literare și iubitori de natură. În plimbările lor vizitau, uneori,  ruinele unor construcții istorice, unele din vremea romanilor. Cei trei tineri, uniți de pasiunea lor, au redactat o publicație săptămânală, în care  Eduardo și Jose scriau articolele, iar Antoni  se ocupa de partea grafică, de ilustrația revistei. Această activitate extrașcolară a influențat pozitiv rezultatele obținute la școală, în special la retorică, adică la arta de a vorbi în public.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele pentru tinerii și pentru adulții din zilele noastre. Prietenia celor trei tineri și activitățile extrașcolare pot fi modele de reușită pentru tinerii de azi,  modele bazate pe implicare personală.

Momentul care  l-a determinat  pe Antoni Gaudi să se ocupe de arhitectură este legat de cei doi prieteni, Toda și Jose, și de decizia lor  de a renova clădirea abandonată a unei mănăstiri, Mănăstirea Poblet, căreia i-au schimbat chiar și destinația publică, devenind un spațiu pentru activitatea artiștilor. Acum mănăstirea face parte din patrimoniul UNESCO.

Printr-o voință  extraordinară, reușește să se pregătească și să fie admis la Școala Tehnică Superioară  de Arhitectură din Barcelona. Evenimentul se petrecea la data de 24 octombrie 1873 când Antoni Gaudi avea 21 de ani.

Avea mereu probleme de sănătate așa cu nu frecventa cursurile cu regularitate. Tot cam pe atunci, mai precis între 1875 și 1878, a efectuat și stagiul militar obligatoriu. În plus, tatăl său, rămas singur, a venit să locuiască la Barcelona, cu Antoni, care era singurul susținător financiar al familiei. În vremea aceea a notat în jurnalul său: „Trebuie să muncesc din greu pentru a scăpa de  greutăți”.

Deși notele obținute la Școala de Arhitectură erau slabe, deși unele proiecte  primite ca student nu erau acceptate  de profesori, totuși mulți dintre profesorii săi îi apreciau sclipirile de genialitate. Se poate da ca exemplu Proiectul pentru fântâna amplasată în Plaza Catalonia apreciat  de către profesorul său Francisco de Paula del Villar, cel care a realizat, mai târziu, primul proiect al Bisericii Sagrada Familia, Sfânta Familie.

De asemenea, se spune că la absolvire, în 15 martie 1878, când Directorul  Școlii de Arhitectură i-a înmânat Diploma ar fi spus: „Am dat titlul unui nebun sau unui geniu. Timpul ne va spune asta”. Avea 24 de ani. Mulți intuiau geniul lui Antoni Gaudi și încercau să-i pună piedici în obținerea unor lucrări importante. Șansa lui Antoni Gaudi  poate fi asociată cu organizarea   Târgului Internațional de la Paris din 1878, adică în anul în care  a primit atestatul de arhitect. Unul dintre expozanți,  patronul unui magazin  de mănuși din piele, i-a cerut să-i conceapă o vitrină pentru produsele lui din piele. Gaudi a conceput o vitrină  neconvențională care îmbina elemente din sticlă, lemn și  plante exotice confecționate din metal. În plus, vitrina permitea vizitatorului să vadă mănușile din toate unghiurile. Ziarele vremii au lăudat soluția găsită de tânărul arhitect. Mai mult, un alt tânăr, cu putere financiară  în industria textilă,  Eusebi de Güell, cu doar 8 ani mai mare decât Gaudi, i-a apreciat imaginația, i-a apreciat talentul. Peste câțiva ani, Gaudi avea să realizeze Parcul Güell devenit, în zilele noastre, un loc de atracție pentru turiștii veniți la Barcelona.

Încă nu devenise foarte cunoscut deși finalizase câteva  clădiri printre care „Felinarele din piatră și bronz din Piața Reial”, construite în perioada 1878-1879, „Clădirea uniunii sindicale din Mataró”  construită în 1883,  „Casa Vicens” și „Capricho”, construite între  1883 și 1885.

O  întâmplare din această perioadă îi va schimba fundamental viața.

Așadar, în 19 martie 1882 începuse, în Barcelona, construirea bisericii visată de către

librarul José Maria Bocabella și proiectată de arhitectul Paula del Villar, profesor la Școala de Arhitectură din Barcelona. În primăvara anului  1883, Bocabella, finanțatorul proiectului,  intră în conflict cu arhitectul Paula del Villar iar acesta demisionează. Bocabella apelează la alt arhitect, Juan Martorell Montels, cu care era bun prieten. Acesta îl refuză dar i-l recomandă pe Antoni Gaudi, cu care colaborase din 1880 la construirea unei catedrale, mult apreciată de  beneficiar.

            La 3 noiembrie 1883 Antoni Gaudi  era angajat ca arhitect profesionist al proiectului Sagrada Familia, Sfânta Familie, din Barcelona. Gaudi avea 31 de ani și începuse să lucreze la o construcție care, în zilele noastre, este considerată una dintre minunile arhitectonice ale lumii și care reprezintă principala atracție turistică din Barcelona. Gaudi și-a propus să construiască o catedrală cu optsprezece turnuri, reprezentând cei doisprezece discipoli, cei patru apostoli, Fecioara Maria și Iisus Hristos. În fiecare turn era prevăzut câte un clopot tubular cu lungimea de câțiva metri. Lucrările  la Catedrala Sagrada Familia au trecut prin multe  situații dificile, inclusiv financiare. Pentru a urmări mersul lucrărilor,  în 1925, Antoni Gaudi se mută pe șantierul catedralei. Din păcate, în urma unui accident de tramvai,  Gaudi a decedat la data de 10 iunie 1926, adică acum aproape o sută de ani. Sagrada Familia, catedrala dedicată lui Dumnezeu, este  încă neterminată dar lucrările continuă și în zilele noastre, iar spiritul lui Gaudi, înmormântat în cripta catedralei Sagrada Familia, le veghează mereu.

            Antoni Gaudí a mai construit și alte edificii, ultimul fiind „Casa Milà, construită între 1906 și 1910, dar catedrala Sagrada Familia este opera care l-a făcut celebru.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre arhitectul spaniol Antoni Gaudí și opera sa. Stilul său se bazează pe redarea elementelor din natură, cum ar fi cochilii de melci, carapace broască țestoasă, pietre de râu, cuiburi de păsări. De asemenea, a folosit materiale din gresie și faianță rămase de la alte construcții și șantiere, sau chiar instalații industriale scoase din uz. Gaudí, în stilul său, pleca,  de la natură  și se întorcea la natură care, pentru el, reprezenta perfecțiunea.

Ca de obicei, la finalul episodului, pentru consolidarea informațiilor transmise  azi, vă recomand ca, într-o sâmbătă sau într-o duminică, să mergeți la Catedrala Sfântul Dumitru din Craiova, să-i studiați exteriorul și pictura murală din interior. Apoi urcați până la complexul Minerva. Admirați arhitectura exterioară și picturile din interior.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să povestesc despre părintele managementului calității, Joseph Moses Juran.

În urmă cu ceva  ani buni  am constatat că mulţi dintre absolvenţii Facultăţii de Electromecanică din Craiova, cum se numea atunci,  îşi  găseau un loc de muncă în compartimentele de „Asigurarea calităţii”. Domeniu nou pentru mulţi. Domeniu în care angajatorii preferau să aibă lucrători tineri. Noi, la facultate, nu le asiguram o formare în acest domeniu. Am propus înfiinţarea unui „curs postuniversitar” de tip studii aprofundate. Am avut succes. Consider că am avut succes deoarece am avut şi avem multe solicitări din partea candidaţilor. Consider că am avut succes deoarece „studiile aprofundate” s-au transformat într-un MASTER solicitat de candidaţi şi în prezent.

În acest context am aflat despre… părintele calităţii: Joseph Moses Juran.

 Joseph Moses Juran s-a născut la Brăila la data de 24 decembrie 1904. La vârsta de trei ani, adică în 1907,  s-a mutat cu familia la Gura Humorului, care aparţinea atunci Imperiului austro-ungar,  unde a locuit până în la vârsta de 8 ani, adică până în 1912. Tatăl său, cizmar de meserie, a plecat în 1909 în  SUA pentru un trai mai bun, iar după trei ani familia, formată din soţia Gitel şi trei  copii, Joseph, Nathan şi Minerva, se reuneşte şi se stabileşte în Mineapolis, din statul Minnesota, la graniţa cu Canada. Au plecat în căutarea unui trai mai bun dar, la început, au schimbat căsuţa  din chirpici, înconjurată de flori, pe care o aveau la Gura Humorului,  cu o baracă din lemn acoperită cu carton gudronat, înconjurată de pădurile de lângă Mineapolis. Aici, ca şi în Moldova, nu aveau nici apă, nici electricitate. Nici meseria de cizmar nu era căutată deoarece încălţămintea se producea industrial. În aceste condiţii copilul Juran a făcut diverse munci necalificate,  acceptând orice activitate cerută de comunitatea în care trăiau. A lucrat ca îngrijitor de cai,  vânzător de încălţăminte, lustragiu, vânzător la băcănie şi contabil.

În 1917, la 13 ani,  Joseph Moses Juran  a fost naturalizat cetăţean american.

La toate acestea s-a adăugat durerea pierderii mamei sale, care a decedat când Joseph  Juran avea  doar 16 ani. După mai mulţi ani declara: „Noi am crescut fără să ne fie teamă de a munci din greu, timp de multe ore, zilnic. Noi am învăţat din această experienţă că trebuie să foloseşti orice ocazie apărută şi că poţi învăţa din orice eroare sau eşec propriu sau al altora. Am acceptat fiecare responsabilitatea de-a ne făuri un viitor sigur. Principiile etice învăţate la locurile noastre de muncă ne-au fost utile pe tot parcursul vieţii.”

In 1920, la vârsta de 16 ani, Juran  s-a înscris la Facultatea de Inginerie Electrică a Universităţii din Minnesota. Şi-a  plătit studiile singur din banii  strânşi din timp pe un cont de economii pentru studii superioare. La universitate  a descoperit  ŞAHUL, activitate care i-a schimbat considerabil modul de viaţă. Spiritul său analitic foarte dezvoltat i-a  permis  să descopere   subtilităţile, deliciile şi implicaţiile acestui vechi şi inteligent joc. A devenit  campionul universităţii sale, a obţinut rezultate excelente în concursurile organizate la nivelul statului Minnesota şi a cunoscut, din experienţa proprie,  ce înseamnă  admiraţia colegilor  şi mândria de-a fi respectat pentru propriile  performanţe. În 1924 a absolvit facultatea de inginerie, iar în 1936 obţine şi titlul de doctor în ştiinţe juridice  la  Universitatea din Chicago. După obţinerea titlului de inginer electronist  s-a angajat în cadrul departamentului de inspecţie al companiei Western Electric. În  1928 a publicat  o broşură cu titlul  „Metode statistice aplicate la problemele de fabricaţie “, în care era prezentată   metoda   eşantionării  pentru  evaluarea  calităţii  fabricaţiei, iar principiile enunţate atunci sunt utilizate şi azi.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Juran  se ocupa de fabricarea echipamentelor militare livrate aliaţilor sovietici  şi britanici. A obserservat că 80%  dintre defecte erau determinate doar de 20% din cauzele care conduceau la  rebutarea produselor şi, pornind de aici, a aplicat  principiul 20-80, pus în evidență din Vilfredo Pareto, numit și „Principiul Pareto”, pe care l-a extins mai târziu şi asupra vânzărilor  când a constatat că 20% din clienţi asigură 80% din profit.

După război a fost solicitat de japonezi să-i  ajute să-şi schimbe reputaţia de  „producători de rebuturi”. Ei erau foarte convinşi că pentru aceasta este nevoie de o schimbare şi au acceptat în totalitate  idelile lui Juran despre asigurarea calităţii. Printre altele au înfiinţat  cercurile de calitate  care deşi contribuiau numai într-o proporţie de 10% la ameliorarea calităţii produselor, au avut un impact important  asupra relaţiilor umane la locul de muncă. În scurt timp Japonia a ajuns o superputere economică  prin calitate şi, ca recunoaştere a meritului lui Juran  în iniţierea miracolului japonez, Împăratul Japoniei i-a oferit  Ordinul Trezoreriei Sacre.                                                                 În         1951 a publicat  cartea  „Manual pentru Controlul Calității”, care l-a consacrat ca părinte al calităţii, alături de  americanul William Deming. Juran defineşte  calitatea ca   utilitatea de folosire, nu simpla conformitate cu specificaţiile. De asemenea,  Juran ia în considerare clientul, ţinând seama de necesităţile  acestuia. Trilogia calităţii, adică „Planificarea calităţii, controlul calităţii  şi îmbunătăţirea  calităţii” este cunoscută ca  o contribuţie importantã la asigurarea calităţii. Prima parte a trilogiei este preocupată de identificarea clientului, cerinţele pentru produs şi prioritatea obiectivelor afacerii. Cea de-a doua parte implică folosirea metodelor de control statistic. În cea de-a treia parte, convingerea lui Juran este că îmbunătăţirea calităţii  trebuie sã fie continuă. Juran a adăugat dimensiunea socială necesară controlului statistic al calităţii şi  a avut o contribuţie esenţială  la apariţia a ceea ce se numeşte  astăzi “ Managementul Total al Calităţii”.            

            În 1972 a revenit în ţară pentru o vizită scurtă  la Tractorul Braşov. A mers şi la Gura Humorului. Atunci a spus: „Aici am trăit timp de cinci ani, înainte de a emigra în America la vârsta de opt ani. La Gura Humorului, casa în care am locuit nu mai există….. Nu au dispărut însă Carpaţii pe care îi urcam când eram copil şi nici apa Moldovei cu peştii săi minunaţi. A rămas la Gura Humorului altceva puternic înrădăcinat, şi anume „spiritul satului”. Bucovina este un ţinut cu un pronunţat caracter rural, iar locuitorii săi manifestă un caracter robust, tipic oamenilor care trebuie să îşi câştige existenţa în condiţiile confruntării omului cu vitregiile naturii. Această „luptă” necesită hărnicie, cinste şi un puternic sentiment de solidaritate umană”.

În anul 1992,  cu ocazia alegerii sale ca  membru de onoare din străinătate al Academiei Române, spunea: „Sunt, desigur, recunoscător pentru onorurile pe care le-am primit din partea instituţiilor româneşti. Sunt, de asemenea, conştient că naţiunea a îndurat mulţi ani dificili şi că drumul înainte este lung şi dificil. Dar mai ştiu încă, după zeci de ani de experienţă, că atingerea conduitei calităţii este un element vital pentru atingerea unei economii prospere“.                            În 1994, cu ocazia împlinirii a 90 de ani, la solicitarea Societăţii Române pentru Asigurarea Calităţii, a transmis următorul mesaj : „Doresc să folosesc şi această ocazie pentru a transmite salutările mele personale românilor. După cum poate cunoaşteţi, m-am născut în România şi mi-am petrecut acolo copilăria înainte de a emigra în America la vârsta de opt ani. M-am maturizat american, dar am păstrat memoria copilăriei despre pământul rădăcinilor mele. În două rânduri am avut prilejul să vizitez România. Am avut chiar prilejul să revizitez locurile în care am trăit – Brăila şi Gura Humorului. Aceste vizite au constituit pentru mine experienţe emoţionale.”                                     În 1998, la solicitarea  câtorva personalităţi din România, printre care și profesorul Nicolae Drăgulănescu, de la Politehnica din București, a acceptat ca Premiul Român pentru Calitate să-i poarte numele. Premiul  este acordat anual, din 2000, de către Fundaţia „Premiul Român pentru Calitate  J.M. Juran”  persoanelor  cu rezultate în implementarea principiilor calităţii.                           

S-a stins din viaţă în data de 28 februarie 2008, la New York. Deşi   avea 103 ani, a fost, până în ultima clipă, în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale.  

În încheierea acestui episod, pentru consolidarea mesajelor transmise vă sugerez ca într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca Alexandru și Aristia Aman din Craiova. Cereți și consultați câteva dintre cărțile scrise de Josep Moses Juran,

Calitatea produselor : Tratat practic de planificare, proiectare, realizare şi control, Editura  Tehnică, București, 1975.

Planificarea calității , Editura Teora, București 2000.

Supremaţia prin calitate: Manualul directorului de firmă, Editura Teora, București, 2002.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre inginerul constructor italian Giovanni Peressutti, devenit „oltean”.

            Fiecare oraș are cel puțin o clădire emblematică, reprezentativă, folosită pe documente tipărite, albume, imagini filmate. Craiova este bogată la capitolul clădiri emblematice. Are multe clădiri reprezentative care rămân în memoria vizitatorilor. Una dintre acestea  este clădirea în care funcționează Prefectura Județului Dolj, numit Palatul Administrativ. Iată cum este descrisă această clădire în albumul „Trecutul în Craiova de azi”: „Clădirea a fost construită după un plan compus prin asamblarea a patru corpuri de clădire care se unesc prin holul monumental din mijlocul construcției. Fațada, în stil neoromânesc, are elemente popular și brâncovenești cu galerie de balcoane și ferestre cu arcade trilobate șiîn plin cintru. Acoperișul fragmentat, de țiglă glazurată verde, este decorat cu lucarne albe, iar corpul central, decroșat și supraînălțat, cu turn piramidal, subliniază verticalismul și monumentalitatea construcției, constituind intrarea principală – cu portal semicircular, în descreștere volumetrică până la ceasul de sub friza decorativă a cornișei”. Inginerul care s-a ocupat de construirea acestei clădiri emblematice pentru Craiova, are un nume tipic italian,  Giovanni Batista Peressutti.

Giovanni Batista Peressutti s-a născut la data de 20 septembrie 1880  în localitatea Pintano al Tagliamento din nord-estul Italiei, în Provincia Friuli-Veneția Giulia, la granița cu Elveția, Austria și Slovenia.

Urmează școala elementară în localitatea Finzano. Continuă studiile gimnaziale la San Daniele apoi liceul la Udine, localitate situată la 130 de km nord-est de Veneția. Pentru comparație, de la Craiova până la Sadu, la intrarea în Defileul Jiului, sunt 140 km.

S-a înscris la Universitatea Sala din Padova. Universitatea din Padova a fost înființată în anul 1232, adică în urmă cu aproape 800 de ani. În perioada 1592-1600 a predat aici și Galileo Galileli.

Giovanni Peressutti  a obținut diploma de inginer constructor. În perioada studenției l-a cunoscut pe  arhitectul român Petre Antonescu pe care îl va reîntlâni, câțiva ani mai târziu, în România. S-a stabilit la Craiova în 1908 unde exista deja o comunitate puternică de italieni veniți din aceeași provincie, Friuli-Veneția Giulia, începând cu 1860. Unii dintre noi își mai amintesc  de localitatea Italieni de lângă Pădurea Bucovăț ale cărei case au rămas în picioare până în urmă cu cca. 30-40 de ani.

Prima lucrare importantă de care s-a ocupat a fost  clădirea Palatului administrativ din Craiova, Prefectura județului Dolj din zilele noastre, proiectată de Arhitectul Petre Antonescu în 1909. Clădirea a fost terminată în doi ani, 1910-1912. Mai trebuie spus că arhitectul  Petre Antonescu a proiectat și Palatul Primăriei din București, situat vis-a-vis de parcul Cișmigiu. Construcția  din București a fost realizată de inginerul craiovean George-Gogu Constantinescu. Arhitectul Petre Antonescu a  avut un rol important în alegerea lui Peressutti pentru construirea Palatului administrativ din Craiova..

Peressutti nu l-a dezămagit  nici pe prietenul său, Petre Antonescu, dar nici pe locuitorii Craiovei care i-au încredințat și alte  proiecte. Multe dintre  construcțiile de atunci dăinuiesc și azi. Printre acestea se numără Primăria Craiova, fostă Banca Comerțului, construită în perioada 1912-1916. Banca Comerțului, ca instituție, fusese înființată în anul 1897  de către Constantin Neamțu și de aceea, multă vreme, s-a numit  „Banca Costică Neamțu” sau „Cloșca de Aur”. Proiectul   clădirii a fost conceput în 1906  de cunoscutul arhitect Ion Mincu, iar execuția a fost urmărită și de arhitectul Constantin Iotzu. Destinația inițială a clădirii, Banca Comerțului, a fost menținută până în 1948. Apoi, până în 1968 a fost  sediul Academiei de Științe Istorice, Arheologice și Etongrafice și sediul ARLUS, adică Asociația  Română pentru strângerea Legăturilor cu Uniunea Sovietică. Din 1968 funcționează aici Primăria Craiovei. Numele lui Giovanni Peressutti este legat și de clădirea  cunoscută de craioveni cu numele de Casa Albă situată pe actuala  stradă Theodor Aman. La început s-a numit Palatul Nou și a aparținut Băncii Comerțului, iar strada se numea Strada Nouă. Proiectul a fost conceput în 1923  de arhitectul Constantin Iotzu, iar construcția a fost terminată în 1926. Se poate spune că Palatul Nou sau Casa Albă a fost primul bloc de locuințe din Craiova. O placă montată pe zidul acestei clădiri amintește trecătorilor, care se uită și în sus, că a fost construită de inginerul Giovanni Batista Peressutti.

 De asemenea, în 1917, Peressutti a construit casa Generalului Carianopol, situată pe actuala stradă Alexandru Macedonski în care funcționează în prezent Inspectoratul Județean de Jandarmi. Și această clădire a fost proiectată de arhitectul Petre Antonescu. Din toate vremurile, prieteniile profesionale au dăinuit. Între 1925 și 1928 Giovanni Peressutti s-a ocupat de construirea Liceului de Fete „Regina Elisabeta”, sediul actual al Facultății de Agronomie. Tot Giovanni Peressutti a construit și clădirea în care a funcționat multă vreme   Policlinica nr. 2 a Spitalului Filantropia, situată pe actuala stradă Nicolae Titulescu, destinată  inițial pentru Casa de Asigurări Sociale pe care tot el o fondase. De câțiva ani, clădirea a reintrat  în proprietatea Casei Județene de Pensii.

            Se poate menționa și Sala de spectacole a Teatrului Liric construită de Peressutti după incendiul din 1930. De altfel pe zidul Liceului Carol I, situat lângă poarta principală, este montată o placă pe care scrie „Imobil refăcut total după incendiul devastator din  anul 1930. Inginer constructor Giovanni Batista Peressutti (1880-1953)” . A construit Moara lui Barbu Drugă, prima moară cu abur din Craiova,  precum și casa acestuia, situată pe strada Bujorului, cunoscută sub numele de „Casa Bujorului”. La această listă trebuie adăugată și Vila Lucilla, situată pe actuala stradă Romain Rolland la nr. 7, în care a locuit fiica lui Giovanni Peressutti.

            În locuința sa, situată pe strada Unirii nr. 145, lângă Institutul de Cercetări Miniere,  a funcționat, la început, Consulatul Italiei, Peressutti fiind Consul, reprezentant al italienilor din Oltenia, Banat și zona Petroșani-Hunedoara. Pe zidul interior al gardului acestei clădiri este montată o placă comemorativă. Implicarea lui Giovanni Peressutti în viața Craiovei, a României, a fost răsplătită de Regele Carol I și  de Regele Ferdinand cu Ordine și Medalii.

La începutul acestui episod  l-am numit pe  Giovanni Peressutti inginer constructor italian devenit „oltean”. Am folosit  această expresie având în vedere că ful său, Enrico, s-a născut la Craiova, în 1908, iar fiica sa Lucilla s-a căsătorit și a rămas în Craiova, dar și faptul că este înmormântat în Craiova, alături de soția sa  Marzia și fiica sa Lucilla.

S-a stins din viață la data de 2 mai 1953 și este înmormântat în Cimitirul catolic din Craiova, situat pe strada Bucovăț. La intrarea în Cimitir este amplasată statuia lui Giovanni Batista Peressutti.

Ca de obicei, la finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre personalitata prezentată azi, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să descoperiți strada Giovanni Peressutti și câteva dintre clădirile construite de antrepriza condusă de el.

Așadar, stimați ascultători, vă sugerez să ajungeți la Cinematograful Patria, respectiv Judecătoria Craiova, situate pe  strada A.I.Cuză. Clădirea în care funcționează Judectoria, cunoscută și sub numele de „Palatul administrativ” deoarece a adăpostit, într-o vreme, Administrația Financiară a județului Dolj, are intrarea principală pe strada A.I.Cuza. Stând cu fața la intrarea principală, strada din stânga este  strada Giovanni Peressutti. Este o stradă scurtă, numită oficial Alee, care face legătura între  străzile A.I.Cuza și strada  România Muncitoare.        

De la intrarea principală mergeți pe strada A.I.Cuza spre Piața Mihai Viteazul. După o plimbare de cca 10 minute ajungeți la Casa Albă, pe stânga, și la Primăria Craiova, pe dreapta. Mergeți înainte,  treceți de statuia lui A.I.Cuza. Ați ajuns la Palatul administrativ, la Prefectura Dolj. Cotiți la stânga, pe strada Unirii. Mergeți pe strada Unirii. Treceți de intersecția cu strada Gheorghe Chițu, respectiv Marin Sorescu. După încă cca.500 de metri ați ajuns la casa construită și locuită de Giovanni Peressuti.

Pe fiecare dintre clădirile menționate este  fixată o placă  pe care este menționat și numele constructorului, Giovanni Batista  Peressutti.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să vă vorbesc despre Ștefan Velovan, un pedagog de excepție.

            Ne aducem aminte  de învățători. Învățătorul este primul educator, este primul formator instituțional al unui copil, al unui elev. Formarea  viitorului învățător este o datorie fundamentală a societății, a instituțiilor din domeniul învățământului. În România, Școlile normale, iar mai încoace Liceele pedagogice, au fost create pentru formarea învățătorilor. Una dintre Școlile normale de elită din România a funcționat la Craiova și a fost condusă mult timp de un pedagog de excepție, Ștefan Velovan.

            Ștefan Velovan s-a născut la  data de  22 septembrie 1852, în localitatea Rusca Montană, în familia preotului Nicolae  și Drăghina Velovan. La vremea aceea, comunitatea din Rusca Montană  era formată din români, germani, slovaci și maghiari. Unii dintre români veniseră din Tismana-Gorj, ca tăietori de lemn și lucrau ca muncitori la topitoria din localitate.

A urmat cursul primar în comuna natală, Rusca Montană, între anii 1859-1866. Școala era bilingvă: română și germană. În 1866 s-a mutat la Timișoara pentru a urma Școala superioară pe care a absolvit-o în 1872.

            Rezultatele obținute la școală au fost remarcate de Episcopul  din   Caransebeș, Ioan Popasu, Președinte  al Fundației Gojdu  care, având în vedere situația materială a familiei Velovan,   reușește  să obțină o bursă pentru tânărul Ștefan dar și un sprijin financiar din partea Consistoriului diecezan din Caransebeș. În 1872 pleacă la Viena pentru studii în Filosofie și Științe naturale pe care le va finaliza în 1876.

            Episcopul Ioan Popasu, care i-a urmărit evoluția,  l-a convins să facă o specializare în domeniul pedagogic la Institutul pedagogic universitar Gotha, din Germania, pe care l-a urmat timp de un an, până în 1877. În această perioadă  și-a consolidat cunoștințele din domeniul filosofiei și, cu ajutorul profesorilor cu care a lucrat, a descoperit multe dintre secretele metodelor pedagogiei și psihologiei didactice, pe care le-a aplicat mai târziu.

La întoarcere este angajat ca profesor și ca director  la Institutul pedagogic din Caransebeș, care fusese înființat de curând. S-a bucurat de sprijinul episcopului Ioan Popasu pentru a pune în operă  proiectele pedagogice  imaginate  în anii cât a studiat în Austria și în Germania. S-a remarcat prin stilul modern de predare, prin ținuta academică, prin dăruirea cu care s-a implicat dar, mai ales, prin știința de carte. Istoria a reținut stilul său de predare, numit „velovanism post herbartian”.

 Din 1877 până în 1893  activitatea din Institutul pedagogic s-a bazat pe dezbateri pedagogice, pe studiu științific și pe publicarea rezultatelor obținute. Spre exemplu,  în  Foaia diecezană a publicat 12 articole care au prefigurat tratatul de pedagogie  și psihologie. În Convorbiri literare a publicat  șase studii legate de metodologia activității pedagogice. A publicat atât  în Almanahul societății literare „România Jună” din Viena, cât și în reviste de profil din Germania.

A propus și a experimentat la Caransebeș  utilizarea, în învățământul primar, a abecedarelor bazate pe științele pedagogice și psihologice.

Este locul să menționez, stimați ascultători, legătura lui Ștefan Velovan cu Titu Maiorescu, născut la Craiova. Ei bine, mama lui Titu Maiorescu  a fost sora Episcopului de Caransebeș, Ioan Popasu.  Ca ministru al Comerțului, i-a cerut lui Ștefan Velovan,  director al Institutului pedagogic din Caransebeș,   să se documenteze asupra modului de organizare a învățământului comercial și să propună un proiect de organizare în România a acestei specialități. Proiectul a fost votat în Parlament în 1893.

Prin toate aceste contribuții, Ștefan Velovan și-a câștigat un loc în galeria pionierilor pedagogiei românești moderne.

Activitatea publicistică îl face cunoscut și în Țara Românească, în Muntenia. Ministrul Instrucțiunii publice din acea vreme, Take Ionescu, îl convinge să vină la Școala Normală din București unde, din 5 octombrie 1893, ocupă  catedra de Pedagogie dar și funcția de Director.

După câțiva ani, Școala Normală se mută la Câmpulung Muscel. În toamna anului 1896 Ștefan Velovan s-a transferat la Școala Normală din Craiova unde a înființat o Școală de aplicație în care elevii de la Școala normală făceau practică pedagogică. Ștefan Velovan a organizat Școala de aplicație ca pe un adevărat laborator pedagogic, iar Școala Normală din Craiova a devenit un centru de îndrumare metodică pentru toate școlile din  România.

Imediat după venirea sa la Craiova, în 1898, a început construirea unei noi clădiri, finalizată în 1901. Inițiativa i-a aparținut Ministrului Instrucțiunii Publice, Spiru Haret care, de altfel, a participat și la inaugurarea  noului sediu. Arhitectul Constantin Băicoianu, proiectantul acestei clădiri, a prevăzut ca  fațada să fie placată cu cărămidă aparentă, iar ferestrele și ușile să fie încadrate, la exterior, cu stucaturi ornamentale și decorațiuni pictate. Clădirea monumentală este simetrică față de turnul central, care include o aulă  maiestuoasă. De asemenea, un corp al clădirii era destinat locuinței directorului. Aici a locuit Ștefan Velovan până la pensionare.

            În 1926, la vârsta de 74 de ani, după 49 de ani de activitate s-a pensionat. S-a retras la Rusca Montană, împreună cu soția sa, Anica, născută Biju, unde a trăit până la data de 26 iulie 1932 când a încetat din viață.

            A scris multe cărți pentru formarea învățătorilor printre care „Metodica specială a Geometriei, a Ştiinţelor Fizico-Chimice, a Istoriei, a Religiei şi a Moralei”, „Ştiinţele în Şcoala Primară şi altele”. A scris și cărți de psihologie printre care  „Cercul apercepţiei, monografie psihologică asupra treptelor didactice formale”, „Cercetări, logico-psihologice”, „Mecanica psihologică”. Ultimele două cărți au fost retipărite de Editura AIUS din Craiova și ele pot fi găsite ușor la Bibliotecile din orașul nostru. A scris și articole utile pentru părinții elevilor.  În „Traiul firesc al copiilor”, publicat în 1909, dădea sfaturi despre alimentația elevilor. Istoria vieții se repetă.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul intre obiectivele acestei emisiuni este de a face cunoscute experiențele profesionale ale oamenilor. Ștefan Velovan a formulat opt principii fundamentale care trebuie să stea la baza învățământului, a educației:„1. Învățământul trebuie să fie educator. 2.Învățământul trebuie să fie natural. 3.Învățământul trebuie să fie adevărat. 4. Învățământul ca ă fie natural trebuie să respecte individualitatea școlarului. 5.Învățământul trebuie să fie intuitiv. 6.Învățământul trebuie să fie clar. 7.Învățământul trebuie să fie practic. 8.Învățământul trebuie să producă o cultură durabilă.”

Ca semn de apreciere, în 1938, în fața clădirii Școlii normale a fost  amplasat bustul lui Ștefan Velovan, iar pe soclu este inscripționat anul nașterii 1852 și anul trecerii în neființă, 1932. Mai târziu, pe clădire a fost montată o placă din marmură pe care scrie: „În această clădire și-a desfășurat activitatea Ștefan Velovan (1852-1932), pedagog și publicist, întemeietor al Școlii de Aplicație din cadrul Școlii normale ce-i poartă numele, autor al unor valoroase lucrări cu conținut metodic și psiho-pedagogic”. În 1959 clădirea a fost destinată Institutului Pedagogic din Craiova, iar Școala normală, acum Liceul pedagogic, s-a mutat în sediul de pe strada Amaradia. Conducerea Liceului a amplasat  și aici un bust, din marmură, care îl reprezintă pe Ștefan Velovan.

Așadar, Ștefan Velovan are, în Craiova, două busturi. De asemenea, o stradă  din Craiova poartă numele Ștefan Velovan.

Ca de obicei, la finalul fiecărui episod, pentru consolidarea informațiilor prezentate, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe Calea București, în zona Facultății de Mecanică și a Teatrului pentru copii „Colibri”. Opriți-vă lângă bustul lui Ștefan Velovan, realizat de sculptorul Anghel Chiciu, absolvent  al Școlii de Arte și Meserii  din Craiova. Bustul a fost amplasat în acest loc în urmă cu aproape o sută de ani, la data de 8 mai 1938, la șase ani după decesul lui Ștefan Velovan. Înconjurați clădirea, în pas domol, și admirați monumentalitatea acesteia. Intrați pe ușa de la baza turnului central. Zăboviți și aici ceva vreme. Aveți ce vedea!. Reveniți la Butul lui Ștefan Velovan. Îi plăcea să asculte  „Deșteaptă-te  române”, cântat de corul școlii. Mergeți spre centru până la intersecția cu strada Petre Ispirescu. Cădirea din colț, în care a locuit Ștefan Velovan, a rezistat schimbărilor. Mergeți pe strada Petre Ispirescu încă trei sute de metri, până la intersecția cu strada Ștefan Velovan, personalitatea despre care v-am vorbit azi.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Nicolae Donici, fondatorul observatorului astronomic de la Dubăsarii Vechi din Basarabia.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să povestesc despre astronomul Nicolae Donici.

Neamul doniceștilor, trăitor pe maulul stâng și pe malul drept al Prutului, a fost mare ca număr și ca personalități, pe care le-a dat seminției românești, o esență a  culturii și științei neamului nostru.

Neamul doniceștilor a dat militari, oameni de stat, unul fiind chiar ministru al agriculturii.

Neamul doniceștilor a dat scriitori, unul fiind Alexandru Donici, fabulistul cel cu Musca la arat, care sună cam așa: De la arat un plug/ Venea încet spre casă/ Şi, la un bou pe jug,/O muscă se-aşăzasă./Iar ei, spre-ntâmpinare,/O altă muscă-n zbor/ Îi face întrebare:/- De unde, dragă sor’?/- Şi mai întrebi de unde!/ Ei musca îi răspunde/ C-un aer supărat./ Au nu pricepi ce facem?/ Nu vezi că noi ne-ntoarcem/ Din câmp, de la arat!/ Spre laudă deşartă/ Mulţi zic: noi am lucrat,/ Când ei lucrează-n faptă, / Ca musca la arat.

Neamul doniceștilor a dat  unul dintre cei mai importanți astronomi ai lumii, Nicolae Donici.

Nicolae Donici a venit pe lume în data de 13 septembrie, stil nou, a anului 1874, ca fiu al lui Nicolae Donici și Limonia Macri-Donici, cu rădăcini aromâne. S-a  născut în satul Petricani, acum parte a orașului Chișinău, Basarabia,  care  din 1812 aparținea Imperiului țarist.  Tatăl său,  a fost jurist.Din nefericire, a rămas orfan și de tată și de  mamă, pe la vârsta de 8 ani, fiind crescut de sora mamei sa, Elena Macri, care îl botezase. Elena Macri locuia la moșia familiei din Dubăsarii Vechi.

Elena Macri, o femeie înțeleaptă, a decis să înființeze o școală la Dubăsarii Vechi, școală în care Nicolae Donici va învăța alături de mai mulți copii din zonă.  După câțiva ani se căsătorește și se mută la Odesa. Îl ia și pe nepotul său, Nicolae Donici.

A urmat Liceul „Richelieu” din Odesa pe care l-a absolvit în anul 1893. Era pasionat de matematică, de fizică, de științele exacte așa că, în același an, se înscrie la Universitatea din Odesa, Facultatea de Fizică și Matematică. Aici, la Universitatea din Odesa, face primele observații astronomice folosind dotarea laboratoarelor din facultate.

 După absolvirea studiilor universitare, în 1897, s-a mutat la Sankt Petersburg unde lucrează ca funcționar de stat. În paralel, cu forțe proprii,  a  studiat planete, a studiat comete, a studiat eclipsele de lună, a studiat lumina zodiacală.  Menționez, stimați ascultători, că „lumina zodiacală este o porțiune luminoasă a cerului, de formă triunghiulară, care se ridică dinspre orizont, după terminarea crepusculului de seară sau înainte de începerea crepusculului de dimineață”. Pentru a putea face aceste observații  astronomice și-a cumpărat instrumentele astronomice necesare pe care le-a montat în locuința sa in Sankt Petersburg. Prima lucrare, despre spectrul meteoriților, este publicată în 1898, în revista germană   „Știri astronomice”.

 Totuși, preocuparea de bază a fost axată pe studiul eclipselor solare. Avea  26 de ani când a călătorit  în nordul Africii, ca astronom independent, pentru a  studia prima eclipsă de soare. Rezutatele observațiilor le-a publicat  și în  alte reviste de specialitate. Devenise un astronom cunoscut. Așa se face că în 1902 devine membru al Academiei Imperiale de Științe din Petersburg, fiind apoi inclus în echipele trimise de Academie  pentru  observarea eclipselor totale de soare  care au avut loc în perioada 1900-1932. Dintre aceste evenimente astronomice  menționez eclipsa  din  data 28 mai 1900, Spania, 16-17 martie 1904, Cambogia, 16 aprilie 1912 Portugalia, 8 august 1914 Crimeea.

A fost un inovator în cercetarea astronomică  folosind, în premieră, diverse instrumente și metode noi. Spre exemplu, în 1907, în expediția din Egipt a folosit, pentru prima dată, luneta fotografică, imortalizând, în premieră mondială, suprapunerea discului planetei  Mercur și Soare. De asemenea, folosește metoda spectrală pentru a  analiza lumina emisă sau absorbită de corpurile cerești în scopul determinării compoziției chimice și temperaturii acestora.

 Prin participarea la Congresele de profil s-a făcut cunoscut în lumea astronomilor fiind invitat să lucreze în multe dintre  observatoarele  astronomie printre care, în 1903,  la Observatorul de pe vârful Mont Blanc, din Franța, la o altitudine de 4810 m.

Din nefericire,  toate documentele elaborate pe baza acestor observații  dar și aparatura adunată cu greu au fost distruse în februarie 1917 în timpul Revoluției bolșevice. Din acest motiv, a  decis să se mute în Basarabia, la Dubăsarii Vechi, o localitate situată pe malul drept al Nistrului, la cca 30 km est de Chișinău, orașul în care s-a născut Nicolae Donici. Aici, la Dubăsarii Vechi, mătușa sa avea o proprietate    unde el, Nicolae Donici, își amenajase un observator încă din  1908, primul observator astrofizic de pe pământul vorbitorilor  de limbă română.  Precizez că Observatorul astronomic din București a fost construit în aceiași perioadă, 1908-1910.Terenul pe care era amplasat Conacul de la Dubăsari avea o suprafață de 1200 ha din care  970 de ha erau acoperite de pădure.

 Începând cu anul 1920, când Basabia era parte din România, Nicolae Donici s-a ocupat de  dezvoltarea Observatorului de la Dubăsarii Vechi. În partea centrală erau două turnuri în care Nicolae Donici a amenajat observatorul compus dintr-un observator  astrofizic, un observator meteorologic și unul heliografic. Observatorul astrofizic  era dotat cu un telescop Solar de 10 metri și un spectroheliograf, unic în Europa Centrală și de Est. Datele meteorologice, respectiv presiunea atmosferică, temperatura  și umiditatea aerului,  erau înregistrate automat pe un dispozitiv amplasat în interiorul conacului.  Precizez că acest observator era unul privat.

            Nicolae Donici era la Dubăsarii Vechi când, în 27 martie 1918, Basarabia s-a reunit cu  țara, cu România. Nicolae Donici, astronom cu renume internațional, era acum reprezentantul României la reuniunile  importamte din domeniul astronomiei. Ca urmare a iniațiativelor  sale, România este unul dintre cei 19 membri fondatori ai Uniunii Astronomice Internaționale, înființată la Bruxelles în 1919.  Pentru activitatea științifică desfășurată, Nicolae Donici a fost  ales, în 1922, membru de onoare al Academiei Române. În același an, 1922, a participat, din partea României, la Adunarea Generală a Uniunii Astronomice Internaționale. Cu această ocazie, Nicolae Donici ține o cuvântare convingătoare, iar România devine membră a acestui For științific internațional. Se părea că a găsit liniștea necesară pentru observațiile astronomice la care lucra. Doar aparent pentru că în 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică, prin pactul Ribentrov-Molotov, îi  cerere României să-și retragă  administrația și armata  din Basarabia. Astronomul Nicolae Donici pleacă din Dubăsari și vine la București. După ce, în 1941, armata română trece Prutul, Nicolae Donici  merge la Dubăsari să-și recupereze lucrările științifice și aparatura lăsată aici. N-a mai găsit nimic. Administrația sovietică a luat tot. S-a reîntors la București unde și-a reluat activitatea la Observatorul astronomic din capitala României.

            În primăvara anului 1944, perspectiva bombardamentelor asupra Bucureștiului,  îl determină să plece la Paris. Avea 70 de ani. Astronomii din Franța îi cunoșteau activitatea profesională așa că a fost angajat la Observatorul din Paris dar era departe de familie, departe de țară. S-a stins din viață în data de  22 noiembrie 1960. Este înmormântat în Franța, lângă Nisa.                                    Părinții săi, Nicolae și Limonia Donici, sunt înmormântați, prin grija oamenilor de azi, în cavouri frumoase din localitățile de baștină. Bezin, acum Donici, respectiv Dubăsarii Vechi. Nicolae Donici își doarme somnul de veci într-un mormânt modest de lângă Nisa, Franța. Câțiva locuitori din Dubăsarii Vechi mai păstrează obiecte primite de la Nicolae Donici: un aparat de fotografiat, un ceas cu pendulă montat pe perete.

            Ca recunoaștere a contribuțiilor sale în astronomie,  un asteroid îi poartă numele, mai precis Asteroiul 9494 Donici, Observatorul astroomic al Universității de Stat din Moldova poartă numele Nicolae Donici.  O stradă din Chișinău poartă numele Nicolae Donici.

            A  primit titul onorific de DHC al Universității din Coimbra, Portugalia.

            În 11 septembrie 2024, Academia de Științe din Republica Moldova și Academia Română au marcat, printr-un duplex științific, 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Donici.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre astrofizicianul  Nicolae Donici, unul dintre reprezentanții neamului doniceștilor, trăitor  atât pe malul stâng cât și pe malul drept al Prutului. Unul dintre ei, pe care nu l-am amintit în povestirea de azi, a fost Gheorghe Donici, născut pe lângă Bacău, participant, în  23 noiembrie 1916 la bătălia din Primul Război Mondial, cunoscută sub numele de „Șarja de la Robănești”. Pentru ai cinsti memoria, o stradă din Craiova poartă numele Gheorghe Donici.

            La finalul acestui episod, pentru consolidarea mesajelor transmise, vă sugerez ca, într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca  Alexandru și Aristia Aman din Craiova. Cereți  și răsfoiți cartea „Astronomul Nicolae Donici: enigme descifrate”, autor Magda Stavinschi.

            Vă mai sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare scurtă pe strada Gheorghe Donici din Craiova.

            Plecați de la intersecția străzii Tabaci cu Bulevardul 1 Mai. Mergeți pe strada Tabaci înspre strada Râului. Pe partea dreaptă, se intersectează cu strada Gheorghe Donici. O stradă scurtă care afluează spre strada Râului. Deși plimbarea poate dura puțin, aveți ambianța potrivită pentru a   rememora  fabulele lui Alexabdru Donici, printre care fabula  „Greierele și furnica” și  „Musca”.

              Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.