Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Elie Carafoli, proiectantul primului avion românesc.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elie Carafoli, proiectantul primului avion românesc.

În 1938 s-a inaugurat Aeroportul din Craiova. În 1959 s-a constrit turnul de control folosit până în zilele noastre, acum inclus în noua construcție.  În 1972 s-a inaugurat Fabrica de avioane din Craiova. O poveste lungă. În prezent se fabrică la Craiova avionul IAR 99 Șoim, un avion militar folosit ca avion  de antrenament dar și pentru misiuni de trecunoaștere. IAR este acronimul de la Intreprinderea Aeronautică Română. Primul avion IAR a fost proiectat,în 1930, de către inginerul Elie Carafoli.

Elie Carafoli s-a născut la data 15 septembrie 1901 în oraşul Veria, foarte aproape de oraşul Tesalonic din Grecia, din părinţi aromâni. A început şcoala în oraşul Veria.

Iată o murtusire, făcută într-un interviu publicat în 1982, despre perioada copilăriei.

„Am şi trăit acolo un timp, am urmat clasele primare, într-un mediu care avea să mă influenţeze pentru tot restul vieţii. La începutul secolului în Macedonia exista încă o comunitate a aromânilor, dominată de un puternic sentiment naţional, în ciuda prigoanei şi a suferinţelor pricinuite de cei care ne contestau dreptul de a gândi şi vorbi în limba română, de a susţine revendicările social-politice ale românilor din acea regiune. Situaţia familiei mele era agravată şi de faptul că fratele meu mai mare, Tulliu Carafoli, era profesor de limba română şi scriitor în dialectul macedo-român. Pe când eu abia începusem şcoala primară, un membru al familiei Carafoli a fost asasinat mişeleşte pentru acelaşi motiv, iar în 1907 a fost incendiată casa noastră, odată cu şcoala română şi alte două case ale unor fruntaşi români din aceeaşi comună. Aceste fapte şi multe altele de acest fel sunt relatate într-o carte publicată în 1913, „Les Roumains de Macédoine”, care mi-a căzut nu demult în mână şi care mi-a răscolit amintiri triste din fragedă tinereţe.

 În 1915 a plecat împreună cu familia în Serbia şi s-au stabilit pentru scurt timp în oraşul Bitolia. Declanşarea războiului îl obligă să plece din nou, de data aceasta spre Bucureşti, la un unchi al său.

După multe peripeții ajunge la Giurgiu. Iată cum își aminteșete aceste moment: „În cele din urmă am reuşit, iar când am ajuns la Giurgiu, graiul românesc, pe care îl auzeam pretutindeni, îmi părea o melodie plină de vrajă”

Continuă studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” şi la liceul militar „Mânăstirea Dealu”. Îşi amintea mereu de o poveste ascultată în copilărie şi în care se spunea că Nistor Kostic, ţăran din satul Divic, apropiat de oraşul în care s-a născut el, se lansa cu un planor de pe crestele munţilor Pind şi zbura ca o pasăre. Poate că această poveste l-a determinat  să se înscrie, în 1919,  la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, recent transformată din Şcoala  Naţională de Poduri şi Şosele cu intenţia de aş construi  un planor. În 1924  obţine  titlul de inginer electromecanic.

Şi-a continuat studiile, între 1924 şi 1928,  la Universitatea din Sorbona  unde a obţinut şi titlul de doctor în ştiinţe fizico-chimice  cu teza  „Contribuţii la teoria sustentaţiei în aerodinamică”. La Paris,  lucrează la Institutul Aerotehnic din Saint-Cyr  unde, împreună cu directorul acestuia, profesorul Albert Toussaint, construieşte o instalaţie hidromecanică pentru vizualizarea spectrelor de mişcare în jurul corpurilor de aviaţie, denumită ulterior  „cuva Toussaint – Carafoli”.

În acea perioada, în mediile  academice, erau dispute aprinse  privind semnificaţia fizică a rezultantei forţelor pe un profil aerodinamic. Elie Carafoli publică lucrarea „Confruntarea teoriilor aerodinamice moderne cu legile mecanicii raţionale” prin care pune capăt acestei dispute  dar  care i-a adus consacrarea  printre specialiştii de mecanica fluidelor şi aerodinamică. Între 1926 şi 1928 a  publicat mai  multe lucrări ştiinţifice şi studii  care l-au consacrat pe plan internaţional, printre care  „Teoria şi trasarea profilelor aerodinamice”, „Influenţa aripioarelor asupra proprietăţilor aerodinamice ale suprafeţelor portante”, „Aerodinamica aripilor de avion”, „Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane”. Pe baza rezultatelor obţinute a proiectat şi realizat profilurile aripilor de avion cu bordul de fugă rotunjit, cunoscute sub denumirea  „profilurile Carafoli”.

Se reîntoarce în ţară  şi  înfiinţează, în octombrie 1928, catedra de Aerodinamică şi Mecanica fluidelor la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, unde va activa timp de 45 de ani. După doi ani de activitate în ţară, în 1930,  împreună cu inginerul francez Lucien Virmaux, finalizează proiectul primului avion românesc fabricat de uzinele IAR-Braşov, de tip CV-11 (Carafoli-Virmaux) un monoplan cu aripa joasă, o concepţie originală, care pe parcursul anilor s-a generalizat în aviaţia mondială modernă. Pentru efectuarea  cercetărilor specifice a realizat, în perioada  1928-1930, în curtea Şcolii Politehnice din Bucureşti, un tunel aerodinamic, inaugurat oficial în 1931, prima instalaţie de acest gen din sud-estul Europei având performanţe remarcabile pentru acea vreme.

În 1938  a realizat avionul de vânătoare IAR – 80 ( Industria Aeronautică Română) , considerat, la vremea sa, unul dintre cele mai bune avioane şi care a stabilit, în 1940, recordul mondial pentru puterea specifică  la motoarele de aviaţie cu piston. A elaborat o metodă pentru studiul aripilor dreptunghiulare, trapezoidale şi triunghiulare  cunsocute sub numele de  „aripi delta”. In paralel cu activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică, Elie Carafoli a îndeplinit şi funcţia de inginer şef şi, apoi, de director la fabrica de avioane IAR-Industria Aeronautică Română din Braşov unde a conceput, proiectat, construit şi încercat avioanele de tip  IAR-13, IAR-14, IAR-15 şi IAR-16 cu performanţe remarcabile pentru acea vreme şi comparabile cu cele mai bune realizări pe plan mondial. Unul dintre aceste avioane a fost considerat ca făcând parte dintre cele mai bune şase avioane din Europa la un concurs care a avut loc în Bucureşti, în 1931.

Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în  peste 200 de comunicări ştiinţifice şi 14 cărţi  incluse în tezaurul  aviaţiei. Iată câteva: Aerodinamica aripilor de avion (Paris,1928), Aerodinamica (1951) tradusă în limba germană (Berlin,1954) şi în limba rusă (Moscova,1955), Aerodinamica vitezelor mari (1957) tradusă în limba rusă (Moscova,1958), Studii experimentale asupra aripilor monoplane, Mişcări conice în regim supersonic, apărută în China (Beijing,1955), Teoria aripii în zborul supersonic (Oxford,1969), Dinamica fluidelor incompresibile (1981), Dinamica fluidelor compresibile (1983).

Iată ce spunea Elie Carafoli despre cărțile publicate: „Dacă vreţi o socoteală, sunt 14 cărţi publicate, între care 4 la Paris, 5 la Bucureşti, două la Moscova, câte una la Berlin, Londra şi Beijing. Am să vă povestesc şi o întâmplare interesantă petrecută la Moscova. Acolo am avut ocazia să-l cunosc pe academicianul Keldis, preşedintele pe atunci al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. El studiase şi după cărţile mele, iar când m-a cunoscut, la întâlnirea cu delegaţia de români din care făceam parte, nu s-a putut abţine să nu mă întrebe: „Mais, vous n’êtes pas français?“ Nu, eram şi sunt român, deşi Keldis fusese convins până atunci că sunt francez.”

Pentru activitatea  de cercetare în domeniul aerodinamicii  a fost distins cu Premiul „Louis Breguet” (Paris,1927) şi „Medalia de argint”,1928,  decernată la Sorbona de Societatea naţională de încurajare a progresului , Diploma Paul Tissandier decernată de Federaţia Aeronautică Internaţională la Congresul de la Los Angeles (1956), Marea Medalie Gauss care se acordă o singură dată pe an unui savant ales din întreaga lume de către Societatea Ştiinţifică Braunschweg-Germania pentru “lucrări proieminente şi deschizătoare de drumuri“, Medalia “Apollo 11” decernată de NASA în 1970, Diploma şi Medalia “Tiolkovschi” la 27 martie 1981. In ţară a primit titlul de OM DE ŞTIINŢĂ EMERIT al RSR, acordându-i-se Premiul de Stat clasa I, Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Ştiinţific clasa I, Steaua Republicii clasa a II-a.                A fost ales membru titular al Academiei  Române, în 12 august 1948, iar din 1961 a condus Comisia de Astronautică a Academiei. A fost membru titular al Academiei Internaţionale de Astronautică, vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Astronautică  în prioada 1965-1967, preşedinte în exerciţiu al Federaţiei Internaţionale de Astronautică, în perioada 1968-1969, post-preşedinte FIA (1971-1973). A fost ales  membru de onoare al Societăţii Regale de Aeronautică din Marea Britanie.

Şi-a dedicat o bună parte din energie pentru a scoate în evidenţă pionierii aviaţiei mondiale:  Traian  Vuia,  AurelVlaicu,  Henri Coandă, Gheorghe  Bothezat  ş.a.      

S-a stins din  viaţă la 24 octombrie 1983 în Bucureşti.

Într-un interviu  din 1982, acordat lui Dumitru Graur, Elie Carafoli  spunea :„ Eu, Elie  Carafoli, m-am străduit toată viața să fiu la înălțime”.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre informațiile despre Elie Carafoli, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o excursie în zona Aeroportului din Craiova.

            Puteți să mergeți cu autobuzul nr.9. Traseul începe din Craiovița Nouă, trece pe la Teatrul Național, face un ocol pe la Fabrica de avioane și se termină la METRO.  Coborâți la stația „Aeroport”.  Încercați să descoperiți vechiul turn de comandă, integrat în  noul  turn de comandă. Intrați în clădirea Aeroportului.  Aeroportul este un câștig pentru Craiova.

 Uneori puteți observa aterizarea vreunui avion de pasageri.

Din când în când puteți asista la zborul vreunui avion IAR 99 Șoim.

                              Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Augustin Maior și  telefonia multiplă cu curenți alternativi.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Augustin Maior și telefonia multiplă cu curenți alternativi.

În zilele noastre putem vorbi foarte usor  cu alte persoane, fie că suntem pe stradă, fie că suntem în mașină, fie că suntem la munte, folosind un telefon mobil sau un telefon celular.

Până acum 20-30 de ani nu era așa simplu. Puteam să vorbim  cu o altă persoană dacă aveam acces la un telefon fix, conectat  galvanic, adică prin două conductoare electrice, la o rețea de telefoane, la o centrală telefonică. Pentru apelarea unei persoane se forma  un număr, compus din 10 cifre, apăsând niște butoane, niște taste fizice. În urmă cu 50 de ani, numărul se forma cu ajutorul unui disc rotativ, și era compus din șase cifre, pentru a vorbi cu o persoană din același județ, sau din opt cifre, că   să vorbim cu o persoană din alt județ. Legătură între două posturi telefonice se făcea  automat prin intermediul unei centrale telefonice.

Mai demult, conexiunea între două posturi telefonice se făcea cu ajuorul unei persoane, numită „centralistă” care, practic, realiza o legătură galvanică, fizică, între cele două posturi. Istoria comunicațiilor telefonice a început cu 20 de ani înainte de 1900.

Încă de atunci inginerii, oamenii, se căutau o soluție  pentru ca, folosind doar două conductoare electrice să se poată efectua mai multe convorbiri telefonice simultane. Unul dintre aceștia a fost Augustin Maior.

Augustin Sabiniu Maior  s-a născut la data de  21 august 1882 în localitatea  Reghin. Tatăl său, Gheorghe Maior, era învăţător la Şcoala primară din Reghin. Mama sa,  Tereza, născută Cornea, s-a ocupat de creşterea şi educarea celor cinci copii ai familiei Maior : Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe şi Ana.

Prin erudiţia sa a reuşit să le formeze copiilor dorinţa de a cunoaşte lucrurile dincolo de prima aparenţă. Germana a   fost limba în care a învăţat primele poezii la grădiniţa germană din Reghin. Germana a fost limba în care a învăţat să scrie la şcoala primară  din Reghin. În 1892 a fost înscris  în clasa I-a a Liceului Evanghelic German din Reghin pe care îl frecventează până în 1896. Continuă  şcoala, până în clasa a VI-a , la Liceul Piarist din Târgu Mureş, apoi la cel din Budapesta. Aici, la Budapesta, l-a întâlnit pe   profesorul Schmidt Agoston, pedagog cu har, care i-a deschis fereastra către ştiinţele exacte. În toţi aceşti ani de şcoală  a dovedit o pasiune remarcabilă pentru cercetarea bibliografică, pentru documentare, pentru explicarea realităţii percepute sau doar intuite.  În iunie 1900 a absolvit liceul şi a susţinut examenul de bacalaureat. În toamna aceluiaşi an  devine student la Institutul Politehnic din Budapesta, Facultatea de Mecanică. În 1905 a obţinut titlul de inginer, iar înainte de a începe să profeseze meseria face, timp de câteva luni,  o vizită de documentare la universităţile din Viena, , München şi Göttingen. Aici a participat la câteva cursuri post universitare şi a întâlnit  multe  dintre personalităţie  ştiinţifice ale epocii. Printre acestea  s-a numărat şi Hermann. Minkowski, cel  care a adăugat la cele trei  dimensiuni ale spaţiului şi dimensiunea timp, rezultând  varietatea tetradimensională spaţiu-timp, folosită ulterior de Augustin Maior în studiile sale.

          .

            Găseşte un post  de inginer disponibil la Serviciul Tehnic al Poştelor din Budapesta, participă la concursul organizat în noiembrie 1905 şi îi convinge pe examinatori de pregătirea sa teoretică aşa că îşi va începe activitatea  la Staţia Experimentală a Poştelor. Denumirea de „Staţie experimentală” sau „Staţie de cercetare” a fost folosită multă vreme în Europa, inclusiv în România, pentru a desemna  un instituit de cercetări.

Problemele studiate erau legate de telefonie, de creşterea calităţii convorbirilor telefonice , de  satisfacerea  numărului  din ce în ce mai mare de cereri de convorbiri telefonice în unitatea de timp. Trecuseră  numai 30 de ani de când, în 1876,  Graham Bell a  transmis primele cuvinte  prin fir electric. Trecuseră  doar 13  ani de la intrarea în funcţiune, în 1892, a primei centrale telefonice automate în statul american  Indiana. A experimentat şi a fundamentat  teoretic soluţii pentru transmiterea simultană a mai multor convorbiri  pe acelaşi circuit electric.

La numai un an de la angajarea sa ca inginer, la sfârşitul anului 1906, reuşeşte să transmită  cinci convorbiri simultane între două centrale telefonice situate la 15 km distanţă şi legate printr-o singură linie telefonică  formată din două conductoare electrice. Suportul teoretic l-a expus  în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift”. În 1908 a participat  la Prima Conferinţă Internaţională a Inginerilor  din Poştă  Telefonie şi Telegrafie  la care a  prezentat lucrarea „Telefonia armonică” în care expunea  rezultatele experimentale şi teoretice obţinute de el. Din păcate nu a brevetat  soluţia tehnică aşa că, prioritatea  lui Augustin Maior în acest domeniu este  asigurată doar prin dreptul  de autor.Chiar şi Nicolae Vasilescu- Karpen face o comunicare la Academia de Ştiinţe din Pars ,în 1909, în care  expune  propunerile sale  privind telefonia multiplă pornind de la experienţa existentă în domeniul telegrafiei fără fir. În perioada 1910-1911 americanul George Owen Squier  a făcut şi el mai multe experienţe privind telefonia multiplă dar a şi brevetat soluţia tehnică.

            Augustin Maior sesisează pericolul de a nu-i fi recunoscută  prioritatea în domeniu şi scrie  revistei The Electrician  o scrisoare publicată în numărul din 21 aprilie 1911. Augustin Maior preciza „Am arătat  matematic că se poate  realiza telefonia multiplă cu curenţi alternativi de înaltă frecvenţă, astfel încât fiecare curent să  transporte o convorbire, am menţionat că am reuşit să transmit simultan cinci mesaje. Am prezentat  experimentele mele la prima conferinţă europeană a poştelor şi telegrafului  şi am comunicat conferinţei că am reuşit să transmit mesaje pe o linie de 15 km.”  Cu toate acestea, în 1921  Edwin.H. Colpitts publică o lucrare de sinteză în revista Transactions AIEE în care afirmă că George Owen Squier  ( scuaiă) prin experimentările făcute între 1910 şi 1911 a reuşit să pună la punct telefonia  multiplă. Este adevărat că el citează la bibliografie şase dintre lucrările teoretice   ale lui Augustin Maior, dar nu menţionează prioritatea acestuia.

            După  proclamarea Unirii de la 1 decembrie 1918, Augustin Maior revine la Cluj  fiind numit Director General al Poştelor, Telegrafiei şi Telefoanelor.

Se implică şi în dezvoltarea învăţământului superior din Transilvania. Aşa se face că în iulie 1919 este  numit profesor titular la Universitatea din Cluj unde a predat cursurile de „Electricitate şi magnetism”  şi „ Acustică şi optică”, iar apoi, în perioada 1919-1946 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe. În 1919  s-a implicat în înfiinţarea primei şcoli de telegrafie şi telefonie la Sibiu.

Practician convins, a condus, în calitate de director, activitatea Institutului de Fizică Teoretică şi Tehnologică al Facultăţii de Ştiinţe  în cadrul căruia a abordat mai multe direcţii de cercetare de mare actualitate la vremea aceea: electricitate şi magnetism, acustică şi optică, telecomunicaţii, gravitaţie, termodinamica radiaţiilor, teoria cuantelor şi statistică.

S-a stins din viaţă la data de 3 octombrie 1963 în Cluj-Napoca..

Viaţa lui Augustin Maior a fost zbuciumată, iar funcţiile pe care le-a deţinut demonstrează  aprecierea de care s-a bucurat. În 1946 a fost ales membru al Academiei Române. Schimbările din 1947 nu i-au fost favorabile în ţară chiar dacă în străinătate era  elogiat. Spre exemplu, Louis de Broglie, laureat al Premiului Nobel  în 1929, a  făcut o sinteză a lucrării lui Augustin Maior „Câmpurile gravitaţionale şi magnetismul” pe care a prezentat-o  la Academia Franceză în 1950. Dar iată că sinusoida  istorică revine şi, după 1990, activitatea lui Augustin Maior este din  nou recunoscută:  din 21 martie 1994  şcoala  din Regin unde a învăţat scrisul şi cititul se numeşte „ Gimnaziul de stat Augustin Maior”, din martie 1995 unul dintre amfiteatrele Facultăţii de Fizică din Cluj-Napoca se numeşte „Augustin Maior”, Grupul Şcolar de Telecomunicaţii din Cluj-Napoca îi poartă numele  La data de 7 iulie 2000, Primăria din Cluj-Napoca  a montat o placă memorială pe casa din str. Octavian Goga  nr. 9 unde a locuit Augustin Maior.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Augustin Maior, unul dintre pionierii telefoniei multiple de care beneficiem din plin în ultimii 40-50 de ani.

Ca de obicei, la finalului episodului fac o  sugestie prin care, un ascultător interesat, să descopere singur informații suplimentare despre subiect sau despre personalitatea prezentată.

Așadar, stimați ascultători, vă invit să încercăm să ne gândim  împreună cum am putea  aduna aparate telefonice pentru un Muzeu al Științei și Tehnicii la Craiova.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să discutăm despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

Afirm, adesea, că „Istoria este ca o busolă care indică de unde s-a plecat, unde s-a ajuns, dar mai ales ne dă „energia” pentru a merge mai departe.

Au fost oameni care au învățat carte în altă limbă decât limba maternă. Au fost oameni care, deși găseau cu greu cărți scrise în limba română, le-au căutat, le-au găsit dar, mai ales, le-au citit. Au fost oameni care, cu greu, au aflat  câte ceva despre   istoria neamului apoi, când au știut mai multe, le-au scris pe multe pagini pentru ca cei din vremea de acum să știe. Unul dintre acești oameni a fost Gheorghe Barițiu.           

Gheorghe Barițiu, sau George Barițiu, s-a născut la data de 24 mai 1812 în localitatea Jucul de Sus, situată lângă Apahida și Căianu, la 20 km nord de Cluj-Napoca, pe drumul spre Dej. A fost primul copil al familiei Ioan Pop Barițiu,  preot greco-catolic, căsătorit  cu  Ana Rafila, fiica preotului  ortodox Simion Cornea. Acasă vorbea limba română. A urmat școala primară în localitatea Rimetea, situată în apropiere de Turda. Aici a învățat în limba maghiară  dar  cunoștea bine  germana, latina și franceza.

            În 1824 s-a înscris la gimnaziul din Blaj, oraș în care s-au format mulți oameni de cultură din Transilvania, unde a avut profesori cu calități didactice deosebite, continuatori ai Școlii Ardelene. Din 1827 a urmat  liceul romano-catolic din Cluj, capitala Marelui Principat al Transilvaniei, și a continuat la facultatea de filozofie, timp de doi ani, 1829-1830.

Deși se găseau cu dificultate, a citit multe cărți în limba română, în special cărți legate de istoria românilor.

Stimați ascultători, pentru ca dumneavoastră să aveți un reper temporal, precizez că în 1826, adică aproape în aceiași perioadă,  Petrache Poenaru, născut lângă Bălceștii din Vâlcea, își completa studiile inginerești la Ecole Polytechnique din Paris.

Dar să revenim  la Gheorghe Barițiu.

Gheorghe Barițiu, student la facultatea de filozofie, a studiat fizica, chimia, mecanica, matematica, istoria universală, filologia, filosofia și morala. Așadar, discipline fundamentale care i-au format cultura generală și cultura de specialitate.

Își începe activitatea didactică în 1835 la Liceul din Blaj.  Apoi, împreună cu Timotei Cipariu,  face o călătorie lungă prin orașele din Transilvania. La final au rămas o vreme la București unde s-a întâlnit cu personalitățile vremii: Ion Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Iancu Văcărescu, Cezar Boliac, Petrache Poenaru, Eftimie Murgu. Se poate spune că, în această călătorie, a cunoscut realitatea românească.

În 1836 s-a stabilit la Brașov unde  s-a angajat să înființeze o școală  cu predare în limba română și germană pentru copii brașovenilor.  A început cu 12 elevi  dar numărul  lor a crescut datorită principiilor progresiste pe care le-a adoptat și prestigiului său pedagogic și moral.

Un popor are nevoie de cultură, iar cultura se construiește cu ajutorul școlii și al  ziarelor. În 1838 Gheorghe Barițiu înființează, la Brașov, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei, Gazeta de Transilvania, iar la Blaj  revista literară  numită „Foaia pentru minte, inimă și literatură”.   Primul număr al Gazetei de Transilvania conținea chemarea „Deșteaptă-te și tu, române”. Pentru dezvoltarea creației literare, pentru îmbogățirea limbii și literaturii române a încurajat traducerile din alte literaturi și culegerea folclorului românesc. Ambele publicații erau difuzate și în Țara Românească și în Moldova. La realizarea acestor publicații a fost ajutat și de Andrei Mureșanu, cel care, în mai 1848, a scris  poemul ” Deșteaptă-te, române” devenit, în 1990, imnul de stat al României.

Mai mult, pentru știrile locale a găsit corespondenți în mai toate localitățile din Transilvania, Moldova și Muntenia. Și la Craiova avea un corespondent.

Articolele erau legate de problemele agricole, industriale, comerciale și bancare, adică de viața economică a celor trei regiuni încă nereunite, studiile alternând cu reportaje și polemici aprinse. Trebuie menționat că prin articolele publicate, Gheorghe Barițiu  încerca să ofere răspunsuri, soluții la problemele abordate.

Timp de opt ani, între 1838 și 1846, a publicat, în Gazeta de Transilvania, articole cu caracter educativ în care erau evocate personalități  din istoria Europei, printre care Napoleon Bonaparte.

 A susținut crearea unei rețele de căi ferate, luptându-se  cu cei care se împotriveau noilor mijloace de transport, introduse  deja în Europa. Prin articolele sale s-a opus legilor și practicilor de maghiarizare a populației românești din Transilvania.

În 1851, din inițiativa sa, a lui Timotei Cipariu și a lui Andrei Șaguna, s-a înființat  „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român”, ASTRA, care a avut un rol important în emanciparea culturală și politică a românilor. În 6 august 1888, Gheorghe Barițiu a fost ales președinte al asociației ASTRA, poziție din care  a elaborat  lucrarea istorică „Studii asupra locuitorilor, porturilor și obiceiurilor din diferite ținuturi, asupra hranei, esteticii, etnologiei și psihologiei românilor” și a organizat, la Brașov, prima expoziție de industrie casnică românească.

Din inițiativa sa s-a înființat, la Sibiu, primul gimnaziu de fete precum și  Muzeul de Istorie și Etnografie. Gheorghe Barițiu a inițiat editarea  lucrării „Enciclopedia României”, publicată la Sibiu, în trei volume, între  1898 și 1904,   și a colecției „Biblioteca populară”.

A fost, în 1866, unul dintre  cei 21 de membri fondatorii ai Academiei Române, care reprezentau Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Basarabia. Între 1879 și 1885 a fost Președintele Secției de Istorie.

La începutul anului 1893, ca recunoaștere a contribuțiilor sale la dezvoltarea științei și culturii, a  fost  ales Președinte al Academiei, funcție de care nu s-a bucurat mult deoarece, după câteva luni, în 2 mai 1893, la vârsta de 80 de ani, a trecut la cele veșnice. Este înmormântat la Sibiu, în curtea  Bisericii dintre  Brazi.

             Transilvăneanul  Gheorghe Barițiu a intrat în istorie   ca  excelent om de școală,  cu vederi didactice progresiste,  ca luptător pentru   dreptul la limba și cultura națională, ca revoluționar de la 1848, ca fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

            Gheorghe Barițiu s-a remarcat și ca istoric. A scris o amplă monografie, „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă”, în trei volume,  publicate între 1889 și 1891. A mai scris și alte lucrări printre care, în 1877, „Noțiuni relative la economia socială și la istoria civilizației în Transilvania”.

            Pentru a cinsti memoria lui Gheorghe Barițiu, numele său a fost atribuit  mai multor instituții de cultură, unor licee și unor străzi din multe localități printre care   Cluj-Napoca, Baia Mare, Sibiu, Brașov, Jucu de Sus, Craiova. Statuia lui a fost amplasată în Parcul ASTRA din Sibiu încă din 1912. O altă statuie există la Brașov. Pentru aducere aminte despre Revoluția de la 1848, despre Marea Adunare Națională  de la Blaj din 3-5 mai 1848, a fost  amenajat aici, la Blaj,  Ansamblul monumental Gloria, care cuprinde busturile contemporanilor lui Gheorghe Barițiu, inclusiv bustul acestuia. Un bust a fost ridicat și în comuna Jucu de Sus, localitatea în care a văzut lumina zilei Gheorghe Barițiu.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Gheorghe Barițiu din Craiova. Este una dintre străzile centrale ale orașului. Face legătura între strada Jean Negulescu, fostă Borzești, și Bulevardul  Carol I. Pe partea stângă au mai  rămas doar opt case, parcă încremenite  de spaima demolării, înghesuite una în alta. Zugrăveala de la exterior trădează trecerea anilor de așteptare a unor vremuri mai bune. Pe partea dreaptă, spectacolul obișnuit din spatele unui bloc a cărui față este îndreptată spre o arteră principală, Calea București. Mașinile parcate  pe dreapta și pe stânga  fac parte din peisajul specific străzilor din zona centrală a orașului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică

Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să discutăm despre Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

            Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii s-au îmbolnăvit din toate timpurile. În antichitate, oamenii, oamenii de știință, considerau  că maladiile sunt provocate de niște făpturi mici care ajungeau în corpul omului. Pentru  a evita îmbolnăvirea s-au formulat norme igienice stricte care, în multe cazuri, au dat rezultate deși micile făpturi nu puteau fi văzute.

            Prin  1600  se inventează microscopul. În 1665 Robert Hooke folosește microscopul în scop biologic.          Pe la 1880 Louis Pasteur se ocupa de conservarea vinului și de sănătatea  oamenilor. Pentru conservarea vinului a  pus la punct  o metodă numită, acum, pasteurizare prin care sunt distruse microorganismele. A găsit și microorganismele, adică micile făpturi care îi îmbolnăveau pe oameni. A găsit și metoda prin care oamenii se puteau apăra de aceste mici făpturi: metoda se numește vaccinare. Tot atunci, adică pe la 1882, lucrează cu un tânăr medic cu rădăcini românești, care va duce mai departe metoda imaginată de Pasteur. Acest tânăr era Victor Babeș.

Victor Babeș, deși are rădăcini bănățene, s-a născut  la Viena, în data de 28 iulie 1854, fiind al doilea copil din  familia  avocatului Vincențiu Babeș și Sofia Babeș. Tatăl său avea 30 de ani și  îndeplinea funcția de secretar al Înaltei curți de casație și justiție a  Austriei. Printre alte atribuiții o avea și pe aceea de a pleda pentru drepturile românilor din Transilvania, Bucovina și Banat. Copil dotat, Victor Babeș,  obține, la Viena, certificatul de absolvire  a claselor primare  după care urmează gimnaziul la Lugoj, apoi Liceul piariștilor din Buda. Aici, la Liceu, dă lecții altor copii reușind să-și ajute financiar familia, mai ales că tatăl său, Vincențiu Babeș  fusese îndepărtat din magistratură pe motiv că pledoariile sale sunt mult prea patriotice.

După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din Budapesta de unde, după un an, în toamna anului 1872  este înscris în anul doi la Facultatea de Medicină din Viena. Este captivat  de cursul de anatomie patologică, predat de profesorul Carl von  Rokitansky.

În 1875 ocupă un post de asistent la catedra de anatomie patologică a Facultății de Medicină din Budapesta. În 1881 obține titlul de doctor  pentru specializările chirurgie, oftalmologie și obstretică.

Publică mai multe articole, în reviste de specialitate, articole din care rezultă calitățile de cercetător dar și conturarea  domeniul în care dorea să  găsească soluții, bacteriologia, domeniu inițiat de Pasteur.  Dintre aceste articole amintesc doar „Cercetări experimentale asupra studiului influenței sistemului nervos asupra modificărilor patologice ale pielii”.

Deoarece  activitatea de cercetare de  la Facultatea de Medicină din Budapesta  nu îi oferea condițiile pe care și le dorea, în 1882 pleacă într-o călătorie profesională prin Germania și Franța. Împreună cu profesorul André Victor Cornil  elaborează primul  Tratat de bacteriologie  medicală, publicat în 1885 la Paris. În cercetările sale, Victor Babeș a corelat studiul leziunilor cu studiul bacteriilor,  cu studiul clinic, cu analiza  transmiterii bolii. Altfel spus,  a avut o viziune  sistemică urmărind legătura cauză-efect. În 1887, Academia de Științe din Paris  i-a premiat cartea „Bacteriile și rolul lor  în etiologia, anatomia și histologia  patologică a bolilor infecțioase”. Ședința de premiere a fost prezidată de Louis Pasteur.

Victor Babeș a explicat fenomenul de antibioză, pe care l-a cercetat în perioada 1883-1893, și a intuit inventarea antibioticelor. Iată ce spunea în 1885 despre antibiotice, pe care le-a numit substanțe difuzabile: „Va veni o vreme când chimiștii vor reuși să purifice aceste substanțe  difuzabile utilizându-le în terapie”.

Recunoașterea de care se bucura Victor Babeș obligă conducerea Facultății de Medicină din Budapesta să-i creeze un post  de profesor, pe care a funcționat doi ani, din 1885 până în 1887.

În luna ianuarie 1886 Victor Babeș  îl asistă pe Louis Pasteur la prepararea vaccinului antirabic și învață repede  cum poate fi aplicat. Mai mult, observă care ar fi posibilitățile de îmbunătățire a vaccinului din punct de vedere medical și al modului de administrare.   Louis Pasteur spera ca Victor Babeș să lucreze în continuare cu el, la Paris. Un concurs  de împrejurări, inclusiv  vizita  Ministrului Instrucțiunii Publice de la acea vreme,  Dimitrie Sturza,   face ca Victor Babeș să fie numit  profesor la Facultatea de Medicină din București și medic primar în spitalele din țară. Menționez că până atunci funcționase la Facultatea din Budapesta.

Mai mult,  parlamentul de la București aprobă înființarea unui Institut de patologie și  bacteriologie.  Așa se face că din 10 august 1887, Victor Babeș   se implică în amenajarea Institutului de patologie  în  fostul Palat  Bibescu Vodă, situat în apropierea Dealului Mitropoliei. După doisprezece ani, în 1899,  institutul a fost mutat într-un sațiu nou construit, situat și în prezent pe Splaiul Independenței nr.99-101, unde funcționează  sub numele „Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”.

Institutul a avut, la început, patru secții. Prima secție, denumită mai târziu  Secția de bacteriologie și anatomie patalogică, era destinată  cercetării bolilor infecțioase la om.  La vremea aceea, adică în 1888  a fost condusă de doctorul Gheorghe Marinescu, cel care se va afirma, mai târziu, ca savant în neurologie.  În secția a doua, condusă de medicul veterinar  Constantin  Starcovici, se cercetau bolile infecțioase la animale. Secția a treia, condusă de  Aurel Babeș, doctor în chimie, fratele lui Victor Babeș, se ocupa de cercetări  de chimie patologică și biologică. În sfârșit,  secția a patra se ocupa de tratamentul antirabic, fiind condusă de doctorul Emil Pușcaru.

Pentru publicarea rezultatelor  cercetărilor  efectuate în institut, încă din 1889 a fost inițiată apariția Analelor Institutului  de patologie și bacteriologie  din București. Mai târziu, în 1893 a inițiat publicația „România medicală”, respectiv în 1895 „Archives des sciences médicales”.

S-au  efectuat cercetări privind  pelagra și enterohepatita la om.

În vremea aceea, bântuiau câteva molimi  care făceau prăpăd prin cirezile de animale: boala secetei, udeala roșie. Prin cercetările conduse de Victor Babeș s-a stabilit că agentul patogen era un parazit care, pătrunzând  și dezvoltându-se în învelișul celulei roșii, îl rupe determinând înroșirea urinei. Babeș numește  acest parazit „hematococus”.  Aplicând aceeași metodă de cercetare descoperă  cauza bolii numită „cârceagul oilor”. Ca recunoaștere a contribuției lui Victor Babeș în acest domeniu, lumea științifică numește aceste  boli „babesioze”.

În 1893 este primit în Academia Română. Mai târziu, a fost ales, de două ori, vicepreședinte, între 1899-1900 și 1918-1919.

Totuși, una dintre contribuțiile fundamentale aduse de Victor Babeș, se referă la seroterapie,  adică metoda  de „combatere a unei boli  microbiene prin tratarea ei cu serul din sângele celor care s-au vindecat de aceea boală”. Serul astfel obținut conține anticorpi care neutralizează microbul și toxinele produse de microb. Metoda pusă la punct de Victor Babeș, seroterapia, a fost privită ca o mare victorie  în lupta cu bolile microbiene.

Trebuie să menționez și tratamentul contra turbării. Vaccinul antirabic a fost descoperit de Louis Pasteur prin prepararea unui ser prelevat de la câini turbați.  Victor Babeș a plecat de la un virus izolat de la lupi turbați, iar serul antirabic  conține anticorpi gata pregătiți,  tratamentul fiind mult mai eficient.

Merită menționată prepararea  serului antidifteric care a fost, apoi, produs în mii de doze distribuite  spitalelor sau vândute în farmacii.

Trebuie să  vă spun că, la insistențele lui Victor Babeș, s-a construit, în 1889, un sistem de alimentare cu apă a Bucureștiului, sistem dotat  cu filtre cu nisip  și  cu un sistem  de sterilizare a apei. Constructorul sistemului de alimentare cu apă a fost inginerul  Elie Radu, cel care a construit și calea ferată Craiova-Calafat. Cu siguranță, acest sistem de alimentare cu apă i-a ferit pe bucureșteni de epidemia de holeră din 1892.

Dacă vorbim de holeră, trebuie spus că  Victor Babeș a preparat un vaccin antiholeric folosit de Armata Română în Războiul Balcanic din 1913.

Victor Babeș ține conferințe și publică articole din care rezultă starea de sănătate din România la începutul  secolului XX. Iată doar câteva titluri: Regenerarea poporului român,  Tuberculoza și combaterea ei, Expunere de motive  pentru crearea unui Minister al Sănătății Publice.

În 1918, după Marea Unire, Conducerea Universității din Cluj  îi trimite o  scrisoare:„ Consiliul Dirigent roagă pe domnul profesor Babeș să aducă jertfa de a primi catedra  de  Anatomie patologică și de bacteriologie la noua universitate al cărei tineret va fi fericit să urmeze  vestitele cursuri ale profesorului Babeș”.

În martie 1925, la propunerea Ministerului Instrucțiunii Publice, „Institutul de patologie și bacteriologie” din București va primi numele „Institutul dr.Victor Babeș”, „ca un omagiu pentru multele descoperiri fundamentale pornite de aici și destinate să renoveze știința medicală, să ridice sănătatea publică mondială și în special să regenereze sanitară a poporului român”.

Victor Babeș a încetat din viață în 19 octombrie 1926. Avea 72 de ani.

Un bust care îl reprezintă pe  dr.Victor Babeș este amplasat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În București funcționează  Muzeul memorial  dr. Victor Babeș. Mai multe spitale poartă numele dr. Victor Babeș.  Câte o strada din Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș și multe alte orașe poartă numele  dr. Victor Babeș.

Spitalul   de boli infecțioase din Craiova, situat pe strada Sărari,  are rădăcini  care încep de la 1900, iar din 1957 i s-a atribuit numele Dr.Victor Babeș. Un bust al doctorului Victor Babeș este amplasat în Grădina Botanică din Craiova.

La finalul acestui episod, pentru  consolidarea informațiilor despre dr. Victor Babeș, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare prin Grădina Botanică din Craiova. De la intrare, mergeți spre sere. Bustul doctorului Victor Babeș  este într-o companie selectă: poetul Alexandru Macedonski și profesorul Alexandru Buia.

De aici mergeți pe Calea București, până la intersecția cu strada Sărari.  Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftizilogie, înființat prin 1900, are, din 1957, patronimul dr. Victor Babeș.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică

Aurel Beleş, fondatorul ingineriei seismice din țara noastră.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Aurel Beleș fondatorul ingineriei seismice din țara noastră.

Călătorim cu trenul sau cu maşina  pe distanţe mai scurte sau mai lungi. Oricât de scurtă este călătoria, dacă ieşim din oraş, fie că este vorba de Craiova sau altă localitate, cu siguranţă  vom  trece  şi pe un pod pentru a traversa un pârâu, pentru a traversa un râu. Nu avem timp să ne gândim când a fost construit, iar despre  proiectant şi constructor   nici atât. Dar fiecare operă  de artă are istoria sa legată de viaţa unui om sau  de viaţa  mai multor oameni. Unul dintre marii constructori de poduri din ţara noastră, care şi-a legat numele şi de ingineria seismică , a fost Aurel Beleş.

Aurel   A. Beleş  s-a născut în Bucureşti  la data de 20 aprilie  1891. Tatăl său, Aurel Beleş,  a fost moţ  de pe Valea Arieşului dar  s-a format ca inginer la Politehnica din  Viena  şi a lucrat câţiva ani la Căile Ferate din  Austria şi apoi din România, la Bucureşti. Aşa  se explică locul de naştere al copilului Aurel A. Beleş, Bucureşti, unde  a rămas  doar câteva luni, familia mutându-se  la Craiova unde au locuit până în 1896. De aici au plecat la Paris, unde tatăl său a primit câteva  proiecte de poduri şi şosele. Deşi în familie învăţase germana şi apoi franceza a început studiile elementare la o şcoală unde învăţau mulţi români. După finalizarea  studiilor gimnaziale s-a reîntors în ţară şi s-a înscris la  liceul Mihai Viteazu din Bucureşti. Aici a învăţat cu profesori remarcabili care puneau  mare  accent pe  matematică, pe fizică şi chimie. Deşi era elev, mergea pe şantierele de construcţii  conduse  de tatăl  său, participa la elaborarea proiectelor şi a devizelor. În acest context drumul profesional era deja conturat aşa că  la  terminarea studiilor liceale, în 1909, s-a înscris la Şcoala de Poduri şi Şosele. A învăţat de la profesori, a învăţat din experienţa proprie  că trebuie să  urmăreşti  cu atenţie expunerea profesorului , să  notezi  informaţiile  transmise pe care, apoi, trebuie să le treci selectiv  prin gândirea proprie.

Elevii, studenţii de la Şcoala  de  Poduri şi Şosele  primeau, pe durata studiilor şi o pregătire militară. În vremurile acelea patriotismul era o valenţă de rang superior. Nu este de mirare  că în 1913 , Aurel Beleş şi colegii săi s-au înrolat pentru a participa la campania din Bulgaria. Se ocupau de transbordarea vagoanelor din Bulgaria sub conducerea profesorului  lor Ion Ionescu-Bizeţ,

În 1914 a  absolvit Şcoala de Poduri şi Şosele  ca şef de promoţie. A lucrat  doi ani ca inginer asistent apoi şef de şantier al Serviciului de studii şi construcţii din Ministerul Lucrărilor Publice, Secţia de Poduri. Prima lucrare importantă  i-a fost încredinţată în primăvara anului 1915: corectarea şoselei naţionale  Bucureşti- Vârciorova,  localitate situată mai sus de Turnu Severin, atunci localitate de graniţă, acum acoperită de apele  lacului de acumulare de la Porţile de Fier. Una dintre porţiunile supuse modernizării era cea de la Işalniţa, lângă Craiova. Atunci şoseaua făcea  un ocol pentru a traversa pârâul Amaradia pe un pod de lemn amplasat în amonte de podul peste calea ferată. De câte ori  veneau apele mari, podul era dărâmat. Aurel Beleş a propus construirea  unui pod din beton armat lângă podul de cale ferată, unde este şi acum. După câţia ani, Aurel Beleş a construit şi podul  de beton armat peste Gilort de la Capul Dealului.

În 1921 s-a angajat  ca proiectant şi diriginte  al execuţiei lucrărilor la  una dintre cele mai  bune societăţi private din acea vreme: „Intreprinderile generale tehnice ing. Tiberiu Eremie” , întreprindere înființată  la începutul secolului XX  avându-i ca iniţiatori pe  ing. Tiberiu Eremie şi Gogu Constantinescu. A participat la construirea multor clădiri înalte, la construirea sediilor multor întreprinderi printre care Palatul Bursei şi Camera de Comerţ  din Galaţi, Hotelul Palace din Bucureşti. Desigur  aici a auzit de Gogu Constantinescu pe care l-a întâlnit mai târziu în Anglia. Şi-a continuat activitatea inginerească la Societatea naţională de construcţii  SOCON, înfiinţată de inginerul  Liviu Ciulei. Multe sunt construcţiile proiectate şi realizate cu această societate dar amintesc câteva pentru a marca diversitatea acestora: Rafinăria Brazi, Halele alimentare din Giurgiu,  Palatul Băncii Naţionale   din Calea Victoriei  şi din strada Doamnei, dublarea liniei ferate  Teiuş- Apahida. Anul 1947 a adus multe schimbări în viaţa  economică a României. Totuşi, inginerul Aurel Beleş a  continuat să  proiecteze şi să construiască. A proiectat coşurile de beton armat  ale  noii oţelării de la Hunedoara, fundaţia laminorului de la Roman. S-a ocupat şi de rezolvarea problemelor legate de alimentarea cu apă  a  Craiovei în perioada construcţiei Combinatului  Chimic de la Işalniţa.

În 1928  a fost numit profesor la Şcoala Politehnică din Bucureşti, la catedra de construcţii civile şi fundaţii. În 1948  Facultatea  de construcţii  s-a desprins de Politehnică şi a  devenit  Institutul  de  Construcţii  Bucureşti, unde Aurel Beleş a predat  cursul de Teoria elasticităţii până în 1963  când, prin pensionare, a devenit profesor consulatnt. Trebuie spus că, de-a lungul carierei sale didactice, începute la Iaşi în  1918, a predat şi alte cursuri. A scris  multe cărţi pentru studenţi,  s-a ocupat de educarea lor, de formarea lor. A fost un adevărat mentor. Este suficient să enumăr  doar pe  câţiva dintre discipolii săi: Ştefan Bălan, Radu Voinea, Panaite Mazilu, Mihail Ifrim .

În 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1963 devine membru titular. În 1957, toamna, academicianul Aurel Beleş a participat la Congresul de geotehnică şi fundaţii din Londra. Cu acest prilej i-a făcut o vizită lui Gogu Constantinescu la reşedinţa sa situată pe malul lacului Coniston. La întoarcerea în ţară a ţinut mai multe conferinţe. Una dintre ele a fost prezentată la Academia Română în data de 5 mai 1958. Iată ce a consemnat Aurel Beleş: „ Ca român, cu sufletul şi cu gândul, se trudeşte să facă cunoscut străinătăţii geniul şi arta poporului român, realizările şi aportul pe care poporul român îl poate aduce ştiinţei, culturii şi progresului general”. Prin aceste  conferinţe, Aurel Beleş a avut un rol important în revenirea în ţara, în 1961, pentru câteva  săptămâni  a lui Gogu Constantinescu.

Problemele de cercetare pe care le-a abordat au fost inspirate din practica inginerească. Astfel, în 1915 a publicat  articolul  „ Flambajul barelor drepte, comprimate axial”  inspirat de lucrările de îndiguire a oraşului Tg. Neamţ unde a folosit mulţi  piloni  de susţinere a unor greutăţi masive. Apoi, în 1941 a publicat lucrarea „ Cutremurul şi construcţiile”  pe baza  cercetărilor  efectuate asupra efectelor cutremurului din 1940. De altfel, acest subiect  a fost dezvoltat şi în alte lucrări şi , de aceea, Aurel A. Beleş  este considerat  ctitorul inginerie seismice în ţara noastră.

S-a stins din viaţă la 10 ianuarie 1976.

Ca de obicei, în partea finală a fiecărui episod, vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică,  să străbateți, ceea ce aș putea putea numi acum, „podurile lui Aurel Beleș”. Plecați din Craiova spre Filiași.  Treceți de ELPRECO, de Fabrica de Bere și de Centrul Comercial MARLOREX,   apoi pe sub pasajul  care duce spre centura de nord a Craiovei. După câteva sute de metri se vede podul de cale ferată  și podul rutier peste Amaradia.  Puteți să parcați pe dreapta, înainte de pod. Primul pod rutier din această zonă a fost proiectat și construit de  Aurel Beleș.

Vă îndemn să faceți câteva fotografii. În câțiva ani, legătura dintre Craiova și Filiași se va face pe Autostrada sudului.

Mergeți spre Filiași, apoi spre Țânțăreni. La ieșirea din Țânțăreni, virați ușor la stânga spre satul Capu Dealului.  Se vede de departe dealul care coboară dinspre munte și se oprește lângă apa Gilortlui care, după câțiva kilometri se varsă în Jiu. Podul peste Gilort a fost construit de Aurel Beleș.

Dacă ați ajuns până aici, puteți să vă întoarceți prin Florești unde puteți vizita Muzeul Mihai Eminescu sau măcar Parcul Mihai Eminescu. Aici, la Florești, poetul Mihai Eminescu a petrecut, în vara anului 1878, o vacanță de neuitat în conacul  familiei Mândrea. Pe locul unde a fost conacul, administrația locală a amenajat un părculeț care amintește de trecerea lui Mihai Eminescu prin aceste locuri. Și dacă ați ajuns aici, la întoarcere spre Craiova, mergeți la gara din Filiași. În spatele gării vă așteaptă bustul lui Mihai Eminescu care ne amintește că, în vara anului 1878, poetul  venea aici să-și ridice, de la post restant, scrisorile.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Anastase Dragomir- precursor al  cabinei catapultabile

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Anastase Dragomir, precursor al cabinei catapultabile

Începutul secolului XX a fost marcat de căutările şi realizările din domeniul aviaţiei. Mulţi tineri erau fascinaţi de aparatele zburătoare .La 17 august 1903 Traian Vuia a obţinut brevetul de invenţie francez pentru aeroplanul-automobil, iar în data de 18 martie 1906 a efectuat un zbor epocal pe terenul de la Montesson. În 1910 Aurel Vlaicu  s-a desprins de la sol cu un aparat mai greu decât aerul şi a zburat 40 m.

Mulţi tineri din Brăila erau şi ei  fascinaţi de avioane. Printre aceştia se număra şi  Ana Aslan, asociată idealul „tinerețe fără bătrânețe”,  născută la  Brăila cu trei ani înainte de trecerea în secolul XX.  Visa să ajungă pilot. De asemenea  George Fernic  născut la începutul secolului XX, adică în 1900, la Galaţi , adică la o aruncătură de băţ de Brăila a fost un mare constructor de avioane. Un alt tânăr al acelor vremuri,  Ionel Fernic, maestru al romanţei şi tangoului românesc , vărul lui George Fernic, a fost un pasionat  pilot civil.

Dar, ca în orice început, au fost şi multe tragedii. George Fernic a murit într-un accident aviatic când îşi pregătea zborul transatalnic de revenire în ţară. Ionel Fernic  a murit tot într-un accident aviatic  fiind pasager al cursei  Varşovia- Bucureşti- Salonic.

Ca o coincidenţă ciudată, un tânăr născut la Brăila în aceiaşi perioadă cu cei evocaţi mai înainte  a inventat paraşute, catapulte  care să-i salveze pe piloţi, care să-i salveze pe pasagerii avioanelor în situaţii critice. Acest brăilean s-a numit  Anastase Dragomir.

Anastase Dragomir s-a născut  în data de 06 februarie 1896  la Brăila fiind al şaselea copil al familiei.Tatăl său, Vasile Dragomir  a luptat în războiul  pentru independenţa  României din 1877.

Anastase Dragomir era pasionat, ca mulţi dintre tinerii acelei perioade, de problemele aviaţiei. Unii erau preocupaţi de realizarea unor noi tipuri de aparate de zbor, iar alţii îşi puneau problema securităţii pilotului şi  pasagerilor în cazul  unei  catastrofe aeriene. Deşi zborul cu un aparat mai greu decât aerul era la început, existau suficiente exemple  din istoria zborului cu baloane   care  justificau aceste preocupări. Menţionez întâmplarea  petrecută în 24 iulie  1808 la Varşovia. Jordaki   Kuparenko, de fapt  moldoveanul Iordache Cuparencu, născut  în actuala comună Călineşti-Şerbăuţi din judeţul Suceava,  şi plecat în Polonia cu o trupă de teatru, a făcut trei demonstraţii publice de zbor cu un balon confecţionat de el din benzi de hârtie lipite. La al treilea zbor, efectuat în data de 24 iulie 1808, balonul s-a aprins , dar Kuparenko, prin manevrele inspirate pe care le-a făcut, a reuşit să se salveze coborând cu balonul  transformat într-o „paraşută”, aşa cum  s-a consemnat în presa din Polonia. Au mai fost şi alte catastrofe cu baloane. Istoria consemnează şi soluţii dedicate aviatorilor. În noiembrie 1911, Gleb Kotelnikov  din Rusia a brevetat „ o raniţă de salvare cu o paraşută cu deschidere automată pentru aviatori”. Acesta era contextul istoric în care Anastase Dragomir a plecat în Franţa, unde a lucrat  la mai multe uzine de avioane. Aici   şi-a perfecţionat propriul său sistem pentru salvarea piloţilor şi a pasagerilor  în caz de accidente. 

La 3 noiembrie 1928 a înregistrat, în Franţa,  cererea de brevet  „Nouveau système de montage  des parachutes dans les appareils de locomotion aérienne” şi a obţinut Brevetul nr. 678566, din 2 aprilie 1930. Această invenţie era   „un nou sistem de paraşutare din aparatele de locomoţie aeriană, fiecare pasager având o paraşută proprie care permite, în momentul critic, eliberarea acestui ansamblu de avion astfel încât paraşuta, împreună cu pasagerul instalat pe scaun, să treacă printr-o deschizătură a podelei”, iar brevetul prevedea ca acest ansamblu de celulă-paraşută să aibă mai multe comenzi, manevrate de pilot. Deoarece aviaţia nu era într-un moment financiar favorabil, ideea acestui sistem de salvare a fost privită cu multă suspiciune de oficialităţi şi companii, din cauza scumpirii considerabile a construcţiei avioanelor. După mai multe  intervenţii, Anastase Dragomir a reuşit să obţină finanţarea necesară şi a început construirea „cabinei catapultate”, în mărime  naturală.
            A experimentat invenţia în 28 august 1929 în apropierea aeroportului Orly, Paris . În acest scop s-a amenajat, după indicaţiile inventatorului, un avion Farman,   în care se instalase „ cabina catapultabilă” . Experienţa a constituit o reuşită, confirmând utilitatea acestei invenţii. După demonstraţie, ziarele franceze, printre care şi „Excelsior” , în numărul din 29.08.1929, au subliniat prioritatea mondială, deţinută de Anastase  Dragomir în acest domeniu, precum şi importanţa invenţiei pentru aviaţie. Soluţia propusă de Anastase Dragomir pentru autostabilizarea cabinei în  cădere prin utilizarea a doua paraşute auxiliare se regăseşte  în soluţiile actuale de paraşute şi cabine catapultabile.

După experiment, Anastase Dragomir revine în ţară unde, cu ajutorul căpitanului inginer Constantin Nicolau  de la Serviciul tehnic al aviaţiei române,  repetă demonstraţia  pe aeroportul Băneasa din Bucureşti, în 26 octombrie 1929. De data  aceasta s-a folosit o avionetă AVIA, iar presa vremii printre care ziarul „ Universul” şi „ Dimineaţa”  a relatat cu lux de amănunte despre acest mijloc de salvare ingenios şi practic.

 Pe baza rezultatelor obţinute,  continuă  cercetările şi perfecţionează soluţia iniţială. Ţine seama că la altitudini mai mari de 4.000 de metrii aerul este rarefiat, că temperatura  este mult sub zero grade Celsius, ajungând până la -55⁰C, ţine seama că  dacă avionul zboară cu o viteză de 1.000 km/oră , în momentul ieşirii pilotului din avion acesta  este izbit de  curentul de aer cu o  forţă de trei tone .   În 1950   a obţinut un nou  brevet românesc cu nr. 40125/1950 pentru „Celulă  paraşutată”. În descrierea acestei invenţii se menţiona „.. folosirea unui spătar curb de glisare pentru ejectarea cabinelor, fie pe jos, fie pe sus; folosirea unei cabine etanşe sau semietanşe, în funcţie de efectuarea zborului la anumite înălţimi şi folosirea pentru  cabinele semietanşe a unui dispozitiv mecanic care să permită, în caz de nevoie,  debitarea oxigenului şi aerului necesare vieţii”.

După zece ani de căutări, în 1960,  obţine un alt Brevet  de invenţie românesc  cu nr.32323/41424 în care  propune un avion de pasageri  prevăzut cu cabine catapultabile pentru fiecare pasager.

În anul 1959, a înregistrat o altă cerere, care  avea ca obiect construirea unui avion de transport, echipat cu cabine catapultabile, pentru salvarea pasagerilor (brevet românesc nr. 41424 din 1960 ).  În cartea lui Jules Foch, „Technique des Avions”, aparută la Paris  în 1960  sunt  prezentate şi realizările inventatorului Anastase  Dragomir, în domeniul catapultării piloţilor  şi pasagerilor din avioanele aflate in pericol de prăbuşire. Ideea lui Anastase  Dragomir se va concretiza prin apariţia, la noile tipuri de avioane supersonice, militare, a scaunului ejectabil.

A murit în 1966 la Bucureşti.

Așadar, stimați ascultători,  în prezentarea de azi, cuvintele cheie, cuvintele des folosite au fost „invenție”,„catapultare”, „catapultă”. Având în vedere  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de oferi modele pentru tinerii dar și pentru adulții din zilele noastre și pentru a vă consolida informațiile despre Anastase Dragomir, o să insist asupra celor două expresii.

Invenția se referă la o soluție tehnică nouă. Noutatea soluției se stabilește prin analiza stadiului tehnicii pe plan mondial.

Catapulta, ca mașină de război, a fost folosită încă din anticitate pentru aruncarea cu diverse obiecte asupra cetăților asediate.

Mai târziu, spre zilele noastre, catapulta a fost folosită pentru lansarea aeronavelor, a dronelor, care, la decolare, trebuie să atingă o anumită viteză pe o pistă scurtă.

Așadar, deși soluția de catapultare este cunoscută,  se pot obține noi brevete de invenție pentru aplicații particulare, pentru soluții  destinate rezolvării  unor probleme particulare cum ar fi catapultă pentru aruncarea hranei pentru  câini.

Vă propun, stimați ascultători, să găsiți și alte aplicații particulare  ale unei catapulte, să imaginați o soluție pe care să o discutați, într-o sâmbătă sau într-o duminică,  cu prietenii dumneavoastră.  Nu uitați! Discuțiile cu omenii sunt importante.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personaități din știință și tehnică.

Constantin Buşilă- fondatorul Insitutului Român de Energie

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Constantin Bușilă, fondatorul  Insitutuli român de energie.

Viaţa unor oameni începe în condiţii  memorate de istorie, vitrege pentru unii.Oamenii aceştia, unii dinte ei , luptă  cu  vicisitudinile vieţii şi le înving. Unii dintre ei îşi dedică energia semenilor  şi se aşteaptă ca semenii (sau  viaţa) să spună, într-un fel sau altul, „te apreciem, omule”. Uneori se întâmplă chiar aşa, alteori invers, adică semenii, desigur alţi semeni, să le spună  „te condamnăm, omule”. Cele bune au fost uitate, iar condamnarea lor are rol  simbolic: cineva trebuie pedepsit pentru ca semenii, alţi semeni desigur, să se înspăimânte sau să se bucure sau să aibă sentimentul că au câstigat lupa cu viaţa. Iată  un exemplu   de inginer a cărui viaţă a început dramatic şi s-a sfârşit dramatic deşi a creat instituţii care funcţionează şi azi, este vorba despre Constantin Bușilă.

                           Constantin Buşilă s-a născut în data de 4.05.1877 în oraşul Târgu Ocna, pe valea Trotuşului . Tatăl său, Dimitrie Buşilă  a fost căpitan în  Armata Română şi s-a jertfit pentru cucerirea independenţei  căzând eroic  pe câmpul de luptă în 31 august 1877. Nu a apucat să-l vadă pe Constantin  care a  dus de unul singur greutăţile vieţii. Urmează cursurile Liceului “Principatele Unite “ din Iaşi .Avea 18 ani când s-a înscris la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti. Student  dotat şi foarte sârguincios, a absolvit  studiile de inginerie în 1900 ca şef de promoţie, după care a plecat în Belgia, la Liège pentru perfecţionare în domeniul electrotehnic la Institutul de specialitate Montefiore, timp de un an de zile. Aici îşi susţine şi teza de doctorat.

Se reîntoarce în ţară în 1901 şi este angajat de Anghel Saligny pentru a participa la proiectarea şi construcţia portului Constanţa. Constantin Buşilă s-a ocupat de  proiectarea centralei electrice. Generatorul electric era antrenat de un motor Diesel cu puterea de 1600 CP.Vă reamintesc că în 1902 a fost dat în folosinţă la Craiova primul grup  electric din România antrenat de un motor Diesel cu puterea de 120 CP. Construcţia centralei de la Constanţa  s-a terminat în 1904 , iar Constantin  Buşilă  a fost  numit director , funcţie pe care a ocupat-o până în 1909.

În 1909 s-a transferat la  Societatea de Tramvaie din Bucureşti unde a ocupat funcţia de subdirector.  Vă reamintesc că prima linie de tramvai electric  din Bucureşti a fost dată în funcţiune  la data de 9 decembrie 1894  între Uzina electrică Grozăveşti, Cheiul Dâmboviţei, Podul Regina Maria, Bd. Elisabeta, Bd. Carol, Universitate, Pache Protopopescu, Obor.

            In timpului primului război mondial, a lucrat la Direcţia muniţiilor, deoarece absolvenţii Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele  primeau , pe durata studiilor, şi cunoştinţe militare specifice armei geniu. Activitatea profesională a lui Constantin  Buşilă  a fost legată  de  Anghel Saligny. Astfel, când acesta devine Ministru al lucrărilor publice, între 1918 şi 1919, îl numeşte  secretar general pe Constantin Buşilă pe care îl cunoştea acum bine după ce lucraseră împreună  la construirea portului Constanţa. În 1919 participă, ca membru fondator, la înfiinţarea  uneia dintre cele mai  mari societăţi petroliere  din România , Creditul Minier, cu sediul în Bucureşti, Bd. I.C. Brătianu , nr. 75.Scopul acestei societăţi era de a apăra interesele româneşti în exploatarea zăcămintelor de petrol şi a altor bogăţii naturale aflate atunci  sub controlul unor companii internaţionale străine. În plus, Creditul Minier a  fost model pentru constituirea şi a altor societăţi inginereşti cu capital românesc, cum a fost Petrolul Românesc,  Nafta Română şi altele.

Specializarea făcută în Belgia, experienţa acumulată   pe perioada construirii centralei electrice din portul Constanţa  au definit restul drumului profesional în domeniul  electric. S-a ocupat de electrificarea căilor ferate, utilizarea energiei electrice în industria petrolieră şi în agricultură, s-a ocupat de electrificarea  unor localităţi.

            Se aminteşte  contribuţia la electrificarea  căii ferate Arad-Pâncota. Pe acestă linie circulau încă din 1906  automotoare dotate cu câte un motor  de 60 CP cu benzină  care antrena un generator electric pentru alimentarea celor două motoare de  electrice de tracţiune.În 1912 s-a început electrificarea acestei linii care a fost inaugurată la data de 10 aprilie 1913. Alimentarea se făcea în curent continuu la tensiunea de 1500 V prin pantograf, soluţie considerată  avansată la acea vreme. Energia electrică era furnizată  de centrala electrică de la Arad  şi transportată pe o linie de 15 kV.

 Se aminteşte aici contribuţia la dezvoltarea reţelelor electrice pe  Valea Prahovei. Astfel, în 1920 a preluat societatea germană „ Electrica”  şi a dezvoltat-o  construind şi  modernizând   centralele  electrice de la Câmplina, Floreşti, Ploieşti, Slănic Prahova,  centrale destinate rafinăriilor şi sondelor.

A contribuit la  crearea Sistemului Energetic Naţional prin înfiinţarea, în 1926, a Institutului Român de Energie – IRE , cu atribuţii în domeniul cercetării,  care funcţionează şi  azi sub numele  Institutului Naţional Român  pentru Studiul Amenajărilor şi Folosirii Surselor de Energie şi acelaşi acronim- IRE.

În cadrul acestui institut a fondat  Buletinul Institutului Român de Energie, revistă care a apărut până în 1944. Activitatea acesteia  a fost continuată , începând din 1953 de  revista Energetica, care apare şi azi. În Buletinul IRE au  fost publicate multe articole  care au contribuit la dezvoltarea electrotehnicii din ţara noastră, la organizarea  cercetărilor în domeniul electrotehnic. Multe articole au fost semnate de Constantin Buşilă. Tot aici a publicat şi Nicolae Vasilescu-Karpen, craioveanul  inventator al  celebrelor pile K.

          Constantin Buşilă  a activat în mai multe asociaţii profesionale. A participat la şedinţa de constituire a Asociaţiei Generale a Inginerilor- AGIR, ţinută la Iaşi în data de 12 august 1918 , fiind membru al Consiliului de administraţie.

            Constantin Buşilă „ a promovat România  ca membru fondator al Comisiei Mondiale a Energiei” , înfiinţată în 1926 şi în Comisia  Internaţională a Marilor Reţele Electrice , cunoscută sub acronimul CIGRE. Tot din 1926 a făcut parte din Comisia Electrotehnică Internaţională – CEI – şi  din Comitetul Electrotehnic Român – CER – ca Preşedinte.A fost Preşedinte al Uniunii Generale a Industriaşilor din România , Preşedinte al Consiliului Superior al Apelor şi Energiei , Preşedinte al Consiliului Tehnic Superior .

            S-a implicat foarte mult în activitatea Societăţii Politehnica, înfiinţată în  decembrie 1881 cu ocazia inaugurării liniei de cale ferată Buzău-Mărăşeşti, prima linie proiectată şi construită de inginerii români.În 1935 a fost ales Preşedinte al Societăţii Politehnica. În această calitate s-a implicat  în  adoptarea   mai multor legi legate de apărarea titlului de inginer, în organizarea învăţământului tehnic superior,  „s-a implicat în   crearea unei biblioteci tehnice pentru personalul  tehnic mediu şi inferior, în studierea  programelor de redresare a economiei naţionale”.

            Şi-a început activitatea didactică în 1910, îndată ce a revenit în Bucureşti de la Constanţa. A  predat la Şcoala  Naţională de Poduri şi Şosele  disciplina de „ Lucrări grafice” , apoi, din 1916 „Tehnologie mecanică” , „ Organe de maşini”, „ Aparate de ridicat”. În 1920, prin contribuţia craioveanului Nicolae Vasilescu-Karpen, s-a înfiinţat Şcoala Politehnică.  Constantin Buşilă si-a continuat activitatea şi aici fiind prorector  apoi,  până în 1940 , Decanul Facultăţii de Electromecanică.În 1939 a  fost numit preşedintele Consiliului de perfecţionare al Politehnicii din Iaşi pe anul şcolar 1939/1940.        În 1937 a fost ales membru al Academiei de Ştiinţe contribuind şi în această calitate la dezvoltarea industriei româneşti, la formarea şi promovarea specialiştilor din domeniul ingineriei.

            La insistenţele lui Ion  Antonescu, care vedea în Constantin Buşilă un  specialist cu recunoaştere internaţională,   a acceptat în 1941 postul de Ministru al lucrărilor publice şi comunicaţiilor,  pe care l-a ocupat până la data de 5 august 1943. Deşi la acceptarea postului a precizat ca  nu va face politică ci doar activitate profesională,  deşi şi-a înaintat de trei ori demisia după trecerea Prutului de către Armata Română, totuşi, în  toamna anului 1944 a fost arestat ,iar în  6 mai 1946 a fost judecat , alături de alţi demnitari politici şi condamnat la închisoare. A rezistat numai până în 1949 cînd, la data de 6 aprilie  a murit în închisoarea de la Aiud. Până la condamnare Constantin Buşilă  scria „”Nu am facut decât bine în viaţă, îndeplinindu-mi datoria către ţară! Nu văd de ce să mă tem!”. După judecată, Preşedintele completului  a declarat „Doamnă, am avut trista misiune de a prezida un proces deja judecat”.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit   golgota inginerului Constantin Buşilă, fiul  căpitanului  Dimitrie Buşilă, căzut în Războiul pentru Independenţa României în 1877.

Golgota este o colină lângă Ierusalim. Este colina  pe care a fost răstignit Iisus Hristos.

Expresia  este folosită  și pentru a desemna suferința unui om care a vrut binele semenilor săi.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm  și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalitățidin știință și tehnică

Plauţius Andronescu, un  român- pionier al electrotehnicii mondiale.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Plauțius Andronescu, un român-pionier al electrotehnicii românești.

Istoria electrotehnicii este lungă, iar la scrierea ei au contribuit şi mulţi români.

Unul dintre aceştia, considerat creatorul şcolii româneşti de electrotehnică teoretică, şi-a adus contribuţii remarcabile la perfecţionarea motoarelor electrice asincrone ce pun în mişcare, aparent miraculos, multe dintre instalaţiile care, acum, fac parte din viaţa noastră: ascensor, scări rulante, tramvai şi-câte-şi-mai-câte. Este vorba despre  Plauțius Andronescu.

            Plauţius Andronescu s-a născut în data de 10 decembrie 1893 , la   Zürich .Deşi părinţii săi, Nicolae şi Maria Andronescu,  erau din Bârlad, Plauţius s-a născut la Zürich unde tatăl său era student. Familia a revenit  la Bârlad în 1898 unde  Plauţius    a absolvit  şcoala primară.

Cursurile medii le-a urmat la Liceul “Matei Basarab” din Bucureşti, pe care îl va absolvi în 1913. Rămas orfan de tată, pe când era elev în clasa a III-a de liceu, este obligat, datorită situaţiei financiare, să  dea meditaţii la matematică. A lucrat şi ca supraveghetor la internat .
In toamna anului 1914 a obţinut o bursă şi a plecat să urmeze studiile universitare la Şcoala Federală din Zürich. Deşi începuse războiul, Elveţia neutră asigura un mediu favorabil studiului pentru sute de tineri veniţi  din toate tările europene şi din America.
A fost  remarcat de profesorii Karl Kuhlmann, cunoscut  ca savant în domeniul electrotehnicii teoretice, şi Aurel  Stodola,de origine slovacă, practician şi om de ştiinţă, care  l-au format ca profesionist în teoria modernă a electromagnetismului, şi de la care a dobândit multe tehnici experimentale  folosite în cercetările  ulterioare.

 A absolvit Şcoala Politehnică Federală din Zürich şi a primit diploma de inginer în data de  2 iulie   1918,apoi a fost angajat ca inginer la Fabrica de Maşini Electrice “Oerlikon”, unde a lucrat timp de un an, până la 31 mai 1919.

 Între 1919 – 1923 a lucrat ca asistent la Şcoala Federală din  Zürich . În 1922  a obţinut titlul  de doctor în ştiinţe tehnice cu teza „Cupluri parazite în  maşinile asincrone cu rotorul în scurt circuit” în care expune teoretic şi practic soluţii pentru reducerea unor efecte nedorite în exploatarea acestui tip de maşină electrică. Trebuie menţionat că motorul asincron fusese inventat de Nikola Tesla în 1887, adică cu doar 35 de ani înainte. Teza  a fost publicată în revista “Archiv für Elektrotechnik”,  cunoscută în  întreaga lume, devenind astfel  unul dintre cei mai reputaţi specialişti  ai teoriei  a câmpului electromagnetic, aplicată  la maşinile electrice, şi primeşte , în 1924  distincţia „Venia Legendi” pentru electrotehnică şi titlul de “Privatdozent”, echivalent gradului de conferenţiar. Soluţiile propuse de Plauţius Andronescu au fost aplicate ulterior la construcţia maşinilor electrice asincrone .

La începutul secolului  XX, industria electrotehnică s-a dezvoltat foarte mult, iar acţionările  mecanice erau înlocuite cu acţionări electrice. În ţara noatră, la Şcoala Politehnică din Timişoara  lipsea un profesor de electrotehnică. Profesorul Dimitrie Leonida, al cărui nume este purtat  în zilele noastre de Muzeul tehnic din Bucureşti, fratele Elisei Leonida Zamfirescu, îi citeşte   lucrările de specialitate şi  îi propune să preia Catedra de electrotehnică  de la Timişoara. Astfel, la 10 noiembrie 1925,  Plauţius  Andronescu devine şeful Catedrei de electrotehnică şi electricitate  pe care o va conduce  timp de patruzeci de ani . Preocupat de calitatea lecţiilor predate, în fiecare an îşi completa  cursul cu cele mai noi realizări teoretice şi practice, dota laboratorul cu cele mai  noi aparate . Studenţii îl admirau, dar în aceaşi timp  erau îngrijoraţi de întâlnirea pentru examinare care se desfăşura într-o atmosferă de rigoare ştiinţifică şi pedagogică.

Iată cum îl descria Dan D. Farcaș, nul dintre foștii săi studenți: „Andronescu era genul de profesor fericit să-şi vadă elevii preocupându-se de probleme noi şi interesante, încurajându-i , fără să ţină să se amestece în activitatea lor”.

 Înfiinţează, în 1927, primul laborator de tehnica tensiunilor înalte din ţară  și îl dotează cu aparatură modernă, pentru că, spunea el, „un inginer bun nu se poate forma decât prin imbinarea cunoştinţelor teoretice cu cele practice”. Preocuparea sa pentru activitatea practică este demonstrată de poziţiile pe care le-a ocupat în paralel  cu activitatea didactică. Astfel, în perioada 1923 – 1925, a  lucrat, în calitate de inginer consilier, la Uzinele Metalurgice din Dornach şi la Fabrica de Cabluri Electrice din Cossonay. O problemă cu care se confruntau constructorii reţelei de electrificare a căilor ferate elveţiene- cutiile de ramificaţie explodau frecvent –  a fost rezolvată de Plauţius Andronescu, în urma unui studiu temeinic în care a aplicat  metoda transformărilor conforme, astfel încât câmpul electric în cutie să fie  uniform distribuit. Apoi, între  1925-1929 a fost Director tehnic la prima fabrică de maşini electrice din România, Energia, iar  între 1929-1931 a fost Director general la Poştă-Telegraf-Telefon (PTTR) din Bucureşti .

Pentru meritele sale de inginer practician a fost ales, în 1924,   membru în  Asociaţia Inginerilor Consilieri cu sediul la Bruxelles, a fost membru al Comisiei de Electrificare a Căilor Ferate Române, tronsonul Câmpina- Braşov,  a fost Preşedintele Comisiei de recepţie a materialelor la Societatea Generală de Gaz şi Electricitate. A fost membru titular al Academiei de Ştiinţe din România şi membru corespondent al Federaţiei Internaţionale a Inginerilor. A făcut parte din primul birou de conducere al Comitetului Electrotehnic Român (CER), înfiinţat la 4 ianuarie 1927 şi afiliat la „Comisia Electrotehnică Internaţională” (CEI), cu sediul la Londra.
              Rezultatele teoretice obţinute de Plauţius Andronescu au fost publicate  în reviste de specialitate din Europa şi America, în tratate de specialitate apreciate şi azi, au fost prezentate la manifestări ştiinţifice. Prezenţa sa este menţionată  la Congresul Matematicienilor, organizat la Cluj în 1929, şi la Congresul Interbalcanic al Matematicienilor din 1937. A avut o prezenţă activă  la Congresele Comitetului Electrotehnic Român organizate în 1931, 1932, 1934. În 1932 a participat la Congresul Internaţional de Electricitate de la Paris cu lucrarea „Reprezentarea într-o formă unitară a funcţionării maşinilor electrice” , iarîn 1937 îşi expunea rezultatele la Congresul Producătorilor de Energie Electrică, organizat la Cernăuţi. Dintre cărţile sale  merită a fi menţionate  „Aplicarea calculului operaţional în studiul circuitelor electrice”, publicată  în 1957 şi „Bazele electrotehnicii” , publicată în 1972 în două volume. În ultima perioadă din  viaţă a fost preocupat de noile  materiale electrotehnice.

 Între anii 1941-1944, Plauţius Andronescu a fost Rector al Şcolii Politehnice  din Timişoara . A fost şi Preşedinte al Asociaţiei de prietenie româno-germană. Detractorii săi au folosit această calitate pentru a-l interna, după 1944, în lagărul de la Caracal. Ţinuta sa morală din toată perioada incriminată, ca şi din perioada detenţiei din lagăr a obligat autorităţile de la acea vreme să-l elibereze. A revenit la catedră şi  şi-a continuat activitatea didactică şi de cercetare,

.Iată o descriere făcută de un contemporan: „Dacă l-ai fi întâlnit pe stradă, fără să ştii cine este, cu ce se ocupă, unde lucrează sau ce fel de interese profesionale are, numai privindu-l ai fi simţit un sentiment copleşitor de demnitate, fiindcă profesorul Andronescu era o figură impozantă, înzestrat cu o remarcabilă prestanţă fizică şi morală. Cu barbişonul argintiu, cu ochelarii fini, peste care aluneca o privire maliţioasă şi plină de interogaţii, înalt şi robust, îmbrăcat întotdeauna în culori sobre, era un model despre ceea ce se gândea că trebuie să fie aparenţa unui profesor universitar. Dar nu era numai aparenţă!”.

S-a stins din viaţă la 4 noiembrie 1975 la Timişoara.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Plauțius Andronescu, unul dintre primii ingineri și profesori electrotehnicieni din țara noastră.

            Deși produsele electrotehnice sunt peste tot, prezente în viața noastră într-o formă sau alta, vă propun să facem un exercițiu de descoperire a motoarelor electrice asincrone.

            Așadar, vă propun  ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să mergeți spre Coțofeni. De o parte și de alta a drumului European funcționează câteva sonde de extracție. Un mecanism, numit și cap de cal, vopsit de regulă în albastru și galben, face o mișcare oscilantă tipică. Ei bine aceste echipamente sunt acționate, sunt antrenate cu motoare asincrone.

            Dacă pentru unii dintre dumneavoastră este prea departe, vă sugerez să mergeți la un magazin care vinde  echipamente pentru pomparea apei, sau hidrofoare. Aceste echipamente sunt antrenate, sunt acționate cu motoare asincrone.

            Cu siguranță, unii dintre dumneavoastră știu multe despre motoare asincrone. Unii au lucrat în fabricile din Craiova  care le-au produs multă vreme.  Acestei categorii de ascultători le propun să scrie pe o hârtie câteva aplicații, câteva instalații pe care sunt montate  motoare asincrone.

            Discutați, apoi, cu un prieten despre…motoare asincrone și despre profesorii de mașini electrice.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ion Ștefan Basgan, inginerul care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  mi-am propus să vă  spun povestea inginerului Ion Ștefan Basgan  care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Extragerea petrolului în țara noastră are istorie, adică este o activitatea practicată de peste 150 de ani iar  românii au contribuit  la dezvoltarea  tehnologiei de extragere și prelucrare a țițeiului.

În 1856, frații Teodor și Marin Mehedințeanu  pun în funcțiune prima rafinările de exploatare industrială a petrolului, la Râfov, lângă Ploiești.

Primul Brevet de invenție, semnat de Alexandru Ioan Cuza în 1865,  se referea la un Rezervor pentru înmagazinarea de păcură.

În 1908, Lazăr Edeleanu a obținut Brevetul de invenție pentru procedeul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Lazăr Edeleanu este considerat  fondatorul petrochimiei în țara noastră.

Prin anii ’25 din secolul trecut,  forarea sondelor pentru extragerea petrolului era în impas. Viteza de forare și adâncimea de forare erau limitate de tehnologia și echipamentele existente la vremea  aceea.  Un român, un inginer român, folosind  teoria sonicității, elaborată de un alt român, a propus o soluție tehnică, brevetată, cu care s-a depășit impasul în forarea sondelor. Este vorba despre inginerul Ion Basgan.

          Ion  Basgan s-a născut la data de 24 iunie 1902 în Focșani, fiind primul dintre cei cinici copii ai  familiei preotului Ștefan  și Maria Basgan, descendentă  și ea dintr-o familie de preoți. A urmat școala primară la Focșani, continuând studiile gimnaziale și liceale la Iași. Din 1920 a urmat cursurile Școlii Superioare de Mine și Metalurgie din Leoben, Austria, pe care le va absolvi în iulie 1925. Se reîntoarce în țară  într-o conjunctură favorabilă,  având în vedere  dezvoltarea  extracției petroliere  dar și prevederile  Legii minelor,  adoptată în 1924,  care prevedea că 75% din personalul companiilor cu capital mixt trebuie să fie românesc. Este angajat ca inginer la Societatea Petrolieră „Steaua Română”.

          Inginerul Ion Basgan s-a implicat, încă de la început, în activitatea de prospectare și extragere a petrolului. Mai întâi s-a documentat, a sistematizat informațiile despre regiunea petroliferă Moreni-Gura Ocniței,  și le-a publicat într-un  articol apărut în Revista Minelor nr.8 din 1926. 

          În 1929 este numit șef al Șantierului Scăioși de pe Valea Teleajenului unde  experimentează utilizarea motoarelor termice pentru forajul rotativ al  sondelor. Deși această soluție a contribuit la creșterea randamentului procesul de forare a sondelor petroliere, viteza de înaintare, viteza de forare era redusă.

          Așadar,  inginerul Ion Basgan, implicat în forarea sondelor petroliere, a identificat câteva  probleme întâlnite în  procesului de forare: viteza redusă de perforare a solului și  adâncimea până la care putea fora gaura de sondă.  Căuta o soluție.

 În 1930 este numit  Director al Șantierului de la Moinești, poziție administrativă care îi permite să  cerceteze și să experimenteze o nouă metodă pentru forarea sondelor, metodă bazată pe teoria sonicității.

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că Teoria sonicității a fost elaborată de Gogu Constantinescu, născut la Craiova, și făcută public în decembrie 1919 și ianuarie 1920  într-o conferință  susținută la București, în localul Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Teoria sonicității se ocupă cu transmiterea puterii mecanice la distanță prin oscilațiile care se propagă în medii continui datorită elasticității acestora. Mulți oameni știu că Gogu Constantinescu a aplicat  Teoria sonicității pentru crearea unui dispozitiv  de tragere cu mitraliera montată pe avioanele cu elice.

          Ion Basgan experimentează aplicarea Teoriei sonicității, adică a transmiterii puterii mecanice, pentru  forajul rotativ al sondelor. Contribuția fundamentală adusă de Ion Basgan constă în combinarea mișcării de rotație  a sapei de forare cu mișcarea de percuție, rezultând mișcarea rotopercutantă, și  transmiterea puterii mecanice pe principiul  sonicității. De altfel,  această combinație este cunoscută  sub numele  de „efectul Basgan”. Prin această metodă, Ion Basgan a revoluționat tehnica forajului.

          A valorificat rezultatele cercetărilor aplicative prin elaborarea Tezei de doctorat cu titlul „Metodă de forare cu sapă rotativă”  și susținerea   ei  la Școala Politehnică din Leoben, în 1933.

 Teza de doctorat, cu o prefață  scrisă de Gogu Constantinescu,  creatorul teoriei sonicității,  a fost publicată în 1934 la Editura „Hans Urban” din Viena. La finalul prefeței, Gogu Constantinescu  nota „O lucrare serioasă și bine gândită într-o direcție care până astăzi a fost cu totul neglijată”. Istoria spune că la susținerea tezei a asistat și ambasadorul României la Viena, Caius  Brediceanu,  cel care, în 1918, a consemnat cele discutate în Sala Unirii de la Alba Iulia. Așadar, un eveniment remarcabil care i-a deschis lui Ion Basgan  noi  oportunități.

Printre aceste oportunități poate fi inclusă participarea sa, ca reprezentant al României, la Primul Congres Mondial de Petrol  din 1933, organizat  la Londra, unde a susținut o comunicare științifică în plenul  întrunirii. De asemenea, a fost numit profesor onorific la Academia de Înalte Studii Comerciale  și Industriale din București, fondată în 1913,  precursoarea   Academiei de Științe Economice  ASE de azi.  Aici, la Academia de Științe Economice,  dr.ing. Ion Basagan, inginerul, a predat cursul „Rentabilitatea întreprinderilor”.

Tot ca o oportunitate rezultată din susținerea Tezei de doctorat poate fi considerată și publicarea  la Moscova a cărții „ Bazele științifice ale Metodelor  Moderne de Foraj”.        

          Ion Basgan a valorificat rezultatele cercetărilor sale brevetând soluțiile tehnice  concepute pentru rezolvarea problemei identificate și aplicate în producție.

          Brevetează soluția în România și obține Brevetul nr. 22789 din 1934 cu titlul „Metodă pentru îmbunătățirea randamentului  și perfecționarea forajului rotativ, prin rotație percutantă și prin amortizarea presiunilor hidrodinamice”.  Depune o Cerere de brevet și în SUA obținând, în 1937,  Brevetul nr. 2103137 „ Instalație  rotativă de forat puțuri”.

          Continuă cercetările și perfecționează soluția inițială obținând, în 1945, Brevetul românesc cu  nr.37743  cu titlul „ Forajul  cu ciocan  Rotary”. În 1967 brevetează  în Franța, SUA, Portugalia și Emiratele Arabe Unite o nouă invenție „Sistem de foraj rotativ și percutant cu frecvențe sonice și  limitarea efectului presiunii arhimedice”,  care permitea  forarea sondelor cu adâncimi de peste 8000 m.

          Ion Basgan,  a scris articole științifice dar a  scris și articole pe teme de  politică economică, de strategie privind dezvoltarea domeniului petrolier. Se poate exemplifica cu articolul „Factori importanți în realizarea unei Politici Naționale  a Petrolului”, publicat în 1936 în Revista „Industrie și Comerț” din 31 martie 1936.

          În același context,  politică economică, poate fi menționata și lucrarea „Politica Petrolului în funcție de situația Exploatărilor și Problema  combustibilului”, lucrare premiată de Academia Română.

 Printre altele, Ion Basgan spunea: „Statul nu a întreprins lucrări de exploatare, iar fondurile destinate prin lege pentru aceasta au fost deturnate altor scopuri”.

Propunerea de premiere a fost făcută de Președintele Academiei Române, geologul Ludovic Mrazec, născut la Craiova și  prezentat într-unul din episoadele acestei emisiuni. Ludovic Mrazec  motiva propunerea astfel: „În ansamblul ei , este o schiță a situațiunii din țară, punându-se în evidență mai ales latura problemei din punct de vedere național”.

Având în vedere conjunctura economică actuală a României,  dezvoltarea industriei în regiunea noastră, trebuie să menționez și articolul „Rolul Statului în Industrializare” publicat în Buletinul AGIR  nr.10 din 1936.

Se ocupă de săparea a zece sonde pentru apă, în Dobrogea, activitate pe care o va continua  după terminarea războiului.

Timpul a trecut, regimul politic s-a schimbat dar specialistul Ion Basgan a rămas un profesionist valoros, implicat în viața comunității ocupând diverse funcții de conducere în domeniul industriei miniere, petroliere sau metalurgie.

Din 1949 până în 1954 a lucrat la Ministerul Agriculturii unde s-a ocupat de proiectarea și executarea forajelor pentru alimentarea cu apă a orașelor din România, iar din 1954 până în 1966 a lucrat la Comitetul de Stat al Apelor, ca Președinte al Comisiei pentru coordonarea forajelor de apă din România. S-a ocupat de forarea a peste 1000 de sonde pentru apă, a ținut conferințe pe tema alimentării cu apă a localităților rurale, a ținut cursuri și a scris  articole pe această temă. A propus o nouă invenție legată de forarea  sondelor petroliere la adâncimi de 15.000 de metri.

În decembrie 1967 finalizează o carte, o monografie dedicată profesorului Dumitrie Leonida.

 Într-un cuvânt, s-a implicat în viața comunității.

Deși activitatea sa profesională și extraprofesională  era folositoare s-au găsit și detractori  care să-l denigreze.

S-a pensionat la data de 1 martie 1968 la vârsta de 66 de ani.

Apoi a dus o luptă „surdă” pentru  primirea drepturilor ce i se cuveneau  prin aplicarea brevetelor  sale atât în țară cât și în străinătate. Dacă în lupta cu adâncimea de forare a sondelor a câștigat,  în lupta cu oamenii pentru obținerea drepturilor legale  nu a avut câștig de cauză.

A întâlnit multe personalități, mulți oameni de seamă din vremea sa. A știut să-și facă prieteni.

S-a stins din viață la data de 18 decembrie 1980, în urma unui infarct.

În data de 10 octombrie 2002, la Muzeul Național al  Petrolului  din Ploiești s-a dezvelit Bustul lui Ion Basgan.

 A primit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România și al Academiei Oamenilor  de Știință din România.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un inventator de talie mondială.

A urmat o școală de inginerie. Ca inginer a identificat o problemă tehnică. Ca inginer și cercetător a căutat o soluție pentru problema tehnică identificată. A verificat soluția tehnică prin aplicare practică. A valorificat soluția tehnică prin brevetare și publicare. A rămas un profesionist recunoscut și util în condițiile schimbării  coordonatelor politice. A cunoscut direct fățărnicia unora. Și-a oferit  oamenilor priceperea profesională.

La finalul acestui episod, pentru completarea  celor spuse de mine, vă recomand să mergeți la Biblioteca Universității din Craiova și să răsfoiți cartea „Ion Basgan, un inventator de geniu”.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din  știință și tehnică.

Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit și o legendă țesută în jurul său.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit în jurul căruia s-a țesut o legendă.

            Vă vorbesc de ceva vreme despre personalități din știință și tehnică. Vă vorbesc despre oameni  care și-au adus o contribuție valoroasă în domeniul științei și tehnicii. Desigur, se poate pune întrebarea  cum se măsoară  valoarea contribuției unui om, cât de mare trebuie să fie această contribuție pentru a fi inclus în categoria „personalități”? Subiectul acesta,  cât de mare trebuie să fie contribuția unui inginer, l-am discutat încă din vremea studenției. L-am urmărit în toate  scrierile mele despre personalități, despre  oameni. Este important ca un om să facă ceva în plus față de ce fac cei din jurul lui. Uneori, ceva în plus poate să însemne să  meargă departe de casă, de locul natal, pentru învățătură de carte pe care, apoi, să o aplice pentru binele neamului său. Un exemplu de asemenea personalitate poate fi inginerul Gheorghe  Pănculescu.

            Gheorghe Pănculescu, fiul lui Ghiță și al Nastasiei Panca,  s-a născut la data de 10 aprilie 1844 în Vălenii de Munte din actualul județ Prahova care, la vremea aceea, făcea parte din Plaiul Teleajen.  Rămâne orfan de tată, de timpuriu, și se mută la București la o mătușă din partea tatălui. Aici, la București, a absolvit  gimnaziul  Gheorghe Lazăr,  iar documentele consemnează rezultate foarte bune la învățătură. Încă de la vârsta de 14 ani s-a simțit atras de desen, în arhive păstrându-se câteva desene cu elemente florale arhitecturale.

            În 1867, când avea 23 de ani, s-a înscris la Școala Politehnică din Zürich. S-au păstrat documente din această perioadă, respectiv foaia matricolă, din care  se pot extrage informații utile despre implicarea lui Gheorghe Pănculescu  în procesul de  pregătire. Din lista disciplinelor rezultă că în acei ani, 1867-1869, elevii școlilor politehnice audiau și cursuri de cultură generală printre care istoria literaturii, istoria renașterii, economie politică.

            Cred că este momentul potrivit să subliniez importanța culturii generale pentru un om.

Cultura generală formează capacitatea de a comunica eficient, de a emite și de a înțelege  mesajele transmise prin mijlocele scrise sau audiovizuale. Cultura generală îi permite unui om să discearnă valorile, îi asigură unui om  capacitatea de a înțelege lumea în care trăiește.

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În 1869 se mută la Școala Politehnică din München unde studiază încă patru ani, până în 10 august  1873. A studiat teoria construcțiilor, teoria materialelor pentru construcții, geodezie. Iată cum era caracterizat, la finalul studiilor, de către directorul școlii: „La absolvire s-a dovedit că Gheorghe Pănculescu a corespuns la toate cerințele printr-o conduită corespunzătoare și  pentru acumulările și progresele realizate la obiectele de studii a obținut notele menționate în anexă”

            După terminarea studiilor, în 1873, Gheorghe Pănculescu se întoarce în țară. Diferența între cele învățate la Școala Politehnică din Zürich și nivelul tehnologic din țară era foarte mare. Diferența dintre rigoarea tehnologică deprinsă la Școala Politehnică din München și  munca manuală practicată în țară era descurajantă. Gheorghe Pănculescu, însă, nu s-a descurajat.

            Este locul să menționez, stimați ascultători,  că învățământul ingineresc din țara noastră a început la 1 octombrie 1864 prin înființarea „Școlii de Ponți, Șosele, Mine și Arhitectură” printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Importanța acestei școli începe să crească  din 1881, după  numirea  ca Director a inginerului Ion Gheorghe Duca, care a introdus exigența și disciplina în  activitatea școlii.

            Este potrivit să menționez, stimați ascultători, pentru a avea o imagine asupra nivelului tehnologic din țară că, între 1800 și 1882, majoritatea țărilor europene adoptaseră Legi în domeniul invențiilor. În Principatele Române, Legea invențiilor a fost adoptată abia în 1906, după lungi discuții asupra Proiectelor de Lege din 1860, 1861,1865, 1873, 1880 și 1885. Așadar …boală veche!

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În data de  11 iunie 1874 s-a angajat la Ministerul Lucrărilor Publice ca inginer la Circumscripția a IV-a  de poduri și șosele unde  a lucrat până la data de 17 martie 1883, adică  timp de nouă ani, cu o scurtă detașare la serviciul poduri de fier. Din documentele existente rezultă că din 17 martie 1883 până în 17 mai 1886 a fost șef de secție la lucrări de căi ferate.

A funcționat și inginer diriginte de șantier în portul Galați până în 1892. Pentru scurt timp s-a ocupat și de o cale ferată pe valea Topologului din Argeș.  Șeful lui Gheorghe Pănculescu a scris următorul Raport: „Cu  această ocasiune, am constatu că inginerul Gheorghe Pănculescu are toată aptitudinea cerută pentru o asemenea lucrare”. Așadar, o recunoaștere a competenței inginerului Pănculescu în domeniul construcției căilor ferate.

            Este locul să menționez, stimați ascultători, că în Europa construirea căilor ferate  era în toi. La 15 septembrie 1830 s-a inaugurat, în Anglia, prima cale ferată din lume. Și pe teritoriul actual al României se construiseră și se foloseau căile ferate. Amintesc  calea ferată Oravița- Baziaș, inaugurată la data de 20 august 1854. La 4 octombrie 1860 a fost inaugurată linia ferată Cernavodă-Constanța. De asemenea, calea ferată București-Giurgiu se dăduse în funcțiune  la 26 august 1869. La 13 septembrie 1872s-a deschis oficial linia Pitești-București-Buzău-Galați-Tecuci-Roman-Suceava, iar la 9 mai 1878 s-a inaugurat  calea ferată București- Pitești-Craiova- Vârciorova, lângă Orșova.

            Timp de șapte ani, între 1872 și 1879 au avut loc  dezbateri politice aprinse  despre construirea unei căi ferate de  la Ploiești la Predeal care să asigure legătură   Principatelor Române cu Austria. Prin 1874 s-a semnat o Convenție prin care România se angaja să construiască o cale ferată de la Ploiești la Predeal, iar Austria se angaja să construiască linia de la Brașov la Predeal.

            În sfârșit, lucrările la calea ferată Ploiești-Predeal au început la data de 1 martie 1876.

Lucrările fuseseră concesionate unei firme străine. După cinci luni, la începutul lunii septembrie, fuseseră construiți 13 km, de la Ploiești la Buda.  Apoi vremea rea, Războiul de Independență din 1877-1878, alte dificultățile legate de constructor au impus sistarea lucrărilor. La 1 martie 1878 sunt reluate. Podurile au fost proiectate de inginerul francez Emile Nouguier, colaborator al vestitului constructor Gustav Eiffel.

Pentru verificarea calității lucrărilor s-a făcut apel, ca și în zilele noastre, la experți străini printre care și profesorul Karl Culman de la Școala Politehnică din Zürich. Se poate presupune că Gheorghe Pănculescu și Karl Culman se cunoșteau din perioada în care românul fusese student  la Zürich.

Legenda spune că în perioada 1878-1879, celebrul inginer francez Gustav Eiffel, în timp ce inspecta porțiunea de cale ferată construit de francezi ar fi întâlnit un tânăr care  monta, care prefabrica, un segment  de cale ferată  pe care apoi îl monta pe terasamentul final. Deși un istoric-cercetător s-a documentat pe această temă, nu a reușit să găsească documente credibile care să confirme ipoteza acest tânăr a fost Gheorghe Pănculescu. Totuși, trebuie să admitem că toate legendele sunt frumoase, (pe mine mă fascinează) și se bazează pe elemente concrete, verificabile.

Există documente care atestă că inginerul francez Gustav Eiffel a construit, în 1882, Hotelul Traian din Iași. Există documente care atestă că inginerul român Gheorghe Pănculescu, alături de alți ingineri români, a participat la construirea acestui hotel.

Exită documente care atestă că Gheorghe Pănculescu a fost invitat, în data de 20 iunie 1883, la inaugurarea  liniei ferate Râmnic-Petra-Corabia-Ocnele Mari.

Se menționează și Decretul Regal nr.1533 din 10 mai 1884, prin care Direcția Generală a Căilor Ferate  din România îl avanasează ca „Inginer Ordinat clasa I-a”. Aceste documente demonstrează legătura inginerului  Gheorghe Pănculescu cu construcția de căi ferate dar și recunoașterea contribuțiilor sale în acest domeniu.

Există documente, din 1886, care  atestă numirea ca diriginte de șantier al Portului Galați și al  șoselei din Zimnicea-Port, respectiv din 1900  care confirmă participarea la construcția farului din Tuzla, alături de Anghel Saligny, cu zece ani tânăr decât Gheorghe Pănculescu. Farul din Tuzla este cel mai vechi far funcțional din România.

S-a căsătorit cu Maria Fotiade. A avut doi copii, doi băieți: Alexandru și Tudorel. Documentele legate de Gheorghe Pănculescu au fost  păstrate de  fiul lui Tudorel, Theodor Marian Pănculescu, născut în 1948.

 A decedat la data de 1 iunie 1924 și este înmormântat în Cimitirul Bellu din București. Menționez că testamentul era semnat „Gheorghe Pănculescu, inginer pensionar”

Din 2004, Școala de Arte și Meserii din Vălenii de Munte poartă numele „ Ing.Gheorghe Pănculescu”.

Va reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” are și un rol educativ. De aceea, în acest episod, am folosit de mai multe ori  sintagma „Există documente”, pe care le-am și menționat, ca să fiu credibil. Multe dintre documentele despre inginerul Gheorghe Pănculescu au fost păstrate de către membrii familiei. Ei bine, în perioada pe care o traversăm, există riscul să apară o „criză a documentelor”, inclusiv a documentelor legate de instituții, legate de școli. Fiecare dintre noi are datoria să „conserve documente” legate de oameni, legate de oamenii de lângă noi. Oamenii de lângă noi sunt importanți. Oamenii obișnuiți sunt importanți. Oamenii sunt importanți.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.