Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Aurel Beleş, fondatorul ingineriei seismice din țara noastră.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Aurel Beleș fondatorul ingineriei seismice din țara noastră.

Călătorim cu trenul sau cu maşina  pe distanţe mai scurte sau mai lungi. Oricât de scurtă este călătoria, dacă ieşim din oraş, fie că este vorba de Craiova sau altă localitate, cu siguranţă  vom  trece  şi pe un pod pentru a traversa un pârâu, pentru a traversa un râu. Nu avem timp să ne gândim când a fost construit, iar despre  proiectant şi constructor   nici atât. Dar fiecare operă  de artă are istoria sa legată de viaţa unui om sau  de viaţa  mai multor oameni. Unul dintre marii constructori de poduri din ţara noastră, care şi-a legat numele şi de ingineria seismică , a fost Aurel Beleş.

Aurel   A. Beleş  s-a născut în Bucureşti  la data de 20 aprilie  1891. Tatăl său, Aurel Beleş,  a fost moţ  de pe Valea Arieşului dar  s-a format ca inginer la Politehnica din  Viena  şi a lucrat câţiva ani la Căile Ferate din  Austria şi apoi din România, la Bucureşti. Aşa  se explică locul de naştere al copilului Aurel A. Beleş, Bucureşti, unde  a rămas  doar câteva luni, familia mutându-se  la Craiova unde au locuit până în 1896. De aici au plecat la Paris, unde tatăl său a primit câteva  proiecte de poduri şi şosele. Deşi în familie învăţase germana şi apoi franceza a început studiile elementare la o şcoală unde învăţau mulţi români. După finalizarea  studiilor gimnaziale s-a reîntors în ţară şi s-a înscris la  liceul Mihai Viteazu din Bucureşti. Aici a învăţat cu profesori remarcabili care puneau  mare  accent pe  matematică, pe fizică şi chimie. Deşi era elev, mergea pe şantierele de construcţii  conduse  de tatăl  său, participa la elaborarea proiectelor şi a devizelor. În acest context drumul profesional era deja conturat aşa că  la  terminarea studiilor liceale, în 1909, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele. A învăţat de la profesori, a învăţat din experienţa proprie  că trebuie să  urmăreşti  cu atenţie expunerea profesorului , să  notezi  informaţiile  transmise pe care, apoi, trebuie să le treci selectiv  prin gândirea proprie.

Elevii, studenţii de la Şcoala  de  Poduri şi Şosele  primeau, pe durata studiilor şi o pregătire militară. În vremurile acelea patriotismul era o valenţă de rang superior. Nu este de mirare  că în 1913 , Aurel Beleş şi colegii săi s-au înrolat pentru a participa la campania din Bulgaria. Se ocupau de transbordarea vagoanelor din Bulgaria sub conducerea profesorului  lor Ion Ionescu-Bizeţ,

În 1914 a  absolvit Şcoala de Poduri şi Şosele  ca şef de promoţie. A lucrat  doi ani ca inginer asistent apoi şef de şantier al Serviciului de studii şi construcţii din Ministerul Lucrărilor Publice, Secţia de Poduri. Prima lucrare importantă  i-a fost încredinţată în primăvara anului 1915: corectarea şoselei naţionale  Bucureşti- Vârciorova,  localitate situată mai sus de Turnu Severin, atunci localitate de graniţă, acum acoperită de apele  lacului de acumulare de la Porţile de Fier. Una dintre porţiunile supuse modernizării era cea de la Işalniţa, lângă Craiova. Atunci şoseaua făcea  un ocol pentru a traversa pârâul Amaradia pe un pod de lemn amplasat în amonte de podul peste calea ferată. De câte ori  veneau apele mari, podul era dărâmat. Aurel Beleş a propus construirea  unui pod din beton armat lângă podul de cale ferată, unde este şi acum. După câţia ani, Aurel Beleş a construit şi podul  de beton armat peste Gilort de la Capul Dealului.

În 1921 s-a angajat  ca proiectant şi diriginte  al execuţiei lucrărilor la  una dintre cele mai  bune societăţi private din acea vreme: „Intreprinderile generale tehnice ing. Tiberiu Eremie” , întreprindere înființată  la începutul secolului XX  avându-i ca iniţiatori pe  ing. Tiberiu Eremie şi Gogu Constantinescu. A participat la construirea multor clădiri înalte, la construirea sediilor multor întreprinderi printre care Palatul Bursei şi Camera de Comerţ  din Galaţi, Hotelul Palace din Bucureşti. Desigur  aici a auzit de Gogu Constantinescu pe care l-a întâlnit mai târziu în Anglia. Şi-a continuat activitatea inginerească la Societatea naţională de construcţii  SOCON, înfiinţată de inginerul  Liviu Ciulei. Multe sunt construcţiile proiectate şi realizate cu această societate dar amintesc câteva pentru a marca diversitatea acestora: Rafinăria Brazi, Halele alimentare din Giurgiu,  Palatul Băncii Naţionale   din Calea Victoriei  şi din strada Doamnei, dublarea liniei ferate  Teiuş- Apahida. Anul 1947 a adus multe schimbări în viaţa  economică a României. Totuşi, inginerul Aurel Beleş a  continuat să  proiecteze şi să construiască. A proiectat coşurile de beton armat  ale  noii oţelării de la Hunedoara, fundaţia laminorului de la Roman. S-a ocupat şi de rezolvarea problemelor legate de alimentarea cu apă  a  Craiovei în perioada construcţiei Combinatului  Chimic de la Işalniţa.

În 1928  a fost numit profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti, la catedra de construcţii civile şi fundaţii. În 1948  Facultatea  de construcţii  s-a desprins de Politehnică şi a  devenit  Institutul  de  Construcţii  Bucureşti, unde Aurel Beleş a predat  cursul de Teoria elasticităţii până în 1963  când, prin pensionare, a devenit profesor consulatnt. Trebuie spus că, de-a lungul carierei sale didactice, începute la Iaşi în  1918, a predat şi alte cursuri. A scris  multe cărţi pentru studenţi,  s-a ocupat de educarea lor, de formarea lor. A fost un adevărat mentor. Este suficient să enumăr  doar pe  câţiva dintre discipolii săi: Ştefan Bălan, Radu Voinea, Panaite Mazilu, Mihail Ifrim .

În 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1963 devine membru titular. În 1957, toamna, academicianul Aurel Beleş a participat la Congresul de geotehnică şi fundaţii din Londra. Cu acest prilej i-a făcut o vizită lui Gogu Constantinescu la reşedinţa sa situată pe malul lacului Coniston. La întoarcerea în ţară a ţinut mai multe conferinţe. Una dintre ele a fost prezentată la Academia Română în data de 5 mai 1958. Iată ce a consemnat Aurel Beleş: „ Ca român, cu sufletul şi cu gândul, se trudeşte să facă cunoscut străinătăţii geniul şi arta poporului român, realizările şi aportul pe care poporul român îl poate aduce ştiinţei, culturii şi progresului general”. Prin aceste  conferinţe, Aurel Beleş a avut un rol important în revenirea în ţara, în 1961, pentru câteva  săptămâni  a lui Gogu Constantinescu.

Problemele de cercetare pe care le-a abordat au fost inspirate din practica inginerească. Astfel, în 1915 a publicat  articolul  „ Flambajul barelor drepte, comprimate axial”  inspirat de lucrările de îndiguire a oraşului Tg. Neamţ unde a folosit mulţi  piloni  de susţinere a unor greutăţi masive. Apoi, în 1941 a publicat lucrarea „ Cutremurul şi construcţiile”  pe baza  cercetărilor  efectuate asupra efectelor cutremurului din 1940. De altfel, acest subiect  a fost dezvoltat şi în alte lucrări şi , de aceea, Aurel A. Beleş  este considerat  ctitorul inginerie seismice în ţara noastră.

S-a stins din viaţă la 10 ianuarie 1976.

Ca de obicei, în partea finală a fiecărui episod, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică,  să străbateți, ceea ce aș putea putea numi acum, „podurile lui Aurel Beleș”. Plecați din Craiova spre Filiași.  Treceți de ELPRECO, de Fabrica de Bere și de Centrul Comercial MARLOREX,   apoi pe sub pasajul  care duce spre centura de nord a Craiovei. După câteva sute de metri se vede podul de cale ferată  și podul rutier peste Amaradia.  Puteți să parcați pe dreapta, înainte de pod. Primul pod rutier din această zonă a fost proiectat și construit de  Aurel Beleș.

Vă îndemn să faceți câteva fotografii. În câțiva ani, legătura dintre Craiova și Filiași se va face pe Autostrada sudului.

Mergeți spre Filiași, apoi spre Țânțăreni. La ieșirea din Țânțăreni, virați ușor la stânga spre satul Capu Dealului.  Se vede de departe dealul care coboară dinspre munte și se oprește lângă apa Gilortlui care, după câțiva kilometri se varsă în Jiu. Podul peste Gilort a fost construit de Aurel Beleș.

Dacă ați ajuns până aici, puteți să vă întoarceți prin Florești unde puteți vizita Muzeul Mihai Eminescu sau măcar Parcul Mihai Eminescu. Aici, la Florești, poetul Mihai Eminescu a petrecut, în vara anului 1878, o vacanță de neuitat în conacul  familiei Mândrea. Pe locul unde a fost conacul, administrația locală a amenajat un părculeț care amintește de trecerea lui Mihai Eminescu prin aceste locuri. Și dacă ați ajuns aici, la întoarcere spre Craiova, mergeți la gara din Filiași. În spatele gării vă așteaptă bustul lui Mihai Eminescu care ne amintește că, în vara anului 1878, poetul  venea aici să-și ridice, de la post restant, scrisorile.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Anastase Dragomir- precursor al  cabinei catapultabile

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Anastase Dragomir, precursor al cabinei catapultabile

Începutul secolului XX a fost marcat de căutările şi realizările din domeniul aviaţiei. Mulţi tineri erau fascinaţi de aparatele zburătoare .La 17 august 1903 Traian Vuia a obţinut brevetul de invenţie francez pentru aeroplanul-automobil, iar în data de 18 martie 1906 a efectuat un zbor epocal pe terenul de la Montesson. În 1910 Aurel Vlaicu  s-a desprins de la sol cu un aparat mai greu decât aerul şi a zburat 40 m.

Mulţi tineri din Brăila erau şi ei  fascinaţi de avioane. Printre aceştia se număra şi  Ana Aslan, asociată idealul „tinerețe fără bătrânețe”,  născută la  Brăila cu trei ani înainte de trecerea în secolul XX.  Visa să ajungă pilot. De asemenea  George Fernic  născut la începutul secolului XX, adică în 1900, la Galaţi , adică la o aruncătură de băţ de Brăila a fost un mare constructor de avioane. Un alt tânăr al acelor vremuri,  Ionel Fernic, maestru al romanţei şi tangoului românesc , vărul lui George Fernic, a fost un pasionat  pilot civil.

Dar, ca în orice început, au fost şi multe tragedii. George Fernic a murit într-un accident aviatic când îşi pregătea zborul transatalnic de revenire în ţară. Ionel Fernic  a murit tot într-un accident aviatic  fiind pasager al cursei  Varşovia- Bucureşti- Salonic.

Ca o coincidenţă ciudată, un tânăr născut la Brăila în aceiaşi perioadă cu cei evocaţi mai înainte  a inventat paraşute, catapulte  care să-i salveze pe piloţi, care să-i salveze pe pasagerii avioanelor în situaţii critice. Acest brăilean s-a numit  Anastase Dragomir.

Anastase Dragomir s-a născut  în data de 06 februarie 1896  la Brăila fiind al şaselea copil al familiei.Tatăl său, Vasile Dragomir  a luptat în războiul  pentru independenţa  României din 1877.

Anastase Dragomir era pasionat, ca mulţi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviaţiei. Unii erau preocupaţi de realizarea unor noi tipuri de aparate de zbor, iar alţii îşi puneau problema securităţii pilotului şi  pasagerilor în cazul  unei  catastrofe aeriene. Deşi zborul cu un aparat mai greu decât aerul era la început, existau suficiente exemple  din istoria zborului cu baloane   care  justificau aceste preocupări. Menţionez întâmplarea  petrecută în 24 iulie  1808 la Varşovia. Jordaki   Kuparenko, de fapt  moldoveanul Iordache Cuparencu, născut  în actuala comună Călineşti-Şerbăuţi din judeţul Suceava,  şi plecat în Polonia cu o trupă de teatru, a făcut trei demonstraţii publice de zbor cu un balon confecţionat de el din benzi de hârtie lipite. La al treilea zbor, efectuat în data de 24 iulie 1808, balonul s-a aprins , dar Kuparenko, prin manevrele inspirate pe care le-a făcut, a reuşit să se salveze coborând cu balonul  transformat într-o „paraşută”, aşa cum  s-a consemnat în presa din Polonia. Au mai fost şi alte catastrofe cu baloane. Istoria consemnează şi soluţii dedicate aviatorilor. În noiembrie 1911, Gleb Kotelnikov  din Rusia a brevetat „ o raniţă de salvare cu o paraşută cu deschidere automată pentru aviatori”. Acesta era contextul istoric în care Anastase Dragomir a plecat în Franţa, unde a lucrat  la mai multe uzine de avioane. Aici   şi-a perfecţionat propriul său sistem pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor  în caz de accidente. 

La 3 noiembrie 1928 a înregistrat, în Franţa,  cererea de brevet  „Nouveau système de montage  des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne” şi a obţinut Brevetul nr. 678566, din 2 aprilie 1930. Această invenţie era   „un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”, iar brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-paraşută să aibă mai multe comenzi, manevrate de pilot. Deoarece aviaţia nu era într-un moment financiar favorabil, ideea acestui sistem de salvare a fost privită cu multă suspiciune de oficialităţi şi companii, din cauza scumpirii considerabile a construcţiei avioanelor. După mai multe  intervenţii, Anastase Dragomir a reuşit să obţină finanţarea necesară şi a început construirea „cabinei catapultate”, în mărime  naturală.
            A experimentat invenţia în 28 august 1929 în apropierea aeroportului Orly, Paris . În acest scop s-a amenajat, după indicaţiile inventatorului, un avion Farman,   în care se instalase „ cabina catapultabilă” . Experienţa a constituit o reuşită, confirmând utilitatea acestei invenţii. După demonstraţie, ziarele franceze, printre care şi „Excelsior” , în numărul din 29.08.1929, au subliniat prioritatea mondială, deţinută de Anastase  Dragomir în acest domeniu, precum şi importanţa invenţiei pentru aviaţie. Soluţia propusă de Anastase Dragomir pentru autostabilizarea cabinei în  cădere prin utilizarea a doua paraşute auxiliare se regăseşte  în soluţiile actuale de paraşute şi cabine catapultabile.

După experiment, Anastase Dragomir revine în ţară unde, cu ajutorul căpitanului inginer Constantin Nicolau  de la Serviciul tehnic al aviaţiei române,  repetă demonstraţia  pe aeroportul Băneasa din Bucureşti, în 26 octombrie 1929. De data  aceasta s-a folosit o avionetă AVIA, iar presa vremii printre care ziarul „ Universul” şi „ Dimineaţa”  a relatat cu lux de amănunte despre acest mijloc de salvare ingenios şi practic.

 Pe baza rezultatelor obţinute,  continuă  cercetările şi perfecţionează soluţia iniţială. Ţine seama că la altitudini mai mari de 4.000 de metrii aerul este rarefiat, că temperatura  este mult sub zero grade Celsius, ajungând până la -55⁰C, ţine seama că  dacă avionul zboară cu o viteză de 1.000 km/oră , în momentul ieşirii pilotului din avion acesta  este izbit de  curentul de aer cu o  forţă de trei tone .   În 1950   a obţinut un nou  brevet românesc cu nr. 40125/1950 pentru „Celulă  paraşutată”. În descrierea acestei invenţii se menţiona „.. folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus; folosirea unei cabine etanşe sau semietanşe, în funcţie de efectuarea zborului la anumite înălţimi şi folosirea pentru  cabinele semietanşe a unui dispozitiv mecanic care să permită, în caz de nevoie,  debitarea oxigenului şi aerului necesare vieţii”.

După zece ani de căutări, în 1960,  obţine un alt Brevet  de invenţie românesc  cu nr.32323/41424 în care  propune un avion de pasageri  prevăzut cu cabine catapultabile pentru fiecare pasager.

În anul 1959, a înregistrat o altă cerere, care  avea ca obiect construirea unui avion de transport, echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet românesc nr. 41424 din 1960 ).  În cartea lui Jules Foch, „Technique des Avions”, aparută la Paris  în 1960  sunt  prezentate şi realizările inventatorului Anastase  Dragomir, în domeniul catapultării piloţilor  şi pasagerilor din avioanele aflate in pericol de prăbuşire. Ideea lui Anastase  Dragomir se va concretiza prin apariţia, la noile tipuri de avioane supersonice, militare, a scaunului ejectabil.

A murit în 1966 la Bucureşti.

Așadar, stimați ascultători,  în prezentarea de azi, cuvintele cheie, cuvintele des folosite au fost „invenție”,„catapultare”, „catapultă”. Având în vedere  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de oferi modele pentru tinerii dar și pentru adulții din zilele noastre și pentru a vă consolida informațiile despre Anastase Dragomir, o să insist asupra celor două expresii.

Invenția se referă la o soluție tehnică nouă. Noutatea soluției se stabilește prin analiza stadiului tehnicii pe plan mondial.

Catapulta, ca mașină de război, a fost folosită încă din anticitate pentru aruncarea cu diverse obiecte asupra cetăților asediate.

Mai târziu, spre zilele noastre, catapulta a fost folosită pentru lansarea aeronavelor, a dronelor, care, la decolare, trebuie să atingă o anumită viteză pe o pistă scurtă.

Așadar, deși soluția de catapultare este cunoscută,  se pot obține noi brevete de invenție pentru aplicații particulare, pentru soluții  destinate rezolvării  unor probleme particulare cum ar fi catapultă pentru aruncarea hranei pentru  câini.

Vă propun, stimați ascultători, să găsiți și alte aplicații particulare  ale unei catapulte, să imaginați o soluție pe care să o discutați, într-o sâmbătă sau într-o duminică,  cu prietenii dumneavoastră.  Nu uitați! Discuțiile cu omenii sunt importante.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personaități din știință și tehnică.

Constantin Buşilă- fondatorul Insitutului Român de Energie

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Constantin Bușilă, fondatorul  Insitutuli român de energie.

Viaţa unor oameni începe în condiţii  memorate de istorie, vitrege pentru unii.Oamenii aceştia, unii dinte ei , luptă  cu  vicisitudinile vieţii şi le înving. Unii dintre ei îşi dedică energia semenilor  şi se aşteaptă ca semenii (sau  viaţa) să spună, într-un fel sau altul, „te apreciem, omule”. Uneori se întâmplă chiar aşa, alteori invers, adică semenii, desigur alţi semeni, să le spună  „te condamnăm, omule”. Cele bune au fost uitate, iar condamnarea lor are rol  simbolic: cineva trebuie pedepsit pentru ca semenii, alţi semeni desigur, să se înspăimânte sau să se bucure sau să aibă sentimentul că au câstigat lupa cu viaţa. Iată  un exemplu   de inginer a cărui viaţă a început dramatic şi s-a sfârşit dramatic deşi a creat instituţii care funcţionează şi azi, este vorba despre Constantin Bușilă.

                           Constantin Buşilă s-a născut în data de 4.05.1877 în oraşul Târgu Ocna, pe valea Trotuşului . Tatăl său, Dimitrie Buşilă  a fost căpitan în  Armata Română şi s-a jertfit pentru cucerirea independenţei  căzând eroic  pe câmpul de luptă în 31 august 1877. Nu a apucat să-l vadă pe Constantin  care a  dus de unul singur greutăţile vieţii. Urmează cursurile Liceului “Principatele Unite “ din Iaşi .Avea 18 ani când s-a înscris la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Student  dotat şi foarte sârguincios, a absolvit  studiile de inginerie în 1900 ca şef de promoţie, după care a plecat în Belgia, la Liège pentru perfecţionare în domeniul electrotehnic la Institutul de specialitate Montefiore, timp de un an de zile. Aici îşi susţine şi teza de doctorat.

Se reîntoarce în ţară în 1901 şi este angajat de Anghel Saligny pentru a participa la proiectarea şi construcţia portului Constanţa. Constantin Buşilă s-a ocupat de  proiectarea centralei electrice. Generatorul electric era antrenat de un motor Diesel cu puterea de 1600 CP.Vă reamintesc că în 1902 a fost dat în folosinţă la Craiova primul grup  electric din România antrenat de un motor Diesel cu puterea de 120 CP. Construcţia centralei de la Constanţa  s-a terminat în 1904 , iar Constantin  Buşilă  a fost  numit director , funcţie pe care a ocupat-o până în 1909.

În 1909 s-a transferat la  Societatea de Tramvaie din Bucureşti unde a ocupat funcţia de subdirector.  Vă reamintesc că prima linie de tramvai electric  din Bucureşti a fost dată în funcţiune  la data de 9 decembrie 1894  între Uzina electrică Grozăveşti, Cheiul Dâmboviţei, Podul Regina Maria, Bd. Elisabeta, Bd. Carol, Universitate, Pache Protopopescu, Obor.

            In timpului primului război mondial, a lucrat la Direcţia muniţiilor, deoarece absolvenţii Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele  primeau , pe durata studiilor, şi cunoştinţe militare specifice armei geniu. Activitatea profesională a lui Constantin  Buşilă  a fost legată  de  Anghel Saligny. Astfel, când acesta devine Ministru al lucrărilor publice, între 1918 şi 1919, îl numeşte  secretar general pe Constantin Buşilă pe care îl cunoştea acum bine după ce lucraseră împreună  la construirea portului Constanţa. În 1919 participă, ca membru fondator, la înfiinţarea  uneia dintre cele mai  mari societăţi petroliere  din România , Creditul Minier, cu sediul în Bucureşti, Bd. I.C. Brătianu , nr. 75.Scopul acestei societăţi era de a apăra interesele româneşti în exploatarea zăcămintelor de petrol şi a altor bogăţii naturale aflate atunci  sub controlul unor companii internaţionale străine. În plus, Creditul Minier a  fost model pentru constituirea şi a altor societăţi inginereşti cu capital românesc, cum a fost Petrolul Românesc,  Nafta Română şi altele.

Specializarea făcută în Belgia, experienţa acumulată   pe perioada construirii centralei electrice din portul Constanţa  au definit restul drumului profesional în domeniul  electric. S-a ocupat de electrificarea căilor ferate, utilizarea energiei electrice în industria petrolieră şi în agricultură, s-a ocupat de electrificarea  unor localităţi.

            Se aminteşte  contribuţia la electrificarea  căii ferate Arad-Pâncota. Pe acestă linie circulau încă din 1906  automotoare dotate cu câte un motor  de 60 CP cu benzină  care antrena un generator electric pentru alimentarea celor două motoare de  electrice de tracţiune.În 1912 s-a început electrificarea acestei linii care a fost inaugurată la data de 10 aprilie 1913. Alimentarea se făcea în curent continuu la tensiunea de 1500 V prin pantograf, soluţie considerată  avansată la acea vreme. Energia electrică era furnizată  de centrala electrică de la Arad  şi transportată pe o linie de 15 kV.

 Se aminteşte aici contribuţia la dezvoltarea reţelelor electrice pe  Valea Prahovei. Astfel, în 1920 a preluat societatea germană „ Electrica”  şi a dezvoltat-o  construind şi  modernizând   centralele  electrice de la Câmplina, Floreşti, Ploieşti, Slănic Prahova,  centrale destinate rafinăriilor şi sondelor.

A contribuit la  crearea Sistemului Energetic Naţional prin înfiinţarea, în 1926, a Institutului Român de Energie – IRE , cu atribuţii în domeniul cercetării,  care funcţionează şi  azi sub numele  Institutului Naţional Român  pentru Studiul Amenajărilor şi Folosirii Surselor de Energie şi acelaşi acronim- IRE.

În cadrul acestui institut a fondat  Buletinul Institutului Român de Energie, revistă care a apărut până în 1944. Activitatea acesteia  a fost continuată , începând din 1953 de  revista Energetica, care apare şi azi. În Buletinul IRE au  fost publicate multe articole  care au contribuit la dezvoltarea electrotehnicii din ţara noastră, la organizarea  cercetărilor în domeniul electrotehnic. Multe articole au fost semnate de Constantin Buşilă. Tot aici a publicat şi Nicolae Vasilescu-Karpen, craioveanul  inventator al  celebrelor pile K.

          Constantin Buşilă  a activat în mai multe asociaţii profesionale. A participat la şedinţa de constituire a Asociaţiei Generale a Inginerilor- AGIR, ţinută la Iaşi în data de 12 august 1918 , fiind membru al Consiliului de administraţie.

            Constantin Buşilă „ a promovat România  ca membru fondator al Comisiei Mondiale a Energiei” , înfiinţată în 1926 şi în Comisia  Internaţională a Marilor Reţele Electrice , cunoscută sub acronimul CIGRE. Tot din 1926 a făcut parte din Comisia Electrotehnică Internaţională – CEI – şi  din Comitetul Electrotehnic Român – CER – ca Preşedinte.A fost Preşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România , Preşedinte al Consiliului Superior al Apelor şi Energiei , Preşedinte al Consiliului Tehnic Superior .

            S-a implicat foarte mult în activitatea Societăţii Politehnica, înfiinţată în  decembrie 1881 cu ocazia inaugurării liniei de cale ferată Buzău-Mărăşeşti, prima linie proiectată şi construită de inginerii români.În 1935 a fost ales Preşedinte al Societăţii Politehnica. În această calitate s-a implicat  în  adoptarea   mai multor legi legate de apărarea titlului de inginer, în organizarea învăţământului tehnic superior,  „s-a implicat în   crearea unei biblioteci tehnice pentru personalul  tehnic mediu şi inferior, în studierea  programelor de redresare a economiei naţionale”.

            Şi-a început activitatea didactică în 1910, îndată ce a revenit în Bucureşti de la Constanţa. A  predat la Şcoala  Naţională de Poduri şi Şosele  disciplina de „ Lucrări grafice” , apoi, din 1916 „Tehnologie mecanică” , „ Organe de maşini”, „ Aparate de ridicat”. În 1920, prin contribuţia craioveanului Nicolae Vasilescu-Karpen, s-a înfiinţat Şcoala Politehnică.  Constantin Buşilă si-a continuat activitatea şi aici fiind prorector  apoi,  până în 1940 , Decanul Facultăţii de Electromecanică.În 1939 a  fost numit preşedintele Consiliului de perfecţionare al Politehnicii din Iaşi pe anul şcolar 1939/1940.        În 1937 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe contribuind şi în această calitate la dezvoltarea industriei româneşti, la formarea şi promovarea specialiştilor din domeniul ingineriei.

            La insistenţele lui Ion  Antonescu, care vedea în Constantin Buşilă un  specialist cu recunoaştere internaţională,   a acceptat în 1941 postul de Ministru al lucrărilor publice şi comunicaţiilor,  pe care l-a ocupat până la data de 5 august 1943. Deşi la acceptarea postului a precizat ca  nu va face politică ci doar activitate profesională,  deşi şi-a înaintat de trei ori demisia după trecerea Prutului de către Armata Română, totuşi, în  toamna anului 1944 a fost arestat ,iar în  6 mai 1946 a fost judecat , alături de alţi demnitari politici şi condamnat la închisoare. A rezistat numai până în 1949 cînd, la data de 6 aprilie  a murit în închisoarea de la Aiud. Până la condamnare Constantin Buşilă  scria „”Nu am facut decât bine în viaţă, îndeplinindu-mi datoria către ţară! Nu văd de ce să mă tem!”. După judecată, Preşedintele completului  a declarat „Doamnă, am avut trista misiune de a prezida un proces deja judecat”.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit   golgota inginerului Constantin Buşilă, fiul  căpitanului  Dimitrie Buşilă, căzut în Războiul pentru Independenţa României în 1877.

Golgota este o colină lângă Ierusalim. Este colina  pe care a fost răstignit Iisus Hristos.

Expresia  este folosită  și pentru a desemna suferința unui om care a vrut binele semenilor săi.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm  și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalitățidin știință și tehnică

Plauţius Andronescu, un  român- pionier al electrotehnicii mondiale.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Plauțius Andronescu, un român-pionier al electrotehnicii românești.

Istoria electrotehnicii este lungă, iar la scrierea ei au contribuit şi mulţi români.

Unul dintre aceştia, considerat creatorul şcolii româneşti de electrotehnică teoretică, şi-a adus contribuţii remarcabile la perfecţionarea motoarelor electrice asincrone ce pun în mişcare, aparent miraculos, multe dintre instalaţiile care, acum, fac parte din viaţa noastră: ascensor, scări rulante, tramvai şi-câte-şi-mai-câte. Este vorba despre  Plauțius Andronescu.

            Plauţius Andronescu s-a născut în data de 10 decembrie 1893 , la   Zürich .Deşi părinţii săi, Nicolae şi Maria Andronescu,  erau din Bârlad, Plauţius s-a născut la Zürich unde tatăl său era student. Familia a revenit  la Bârlad în 1898 unde  Plauţius    a absolvit  şcoala primară.

Cursurile medii le-a urmat la Liceul “Matei Basarab” din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1913. Rămas orfan de tată, pe când era elev în clasa a III-a de liceu, este obligat, datorită situaţiei financiare, să  dea meditaţii la matematică. A lucrat şi ca supraveghetor la internat .
In toamna anului 1914 a obţinut o bursă şi a plecat să urmeze studiile universitare la Şcoala Federală din Zürich. Deşi începuse războiul, Elveţia neutră asigura un mediu favorabil studiului pentru sute de tineri veniţi  din toate tările europene şi din America.
A fost  remarcat de profesorii Karl Kuhlmann, cunoscut  ca savant în domeniul electrotehnicii teoretice, şi Aurel  Stodola,de origine slovacă, practician şi om de ştiinţă, care  l-au format ca profesionist în teoria modernă a electromagnetismului, şi de la care a dobândit multe tehnici experimentale  folosite în cercetările  ulterioare.

 A absolvit Şcoala Politehnică Federală din Zürich şi a primit diploma de inginer în data de  2 iulie   1918,apoi a fost angajat ca inginer la Fabrica de Maşini Electrice “Oerlikon”, unde a lucrat timp de un an, până la 31 mai 1919.

 Între 1919 – 1923 a lucrat ca asistent la Şcoala Federală din  Zürich . În 1922  a obţinut titlul  de doctor în ştiinţe tehnice cu teza „Cupluri parazite în  maşinile asincrone cu rotorul în scurt circuit” în care expune teoretic şi practic soluţii pentru reducerea unor efecte nedorite în exploatarea acestui tip de maşină electrică. Trebuie menţionat că motorul asincron fusese inventat de Nikola Tesla în 1887, adică cu doar 35 de ani înainte. Teza  a fost publicată în revista “Archiv für Elektrotechnik”,  cunoscută în  întreaga lume, devenind astfel  unul dintre cei mai reputaţi specialişti  ai teoriei  a câmpului electromagnetic, aplicată  la maşinile electrice, şi primeşte , în 1924  distincţia „Venia Legendi” pentru electrotehnică şi titlul de “Privatdozent”, echivalent gradului de conferenţiar. Soluţiile propuse de Plauţius Andronescu au fost aplicate ulterior la construcţia maşinilor electrice asincrone .

La începutul secolului  XX, industria electrotehnică s-a dezvoltat foarte mult, iar acţionările  mecanice erau înlocuite cu acţionări electrice. În ţara noatră, la Şcoala Politehnică din Timişoara  lipsea un profesor de electrotehnică. Profesorul Dimitrie Leonida, al cărui nume este purtat  în zilele noastre de Muzeul tehnic din Bucureşti, fratele Elisei Leonida Zamfirescu, îi citeşte   lucrările de specialitate şi  îi propune să preia Catedra de electrotehnică  de la Timişoara. Astfel, la 10 noiembrie 1925,  Plauţius  Andronescu devine şeful Catedrei de electrotehnică şi electricitate  pe care o va conduce  timp de patruzeci de ani . Preocupat de calitatea lecţiilor predate, în fiecare an îşi completa  cursul cu cele mai noi realizări teoretice şi practice, dota laboratorul cu cele mai  noi aparate . Studenţii îl admirau, dar în aceaşi timp  erau îngrijoraţi de întâlnirea pentru examinare care se desfăşura într-o atmosferă de rigoare ştiinţifică şi pedagogică.

Iată cum îl descria Dan D. Farcaș, nul dintre foștii săi studenți: „Andronescu era genul de profesor fericit să-şi vadă elevii preocupându-se de probleme noi şi interesante, încurajându-i , fără să ţină să se amestece în activitatea lor”.

 Înfiinţează, în 1927, primul laborator de tehnica tensiunilor înalte din ţară  și îl dotează cu aparatură modernă, pentru că, spunea el, „un inginer bun nu se poate forma decât prin imbinarea cunoştinţelor teoretice cu cele practice”. Preocuparea sa pentru activitatea practică este demonstrată de poziţiile pe care le-a ocupat în paralel  cu activitatea didactică. Astfel, în perioada 1923 – 1925, a  lucrat, în calitate de inginer consilier, la Uzinele Metalurgice din Dornach şi la Fabrica de Cabluri Electrice din Cossonay. O problemă cu care se confruntau constructorii reţelei de electrificare a căilor ferate elveţiene- cutiile de ramificaţie explodau frecvent –  a fost rezolvată de Plauţius Andronescu, în urma unui studiu temeinic în care a aplicat  metoda transformărilor conforme, astfel încât câmpul electric în cutie să fie  uniform distribuit. Apoi, între  1925-1929 a fost Director tehnic la prima fabrică de maşini electrice din România, Energia, iar  între 1929-1931 a fost Director general la Poştă-Telegraf-Telefon (PTTR) din Bucureşti .

Pentru meritele sale de inginer practician a fost ales, în 1924,   membru în  Asociaţia Inginerilor Consilieri cu sediul la Bruxelles, a fost membru al Comisiei de Electrificare a Căilor Ferate Române, tronsonul Câmpina- Braşov,  a fost Preşedintele Comisiei de recepţie a materialelor la Societatea Generală de Gaz şi Electricitate. A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe din România şi membru corespondent al Federaţiei Internaţionale a Inginerilor. A făcut parte din primul birou de conducere al Comitetului Electrotehnic Român (CER), înfiinţat la 4 ianuarie 1927 şi afiliat la „Comisia Electrotehnică Internaţională” (CEI), cu sediul la Londra.
              Rezultatele teoretice obţinute de Plauţius Andronescu au fost publicate  în reviste de specialitate din Europa şi America, în tratate de specialitate apreciate şi azi, au fost prezentate la manifestări ştiinţifice. Prezenţa sa este menţionată  la Congresul Matematicienilor, organizat la Cluj în 1929, şi la Congresul Interbalcanic al Matematicienilor din 1937. A avut o prezenţă activă  la Congresele Comitetului Electrotehnic Român organizate în 1931, 1932, 1934. În 1932 a participat la Congresul Internaţional de Electricitate de la Paris cu lucrarea „Reprezentarea într-o formă unitară a funcţionării maşinilor electrice” , iarîn 1937 îşi expunea rezultatele la Congresul Producătorilor de Energie Electrică, organizat la Cernăuţi. Dintre cărţile sale  merită a fi menţionate  „Aplicarea calculului operaţional în studiul circuitelor electrice”, publicată  în 1957 şi „Bazele electrotehnicii” , publicată în 1972 în două volume. În ultima perioadă din  viaţă a fost preocupat de noile  materiale electrotehnice.

 Între anii 1941-1944, Plauţius Andronescu a fost Rector al Şcolii Politehnice  din Timişoara . A fost şi Preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-germană. Detractorii săi au folosit această calitate pentru a-l interna, după 1944, în lagărul de la Caracal. Ţinuta sa morală din toată perioada incriminată, ca şi din perioada detenţiei din lagăr a obligat autorităţile de la acea vreme să-l elibereze. A revenit la catedră şi  şi-a continuat activitatea didactică şi de cercetare,

.Iată o descriere făcută de un contemporan: „Dacă l-ai fi întâlnit pe stradă, fără să ştii cine este, cu ce se ocupă, unde lucrează sau ce fel de interese profesionale are, numai privindu-l ai fi simţit un sentiment copleşitor de demnitate, fiindcă profesorul Andronescu era o figură impozantă, înzestrat cu o remarcabilă prestanţă fizică şi morală. Cu barbişonul argintiu, cu ochelarii fini, peste care aluneca o privire maliţioasă şi plină de interogaţii, înalt şi robust, îmbrăcat întotdeauna în culori sobre, era un model despre ceea ce se gândea că trebuie să fie aparenţa unui profesor universitar. Dar nu era numai aparenţă!”.

S-a stins din viaţă la 4 noiembrie 1975 la Timişoara.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Plauțius Andronescu, unul dintre primii ingineri și profesori electrotehnicieni din țara noastră.

            Deși produsele electrotehnice sunt peste tot, prezente în viața noastră într-o formă sau alta, vă propun să facem un exercițiu de descoperire a motoarelor electrice asincrone.

            Așadar, vă propun  ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să mergeți spre Coțofeni. De o parte și de alta a drumului European funcționează câteva sonde de extracție. Un mecanism, numit și cap de cal, vopsit de regulă în albastru și galben, face o mișcare oscilantă tipică. Ei bine aceste echipamente sunt acționate, sunt antrenate cu motoare asincrone.

            Dacă pentru unii dintre dumneavoastră este prea departe, vă sugerez să mergeți la un magazin care vinde  echipamente pentru pomparea apei, sau hidrofoare. Aceste echipamente sunt antrenate, sunt acționate cu motoare asincrone.

            Cu siguranță, unii dintre dumneavoastră știu multe despre motoare asincrone. Unii au lucrat în fabricile din Craiova  care le-au produs multă vreme.  Acestei categorii de ascultători le propun să scrie pe o hârtie câteva aplicații, câteva instalații pe care sunt montate  motoare asincrone.

            Discutați, apoi, cu un prieten despre…motoare asincrone și despre profesorii de mașini electrice.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ion Ștefan Basgan, inginerul care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  mi-am propus să vă  spun povestea inginerului Ion Ștefan Basgan  care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Extragerea petrolului în țara noastră are istorie, adică este o activitatea practicată de peste 150 de ani iar  românii au contribuit  la dezvoltarea  tehnologiei de extragere și prelucrare a țițeiului.

În 1856, frații Teodor și Marin Mehedințeanu  pun în funcțiune prima rafinările de exploatare industrială a petrolului, la Râfov, lângă Ploiești.

Primul Brevet de invenție, semnat de Alexandru Ioan Cuza în 1865,  se referea la un Rezervor pentru înmagazinarea de păcură.

În 1908, Lazăr Edeleanu a obținut Brevetul de invenție pentru procedeul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Lazăr Edeleanu este considerat  fondatorul petrochimiei în țara noastră.

Prin anii ’25 din secolul trecut,  forarea sondelor pentru extragerea petrolului era în impas. Viteza de forare și adâncimea de forare erau limitate de tehnologia și echipamentele existente la vremea  aceea.  Un român, un inginer român, folosind  teoria sonicității, elaborată de un alt român, a propus o soluție tehnică, brevetată, cu care s-a depășit impasul în forarea sondelor. Este vorba despre inginerul Ion Basgan.

          Ion  Basgan s-a născut la data de 24 iunie 1902 în Focșani, fiind primul dintre cei cinici copii ai  familiei preotului Ștefan  și Maria Basgan, descendentă  și ea dintr-o familie de preoți. A urmat școala primară la Focșani, continuând studiile gimnaziale și liceale la Iași. Din 1920 a urmat cursurile Școlii Superioare de Mine și Metalurgie din Leoben, Austria, pe care le va absolvi în iulie 1925. Se reîntoarce în țară  într-o conjunctură favorabilă,  având în vedere  dezvoltarea  extracției petroliere  dar și prevederile  Legii minelor,  adoptată în 1924,  care prevedea că 75% din personalul companiilor cu capital mixt trebuie să fie românesc. Este angajat ca inginer la Societatea Petrolieră „Steaua Română”.

          Inginerul Ion Basgan s-a implicat, încă de la început, în activitatea de prospectare și extragere a petrolului. Mai întâi s-a documentat, a sistematizat informațiile despre regiunea petroliferă Moreni-Gura Ocniței,  și le-a publicat într-un  articol apărut în Revista Minelor nr.8 din 1926. 

          În 1929 este numit șef al Șantierului Scăioși de pe Valea Teleajenului unde  experimentează utilizarea motoarelor termice pentru forajul rotativ al  sondelor. Deși această soluție a contribuit la creșterea randamentului procesul de forare a sondelor petroliere, viteza de înaintare, viteza de forare era redusă.

          Așadar,  inginerul Ion Basgan, implicat în forarea sondelor petroliere, a identificat câteva  probleme întâlnite în  procesului de forare: viteza redusă de perforare a solului și  adâncimea până la care putea fora gaura de sondă.  Căuta o soluție.

 În 1930 este numit  Director al Șantierului de la Moinești, poziție administrativă care îi permite să  cerceteze și să experimenteze o nouă metodă pentru forarea sondelor, metodă bazată pe teoria sonicității.

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că Teoria sonicității a fost elaborată de Gogu Constantinescu, născut la Craiova, și făcută public în decembrie 1919 și ianuarie 1920  într-o conferință  susținută la București, în localul Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Teoria sonicității se ocupă cu transmiterea puterii mecanice la distanță prin oscilațiile care se propagă în medii continui datorită elasticității acestora. Mulți oameni știu că Gogu Constantinescu a aplicat  Teoria sonicității pentru crearea unui dispozitiv  de tragere cu mitraliera montată pe avioanele cu elice.

          Ion Basgan experimentează aplicarea Teoriei sonicității, adică a transmiterii puterii mecanice, pentru  forajul rotativ al sondelor. Contribuția fundamentală adusă de Ion Basgan constă în combinarea mișcării de rotație  a sapei de forare cu mișcarea de percuție, rezultând mișcarea rotopercutantă, și  transmiterea puterii mecanice pe principiul  sonicității. De altfel,  această combinație este cunoscută  sub numele  de „efectul Basgan”. Prin această metodă, Ion Basgan a revoluționat tehnica forajului.

          A valorificat rezultatele cercetărilor aplicative prin elaborarea Tezei de doctorat cu titlul „Metodă de forare cu sapă rotativă”  și susținerea   ei  la Școala Politehnică din Leoben, în 1933.

 Teza de doctorat, cu o prefață  scrisă de Gogu Constantinescu,  creatorul teoriei sonicității,  a fost publicată în 1934 la Editura „Hans Urban” din Viena. La finalul prefeței, Gogu Constantinescu  nota „O lucrare serioasă și bine gândită într-o direcție care până astăzi a fost cu totul neglijată”. Istoria spune că la susținerea tezei a asistat și ambasadorul României la Viena, Caius  Brediceanu,  cel care, în 1918, a consemnat cele discutate în Sala Unirii de la Alba Iulia. Așadar, un eveniment remarcabil care i-a deschis lui Ion Basgan  noi  oportunități.

Printre aceste oportunități poate fi inclusă participarea sa, ca reprezentant al României, la Primul Congres Mondial de Petrol  din 1933, organizat  la Londra, unde a susținut o comunicare științifică în plenul  întrunirii. De asemenea, a fost numit profesor onorific la Academia de Înalte Studii Comerciale  și Industriale din București, fondată în 1913,  precursoarea   Academiei de Științe Economice  ASE de azi.  Aici, la Academia de Științe Economice,  dr.ing. Ion Basagan, inginerul, a predat cursul „Rentabilitatea întreprinderilor”.

Tot ca o oportunitate rezultată din susținerea Tezei de doctorat poate fi considerată și publicarea  la Moscova a cărții „ Bazele științifice ale Metodelor  Moderne de Foraj”.        

          Ion Basgan a valorificat rezultatele cercetărilor sale brevetând soluțiile tehnice  concepute pentru rezolvarea problemei identificate și aplicate în producție.

          Brevetează soluția în România și obține Brevetul nr. 22789 din 1934 cu titlul „Metodă pentru îmbunătățirea randamentului  și perfecționarea forajului rotativ, prin rotație percutantă și prin amortizarea presiunilor hidrodinamice”.  Depune o Cerere de brevet și în SUA obținând, în 1937,  Brevetul nr. 2103137 „ Instalație  rotativă de forat puțuri”.

          Continuă cercetările și perfecționează soluția inițială obținând, în 1945, Brevetul românesc cu  nr.37743  cu titlul „ Forajul  cu ciocan  Rotary”. În 1967 brevetează  în Franța, SUA, Portugalia și Emiratele Arabe Unite o nouă invenție „Sistem de foraj rotativ și percutant cu frecvențe sonice și  limitarea efectului presiunii arhimedice”,  care permitea  forarea sondelor cu adâncimi de peste 8000 m.

          Ion Basgan,  a scris articole științifice dar a  scris și articole pe teme de  politică economică, de strategie privind dezvoltarea domeniului petrolier. Se poate exemplifica cu articolul „Factori importanți în realizarea unei Politici Naționale  a Petrolului”, publicat în 1936 în Revista „Industrie și Comerț” din 31 martie 1936.

          În același context,  politică economică, poate fi menționata și lucrarea „Politica Petrolului în funcție de situația Exploatărilor și Problema  combustibilului”, lucrare premiată de Academia Română.

 Printre altele, Ion Basgan spunea: „Statul nu a întreprins lucrări de exploatare, iar fondurile destinate prin lege pentru aceasta au fost deturnate altor scopuri”.

Propunerea de premiere a fost făcută de Președintele Academiei Române, geologul Ludovic Mrazec, născut la Craiova și  prezentat într-unul din episoadele acestei emisiuni. Ludovic Mrazec  motiva propunerea astfel: „În ansamblul ei , este o schiță a situațiunii din țară, punându-se în evidență mai ales latura problemei din punct de vedere național”.

Având în vedere conjunctura economică actuală a României,  dezvoltarea industriei în regiunea noastră, trebuie să menționez și articolul „Rolul Statului în Industrializare” publicat în Buletinul AGIR  nr.10 din 1936.

Se ocupă de săparea a zece sonde pentru apă, în Dobrogea, activitate pe care o va continua  după terminarea războiului.

Timpul a trecut, regimul politic s-a schimbat dar specialistul Ion Basgan a rămas un profesionist valoros, implicat în viața comunității ocupând diverse funcții de conducere în domeniul industriei miniere, petroliere sau metalurgie.

Din 1949 până în 1954 a lucrat la Ministerul Agriculturii unde s-a ocupat de proiectarea și executarea forajelor pentru alimentarea cu apă a orașelor din România, iar din 1954 până în 1966 a lucrat la Comitetul de Stat al Apelor, ca Președinte al Comisiei pentru coordonarea forajelor de apă din România. S-a ocupat de forarea a peste 1000 de sonde pentru apă, a ținut conferințe pe tema alimentării cu apă a localităților rurale, a ținut cursuri și a scris  articole pe această temă. A propus o nouă invenție legată de forarea  sondelor petroliere la adâncimi de 15.000 de metri.

În decembrie 1967 finalizează o carte, o monografie dedicată profesorului Dumitrie Leonida.

 Într-un cuvânt, s-a implicat în viața comunității.

Deși activitatea sa profesională și extraprofesională  era folositoare s-au găsit și detractori  care să-l denigreze.

S-a pensionat la data de 1 martie 1968 la vârsta de 66 de ani.

Apoi a dus o luptă „surdă” pentru  primirea drepturilor ce i se cuveneau  prin aplicarea brevetelor  sale atât în țară cât și în străinătate. Dacă în lupta cu adâncimea de forare a sondelor a câștigat,  în lupta cu oamenii pentru obținerea drepturilor legale  nu a avut câștig de cauză.

A întâlnit multe personalități, mulți oameni de seamă din vremea sa. A știut să-și facă prieteni.

S-a stins din viață la data de 18 decembrie 1980, în urma unui infarct.

În data de 10 octombrie 2002, la Muzeul Național al  Petrolului  din Ploiești s-a dezvelit Bustul lui Ion Basgan.

 A primit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România și al Academiei Oamenilor  de Știință din România.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un inventator de talie mondială.

A urmat o școală de inginerie. Ca inginer a identificat o problemă tehnică. Ca inginer și cercetător a căutat o soluție pentru problema tehnică identificată. A verificat soluția tehnică prin aplicare practică. A valorificat soluția tehnică prin brevetare și publicare. A rămas un profesionist recunoscut și util în condițiile schimbării  coordonatelor politice. A cunoscut direct fățărnicia unora. Și-a oferit  oamenilor priceperea profesională.

La finalul acestui episod, pentru completarea  celor spuse de mine, vă recomand să mergeți la Biblioteca Universității din Craiova și să răsfoiți cartea „Ion Basgan, un inventator de geniu”.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din  știință și tehnică.

Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit și o legendă țesută în jurul său.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit în jurul căruia s-a țesut o legendă.

            Vă vorbesc de ceva vreme despre personalități din știință și tehnică. Vă vorbesc despre oameni  care și-au adus o contribuție valoroasă în domeniul științei și tehnicii. Desigur, se poate pune întrebarea  cum se măsoară  valoarea contribuției unui om, cât de mare trebuie să fie această contribuție pentru a fi inclus în categoria „personalități”? Subiectul acesta,  cât de mare trebuie să fie contribuția unui inginer, l-am discutat încă din vremea studenției. L-am urmărit în toate  scrierile mele despre personalități, despre  oameni. Este important ca un om să facă ceva în plus față de ce fac cei din jurul lui. Uneori, ceva în plus poate să însemne să  meargă departe de casă, de locul natal, pentru învățătură de carte pe care, apoi, să o aplice pentru binele neamului său. Un exemplu de asemenea personalitate poate fi inginerul Gheorghe  Pănculescu.

            Gheorghe Pănculescu, fiul lui Ghiță și al Nastasiei Panca,  s-a născut la data de 10 aprilie 1844 în Vălenii de Munte din actualul județ Prahova care, la vremea aceea, făcea parte din Plaiul Teleajen.  Rămâne orfan de tată, de timpuriu, și se mută la București la o mătușă din partea tatălui. Aici, la București, a absolvit  gimnaziul  Gheorghe Lazăr,  iar documentele consemnează rezultate foarte bune la învățătură. Încă de la vârsta de 14 ani s-a simțit atras de desen, în arhive păstrându-se câteva desene cu elemente florale arhitecturale.

            În 1867, când avea 23 de ani, s-a înscris la Școala Politehnică din Zürich. S-au păstrat documente din această perioadă, respectiv foaia matricolă, din care  se pot extrage informații utile despre implicarea lui Gheorghe Pănculescu  în procesul de  pregătire. Din lista disciplinelor rezultă că în acei ani, 1867-1869, elevii școlilor politehnice audiau și cursuri de cultură generală printre care istoria literaturii, istoria renașterii, economie politică.

            Cred că este momentul potrivit să subliniez importanța culturii generale pentru un om.

Cultura generală formează capacitatea de a comunica eficient, de a emite și de a înțelege  mesajele transmise prin mijlocele scrise sau audiovizuale. Cultura generală îi permite unui om să discearnă valorile, îi asigură unui om  capacitatea de a înțelege lumea în care trăiește.

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În 1869 se mută la Școala Politehnică din München unde studiază încă patru ani, până în 10 august  1873. A studiat teoria construcțiilor, teoria materialelor pentru construcții, geodezie. Iată cum era caracterizat, la finalul studiilor, de către directorul școlii: „La absolvire s-a dovedit că Gheorghe Pănculescu a corespuns la toate cerințele printr-o conduită corespunzătoare și  pentru acumulările și progresele realizate la obiectele de studii a obținut notele menționate în anexă”

            După terminarea studiilor, în 1873, Gheorghe Pănculescu se întoarce în țară. Diferența între cele învățate la Școala Politehnică din Zürich și nivelul tehnologic din țară era foarte mare. Diferența dintre rigoarea tehnologică deprinsă la Școala Politehnică din München și  munca manuală practicată în țară era descurajantă. Gheorghe Pănculescu, însă, nu s-a descurajat.

            Este locul să menționez, stimați ascultători,  că învățământul ingineresc din țara noastră a început la 1 octombrie 1864 prin înființarea „Școlii de Ponți, Șosele, Mine și Arhitectură” printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Importanța acestei școli începe să crească  din 1881, după  numirea  ca Director a inginerului Ion Gheorghe Duca, care a introdus exigența și disciplina în  activitatea școlii.

            Este potrivit să menționez, stimați ascultători, pentru a avea o imagine asupra nivelului tehnologic din țară că, între 1800 și 1882, majoritatea țărilor europene adoptaseră Legi în domeniul invențiilor. În Principatele Române, Legea invențiilor a fost adoptată abia în 1906, după lungi discuții asupra Proiectelor de Lege din 1860, 1861,1865, 1873, 1880 și 1885. Așadar …boală veche!

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În data de  11 iunie 1874 s-a angajat la Ministerul Lucrărilor Publice ca inginer la Circumscripția a IV-a  de poduri și șosele unde  a lucrat până la data de 17 martie 1883, adică  timp de nouă ani, cu o scurtă detașare la serviciul poduri de fier. Din documentele existente rezultă că din 17 martie 1883 până în 17 mai 1886 a fost șef de secție la lucrări de căi ferate.

A funcționat și inginer diriginte de șantier în portul Galați până în 1892. Pentru scurt timp s-a ocupat și de o cale ferată pe valea Topologului din Argeș.  Șeful lui Gheorghe Pănculescu a scris următorul Raport: „Cu  această ocasiune, am constatu că inginerul Gheorghe Pănculescu are toată aptitudinea cerută pentru o asemenea lucrare”. Așadar, o recunoaștere a competenței inginerului Pănculescu în domeniul construcției căilor ferate.

            Este locul să menționez, stimați ascultători, că în Europa construirea căilor ferate  era în toi. La 15 septembrie 1830 s-a inaugurat, în Anglia, prima cale ferată din lume. Și pe teritoriul actual al României se construiseră și se foloseau căile ferate. Amintesc  calea ferată Oravița- Baziaș, inaugurată la data de 20 august 1854. La 4 octombrie 1860 a fost inaugurată linia ferată Cernavodă-Constanța. De asemenea, calea ferată București-Giurgiu se dăduse în funcțiune  la 26 august 1869. La 13 septembrie 1872s-a deschis oficial linia Pitești-București-Buzău-Galați-Tecuci-Roman-Suceava, iar la 9 mai 1878 s-a inaugurat  calea ferată București- Pitești-Craiova- Vârciorova, lângă Orșova.

            Timp de șapte ani, între 1872 și 1879 au avut loc  dezbateri politice aprinse  despre construirea unei căi ferate de  la Ploiești la Predeal care să asigure legătură   Principatelor Române cu Austria. Prin 1874 s-a semnat o Convenție prin care România se angaja să construiască o cale ferată de la Ploiești la Predeal, iar Austria se angaja să construiască linia de la Brașov la Predeal.

            În sfârșit, lucrările la calea ferată Ploiești-Predeal au început la data de 1 martie 1876.

Lucrările fuseseră concesionate unei firme străine. După cinci luni, la începutul lunii septembrie, fuseseră construiți 13 km, de la Ploiești la Buda.  Apoi vremea rea, Războiul de Independență din 1877-1878, alte dificultățile legate de constructor au impus sistarea lucrărilor. La 1 martie 1878 sunt reluate. Podurile au fost proiectate de inginerul francez Emile Nouguier, colaborator al vestitului constructor Gustav Eiffel.

Pentru verificarea calității lucrărilor s-a făcut apel, ca și în zilele noastre, la experți străini printre care și profesorul Karl Culman de la Școala Politehnică din Zürich. Se poate presupune că Gheorghe Pănculescu și Karl Culman se cunoșteau din perioada în care românul fusese student  la Zürich.

Legenda spune că în perioada 1878-1879, celebrul inginer francez Gustav Eiffel, în timp ce inspecta porțiunea de cale ferată construit de francezi ar fi întâlnit un tânăr care  monta, care prefabrica, un segment  de cale ferată  pe care apoi îl monta pe terasamentul final. Deși un istoric-cercetător s-a documentat pe această temă, nu a reușit să găsească documente credibile care să confirme ipoteza acest tânăr a fost Gheorghe Pănculescu. Totuși, trebuie să admitem că toate legendele sunt frumoase, (pe mine mă fascinează) și se bazează pe elemente concrete, verificabile.

Există documente care atestă că inginerul francez Gustav Eiffel a construit, în 1882, Hotelul Traian din Iași. Există documente care atestă că inginerul român Gheorghe Pănculescu, alături de alți ingineri români, a participat la construirea acestui hotel.

Exită documente care atestă că Gheorghe Pănculescu a fost invitat, în data de 20 iunie 1883, la inaugurarea  liniei ferate Râmnic-Petra-Corabia-Ocnele Mari.

Se menționează și Decretul Regal nr.1533 din 10 mai 1884, prin care Direcția Generală a Căilor Ferate  din România îl avanasează ca „Inginer Ordinat clasa I-a”. Aceste documente demonstrează legătura inginerului  Gheorghe Pănculescu cu construcția de căi ferate dar și recunoașterea contribuțiilor sale în acest domeniu.

Există documente, din 1886, care  atestă numirea ca diriginte de șantier al Portului Galați și al  șoselei din Zimnicea-Port, respectiv din 1900  care confirmă participarea la construcția farului din Tuzla, alături de Anghel Saligny, cu zece ani tânăr decât Gheorghe Pănculescu. Farul din Tuzla este cel mai vechi far funcțional din România.

S-a căsătorit cu Maria Fotiade. A avut doi copii, doi băieți: Alexandru și Tudorel. Documentele legate de Gheorghe Pănculescu au fost  păstrate de  fiul lui Tudorel, Theodor Marian Pănculescu, născut în 1948.

 A decedat la data de 1 iunie 1924 și este înmormântat în Cimitirul Bellu din București. Menționez că testamentul era semnat „Gheorghe Pănculescu, inginer pensionar”

Din 2004, Școala de Arte și Meserii din Vălenii de Munte poartă numele „ Ing.Gheorghe Pănculescu”.

Va reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” are și un rol educativ. De aceea, în acest episod, am folosit de mai multe ori  sintagma „Există documente”, pe care le-am și menționat, ca să fiu credibil. Multe dintre documentele despre inginerul Gheorghe Pănculescu au fost păstrate de către membrii familiei. Ei bine, în perioada pe care o traversăm, există riscul să apară o „criză a documentelor”, inclusiv a documentelor legate de instituții, legate de școli. Fiecare dintre noi are datoria să „conserve documente” legate de oameni, legate de oamenii de lângă noi. Oamenii de lângă noi sunt importanți. Oamenii obișnuiți sunt importanți. Oamenii sunt importanți.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nicolae Boțan fondatorul școlii de acționări electrice din România

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Nicolae Boțan, fondatorul școlii de acționări electrice din România.

Copil fiind, mergeam vara,  de Sfânta Marie, în satul bunicilor mei, Cosovăț, din Mehedinți. Hramul bisericii este Adormirea Maicii Domnului. Multă vreme, până în vremurile din acest secol, s-a păstrat obieceiul ca în 15 august, de Sfânta Marie, cei plecați din sat  să vină să se întâlnească. Așa mi-am cunoscut, fizic, rudele rămase în sat sau plecate prin toată țara.

Mai târziu, ca student, am participat la Sesiuni științifice studențești, oraganizate în diferite centre universitare, unde veneau studenți din toată țara. Așa am cunoscut mulți colegi  din țară. Cu unii mă întâlnesc și acum.

Apoi, ca inginer am participat la diverse întâlniri profesionale, numite Sesiuni științifice, Colocvii  sau Conferințe științifice. Așa am cunoscut mulți colegi cu preocupări similare din țară și străinătate. Exagerând puțin, pot spune că așa mi-am cunoscut „rudele profesionale”.

 Am participat și la un Congres Mondial al Inginerilor.Au venit aproape 2500 de ingineri din toată lumea,

Din mulțimea acestor  conferințe științifice una are, pentru mine, o  semnificație specială: Conferința Națională de Acționări Elecrice. În acest episod o să vă povestesc, mai întâi, despre inițiatorul acestei Conferințe, Nicolae Boțan.

Nicolae Boțan s-a născut în comuna Tătărești, județul Lăpușna, acum în Republica Moldova, la data  9 mai 1915 fiind primul copil al preotului Vasile Boțan. A urmat cursurile şcolii primare în comuna Lozova şi apoi ale Liceului B. P. Haşdeu din Chişinău, pe care le-a finalizat în 1933. În 1934  se înscrie la facultatea de Matematică și apoi la Facultatea de Electrotehnică din Iași. În 1940 își începe activitatea de inginer  la  Societatea Comunală de Electricitate din Iaşi, devenind în scurt timp   şef al secţiei de tramvaie.

La 1 octombrie 1942 ocupă, prin concurs, postul de asistent la disciplina de Mașini electrice din cadrul Facultăţii de Electrotehnică, titular fiind profesorul Cezar Parteni Antoni. În 1948 este numit profesor provizoriu la disciplina Transportul şi distribuţia energiei electrice. În 1949 și-a susținut teza de doctorat „Contribuţii la studiul încălzirii cablurilor electrice subterane”, conducător – prof. dr. ing. Cezar Antoni Parteni.

Din 1952 a predat disciplina de Acţionări electrice, domeniu  în care a obţinut  rezultate remarcabile, motiv pentru care este considerat  fondatorul şcolii româneşti de acţionări electrice.

Cred că este locul, stimați ascultători, să precizez că prin acționare electrică se înțelege ansamblul format dintr-un motor electric și o mașină de lucru: pompă pentru apă, ventilator pentru aer, ascensor, macara, strung. Exemplul cel mai potrivit pentru zilele noastre este automobilul electric.

Dar să revenim, stimați ascultători, la personalitatea evocată: Nicolae Boțan.

În anii ’50,  învățământul tehnic românesc avea nevoie și de cărți de specialitate, așa că Nicolae Boțan  a scris mai multe cărți. Se menţionează: Transportul şi distribuţia energiei electrice (5 volume), Editura Politehnicii Gh. Asachi, Iasi, 1948, reeditat în 1951, Acţionări electrice, Litografia Institutului Politehnic Iaşi, 1955, Acţionarea electrică şi utilajul electromecanic al podurilor rulante normale, Editura Tehnică, 1956, Reţele Electrice – calculul electric, Editura Tehnică, 1961, Acţionări electromecanice şi automatizări, Editura Didactică şi Pedagogică, 1962. Trebuie să menționez trilogia volumelor dedicate acţionărilor electrice, publicată la Editura Tehnică în perioada 1973 – 1975  și anume: Bazele teoretice ale sistemelor de acţionare electrică, Reglarea vitezei sistemelor de acţionare electrică, Comanda sistemelor de acţionare electrică. La acestea  se adaugă, ca un corolar,  cartea „Regimuri economice ale sistemelor de acţionare electrică”, Editura Tehnică, 1985.

A creat primul laborator din ţară în domeniul acționărilor electrice pe baza căruia a construit Școala de acționări electrice de la Iași, exstinsă apoi  în toată țara.

Din 1964 a condus Teze de doctorat în această specialitate, sub îndrumarea sa obţinând titlul de doctor inginer 32 de specialişti, iar alţii aflându-se într-o fază avansată de elaborare a lucrărilor la data decesului său (28 iulie 1985).

Trebuie spus, stimați ascultători, că primul doctor inginer al profesorului Nicolae Boțan a fost Vintilă Nicolae care, în 1964 și-a susținut Teza cu titlul „Asupra unei scheme de acționare a locomotivelor electrice monofazate cu motoare asincrone în scurtcircuit”.Vintilă  Nicu a urmat cursurile Facultăţii de Electrotehnică a Institutului Politehnic Iaşi în perioada 1949-1954, a fost repartizat ca asistent universitar la Institutul de Maşini şi Aparate Electrice din Craiova apoi, după câțiva ani petrecuți la Petroșani, a  revenit la Universitatea din Craiova unde a fost  profesor, Decan,  Prorector.

Nicolae Boțan a organizat la Iași, în 1972,  „Primul Colocviu Național de Acționări Electrice”  care s-a desfășurat în perioada 21-23 decembrie 1972. Din această denumire rezultă intenția de continuare a întâlnirilor. În data de 23 decembrie s-a întocmit un document în care s-au formulat Concluziile discuțiilor, ale prezentării lucrărilor și care evidențiază, din punctul meu de vedere, valența de „sinteză”  care s-a păstrat și la edițiile care au urmat, organizate în diverse centre universitare din țară, sub titulatura de „Conferința Națională de Acționări Electrice” și la care Nicolae Boțan a participat în calitate de președinte de onoare, până în 1985.

S-a pensionat în anul 1980 dar a rămas profesor consultant până la sfârşitul vieţii 28.07.1985 când a trecut în neființă.

Era o fire deschisă, prietenoasă, gata oricând să vină în ajutorul celor din jur şi mai ales al colaboratorilor. A fost apropiat de studenţi, de foştii săi discipoli, pe mulţi dintre aceştia sprijinindu-i sau îndrumându-i cu diverse ocazii. Era respectat şi simpatizat de toţi cei care l-au cunoscut, fiind solicitat pentru competenţa sa profesională la multe expertize şi asistenţe tehnice, pentru conferinţe de specialitate.

Iată cum și-l amintea, în 2015,  profesorul Andrei Maghiari, de la Universitatea din Petroșani: „Eu mi-am susținut Teza de doctorat în 22 ianuarie 1971. Conducătorul meu a fost profesorul Profir Degeratu dar am mers de mai multe ori la Iași pentru documentare. Am rămas cu cele mai frumoase impresii. Deși era foarte ocupat, totdeauna a fost disponibil și nu lăsa impresia că se grăbește sau problema discutată  nu prezintă interes. Problema abordată de mine ,„Asupra optimizării agregatelor de măcinare a minereurilor”, era și din domeniul acționărilor dar și  din domeniul automatizărilor. Era o problemă nouă, puțin tratată în literatura de specialitate. Cu toate acestea, din discuțiile cu domnia sa au rezultat câteva idei care mi-au folosit.”

            Și eu, cel care vă povestește, l-am cunoscut pe profesorul Nicolae Boțan în mai multe împrejurări. Cu ocazia festivități organizată la Iași în 2015, când se împliniseră  100 de ani de la naștere, pentru a sublinia valoarea profesională a domniei sale, am afirmat, printre altele,  „de la Craiova , profesorul Nicolae Boțan se vede în mărime naturală”.

            De altfel legătura profesorului Nicolae Boțan cu  Universitatea din Craiova și Institutul de Mine din Petroșani, actuala Universitate din Petroșani a fost una specială.

            Legăturile dintre Universități nu sunt legături între zidurile acestora ci între oamenii, între spiritele care domnesc în ele. Legătura  dintre profesorul Nicolae Boțan și Craiova și Petroșani a fost, de fapt, legătura cu profesorul Profir Degeratu, legătură bazată pe dorința celor două „spirite vizionare” din domeniul acționărilor electrice de a dezvolta învățământul, de a dezvolta știința.

            Așadar, stimați ascultători, multe a reușit să facă profesorul Nicolae Boțan dar inițierea Conferinței Naționale de Acționări Electrice, care se organizează din 1972, în diferite centre universitare din țară, este o realizare specială pentru că reunește oameni cu preocupări profesionale comune, în același spațiu fizic, pentru câteva zile, așa cum sărbătorirea Hramului unei Biserici  reunește oamenii cu rădăcini comune.

Din acest motiv, în partea doua a acestui  episod, o să vă povestesc istoria Conferinței Naționale de Acționări Electrice.

Se desfășoară multe conferințe științifice în țara noastră. Fiecare are istoria ei, așa cum și Conferința  Națională de Acționări Electrice are o istorie care, în opinia mea, trebuie cunoscută. Ca să fie cunoscută trebuie spusă, trebuie povestită. Ca să rămână, trebuie scrisă.

Ideea de a scrie o istorie a CNAE  a apărut în 2010 la Craiova. Atunci am prezentat, în a doua zi a Conferinței, vineri 8 octombrie, într-una dintre secțiuni, o lucrare despre profesorul Profir Degeratu, fondatorul Școlii de acționări electrice de la Craiova. În prezentarea PowerPoint am introdus, ca  preambul, o scurtă trecere în revistă a edițiilor CNAE. Reacția participanților a fost bună. Așa a apărut ideea de a scrie o istorie  legată de CNAE și am scris-o apoi am spus la câteva dintre edițiile care au urmat.

            V-o spun și dumneavoastră  dar pe scurt.

Începuturile au fost făcute, în 1972, la Iași, de către profesorul Nicolae Boțan și colaboratorii domniei sale. Așa cum a afirmat unul dintre aceștia, la început a fost o Consfătuire pe tema acționărilor electrice, domeniu în care profesorul Nicolae Boțan a avut multe și importante contribuții.

            A doua Conferință a fost organizată la Cluj în  16-17 mai 1980, principalul organizator  fiind profesorul Arpad Kelemen. Domnia sa  a propus ca lucrările să fie traduse în limba engleză, coperta volumului să aibă o formă specifică.

Echipa care s-a ocupat  organizare a fost formată din: Arpad Kelemen, Mircea Crivii,Viorel Trifa,I.A.Leția, Maria Imecs, Gheorghe Lazea, Vasile Iancu, Radu Munteanu, Radu Ciupa, Eugeniu Man, Virgil Maier, Karoly Pusztai.

            Următoarea ediție s-a desfășurat  la Brașov în  28-30 mai 1982.S-a păstrat forma volumului, schimbându-se numai siglele entităților organizatoare. Echipa care s-a ocupat de organizarea acestei ediții a fost formată  din: Carol Saal, Iulian Țopa, Ioan Matlac, Ion Mărgineanu, prof.dr.ing.St.Dan, prof. dr.ing.Gheorghe Cruțu,șef lcur.dr.ing.Gheorghe Toacșe, Ovidiu Peșteanu, Iuliu Szekely, Mihai Cernat, V.Pîrvulescu, Francisc Sisak, A.Mailat V.Comnac, Aurel.Fratu.Florin Moldoveanu, R.Crăciun, I.Olteanu,D.Bonfert

A IV-a Conferință s-a desfășurat la Craiova în 20-21 septembrie 1984.Comitetul local de organizare a fost format din: Profir Degeratu,  Gheorghe Popescu, Gheorghe Manolea, Alexandru Bitoleanu, Silviu Țolescu, Dan Mihai, Dan Ciobanu, Niculae Boteanu. Pentru noi, cei de la Craiova, a fost un foarte bun prilej pentru a e face cunoscuți în toată țara.

A V-a Conferință s-a desfășurat la Iași în 16-17 mai 1986.Comitetul local a fost format din: Nicolae Boțan, care  decedase la data de  28.07.1985, Eugen Balaban, Mircea Diaconescu, Gheorghe Livinț, M.Oprișor, Lucian Ciobanu, Simona Caba, Grigore Tașcă, Iulian Graur.

            A VI-a Conferință s-a desfășurat la Timișoara în 13-14 mai  1988.Comitetul local a format din: Eugen Seracin, Ion Șora, Ștefan Bartzer,  Manoilă Prodan, Dorin Popovici, Ștefan Bălteanu, Gheorghe Bogoevici, Vasile Coita, Ovidiu Văzdăuțeanu, Ioan Ghiur.

            A VII-a ediție s-a desfășurat la Galați în 11-14 octombrie 1990. Comitetul local a fost format din: Dumitru Călueanu, Emil Ceangă, Ion Bivol, Viorel Dugan,  Emil Roșu, Mircea Berbeciu, Gabriela Nemțanu, Cristian Nichita, Sergiu Ivas.

            Poate am pronunțat prea multe nume dar, stimați ascultători, toți cei menționați mai sus au devenit, între timp personalități din știință și tehnică și merită, în cadrul acestei emisiuni, măcar pronunțarea numelui. Oamenii sunt importanți!

            Anul 1990 a fost, pentru mulți dintre noi, anul care a adus schimbări, într-un fel sau altul. La fel s-a întâmplat și cu istoria Conferinței Naționale de Acționări Electrice dar, până la urmă, oamenii, adică noi,  au reușit să ducă mai departe  tradiția.

            Conferința ne-a reunit, din nou, în 1992 la Iași, în 1998 la Craiova, în 2000 la Iași, în 2002 la Galați, în 2004 la Cluj-Napoca, în 2006 la Ploiești, în 2008 la Timișoara, în 2010 la Craiova, în 2012 la Suceava, în 2014 la Reșița, în 2016 la Cluj-Napoca, în 2018 la Iași.

 În 2022, după 50 de ani de la prima ediție, ne-am întâlnit la Timișoara. Mulți din cei care au participat la edițiile anterioare nu mai există, dar  locul lor a fost luat  de alții, mai tineri.

 O întreagă istorie.

În 2024 a venit rândul Bucureștiului.

            Așadar, stimați scultători, azi v-am povestit despre Nicolae Boțan,  artizanul Școlii de acționări electrice din România, și despre o realizare  asigură legătura  dintre oameni cu aceleași preocupări  profesionale: Conferința Națională de Acționări Electrice.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Elisa Leonida-Zamfirescu, prima femeie inginer din România

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elisa Leonida-Zamfirescu, prima femeie inginer din România

            În istoria omenirii sunt cunoscute multe femei celebre.Au fost regine, împărătese, scriitoare, misionare.Cunoaştem multe femei celebre din sport, din teatru, din film, din artă. Ştim despre multe femei eroine, care s-au jertfit pentru libertate, pentru dreptate. Aparent, în ştiinţă, în inginerie sunt mai puţine femei celebre. Este doar o aparenţă. Iată un exemplu:Elisa Leonida Zamfirescu.

Elisa Leonida-Zamfirescu s-a născut la data de 10 noiembrie 1887  la Galaţi. Tatăl său, Anastase Leonida,  ofiţer de armată şi  mama sa, Matilda Gill,  fiica unui inginer de origine franceză, s-au ocupat atent de creşterea  celor 11 copii, patru fete şi 7 băieţi, şi de educaţia celor opt care au ajuns la maturitate şi care au fost, fiecare în felul său, modele de intelectuali români de la începutul secolului XX : în inginerie, în medicină, în artă, în învăţământ. Elisa a fost al cincilea copil al familiei Leonida. A urmat Şcoala primară la Galaţi, iar studiile liceale umaniste le-a făcut la Şcoala Centrală  de Fete din Bucureşti. Aici a avut profesoare cu titluri universitare obţinute la Paris, Viena, Berlin, Bucureşti şi a căpătat pregătirea necesară pentru a urma, la rândul său, studii superioare universitare umaniste. Dar Elisa vroia să devină inginer chimist, ca bunicul său Charles Gill , ca vestita Marie Curie, care, în 1903, primise Premiul Nobel, despre care  presa vremii scrisese mult, despre care  Elisa citise mult şi pe care a admirat-o toată viaţa. Ca să devină inginer trebuia  să obţină o diplomă de absolvire a unei secţii reale de liceu. Dacă vrei, poţi trece peste orice obstacol. A susţinut diferenţele la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti şi a obţinut recunoaşterea absolvirii unui liceu real. Alt obstacol. Cererea  de înscriere  la Şcoala  Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti i-a fost respinsă deoarece fetele nu erau admise la această şcoală unde viitorii ingineri erau pregătiţi şi ca ofiţeri de geniu. În 1909 s-a înscris la Academia Tehnică Regală  din Berlin. Nici aici nu a fost simplu. Conducerea Academiei era pusă în faţa unei situaţii inedite:  era prima  candidată din istoria Academiei, dar scria şi  vorbea  impecabil limba germană cultă, avea cunoştinţe temeinice de matematică, fizică, chimie. În final a fost admisă. Poate a contat şi faptul că fratele său, Dimitrie Leonida, era deja un eminent student al Academiei. Cu toate acestea, era ocolită de colegi. Istoria spune că unul dintre profesori, văzând-o în sală a strigat: „La bucătărie, acolo-i locul femeilor, nu la politehnică”. Şi totuşi, abnegaţia Elizei l-a determinat  pe Decanul Facultăţii de Chimie şi Metalurgie, profesorul  Hoffman  ca,  la  înmânarea diplomei, datată 20 ianuarie 1912, să o caracterizeze ca  „Cea mai silitoare dintre silitori”. Presa vremii a consemnat evenimentul astfel: „Elisa Leonida, prima  femeie inginer  din ţara noastră şi din Germania”. Investigaţiile ulterioare au arătat că era de fapt prima femeie inginer din Europa şi , probabil, din lume.             Deşi i s-a oferit un post de inginer la BASF, o firmă    din Germania, Elisa s-a întors în ţară, aşa cum făceau cei mai mulţi dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reuşit,  cu greu,  să obţină un post de inginer  la laboratorul  Institutului Geologic din Bucureşti, înfiinţat  prin Decretul Regal nr.139 din20 iunie 1906.                                                                                                                                    Între timp a început Războiul. Toată familia Leonida, bărbaţi şi femei, era pe front. Elisa Leonida, ca infirmieră voluntară, mergea până în linia întâi pentru a da primul ajutor răniţilor. Să nu uităm că şi studenta  Ana  Aslan, născută la Brăila,  a făcut acelaşi lucru. Să nu uităm că profesoara Ecaterina Teodoroiu, născută la Vădeni, Tg. Jiu, a căzut în linia întâi pe frontul Mărăşti-Oituz. Elisa a primit în acea perioadă multe distincţii. Merită a fi  menţionată „Medalia de Război a Republicii Franceze”. Aici, pe front, a văzut multă suferinţă, dar a întâlnit şi oameni cu aspiraţii intelectuale înalte. Printre ei, Constantin Zamfirescu, doctor în chimie, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu. S-au căsătorit, în 1918, în comuna  Ghidigeni, lângă Mărăşeşti, iar la nuntă a participat însăşi regina Maria şi Principesa Ileana. Regina Maria i-a dat fotografia ei cu autograf, într-o ramă sculptată cu motive româneşti. Viaţa lor, a Elizei şi a lui Constantin Zamfirescu, poate fi comparată cu a soţilor Curie: profesiune, modestie, urmaşi cu contribuţii notabile în viaţa socială a ţării.                                                                  După terminarea Războiului, Elisa Leonida-Zamfirescu, se întoarce la Institutul Geologic unde ocupă postul de chimist clasa I, la laboratorul de analize chimice, aşa cum rezultă din Decretul Regal  din 21 decembrie 1920. Activitatea era aproape la început aşa că, tânăra ingineră, a elaborat multe metode şi tehnici de analiză a substanţelor minerale, a petrolului, a gazelor, a cărbunelui, a apelor potabile şi a apelor minerale  pentru a determina valoarea economică a acestora. Pe lângă activitatea de rutină, specifică  laboratorului de analize chimice, a efectuat cercetări proprii legate de extragerea potasiului din glauconite, legate de zăcămintele de grafit din Munţii Olteţului, de compoziţia chimică  a ţiţeiurilor din România. A activat şi ca  profesoară de fizică-chimie la şcoala de fete Pitar Moş din Bucureşti. A făcut parte din Asociaţia Internaţională a femeilor cu studii Universitare şi din Asociaţia Generală a Inginerilor  din România, fiind prima femeie din această asociaţie. A locuit în Bucureşti, împreună cu mai multe rude, pe strada Salcâmi, nr. 9, în casa  construită de tatăl său Anastase Leonida. Din 12 noiembrie 1993 această   strada se numeşte ing. Elisa Leonida Zamfirescu.                               .            La 1 mai 1963, s-a pensionat. Avea atunci 75 de ani şi muncise 42  de ani, ani  în care a arătat că dorinţa de a fi inginer venea dintr-o chemare şi nu din dorinţa de a imita sau a epata. Pentru a răsplăti contribuţiile aduse de femei în ştiinţa românească, a fost instituit, în 1997,  Premiul Elisa Leonida-Zamfirescu.                                                                                                                                       Ca şi Marie Curie, a avut două fiice: Măruica, născută în anul 1921 şi Ancuţa Zoe care a devenit, mai apoi, chimist ca mama ei. De la fiecare a avut câte un nepot – Mihai, slăbiciunea ei, şi Ucu, preferatul bunicului cu care, de altfel, semăna. Nepotul  Mihai, devenit scriitor, Mihai Dan Cantuniari, a scris în „Memoriile” sale „Despre Bunica”, adică despre Elisa Leonida Zamfirescu astfel: „Mamaia mea, bunica dreaptă, serioasă, veşnic  preocupată de ceva, veşnic muncitoare, reţinută cu toată lumea, afară de noi, nepoţii ei pe care îi adora, însă la modul nemţesc, mai sever”

              Istoria se repetă- în timp şi spaţiu.                 

S-a  stins din viaţă la 25 noiembrie 1973.Avea 86 de ani.

O stradă din București și o stradă din Galați poartă numele Elisa Leonida Zamfirescu.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Elisa Leonida Zamfirescu, născută la Galați, ajunsă celebră în Europa, cunoscută în toată lumea.

              În 2023, Asociația Generală a Inginerilor din România, cu ocazia  comemorării a 50 de ani de la moartea Elisei Leonida Zamfirescu, prima femeie membră AGIR, a instituit Premiul anual Elisa Leonida Zamfirescu, dedicat femeilor inginer pentru activitatea profesională desfășurată.

              La finalul acestui episod,  în care v-am povestit  despre Elisa Leonida Zamfirescu și despre Premiul care îi poartă numele,  acordat femeilor inginer, vă propun să faceți un exercițiu civic. Prin  exercițiu vrem să contribuim la formarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. 

              Gândiți-vă la un Premiu, imaginat, instituit de dumneavoastră.

              Gândiți-vă la o persoană de genul feminin,  din afara familiei dumneavoastră, care desfășoară o activitate publică:  farmacistă, jurnalistă, doctoriță, profesoară, casieră,  actriță, sportivă etc.

              Găsiți un argument pentru ai acorda Premiul instituit de dumneavoastră.

              Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Spiru Haret, reformator al învăţământului românesc.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Spiru Haret, reformator al învățământului românesc.

Totă lumea este de acord că învățământul este o componentă importantă în evoluția unei țări, a unei națiuni.

Mulți dintre noi  sunt de acord că învățământul din țara noastră trece, de ani buni, prin perioade dificile, prin  căutări și adapatări iar rezultatele se lasă așteptate.

Ultimii ani au fost o adevărată Gologotă pentru  Școala românească.

Am afirmat de mai multe ori că „Istoria este ca o busolă care ne arată de unde am plecat, unde s-a ajuns, dar mai als ne dă energia pentru a merge mai departe”.

Învățământul din România a mai trecut prin perioade grele. Era sfârșitul secolului XIX.

Și atunci, cu greu, a ajuns la locul potrivit, adică la   cârma învățământului din România, omul potrivit, adică Spiru Haret.

Spiru Haret s-a născut în data  de 15 februarie 1851 la Iaşi. Străbunicii lui au venit   de la sud de Dunăre  pe la 1800, fiind cel mai probabil de  origine aromână, şi s-au stabilit în zona de nord a Moldovei. Tatăl  său, Costache Haret, era condicar la tribunalul „ criminalicesc”  din Iaşi. Mama sa, Smaranda, provenea  din familia Ştefanovici, originară din Bucovina. Boala tatălui său dar şi un conflict la locul de muncă face ca Spiru Haret să înceapă şcoala abia la 15 mai 1859 la Dorohoi. Cu toate acestea, încheie  clasa I-a cu  calificativul „ eminenţie”. Lipsurile materiale obligă familia să plece  şi din Dorohoi, iar Spiru Haret este încredinţat unei mătuşi şi înscris  la o şcoală situată în  mahalaua Sărăriei din Iaşi. Departe de căldura  familiei, Spiru Haret şi-a găsit în învăţătură dar şi în treburile suplimentare de la şcoală  echilibrul sufletesc. Directorul şcolii îl caracteriza  ca  „ retras   de copiii gâlcevitori şi stând la sfat cu cei buni, liniştit şi tăcut în bancă, răspunzând prompt şi decisiv, vorbind rar şi lămurit când era întrebat din obiectele clasei”.  Unul dintre evenimentele  care l-au marcat  din perioada şcolii primare a  fost inaugurarea Universităţii din  Iaşi, petrecută la data de  26 octombrie 1860, la care a participat şi  domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În acelaşi an pleacă cu mătuşa şi unchiul său la Bucureşti, iar în 1862   devine bursier la colegiul Sf.Sava. Avea 14 ani când, după moartea mamei, în 1865 şi a tatălui, în 1866, preia responsabilitatea  de a avea grijă de fratele şi cele două surori  pe care îi aduce la Bucureşti. Cu toate greutăţile materiale reuşeşte să rămână an de an premiant al clasei şi al colegiului.

Încă din vremea liceului a  fost atras de astronomie, iar frumuseţea matematicii a descoperit-o aproape singur  conspectând  din cărţile recomandate la şcoală. Deşi a demonstrat aptitudini şi pentru disciplinele umaniste, în 1869  s-a înscris la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti. Greutăţile financiare îl obligă să predea, ca profesor de matematică, la Seminarul Central şi să cunoască astfel  direct  punctele slabe din organizarea învăţământului  românesc de la acea vreme. Mai mult, contribuie la completarea  lipsei de manuale didactice prin  publicarea, în 1873,  a  unui „Curs de trigonometrie” şi o traducere  a  cărţii „Elemente de astronomie”, vechea lui  pasiune din liceu. Aceste contribuţii, cunoscute  şi de  Titu Maiorescu,  ajuns  Ministru al instrucţiunii publice, îi facilitează obţinerea unei burse de studii la Paris, în 1874. Drumul spre Paris a început pe peronul Gării Filaret, inaugurată cu doar cinci ani în urmă, o dată cu darea în funcţiune a liniei ferate Bucureşti-Giurgiu.

Şi la Paris lipsurile materiale l-au însoţit, mai ales că o parte din bursă i-o trimitea surorii sale Ana –Nina, studentă la Iaşi. A suportat uşor  aceste lipsuri pentru că a descoperit aici  domenii de studiu care îl atrăgeau în mod deosebit dar şi  pe secretarul facultăţii de ştiinţe, Charles Philippon,  a cărui fiică, Féline, era căsătorită  la Craiova cu Nicolae Glogoveanu.

Așadar, stimați ascultări, având în vedere obiectivele acestei emisiuni, este locul să vă spun, că  familia boierilor  Glogoveanu, care a jucat un rol important  în istoria Olteniei, are rădăcini în satul Glogova, situat pe drumul care face legătura dintre Motru și Baia de Aramă, iar casa Glogoveanu există și azi în zona Grădinii Mihai Bravu, zonă care „mustește” de istorie.

Dar să revenim la personalitatea evocată azi: Spiru Haret.

Spiru Haret a obţinut licenţa în matematici la 3 iulie 1875 şi licenţa în ştiinţe fizice la 2  august 1876 dar a urmat şi „ Şcoala de înalte studii” unde se predau cursuri cu caracter aplicativ. Mai mult, audiind cursul de mecanică cerească, predat de profesorul Victor Puiseaux, s-a hotărât să-şi  concretizeze şi visul de a  elabora o teză de doctorat pe tema „Asupra invariabilităţii marilor axe  ale orbitelor planetare”. Aşa se face că în 30 ianuarie 1878 are loc susţinerea festivă, Spiru Haret devenind   primul străin şi , evident, primul român doctor în matematici  la Sorbona, iar teza sa privind  instabilitatea sistemelor planetare a fost  citată  în lucrările de specialitate până în zilele noastre. Vestea despre succesul lui Spiru Haret  a ajuns în ţară  pe cale oficială prin scrisoarea  Decanului de ştiinţe  din Paris adresată Ministrului  Instrucţiunii Publice, Gheorghe Chiţu, cu rădăcini oltenești.

Vă reamintesc, stimați ascultători,  că în 1877  Principatele Române îşi cuceriseră, cu jertfe umane, Independenţa. Deşi Universitatea din Grenoble i-a oferit un post de profesor, Spiru Haret a decis să se întoarcă în ţară deoarece venise în Franţa cu o bursă  oferită de ţara sa dar şi pentru că  obţinerea Independenţei oferea intelectualilor perspective  atractive.

În martie 1878 a revenit în ţară şi a fost numit profesor  la disciplina „Mecanică raţională”. Avea 27 de ani. Doi ani mai târziu devine Membru Corespondent al Academiei Române. Un pedagog excelent. Demonstraţia era construită simultan la tablă şi pe caietele studenţilor. Urmărea  reacţiile auditoriului şi se adapta la puterea de înţelegere a acestuia. Completa demonstraţia cu aplicaţia practică.  Pentru el era clar  că  pregătirea din liceu nu le permitea studenţilor să urmărească un curs universitar de ţinută. Probabil că şi-a amintit  de experienţa lui de elev, experienţă în care şcoala  a suplinit familia. Sigur şi-a amintit de experienţa lui de profesor la Seminarul Central din Bucureşti. Şi-a expus cu fermitate punctul de vedere. Ministerul Instrucţiunii Publice  a remarcat competenţa lui Spiru Haret  şi i-a încredinţat misiunea de a inspecta  şcolile medii din Moldova. În Rapoartele întocmite  critica  accentul pus pe memorare în procesul de învăţământ, remarca  slaba pregătire pedagogică a profesorilor  atraşi spre politică, remarca lipsa profesorilor luminaţi, pasionaţi de meserie. Iată ce scria Spiru Haret în Raportul publicat în data de  10 decembrie 1884: „ Pentru a organiza şi a conduce învăţământul într-un stat trebuie mai întâi a se defini cu preciziune trebuinţele pe care e vorba a le satisface şi mijloacele  de care se dispune pentru aceasta atât în bani cât şi în oameni”. Efectul publicării acestui Raport a fost mutarea discuţiilor privind Reforma învăţământului din cercul politicienilor , în faţa opiniei publice.

Ca urmare a competenţei profesionale şi a spiritului de corectitudine, este numit  în februarie 1885 Secretar  general al Ministerului instrucţiunii, ministru fiind D.A.Sturdza. Într-o atmosferă ostilă, Spiru Haret a elaborat un Proiect de reformă depus la biroul Adunării Deputaţilor la 24 ianuarie 1886. Lupta a fost grea. Au căzut Miniştri. Au căzut Guverne. Nici Reforma nu a trecut. În martie 1897 Spiru Haret a fost numit Ministru. Reacţiile adverse au fost extrem de virulente, dar el era conştient de  trăinicia convingerilor sale. Mai mult, în intervalul scurs,  Proiectul fusese supus dezbaterii publice, iar observaţiile corpului didactic erau consistente. Noul Proiect prevedea gimnaziul unic, divizarea cursului superior de liceu în secţiile clasică, reală şi modernă, iar cunoştinţele predate trebuiau să asigure dobândirea unui orizont cultural larg, care să ţină seama de trebuinţele societăţii româneşti. A fost introdusă calitatea de „profesor diriginte”. Îmbina exigenţa cu obiectivitatea examinării. Era îmbunătăţită remunerarea profesorilor. Universităţile trebuiau să aducă un aport original la progresul ştiinţei. În 23 martie 1898 Proiectul a devenit Lege. Acesta a fost doar începutul, dar efectele s-au simţit multă vreme, până când… a fost reluată Gologota învățământului românesc.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un reformator al învățământului, Spiru Haret. În mod normal majoritatea ascultărilor sunt din Oltenia, în general, din Craiova, în special.

Plecând de la această ipoteză, dar și de la faptul că Spiru Haret l-a cunoscut, la Paris, pe clucerul Nicolae Glogoveanu, unul dintre membrii familiei Glogoveanu, la finalul acestui episod, pentru a vă  consolida imaginea despre Spiru Haret vă invit ca într-o sâmbătă, sau într-o duminică să mergeți în Grădină Mihai Bravu. Faceți o plimbare pe aleile Grădinii Mihai Bravu. O să descoperiți locuri și case pline de istorie. Printre ele, Casele Glogoveanu, care au găzduit, de-a lungul timpului oameni importanți care, într-un fel  sau altul, au influențat   au contribuit la dezvoltarea Școlii, a învățământuui, din țara noastră. O sa descoperiți și alte construcții, inscripții, înscrisuri, sau statui. Va fi, cu siguranță, o plimbare plină de învățătură așa cum este  o Școală adevărată.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalitățidin știință și tehnică

Ioan Ştefan Gheorghiu şi proiectele strategice.

Azi la emisiunea Personalități din știință și tehnică vă propun să discutăm despre un vizionar în domeniul electrotehnicii, Ioan Ștefan Gheorghiu.

În ultimii ani vorbim mult despre proiecte. În ultimii ani sintagma „proiect strategic” este frecvent utilizată în discuţiile noastre profesionale. Aparent, sintagma „proiect strategic” este un concept nou, al zilelor noastre. Şi totuşi, dezvoltarea societăţii, dezvoltarea unor sectoare economice, dezvoltarea instituţiilor pe baza unor proiecte strategice s-a aplicat din toate timpurile. S-a aplicat şi la noi în ţară. Diferenţa constă în modalitatea de elaborare a proiectelor strategie. Acum, la elaborarea proiectelor strategice lucrează echipe, echipe interdisciplinare. Acum, la elaborarea proiectelor strategice se aplică metode complexe. Valoarea proiectelor strategice este verificată în timp.   Multe proiecte elaborate acum o sută de ani şi-au dovedit, în timp, valoarea strategică.

 Atunci,  aceste  proiecte strategice au fost elaborate  de o singură persoană, iar metodele erau mai simple. L-am ales, pentru exemplificare, pe renumitul profesor Ioan Ştefan Gheorghiu, I.S.Gheorghiu.

          Ioan Gheorghiu  s-a născut la  Bacău la data de 24 august  1885. A făcut studiile primare la Bacău, iar pe cele gimnaziale şi liceale la Bucureşti.

În 1904 s-a înscris la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti pe care a absolvit-o ca şef de promoţie în 1909. Printre profesorii care au contribuit la formarea sa se numără  Spiru Haret şi Anghel Saligny. După absolvire, a primit din partea Academiei Române o bursă „ Adamachi”  care i-a permis o  specializare în domeniul  electric,  domeniu pe care Şcoala Naţională de Poduri nu îl acoperea în întregime. Şi-a continuat studiile la Şcoala Superioară de Electricitate din Paris, pe care a absolvit-o în 1910, şi pe cele practice la uzinele Allgemeine Electrizitäts Gesellschaft (AEG) din Berlin (1910-1911). A făcut apoi o   călătorie de studii pe tema  electrificării căilor ferate, în Germania, Franţa şi Italia.

Şi-a început activitatea în 1911  ca inginer în portul Constanţa, a continuat  la Societatea de Tramvaie Bucureşti, între1912 și1914, iar apoi, până în 1924, la CFR ca şef al Serviciului de electrificare şi la Societatea de gaz şi Electricitate din Bucureşti unde s-a ocupat  de dezvoltarea reţelei electrice  din Bucureşti.

            In anul 1913  Ioan Ştefan  Gheorghiu, la cererea Direcţiei Generale CFR, elaborează primul proiect de electrificare a căii ferate Sinaia – Pietroşiţa şi de prelungire a electrificării pe tronsonul Sinaia – Predeal. În studiul care însoţea proiectul, exemplu de clarviziune tehnică, exemplu de proiect startegic, I.S.Gheorghiu recomanda  construirea a două centrale hidroelectrice pe Ialomiţa superioară la Dobreşti şi la Gâlma-Moroieni, realizate de altfel ulterior. Prima în anii 1928-1930, iar a doua în anii 1952 – 1953. Tot în 1913 s-a pus problema execuţiei căii ferate Pietroşiţa-Moroeni-Sinaia precum şi prelungirea acesteia până la Predeal care, la vremea aceea, era staţie de frontieră. Din motive economice proiectul nu s-a aplicat. Abia în 1959 începe electrificarea liniei de cale ferată Braşov-Predeal-Câmpina. La 27 decembrie 1960 a fost plantat în staţia Predeal stâlpul metalic nr. 69,  pe fundaţie de beton monolit, moment considerat  începutul lucrărilor de electrificare la Căile Ferate Române. La 1 august 1963 a fost terminat si trecut în probe tehnologice tronsonul Braşov–Predeal, prima cale ferată normală electrificată din România. La  9 decembrie 1965 a fost dată în exploatare zona Braşov-Predeal, apoi, în 20 aprilie 1966 s-a deschis circulaţiei şi linia electrificată Predeal – Câmpina, extinsă  până la Bucureşti şi inaugurată la 16 februarie 1969.

          A contribuit  la modernizarea Uzinei Filaret-Bucureşti şi extinderea reţelei de 5kV în afara Bucureştiului, introducerea cablului subteran de 30 kV pentru distribuţia energiei electrice  şi electrificarea zonei rurale din jurul capitalei. A contribuit la modernizarea şi extinderea Uzinei Grozăveşti, prin creşterea  puterii instalate de la 30.000 kW la 80.000 kW . A colaborat la realizarea hidrocentralei de la Dobreşti şi a primei linii de 110 kV din ţară : Dobreşti-Târgovişte-Bucureşti.

Hidrocentrala Dobreşti  este situată pe cursul superior al râului Ialomiţa la cota 893,50m şi cuprindea, la darea în funcţiune,  4 turbine Pelton de 5650 CP plus una de 210 CP pentru servicii auxiliare. Puterea instalată era de 22.810 CP corespunzând la un debit de 7 m³/sec. la înălţimea de cădere de 304 m. Turbinele erau cuplate cu generatoare  de 5.000 kVA. Uzina electrică de la Dobreşti a fost prima uzină din Europa echipată cu aparatură de automatizări realizată după o soluţie  brevetată de Brown-Boveri. Pentru transportul energiei electrice produse aici, tensiunea era ridicată la 110 kV prin 4 transformatoare de 5000 kVA. Linia de transport cu piloni metalici, era echipată cu 4 conductori de la Dobreşti până la Târgovişte şi cu 6 conductori oţel-aluminiu (2 circuite) de la Târgovişte la Bucureşti.

Ioan Ştefan Gheorghiu şi-a început activitatea  didactică în 1920, la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Bucureşti, apoi din  1921, la Şcoala Politehnică Bucureşti, Catedra de maşini şi aparate electrice, devenind profesor  titular în 1926. Despre cursurile sale se spunea : „Prelegerile sale de maşini electrice erau pătrunse de rigoare ştiinţifică împletite armonios cu partea aplicată, menţinând la un nivel superior îmbinarea între teorie şi practică. Cursurile sale ţineau pasul cu progresele realizate, fiind împrospătate mereu cu noutăţi ştiinţifice şi practice”. „Rămâne pentru toţi care l-au cunoscut ca o figură de distins dascăl, ce uneşte o cunoaştere profundă a teoriei clasice a maşinilor electrice cu o deosebită claritate a expunerii, cu privirea mereu aţintită spre   sublinierea esenţialului, spre aplicaţiile posibile ale teoriei prezentate”.

 Ioan Ştefan  Gheorghiu a dezvoltat o teorie generală unitară a maşinilor electrice de curent alternativ, cu sau fără colector. In domeniul  funcţionării în paralel a centralelor electrice, a aplicat o metodă devenită ulterior clasică, sub numele de metoda generatorului unic. A elaborat o metodă  comparativă pentru stabilirea tarifelor  la energia electrică. Ca întemeietor  al şcolii româneşti de maşini electrice  a elaborat primele cărţi din acest domeniu. Astfel , între 1960-1966,  a elaborat  „Tratatul de maşini electrice” în  patru volume şi, în perioada 1968-1972 a elaborat „ Culegere de probleme de maşini electrice”, trei volume.

Pentru a asigura pregătirea practică a studenţilor, a organizat, la Politehnica Bucureşti,  Laboratorul de maşini electrice.

Ca urmare a  rezultatelor obţinute în activitatea de cercetare, în anul 1951 a fost numit Director al Institutului de Energetică al Academiei Române. În această calitate a contribuit la abordarea unor noi direcţii de cercetare  privind utilizarea  maşinilor electrice.

Ca recunoaştere a meritelor ştiinţifice şi profesionale a fost ales  membru corespondent al Academiei Române în 1948 apoi  membru titular în 1952. A fost vicepreşedinte  şi preşedinte al Secţiei de ştiinte tehnice  în perioada 1959-1963.

S-a stins din viaţă în ziua de 6 noiembrie 1968.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre profesorul universitar Ioan Ștefan Gheorghiu, un vizionar în domeniul  electrificării căilor ferate, al hidrocentralelor și termocentralelor, întemeietor al școlii românești de mașini electrice din țara noastră.

            Pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea profesrului Ioan Ștefan Gheorghiu vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți  excursie până la Terocentrala de la Iașlnița.

După ce ieșiți din oraș, treceți  pe sub podul  rutier  care asigură accesul pe Centura de Nord a Craiovei, și urmați drumul spre Filiași.

            Observați pe partea dreaptă calea ferată  Craiova- Timișoara, electrificată în 1969 până la Orșova. Vă reamintesc că Ioan Ștefan Gheorghiu a propus un proiect de electrificare a căilor ferate din România în 1913.

Tot pe partea dreaptă poate fi observată  linia de tramvai electric, care merge până la Termocentrala de la Ișalnița, inauguată în 1987. Vă reamintesc că tramvaiul electric din București a fost inaugurat în 1894.Ioan Ștefan Gheorghiu a lucrat ca inginer, ca tânăr inginer,  la Societatea de Tramvaie din București între 1912 și 1914.

Ajungeți repede la Termocentrala Ișalnița, pusă în funcțiune în1964.  Vă reamintesc că Ioan Ștefan Gheorghiu a contribuit la modernizarea Uzinei Filaret din București.

Peisajul este brăzdat de linii electrice de înaltă tensiune de 220 kV.  Vă reamintesc că Ioan Ștefan Gheorghiu a proiectat prima linie de 110 kV din țară: Dobreşti-Târgovişte-Bucureşti.

Dacă această v-a plăcut această excursie, puteți să o repetați folosind tramvaiul ca mijloc de transport.

   Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.