Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să povestesc despre părintele managementului calității, Joseph Moses Juran.

În urmă cu ceva  ani buni  am constatat că mulţi dintre absolvenţii Facultăţii de Electromecanică din Craiova, cum se numea atunci,  îşi  găseau un loc de muncă în compartimentele de „Asigurarea calităţii”. Domeniu nou pentru mulţi. Domeniu în care angajatorii preferau să aibă lucrători tineri. Noi, la facultate, nu le asiguram o formare în acest domeniu. Am propus înfiinţarea unui „curs postuniversitar” de tip studii aprofundate. Am avut succes. Consider că am avut succes deoarece am avut şi avem multe solicitări din partea candidaţilor. Consider că am avut succes deoarece „studiile aprofundate” s-au transformat într-un MASTER solicitat de candidaţi şi în prezent.

În acest context am aflat despre… părintele calităţii: Joseph Moses Juran.

 Joseph Moses Juran s-a născut la Brăila la data de 24 decembrie 1904. La vârsta de trei ani, adică în 1907,  s-a mutat cu familia la Gura Humorului, care aparţinea atunci Imperiului austro-ungar,  unde a locuit până în la vârsta de 8 ani, adică până în 1912. Tatăl său, cizmar de meserie, a plecat în 1909 în  SUA pentru un trai mai bun, iar după trei ani familia, formată din soţia Gitel şi trei  copii, Joseph, Nathan şi Minerva, se reuneşte şi se stabileşte în Mineapolis, din statul Minnesota, la graniţa cu Canada. Au plecat în căutarea unui trai mai bun dar, la început, au schimbat căsuţa  din chirpici, înconjurată de flori, pe care o aveau la Gura Humorului,  cu o baracă din lemn acoperită cu carton gudronat, înconjurată de pădurile de lângă Mineapolis. Aici, ca şi în Moldova, nu aveau nici apă, nici electricitate. Nici meseria de cizmar nu era căutată deoarece încălţămintea se producea industrial. În aceste condiţii copilul Juran a făcut diverse munci necalificate,  acceptând orice activitate cerută de comunitatea în care trăiau. A lucrat ca îngrijitor de cai,  vânzător de încălţăminte, lustragiu, vânzător la băcănie şi contabil.

În 1917, la 13 ani,  Joseph Moses Juran  a fost naturalizat cetăţean american.

La toate acestea s-a adăugat durerea pierderii mamei sale, care a decedat când Joseph  Juran avea  doar 16 ani. După mai mulţi ani declara: „Noi am crescut fără să ne fie teamă de a munci din greu, timp de multe ore, zilnic. Noi am învăţat din această experienţă că trebuie să foloseşti orice ocazie apărută şi că poţi învăţa din orice eroare sau eşec propriu sau al altora. Am acceptat fiecare responsabilitatea de-a ne făuri un viitor sigur. Principiile etice învăţate la locurile noastre de muncă ne-au fost utile pe tot parcursul vieţii.”

In 1920, la vârsta de 16 ani, Juran  s-a înscris la Facultatea de Inginerie Electrică a Universităţii din Minnesota. Şi-a  plătit studiile singur din banii  strânşi din timp pe un cont de economii pentru studii superioare. La universitate  a descoperit  ŞAHUL, activitate care i-a schimbat considerabil modul de viaţă. Spiritul său analitic foarte dezvoltat i-a  permis  să descopere   subtilităţile, deliciile şi implicaţiile acestui vechi şi inteligent joc. A devenit  campionul universităţii sale, a obţinut rezultate excelente în concursurile organizate la nivelul statului Minnesota şi a cunoscut, din experienţa proprie,  ce înseamnă  admiraţia colegilor  şi mândria de-a fi respectat pentru propriile  performanţe. În 1924 a absolvit facultatea de inginerie, iar în 1936 obţine şi titlul de doctor în ştiinţe juridice  la  Universitatea din Chicago. După obţinerea titlului de inginer electronist  s-a angajat în cadrul departamentului de inspecţie al companiei Western Electric. În  1928 a publicat  o broşură cu titlul  „Metode statistice aplicate la problemele de fabricaţie “, în care era prezentată   metoda   eşantionării  pentru  evaluarea  calităţii  fabricaţiei, iar principiile enunţate atunci sunt utilizate şi azi.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, Juran  se ocupa de fabricarea echipamentelor militare livrate aliaţilor sovietici  şi britanici. A obserservat că 80%  dintre defecte erau determinate doar de 20% din cauzele care conduceau la  rebutarea produselor şi, pornind de aici, a aplicat  principiul 20-80, pus în evidență din Vilfredo Pareto, numit și „Principiul Pareto”, pe care l-a extins mai târziu şi asupra vânzărilor  când a constatat că 20% din clienţi asigură 80% din profit.

După război a fost solicitat de japonezi să-i  ajute să-şi schimbe reputaţia de  „producători de rebuturi”. Ei erau foarte convinşi că pentru aceasta este nevoie de o schimbare şi au acceptat în totalitate  idelile lui Juran despre asigurarea calităţii. Printre altele au înfiinţat  cercurile de calitate  care deşi contribuiau numai într-o proporţie de 10% la ameliorarea calităţii produselor, au avut un impact important  asupra relaţiilor umane la locul de muncă. În scurt timp Japonia a ajuns o superputere economică  prin calitate şi, ca recunoaştere a meritului lui Juran  în iniţierea miracolului japonez, Împăratul Japoniei i-a oferit  Ordinul Trezoreriei Sacre.                                                                 În         1951 a publicat  cartea  „Manual pentru Controlul Calității”, care l-a consacrat ca părinte al calităţii, alături de  americanul William Deming. Juran defineşte  calitatea ca   utilitatea de folosire, nu simpla conformitate cu specificaţiile. De asemenea,  Juran ia în considerare clientul, ţinând seama de necesităţile  acestuia. Trilogia calităţii, adică „Planificarea calităţii, controlul calităţii  şi îmbunătăţirea  calităţii” este cunoscută ca  o contribuţie importantã la asigurarea calităţii. Prima parte a trilogiei este preocupată de identificarea clientului, cerinţele pentru produs şi prioritatea obiectivelor afacerii. Cea de-a doua parte implică folosirea metodelor de control statistic. În cea de-a treia parte, convingerea lui Juran este că îmbunătăţirea calităţii  trebuie sã fie continuă. Juran a adăugat dimensiunea socială necesară controlului statistic al calităţii şi  a avut o contribuţie esenţială  la apariţia a ceea ce se numeşte  astăzi “ Managementul Total al Calităţii”.            

            În 1972 a revenit în ţară pentru o vizită scurtă  la Tractorul Braşov. A mers şi la Gura Humorului. Atunci a spus: „Aici am trăit timp de cinci ani, înainte de a emigra în America la vârsta de opt ani. La Gura Humorului, casa în care am locuit nu mai există….. Nu au dispărut însă Carpaţii pe care îi urcam când eram copil şi nici apa Moldovei cu peştii săi minunaţi. A rămas la Gura Humorului altceva puternic înrădăcinat, şi anume „spiritul satului”. Bucovina este un ţinut cu un pronunţat caracter rural, iar locuitorii săi manifestă un caracter robust, tipic oamenilor care trebuie să îşi câştige existenţa în condiţiile confruntării omului cu vitregiile naturii. Această „luptă” necesită hărnicie, cinste şi un puternic sentiment de solidaritate umană”.

În anul 1992,  cu ocazia alegerii sale ca  membru de onoare din străinătate al Academiei Române, spunea: „Sunt, desigur, recunoscător pentru onorurile pe care le-am primit din partea instituţiilor româneşti. Sunt, de asemenea, conştient că naţiunea a îndurat mulţi ani dificili şi că drumul înainte este lung şi dificil. Dar mai ştiu încă, după zeci de ani de experienţă, că atingerea conduitei calităţii este un element vital pentru atingerea unei economii prospere“.                            În 1994, cu ocazia împlinirii a 90 de ani, la solicitarea Societăţii Române pentru Asigurarea Calităţii, a transmis următorul mesaj : „Doresc să folosesc şi această ocazie pentru a transmite salutările mele personale românilor. După cum poate cunoaşteţi, m-am născut în România şi mi-am petrecut acolo copilăria înainte de a emigra în America la vârsta de opt ani. M-am maturizat american, dar am păstrat memoria copilăriei despre pământul rădăcinilor mele. În două rânduri am avut prilejul să vizitez România. Am avut chiar prilejul să revizitez locurile în care am trăit – Brăila şi Gura Humorului. Aceste vizite au constituit pentru mine experienţe emoţionale.”                                     În 1998, la solicitarea  câtorva personalităţi din România, printre care și profesorul Nicolae Drăgulănescu, de la Politehnica din București, a acceptat ca Premiul Român pentru Calitate să-i poarte numele. Premiul  este acordat anual, din 2000, de către Fundaţia „Premiul Român pentru Calitate  J.M. Juran”  persoanelor  cu rezultate în implementarea principiilor calităţii.                           

S-a stins din viaţă în data de 28 februarie 2008, la New York. Deşi   avea 103 ani, a fost, până în ultima clipă, în deplinătatea forţelor fizice şi intelectuale.  

În încheierea acestui episod, pentru consolidarea mesajelor transmise vă sugerez ca într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca Alexandru și Aristia Aman din Craiova. Cereți și consultați câteva dintre cărțile scrise de Josep Moses Juran,

Calitatea produselor : Tratat practic de planificare, proiectare, realizare şi control, Editura  Tehnică, București, 1975.

Planificarea calității , Editura Teora, București 2000.

Supremaţia prin calitate: Manualul directorului de firmă, Editura Teora, București, 2002.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Nicolae Donici, fondatorul observatorului astronomic de la Dubăsarii Vechi din Basarabia.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să povestesc despre astronomul Nicolae Donici.

Neamul doniceștilor, trăitor pe maulul stâng și pe malul drept al Prutului, a fost mare ca număr și ca personalități, pe care le-a dat seminției românești, o esență a  culturii și științei neamului nostru.

Neamul doniceștilor a dat militari, oameni de stat, unul fiind chiar ministru al agriculturii.

Neamul doniceștilor a dat scriitori, unul fiind Alexandru Donici, fabulistul cel cu Musca la arat, care sună cam așa: De la arat un plug/ Venea încet spre casă/ Şi, la un bou pe jug,/O muscă se-aşăzasă./Iar ei, spre-ntâmpinare,/O altă muscă-n zbor/ Îi face întrebare:/- De unde, dragă sor’?/- Şi mai întrebi de unde!/ Ei musca îi răspunde/ C-un aer supărat./ Au nu pricepi ce facem?/ Nu vezi că noi ne-ntoarcem/ Din câmp, de la arat!/ Spre laudă deşartă/ Mulţi zic: noi am lucrat,/ Când ei lucrează-n faptă, / Ca musca la arat.

Neamul doniceștilor a dat  unul dintre cei mai importanți astronomi ai lumii, Nicolae Donici.

Nicolae Donici a venit pe lume în data de 13 septembrie, stil nou, a anului 1874, ca fiu al lui Nicolae Donici și Limonia Macri-Donici, cu rădăcini aromâne. S-a  născut în satul Petricani, acum parte a orașului Chișinău, Basarabia,  care  din 1812 aparținea Imperiului țarist.  Tatăl său,  a fost jurist.Din nefericire, a rămas orfan și de tată și de  mamă, pe la vârsta de 8 ani, fiind crescut de sora mamei sa, Elena Macri, care îl botezase. Elena Macri locuia la moșia familiei din Dubăsarii Vechi.

Elena Macri, o femeie înțeleaptă, a decis să înființeze o școală la Dubăsarii Vechi, școală în care Nicolae Donici va învăța alături de mai mulți copii din zonă.  După câțiva ani se căsătorește și se mută la Odesa. Îl ia și pe nepotul său, Nicolae Donici.

A urmat Liceul „Richelieu” din Odesa pe care l-a absolvit în anul 1893. Era pasionat de matematică, de fizică, de științele exacte așa că, în același an, se înscrie la Universitatea din Odesa, Facultatea de Fizică și Matematică. Aici, la Universitatea din Odesa, face primele observații astronomice folosind dotarea laboratoarelor din facultate.

 După absolvirea studiilor universitare, în 1897, s-a mutat la Sankt Petersburg unde lucrează ca funcționar de stat. În paralel, cu forțe proprii,  a  studiat planete, a studiat comete, a studiat eclipsele de lună, a studiat lumina zodiacală.  Menționez, stimați ascultători, că „lumina zodiacală este o porțiune luminoasă a cerului, de formă triunghiulară, care se ridică dinspre orizont, după terminarea crepusculului de seară sau înainte de începerea crepusculului de dimineață”. Pentru a putea face aceste observații  astronomice și-a cumpărat instrumentele astronomice necesare pe care le-a montat în locuința sa in Sankt Petersburg. Prima lucrare, despre spectrul meteoriților, este publicată în 1898, în revista germană   „Știri astronomice”.

 Totuși, preocuparea de bază a fost axată pe studiul eclipselor solare. Avea  26 de ani când a călătorit  în nordul Africii, ca astronom independent, pentru a  studia prima eclipsă de soare. Rezutatele observațiilor le-a publicat  și în  alte reviste de specialitate. Devenise un astronom cunoscut. Așa se face că în 1902 devine membru al Academiei Imperiale de Științe din Petersburg, fiind apoi inclus în echipele trimise de Academie  pentru  observarea eclipselor totale de soare  care au avut loc în perioada 1900-1932. Dintre aceste evenimente astronomice  menționez eclipsa  din  data 28 mai 1900, Spania, 16-17 martie 1904, Cambogia, 16 aprilie 1912 Portugalia, 8 august 1914 Crimeea.

A fost un inovator în cercetarea astronomică  folosind, în premieră, diverse instrumente și metode noi. Spre exemplu, în 1907, în expediția din Egipt a folosit, pentru prima dată, luneta fotografică, imortalizând, în premieră mondială, suprapunerea discului planetei  Mercur și Soare. De asemenea, folosește metoda spectrală pentru a  analiza lumina emisă sau absorbită de corpurile cerești în scopul determinării compoziției chimice și temperaturii acestora.

 Prin participarea la Congresele de profil s-a făcut cunoscut în lumea astronomilor fiind invitat să lucreze în multe dintre  observatoarele  astronomie printre care, în 1903,  la Observatorul de pe vârful Mont Blanc, din Franța, la o altitudine de 4810 m.

Din nefericire,  toate documentele elaborate pe baza acestor observații  dar și aparatura adunată cu greu au fost distruse în februarie 1917 în timpul Revoluției bolșevice. Din acest motiv, a  decis să se mute în Basarabia, la Dubăsarii Vechi, o localitate situată pe malul drept al Nistrului, la cca 30 km est de Chișinău, orașul în care s-a născut Nicolae Donici. Aici, la Dubăsarii Vechi, mătușa sa avea o proprietate    unde el, Nicolae Donici, își amenajase un observator încă din  1908, primul observator astrofizic de pe pământul vorbitorilor  de limbă română.  Precizez că Observatorul astronomic din București a fost construit în aceiași perioadă, 1908-1910.Terenul pe care era amplasat Conacul de la Dubăsari avea o suprafață de 1200 ha din care  970 de ha erau acoperite de pădure.

 Începând cu anul 1920, când Basabia era parte din România, Nicolae Donici s-a ocupat de  dezvoltarea Observatorului de la Dubăsarii Vechi. În partea centrală erau două turnuri în care Nicolae Donici a amenajat observatorul compus dintr-un observator  astrofizic, un observator meteorologic și unul heliografic. Observatorul astrofizic  era dotat cu un telescop Solar de 10 metri și un spectroheliograf, unic în Europa Centrală și de Est. Datele meteorologice, respectiv presiunea atmosferică, temperatura  și umiditatea aerului,  erau înregistrate automat pe un dispozitiv amplasat în interiorul conacului.  Precizez că acest observator era unul privat.

            Nicolae Donici era la Dubăsarii Vechi când, în 27 martie 1918, Basarabia s-a reunit cu  țara, cu România. Nicolae Donici, astronom cu renume internațional, era acum reprezentantul României la reuniunile  importamte din domeniul astronomiei. Ca urmare a iniațiativelor  sale, România este unul dintre cei 19 membri fondatori ai Uniunii Astronomice Internaționale, înființată la Bruxelles în 1919.  Pentru activitatea științifică desfășurată, Nicolae Donici a fost  ales, în 1922, membru de onoare al Academiei Române. În același an, 1922, a participat, din partea României, la Adunarea Generală a Uniunii Astronomice Internaționale. Cu această ocazie, Nicolae Donici ține o cuvântare convingătoare, iar România devine membră a acestui For științific internațional. Se părea că a găsit liniștea necesară pentru observațiile astronomice la care lucra. Doar aparent pentru că în 28 iunie 1940, Uniunea Sovietică, prin pactul Ribentrov-Molotov, îi  cerere României să-și retragă  administrația și armata  din Basarabia. Astronomul Nicolae Donici pleacă din Dubăsari și vine la București. După ce, în 1941, armata română trece Prutul, Nicolae Donici  merge la Dubăsari să-și recupereze lucrările științifice și aparatura lăsată aici. N-a mai găsit nimic. Administrația sovietică a luat tot. S-a reîntors la București unde și-a reluat activitatea la Observatorul astronomic din capitala României.

            În primăvara anului 1944, perspectiva bombardamentelor asupra Bucureștiului,  îl determină să plece la Paris. Avea 70 de ani. Astronomii din Franța îi cunoșteau activitatea profesională așa că a fost angajat la Observatorul din Paris dar era departe de familie, departe de țară. S-a stins din viață în data de  22 noiembrie 1960. Este înmormântat în Franța, lângă Nisa.                                    Părinții săi, Nicolae și Limonia Donici, sunt înmormântați, prin grija oamenilor de azi, în cavouri frumoase din localitățile de baștină. Bezin, acum Donici, respectiv Dubăsarii Vechi. Nicolae Donici își doarme somnul de veci într-un mormânt modest de lângă Nisa, Franța. Câțiva locuitori din Dubăsarii Vechi mai păstrează obiecte primite de la Nicolae Donici: un aparat de fotografiat, un ceas cu pendulă montat pe perete.

            Ca recunoaștere a contribuțiilor sale în astronomie,  un asteroid îi poartă numele, mai precis Asteroiul 9494 Donici, Observatorul astroomic al Universității de Stat din Moldova poartă numele Nicolae Donici.  O stradă din Chișinău poartă numele Nicolae Donici.

            A  primit titul onorific de DHC al Universității din Coimbra, Portugalia.

            În 11 septembrie 2024, Academia de Științe din Republica Moldova și Academia Română au marcat, printr-un duplex științific, 150 de ani de la nașterea lui Nicolae Donici.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre astrofizicianul  Nicolae Donici, unul dintre reprezentanții neamului doniceștilor, trăitor  atât pe malul stâng cât și pe malul drept al Prutului. Unul dintre ei, pe care nu l-am amintit în povestirea de azi, a fost Gheorghe Donici, născut pe lângă Bacău, participant, în  23 noiembrie 1916 la bătălia din Primul Război Mondial, cunoscută sub numele de „Șarja de la Robănești”. Pentru ai cinsti memoria, o stradă din Craiova poartă numele Gheorghe Donici.

            La finalul acestui episod, pentru consolidarea mesajelor transmise, vă sugerez ca, într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca  Alexandru și Aristia Aman din Craiova. Cereți  și răsfoiți cartea „Astronomul Nicolae Donici: enigme descifrate”, autor Magda Stavinschi.

            Vă mai sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare scurtă pe strada Gheorghe Donici din Craiova.

            Plecați de la intersecția străzii Tabaci cu Bulevardul 1 Mai. Mergeți pe strada Tabaci înspre strada Râului. Pe partea dreaptă, se intersectează cu strada Gheorghe Donici. O stradă scurtă care afluează spre strada Râului. Deși plimbarea poate dura puțin, aveți ambianța potrivită pentru a   rememora  fabulele lui Alexabdru Donici, printre care fabula  „Greierele și furnica” și  „Musca”.

              Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre profesorul Ioan Moraru, un vârf al școlii românești de medicină.

Ne place să ne mândrim cu rezultatele obţinute de membrii familiei din care facem parte. Extrapolând noţiunea de familie la naţiune se poate face aceeaşi afirmaţie: ne place să ne mândrim cu rezultatele obţinute de un român fie că este sportiv, fie că este artist, fie că este inventator, fie că este om de ştiinţă. Ne place să ne mândrim cu românii care ne-au adus faimă bună în lume dar trebuie să  să ne întrebăm ce am făcut pentru ei până să primească recunoaşterea internaţională şi ce facem pentru ei noi, cei de acum.

            O recunoaștere internațională  cu o valoare cu totul specială este obținerea Premiului Nobel.V-am povestit într-un alt episod despre nașterea Premiilor Nobel.

         Precizez că   doar câţiva  români care s-au format în România  au primit  Premiul  Nobel și anume:         
– George Emil Palade, a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină  la data de  10 noiembrie  1974 

– Ioan Moraru, a primit Premiul Nobel pentru Pace în 1985.

– Elie Wiesel,  a primit Premiul Nobel  pentru Pace în 1986.

– Herta Müller, a primit Premiul Nobel pentru Literatură în 2009

            Menționez că am făcut mai multe comentarii pe această temă în articolul „Premiul Nobel- împliniri și aspirații românești sau Cultura Recunoștinței” postat în 2011 pe Blogul gheorghe.manolea.ro (https://gheorghe.manolea.ro/2012/11/01/01-11-2011-premiul-nobel-%E2%80%93-impliniri-si-aspiratii-romanesti-sau-cultura-recunostintei/#)

 Mi-am propus ca în acest episod să vă povestesc doar despre  viața și activitatea doctorului Ioan Moraru.

            Ioan Moraru s-a  născut  la data  de  8 septembrie 1927 în localitatea Dârlos, situată la cca 10 km nord-est de  Mediaş,  din judeţul Sibiu. Familia Gheorghe și Sofica Moraru, agricultori,  a avut șapte copii, trei fete, Aurelia, Silvia, Sofica  și patru băieți, Ioan, Gheorghe, Vasile și  Nicolae. Educația copiilor s-a făcut prin muncă. Fiecare, după puteri, se ocupa de animale sau cu lucratul pământului

            Primii ani de școală i-a început în satul natal, sub  îndrumarea învățătorului Petre Căsculescu care îi stimulează aplecarea pentru învățătura de carte și îl sprijină să meargă mai departe la școală. În 1939, după absolvirea clasei a V-a la școala din  Dârlos, se înscrie la Școala Tehnică Aeronautică din Mediaș pe care o va urma, inclusiv în vremea războiului, până în anul 1947. După o experiență dură, ca voluntar pe front, se decide să urmeze studii medicale. În 1947 a susținut examenul de Bacalaureat la Brașov și, în același an, se încrie la Facultatea de Medicină din Tg. Mureș. Continuă studiile medicale  la Cluj și obține Diploma de Medic în 1953.

            Este încadrat ca medic la Spitalul nr.9 din București. Obține, prin concurs, postul de preparator la Institutul  de Medicină și Farmacie din București, Catedra de Fiziopatologie. În perioada 1954-1957 se specializează, prin studii doctorale, la Moscova,  în domeniul Medicină Legală și Anatomie Patologică.

            Cred că este bine să menționez, stimați  ascultători, că în perioada respectivă mulți absolvenți de învățământ superior din România, neavând acces la Universitățile din Vestul Europei, s-au specializat prin doctorat în Uniunea Sovietică sau alte țări din estul Europei printre care Polonia și Ungaria.

După suținerea Tezei  de doctorat  se reîntoarce în țară  și practică Medicina Legală  la Institutul Medico-Legal din București pe care îl va conduce, ca director, în perioada 1958-1970. Așa cum se obișnuiește în medicină, încă de la început desfășoară activitate didactică la Institutul de Medicină și Farmacie IMF București obținând, prin concurs, gradele didactice specifice, până la profesor universitar. Din 1967 devine conducător de doctorat în specialitatea Genetică, Imunologie și Anatomie Patologică.

Pentru a avea un termen de comparație, vă reamintesc, stimați ascultători, că Universitatea din Craiova s-a înființat în 1966, iar primii conducători de doctorat, Oliviu Gherman, în fizică, și Eugen Dobrescu, în matematică,  au fost numiți tot din 1967. Un an mai târziu, 1968,  devine conducător de doctorat și profesorul Constantin Belea, care și-a susținut Teza  de doctorat la Moscova.  Așa  au fost vremurile!

Dar să revenim la doctorul Ioan Moraru.

Documentele consultate menționează că deși era implicat în multe activități, își făcea timp să mergă în satul natal, Dârlos, lângă Mediaș, să se întâlnească cu frații și surorile, cu oamenii din sat. De cele mai multe ori, în vizitele sale, îi consulta,  medical, pe oamenii din Dârlos care aveau nevoie de ajutorul lui.

Doctorul Ioan Moraru s-a implicat în activitatea administrativă a sistemului medical prin îndeplinirea atribuțiilor de Secretar General în Ministerul Sănătății, în perioada 1964-1966,  Ministru Adjunct, în perioada 1966-1969, respectiv  Director al Institutului Victor Babeș, din 1970

            Este locul să menționez, stimați ascultători, că această instituție medicală a fost înființată în 1887, ca Institut de Bacteriologie, iar în prezent poartă numele „Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale Victor Babeș” ocupându-se de ceretare  fundamentală din domeniul medicinei.

            Dar să revenim la doctorul Ioan Moraru.

            La împlinirea vârstei de 60 de ani, în 8 septembrie 1987, a ținut un discurs în care a menționat: „… la 60 de ani, când perspectiva este mult mai scurtă decât retrospectiva, când nu îți mai poți permite să-ți creezi cu fantezia minții un viitor așa cum vrei, pe măsura aspirațiilor tale, te întoci spre trecutul tău să găsești motive de satisfacție și să privești cu onestitate și modestie la ceea ce ai realizat până atunci, la modul în care ai trăit, la felul în care ți-ai construit viața între oamenii în care ai trăit”.         

            Ca urmare a rezultatelor obținute în activitatea profesională a  fost primit în multe Societăți științifice medicale din lume printre care „Academia Internațională de Medicină Legală și Socială”, în 1960, și „Consiliul Internațional al Organizației Medicii lumii pentru prevenirea războiul nuclear”, din care a făcut parte în perioada 1981-1987. De altfel, subiectul episodului de azi este legat de această Organizație. Ei bine, în 1985, adică în perioada în care  doctorul era membru al acesteia, Organizația Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear a primit Premiul Nobel pentru pace.

            Se știe că pe 6 august 1945  a fost lansată, deasupra orașului Hiroshina din Japonia, o bombă atomică. A fost un dezastru. A urmat perioada, cunoscută sub numele de „războiul rece”, în care înarmarea nucleară a crescut îngrijorător. Oamenii de știință, cunoscând pericolul înarmării nucleare, au creat multe  organisme pentru conștientizarea omenirii asupra acestui pericol. Așa a apărut organizația „Medicii lumii pentru prevenirea  războiului nuclear”, înființată cu ocazia Conerințelor anuale din 1981- Boston și 1982-Cambrige. Organizaţia  funcționa ca o federație de organizații medicale naționale, fiind condusă de un Consiliu Director, compus din 22 de persoane, printre care și românul Ioan Moraru care avea și calitatea de membru fondator.În 1985 erau afiliate 41 de țări totalizând 135.000 de membri. Documentele consultate menționează că doctorul Ioan Moraru a participat la aceste Conferințe de constituire devenind, astfel, membru fondator. Deşi a făcut  mai multe demersuri pentru  înfiinţarea unei filiale a acestei organizaţii în România, a fost refuzat  mereu cu toate că  activitatea profesională a organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”   era de notorietate. Ca dovadă, în 1985 Organizația a primit Premiul Nobel pentru Pace.

            Până aici totul este documentat.

            Am găsit documente din care rezultă că profesorul Ioan Moraru a fost invitat să  participe la ceremonia de  decernare a Premiul, programată pentru data de 11 decembrie 1985 la Oslo, dar nu a primit viza necesară pentru călătoria în străinătate. Aceleași documente afirmă că a ajuns câteva zile mai târziu.

            Am găsit documente care  consideră că Premiul Nobel a fost acordat Organizației „Medicii lumii pentru prevenirea  războiului nuclear”, așa cum rezultă și din documentele oficiale, iar asocierea cu membrii ei este forțată.

              În 2011, când am postat articolul „ Premiul Nobel- împliniri și aspirații românești sau Cultura Recunoștinței”, am găsit o adresă poștală a Fililalei din România. Era o adresă poștală din orașul Deva. Am găsit și numele unui medic care se ocupa de Filiala din România. I-am găsit și adresa de e-mail. În data de 9 august 2011 i-am scris următorul mesaj: „Stimate domnule doctor  Cătălin Haiduc, Pregătesc o lucrare pentru Simpozionul  științific Cucuteni 5000, ediția 2011 intitulată Premiul Nobel – împliniri  şi aspiraţii  româneşti sau Cultura Recunoştinţei. In acest context am ajuns la adresa dumneavoastră. În măsura în care este posibil, vă rog să-mi dați câteva detalii privind înființarea, în 1983, a  Filialei din România a Organizației „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear” .

            După un timp l-am sunat pe domnul doctor Cătălin Haiduc. Răspunsul dânsului a fost „Atunci eram student. Nu am nici-o informație concretă legată de Filiala din România”.

            Dar să revenim la doctorul Ioan Moraru

            În 1988 o boală necruțătoare pune stăpânire pe doctorul Ioan Moraru, boală care îl va răpune în 20 decembrie 1989. Este înmormântat în satul natal, Dârlos. Ca recunoaștere a meritelor profesionale,  Academia Română, în ședința din 3 iulie 1990, i-a acordat titlul de membru post-mortem. Din 1993 Școala Gimnazială din Dârlos poartă numele  „Ioan Moraru”. O strada din Mediaș poartă numele „Academician Ioan Moraru”.

            Așadar, stimați ascultători, ne place să ne mândrim cu românii care ne-au adus faimă în lume dar, din când în când, trebuie să ne întrebăm ce am făcut pentru ei până să primească recunoașterea internațională și ce facem pentru ei  noi, cei de acum.

            La finalul acestui episod,  ca o lecție privind Cultura Recunoștinței, Cultura Recunoașterii, lecție oferită de craioveni, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare prin cartierul 1 Mai din Craiova, zona cuprinsă între Spitalul Clinic Județean de Urgență și strada Popoveni. Țesătura de străzi din această zonă poartă numele câtorva dintre medicii  care și-au dedicat energia sănătății oamenilor.

              Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Dumitru Călueanu, creator de Şcoală de Inginerie Electrică la Galaţi.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre profesorul Dumitru Călueanu, creator de Școală de Inginerie Electrică la Galați.

Învățământul tehnic superior din țara noastră a început în 1818, prin înființarea Școlii de Topografie de către Gheorghe Lazăr, în chiliile Mănăstirii Sfântul Sava din București. Petrache Poenaru a înființat, în 1833, o clasă de ingineri topografi și de ingineri hotarnici. Începutul adevărat al învățământului tehnic superior din țara noastră  este marcat de înființarea Școlii de Ponți și Șosele, Mine și Arhitectură, la 1 octombrie 1864, printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar mai ales de numirea ca Director, în 1881, a inginerului Ion Gheorghe Duca. Apoi, în 1920, Nicolae Vasilescu-Karpen transformă această instituție în Școala Politehnică din București.

Din această enumerare rezultă că un rol important în  dezvoltarea spiritului unei școli  îl are un OM care, uneori, cu trecerea anilor, este uitat, mai mult sau mai puțin. Prin această emisiune mi-am propus  să adun informații despre oameni care au contribuit la dezvoltarea științei și tehnicii, a școlilor. Printre oamenii care au contribuit la dezvoltarea   Școlii de Inginerie Electrică din Galați  se numără și profesorul Dumitru Călueanu.

Dumitru Călueanu s-a născut la data de 6 iunie 1934 în comuna Tudor Vladimirescu  din județul Galați.

Localitatea este atestată documentar din 1882 cu numele  Prival. La vremea aceea au avut loc inundații mari care au distrus mai toate casele din comună.  Localitatea a fost reconstruită și a primit numele conducătorului Revoluției de la 1821, Tudor Vladimirescu. Localitatea este situată la 40 km nord de Galați, la 50 km est de Focșani și la 200 km sud de Iași.

A urmat școala   primară în comuna natală. Pentru cursurile liceale a preferat să meargă la Galați unde a urmat cursurile Liceului Vasile Alecsandri.  În 1953 s-a înscris la Institutul Politehnic din Iași, Facultatea de Electrotehnică.

Este locul să menționez, stimați ascultători, că după reforma învățământului din 1948, facultatea de electrotehnică din Iași era organizată pe două secții, care reflectau direcțiile de dezvoltare industrială a României acelor ani:Centrale, transport și distribuția energiei electrice, respectiv Mașini și aparate electrice.

Aceste două  secții reflectau, pe de o parte, direcțiile de dezvoltare industrială a României acelor ani, iar pe de altă parte rolul personalităților științifice din acea vreme: profesorul Cezar Parteni-Antoni, din domeniul mașinilor electrice, și profesorul Mircea Volanschi din domeniul centralelor și rețelelor electrice. Mai trebuie spus că în vremea în care Dumitru Călueanu  s-a înscris la facultate, adică în 1953, șeful catedrei de Electrotehnică era profesorul doctor docent Vasile Petrescu care lucra la Filiala din Iași a Academiei Române. Așadar, o școală de electrotehnică puternică. Mai  menționez că, în 1951, profesorul Cezar Parteni-Antoni a fost transferat la Craiova cu misiunea de a organiza aici, la Craiova, Institutul de Mașini și Aparate Electrice IMAE.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Dumitru Călueanu.

Studentul Dumitru Călueanu  s-a format ca inginer audiind cursurile predate de mari personalități ale  științei și tehnici printre care Ion Luca Creangă, Geometrie analitică, Dumitru Mangeron, Mecanică teoretică, Vasile Petrescu, Măsurări electrice,  Emil Hanganu, Aparate electrice, Nicolae Boțan, Acționări electrice, Leopold Sebastian, Utilaj electric, Alexandru Poeată, Electrificări rurale.

A absolvit cursurile Facultății de  electrotehnică din Iași în 1958, împreună cu alți 102 colegi  care s-au implicat în activitatea industrială sau învățământ superior. Printre aceștia Iulian Țopa, devenit, mai târziu, un reputat profesor la Universitatea „Transilvania” din Brașov.

După absolvire a fost angajat ca preparator la Institutul Politehnic din Galați, poziție pe care a funcționat timp de doi ani de zile, din 1958 până în 1960.

Este locul, stimați ascultători, să menționez că istoria învățământului superior din Galați este asemănătoare cu istoria învățământului superior din Craiova:  În 1948 a fost înființată, la Galați, Facultatea de Îmbunătățiri Funciare, iar la Craiova și-a început  activitatea Facultatea de Agronomie. În 1951, având în vedere specificul ramurilor industriale în plină dezvoltare,  s-a înființat la Galați Institutul Mecano-Naval, iar la Craiova s-a înființat Institutul de Mașini și Aparate Electrice IMAE. În 1959 s-au înființat, în România,  câteva  Institute Pedagogice. Printre acestea unul la Galați și unul la Craiova. În 1966 s-a înființat Universitatea din Craiova, iar în 1974 s-a înființat Universitatea din Galați, fiecare dezvoltând specialități legate de industria locală: industria alimentară și construcții navale, la Galați, industria electrotehnică și agricultura, la Craiova.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Dumitru Călueanu.

Vă spuneam că în 1958 s-a angajat ca preparator. Din 1960 a ocupat, prin concurs, un post de asistent apoi, din 1965, a ocupat un post  de șef de lucrări.  Asta înseamnă că, pe lângă  aplicațiile desfășurate în laborator, a avut și sarcini de predare.

Dumitru Călueanu, preocupat de cercetarea științifică,  s-a implicat,  printr-o cercetare doctorală,  într-un domeniu de vârf  în anii 1960, respectiv „Studiul posibilităților de utilizare a motoarelor liniare de inducție”, sub conducerea profesorului Nicolae Boțan. În perioada de pregătire a Tezei de doctorat, mai concret în 1969,    a făcut o specializare  postuniversitară la Universitatea California, SUA, în domeniul electrotehnică și echipamente  electrice. Își susține Teza de doctorat în 1973 și obține titlul științific de doctor inginer.

Îndeplinind  condițiile de pregătire profesională, din 1974 ocupă, prin concurs, postul de conferențiar, iar din 1981 postul de profesor universitar.

S-a implicat cu dăruire în viața administrativă a Universității din Galați  fiind prodecan timp de șapte ani, între 1974 și 1981, apoi decan, din 1981 până în 1989 la Facultatea de Mecanică a Universității „Dunărea de Jos”  din Galați. Cu aceeași dăruire s-a implicat și în viața publică în calitate de Senator de Galați în legislaturile 1990-1992 și 1992-1996.

Contribuția științifică a profesorului Dumitru Călueanu s-a concretizat  prin publicarea mai multor cărți și manuale la Editura Tehnică și la  reprografia Universități din Galați, peste 200 de articole și  25 de contracte de cercetare științifică. Se menționează  cartea „Instalații electrice la bordul navelor. Proiectare și construcție”, publicată la Editura Tehnică din București în anul 1981.

Este autor a 10 brevete de invenție. Prin articolele publicate, dar mai ales prin câteva dintre brevete, deține o prioritate mondială în domeniul acționărilor  cu motoare liniare în propulsia electromagnetică a navelor fluviale și maritime.

Menționez contribuția profesorului Dumitru Călueanu, prin activitatea didactică și  prin coordonarea a 22 de Teze de doctorat, în domeniul „Inginerie electrică”,  la dezvoltarea școlii de electrotehnică de la Galați.

 Se menționează Tezele de doctorat „Contribuții privind propulsia electromagnetică a navelor” susținută public de  Nicolae Badea în 1997 și   „Conducerea optimală a sistemelor de acționare reglabile cu mașini asincrone utilizând metode avansate de comandă” susținută  public de Marian Găiceanu în 2002. Din aceste exemple rezultă  specificul cercetărilor doctorale conduse de profesorul Dumitru Călueanu.

După ani, Nicolae Badea, acum profesor universitar pensionar, își amintește despre „omul- Dumitru Călueanu”:  „Profesorul Dumitru Călueanu a fost pentru mine mai mult decât un dascăl: a fost un adevărat mentor, care mi-a modelat atât formarea didactică, cât și pe cea științifică. A fost omul care mi-a dat încredere atunci când eu încă mi-o căutam. La încadrarea mea în 1989, pregătirea didactică a asistenților se făcea direct în amfiteatru, alături de profesorul titular, acolo unde învățai nu doar să predai, ci și să îți asumi responsabilitatea fiecărui cuvânt rostit. Îmi amintesc cu emoție un moment care m-a marcat profund: în timpul cursului de Mașini electrice, după câteva săptămâni, s-a oprit din predare și, cu o încredere care m-a onorat și m-a responsabilizat deopotrivă, mi-a cerut să continui cursul în fața zecilor de studenți din amfiteatru. Era modul său firesc de a forma oameni, de a testa caractere și de a transmite responsabilitatea catedrei. Acest tip de formare, exigentă, dar profund umană, a rămas pentru mine una dintre cele mai valoroase lecții primite de la domnul profesor.”

Menționez implicarea profesorului Dumitru Călueanu la  organizarea și desfășurarea, în 11-14 octombrie  1990, a  celei de VII-a ediții a Conferinței Naționale de Acționări Electrice CNAE, implicarea concretă la înființarea  Asociației de Acționări Electrice și afilierea acesteia la Asociația Generală a Inginerilor din România, AGIR.

S-a stins din viață la data de 10 decembrie 2011 în București.

L-am cunoscut pe profesorul Dumitru Călueanu. L-am cunoscut în dimineața zilei de 21 septembrie 1984, la Craiova. Conferința de Acționări Electrice s-a desfășurat, în 1984, la Craiova, în zilele de 20 și 21 septembrie 1984.M-am ocupat de colectarea lucrărilor și tipărirea volumelor. În acest context, am vorbit la telefon, de câteva ori, cu  domnia sa.  Din motive pe care nu le mai știu acum, echipa de la Galați nu a putut să vină în data de 20   septembrie. Au ajuns, cu trenul, în 21 septembrie la ora 2:00 dimineața. Aveau camere rezervate la Hotelul Minerva  din centrul Craiovei.  I-am întâmpinat la gară. Nu se așteptau să fie primiți de cineva la gară. A fost un moment prielnic pentru începutul prieteniei mele profesionale cu colegii de la Galați. Ne-am întâlnit, apoi, de  mai multe ori, în special la Conferințele științifice. Deși activitatea de  Senator îi ocupa mult timp, a participat la toate  întâlnirile profesionale  din domeniul electrotehnic.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea culturii  recunoașterii valorilor de lângă noi, adică a oamenilor valoroși pe lângă care am trăit, vă sugerez să treceți în revistă numele  profesorilor din școală.  Alegeți un nume. Scrieți ce vă amintiți despre profesorul  ales. Trimiteți, vechilor colegi de școală, rândurile scrise.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Profesorul Toma Dordea- cercetător de geniu, făuritor de școală academică.

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă vorbesc despre profesorul Toma Dordea, cercetător de geniu, făuritor de școală academică.

În zilele noastre întâlnim des  sau folosim cu bucurie automobile electrice, adică automobile puse în mișcare cu motoare electrice. Unele sunt conduse de calculatoare, adică nu au un  șofer-om. Primele vehicule  puse în mișcare cu ajutorul energiei electrice au fost realizate prin anii  1839 – 1899, adică cu aproape 150 de ani în urmă. Până a se ajunge la automobilele electrice de azi, inginerii, adică oamenii, au rezolvat multe probleme tehnice. Unele au fost legate  de  motorul de antrenare. Un inginer, un om, care s-a ocupat toată viața de generatoare electrice, de  motoare electrice, a fost academicianul Toma Dordea.

Toma Dordea s-a născut la data de 1 ianuarie 1921, în comuna Șelimbăr,  din județul Sibiu. Numele Șelimbăr ne este cunoscut de  la lecțiile de istorie. Aici, la Șelimbăr, în 28 octombrie 1599, oastea lui Mihai Viteazul s-a bătut cu oastea  condusă de Andrei Báthory reușind să-și deschidă  calea spre Alba Iulia. Familia Dordea, Toma și Paraschiva,  a avut patru copii, cel mai mare fiind Toma Dordea.  Au locuit în satul Bungard, sau, în traducere, Grădina cu pomi, situat în dreapta autostrăzii  A1, la cca. 10 km de centrul orașului Sibiu. Interesant de menționat că  tatăl  lui Toma Dordea dar și fiul lui Toma Dordea au purtat  prenumele Toma, Toma-Paul.

A urmat școala primară în Bungard unde s-a remarcat ca un elev silitor. În vremea aceea, în familiile mai nevoiașe, doar unul dintre copii mergea mai departe la școală. Toma Dordea, fiind cel mai mare, și silitor la școală a  fost trimis la   Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu,  o școală cu istorie, cu tradiție, la care au învățat carte multe personalități. A absolvit liceul în  anul 1940 și s-a înscris la Școala Politehnică din Timișoara. În 1945 și-a susținut proiectul de diplomă obținând titlul de inginer electromecanic.

Pe toată perioada studiilor la politehnica din Timișoara a  obținut rezultate deosebite, remarcându-se prin spiritul analitic și pregătirea matematică temeinică. Drept rezultat, în 1945,  este încadrat ca asistent la catedra de Mașini electrice  și Electrotehnică lucrând alături de mari personalități ale vremii: Plauțius Andronescu, Corneliu Micloși, Aurel Bărglăzan. Emulația, atmosfera în care lucrează un tânăr este esențială pentru evoluția profesională a unui tânăr.

 În 1949, pe fondul lipsei cadrelor didactice dar și a implicării în activitatea didactică și de cercetare, Toma Dordea  ocupă, prin concurs,  postul  de conferențiar la disciplina Mașini electrice.

Se înscrie la doctorat cu tema „Contribuții la reglarea  vitezei  mașinii de inducție  utilizând contactul alunecător metalo-lichid”. și, sub conducerea academicianului Cornel Mikloși,  se ocupă de reglarea  vitezei  mașinilor de inducție, a motoarelor asincrone, care, le vremea aceea erau concurate puternic de motoarele de curent continuu a căror viteză putea fi reglată mai ușor. În 1963 obține titlul de doctor inginer și ocupă, prin concurs, postul de profesor la disciplina Mașini electrice. Doi ani mai târziu, în 1965,  devine conducător de doctorat în domeniul Mașini, aparate și acționări electrice. S-a axat pe cercetări în domeniul mașinilor electrice dar  asocierea cu acționările electrice, domeniu în care am activat o vreme, a făcut să-l întâlnesc de mai multe ori pe profesorul Toma Dordea.

 În calitate de conducător de doctorat a îndrumat peste 50 de cercetători sau cadre didactice  care, prin elaborarea tezelor de doctorat au rezolvat multe probleme legate de practica industrială  și, în același timp,  au  contribuit la  formarea unei  școli de mașini electrice la Politehnica din Timișoara. Îmi amintesc de teza cu titlul „ Mașina de inducție pentru acționarea  directă a roților de tramvai”   finalizată în 1991 de inginerul Nicușor Lelea. Profesorul Toma Dordea a dus mai departe   și a îmbunătățit soluția  astfel încât în 2006 aceasta   a fost experimentată  la Regia Autonomă de Tansport din Timișoara.  La punerea în practică a contribuit și INDA Craiova, condusă  de unul dintre tinerii care au lucrat în hala din Valea Fetii. Îmi amintesc foarte bine   de teza cu titlul „ Model neliniar al masinii de inductie adaptat problemelor de optimizare” finalizată în 1996 de inginerul  Gheorghe Madescu, ajuns, mai târziu, cercetător în cadrul Academiei Române. Două teze ce ilustrează, din punctul meu de vedere,  abordările teoretice și practice  care  definesc activitatea de cercetare a Academicianului Toma Dordea, născut într-un sat de lângă Sibiu.

            Activitatea științifică a unui cercetător, a unui profesor poate fi măsurată, poate fi cuantificată în diverse moduri, inclusiv prin număr de articole sau de cărți.

Toma Dordea a scris  multe  articole și multe cărți. Cărțile scrise de domnia, deși au fost din domeniul mașinilor electrice, au abordat și domenii complementare, inclusiv domeniul matematicii. Dau numai două exemple : „Procese tranzitorii în mașini de inducție” și „Mașini electrice.Programe de calcul”.   Cea de a doua carte a fost publicată la Editura AGIR în 2010. Echipa de Autori,  Toma Paul Dordea, Gheorghe Madescu, Ileana Torac, Lucian Ocolișan, Mațian Moț, a fost coordonată de Academicianul Toma Dordea poate pentru a demonstra că, deși în tinerețe, adică prin anii 1959-1962, nu a avut încredere în calculator, are puterea și înțelepciunea de a se adapta la evoluția tehnicii, la evoluția tehnolgiei.

Activitatea profesorului Toma Dordea trebuie măsurată și  cu alte instrumente decât număr de cărți, așa cum rezultă din exemplele  care urmează.

            Prin anii 1970 deplasările profesorului Toma Dordea la Craiova erau frecvente, atât pentru colaborarea cu Facultatea de electrotehnică din Craiova dar mai ales  pentru  rezolvarea  unor probleme practice. Printre acestea se numără și distrugerea colectoarelor generatoarelor  locomotivelor Diesel-electrice fabricate la Craiova. A venit, a studiat problema, a găsit soluția unei probleme aparent fără ieșire. Vă mai pot da un exemplu. Hidrogeneratoarele  de 200 MW montate  la Hidrocentrala Porțile de Fier I de la Turnu Severin, au fost fabricate la Reșița. Deși din punct  de vedere mecanic erau fără cusur,  în funcționare produceau un zgomot  foarte mare. Profesorul Toma Dordea a dedus că zgomotul era de natură electromagnetică, fiind  produs  de armonicile spațiale de ordin superior ale câmpului magnetic din generoator.  A propus o modificare a înfășurărilor electrice și, ca prin farmec, zgomotul a dispărut.

            Vă mai pot da un exemplu legat de zona noastră, Oltenia. Ventilatoarele pentru gaze arse de la Termocentra Turceni și Rovinari sunt antrenate cu motoare de 3200 kW, construite, la vremea respectivă, la Reșița. Încălzirea  acestor motoare  ducea la performanțe reduse. Profesorul Toma Dordea, împreună cu colaboratorii domniei  sale au reușit ca, prin reproiectarea înfășurărilor  să  crească performanțele  acestor motoare. În mod deliberat,  exemplele mele nu conțin multe detalii de specilitate dar, un ascultător atent, constată că profesorul, printr-o cunoaștere profundă a fenomenelor, putea să identifice cauzele unor situații aparent fără ieșire.

            O cercetare de vârf, legată de profesorul Toma Dordea și de  Craiova,   se referă la utilizarea motoarelor electrice liniare în tracțiunea electrică. În anii ’80 s-a construit în Craiova, în zona  Valea Fetii, o hală pentru cercetări în acest domeniu. Unii dintre tinerii de la ICMET-Electroputere Craiova, care au lucrat atunci cu Toma Dordea, adică prin 1980, construiesc la Craiova, acum, adică după 2020, rame electrice. Așadar, stimați ascultători, valoarea unui profesor se poate măsura și prin numărul de discipoli care duc învățătura mai departe.

Ca recunoaștere a   contribuțiilor științifice, în martie 1991 a fost primit în Academia Română, la început ca membru corespondent, iar în 1994 este  confirmat ca membru titular. A fost Președintele Filialei Academiei Române din Timișoara. A  fost membru fondator al Academiei de Științe Tehnice din România, ASTR. Semnătura domniei sale  se păstrează pe  Actul Constitutiv  parafat în 17 octombrie 1997. A fost președintele secției de electrotehnică și Energetică din cadrul ASTR.

A primit numeroase Diplome și Medalii. Menționez doar Ordinul Național „Pentru Merit”, în grad de Cavaler, care  este înmânat la Palatul Cotroceni de către Președintele României în prezența Ministrului Învățământului, a Președintelui Senatului României și Camerei Deputaților. Ceremonia este fastuoasă.

A primit titlul onorific de Doctor Honoris Causa  de la patru universități din Români, dar și titlul de Cetățean de Onoare al Timișoarei.

S-a implicat și în activități administrative fiind șeful  catedrei de Mașini electrice, timp de 35 de ani, și decanul Facultății de electrotehnică timp  15 ani.

În anul 1993, adică după 48 de  ani de activitate, a ieșit la pensie dar a continuat activitatea cu doctoranzii, respectiv activitatea profesională în cadrul Academiei Române, Filiala Timișoara.

În această emisiune vă povestesc despre latura profesională a personalităților evocate pentru că, de regulă, acestea sunt informațiile  pe care le pot găsi în documentele scrise de  sau despre persoana evocată.  Și totuși, fiecare personalitate are o componentă din care își trage energia necesară activității profesionale, familia. O personalitate este percepută de societate prin rezultatele profesionale dar cei apropiați descoperă și…omul!

 În cazul Toma Dordea, am găsit o  caracterizare făcută de fiica domniei sale, Doina-Ana Ionaș: „Toată viața a fost un om cumpătat în toate, mai puțin în muncă pe care o considera esența vieții lui. Nu concepea „să stea degeaba”. Când se relaxa citea sa meșterea  ceva prin sau pe lângă casă. Îi plăcea Eminescu, atât ca poet cât și ca prozator. Toată viața și-a pus întrebări și a căutat răspunsuri”.

Pe site-ul  Academiei Române, Filiala  Timșoara, se poate citi următoarea caracterizare: „Minunatele plaiuri sibiene i-au dat tăria de caracter, dârzenia locuitorilor de la munte, dorinţa şi hotărârea fermă de a duce la bun sfârşit, un gând, o idee nouă care să-i faciliteze descoperirea adevărului, a frumosului”.

Unul dintre  primii doctoranzi, ajuns, mai târziu, rector al Universității Tehnice din Cluj-Napoca, profesorul Radu Munteanu, îl  descrie  astfel pe „omul Toma Dorea”:…„Domnia sa a trăit cu convingerea că valoarea nu are nevoie de un muzeu, ci de o inimă, fiindcă frumusețea unui gest nu ne trimite în cer ci pe pământ”.

De asemenea, dr.ing.Ileana Torac, într-o discuție purtată cu ani în urmă, mi-a spus  despre „omul Toma Dordea”: „Dincolo de tot ce a rămas în cărțile și articolele științifice publicate, Profesorul a transmis niște valori fundamentale pe care domnia sa  le-a trăit zi de zi: Smerenia, Bunătatea, Înțelepciunea. Spunea adesea: Suntem înzestrați cu tot ce avem nevoie ca să facem bine și să luăm decizii corecte” .

Toma Dordea s-a stins din viață la data de 11 aprilie  2015. Avea 94 de ani. A rămas în amintirea oamenilor din Politehnica timișoreană. Ca dovadă, în februarie 2021, an în care s-au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Toma Dordea, comunitatea timișoreană l-a omagiat pe academicianul Toma Dordea. Este prezent în viața timișorenilor prin strada care îi poartă numele, Toma Dordea. Face legătura între Calea Șugagului și strada Grădinii.

Pentru consolidarea informațiilor despre academicianul Toma Dordea vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o excursie pe tronsonul de cale ferată care pornește din strada  Caracal și merge spre Valea Fetii. După cca. 1 km ajungeți la vechiul viaduct pe care treceau trenurile spre Calafat.  Peste 100 m ajungeti la ramificatia spre   Hala Electroputere, construită pentru cercetările efectuate prin 1980  în domeniul vehiculelor  de transport cu motoare liniare. Pe aici a trecut, în acea vreme, și profesorul Toma Dordea, despre care v-am povestit deja. Mergeți pe calea ferată până ajungeți la noul traseu al magistralei de cale ferată Craiova- Calafat. Mergeți spre Craiova până la Cantonul numit „Ramificație”.  Urcați debleul și ajungeți în strada Drumul Apelor. Vă îndreptați spre  Bulevardul Decebal apoi mergeți spre   clădirea  Facultății de  electrotehnică din Craiova. Aici vă opriți în fața mozaicului  cu scene din  activitatea studenților din anii ’70. Pe aici a trecut, de multe ori, și profesorul Toma Dordea cel despre care v-am povestit deja.

Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să discutăm despre Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

            Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii s-au îmbolnăvit din toate timpurile. În antichitate, oamenii, oamenii de știință, considerau  că maladiile sunt provocate de niște făpturi mici care ajungeau în corpul omului. Pentru  a evita îmbolnăvirea s-au formulat norme igienice stricte care, în multe cazuri, au dat rezultate deși micile făpturi nu puteau fi văzute.

            Prin  1600  se inventează microscopul. În 1665 Robert Hooke folosește microscopul în scop biologic.          Pe la 1880 Louis Pasteur se ocupa de conservarea vinului și de sănătatea  oamenilor. Pentru conservarea vinului a  pus la punct  o metodă numită, acum, pasteurizare prin care sunt distruse microorganismele. A găsit și microorganismele, adică micile făpturi care îi îmbolnăveau pe oameni. A găsit și metoda prin care oamenii se puteau apăra de aceste mici făpturi: metoda se numește vaccinare. Tot atunci, adică pe la 1882, lucrează cu un tânăr medic cu rădăcini românești, care va duce mai departe metoda imaginată de Pasteur. Acest tânăr era Victor Babeș.

Victor Babeș, deși are rădăcini bănățene, s-a născut  la Viena, în data de 28 iulie 1854, fiind al doilea copil din  familia  avocatului Vincențiu Babeș și Sofia Babeș. Tatăl său avea 30 de ani și  îndeplinea funcția de secretar al Înaltei curți de casație și justiție a  Austriei. Printre alte atribuiții o avea și pe aceea de a pleda pentru drepturile românilor din Transilvania, Bucovina și Banat. Copil dotat, Victor Babeș,  obține, la Viena, certificatul de absolvire  a claselor primare  după care urmează gimnaziul la Lugoj, apoi Liceul piariștilor din Buda. Aici, la Liceu, dă lecții altor copii reușind să-și ajute financiar familia, mai ales că tatăl său, Vincențiu Babeș  fusese îndepărtat din magistratură pe motiv că pledoariile sale sunt mult prea patriotice.

După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din Budapesta de unde, după un an, în toamna anului 1872  este înscris în anul doi la Facultatea de Medicină din Viena. Este captivat  de cursul de anatomie patologică, predat de profesorul Carl von  Rokitansky.

În 1875 ocupă un post de asistent la catedra de anatomie patologică a Facultății de Medicină din Budapesta. În 1881 obține titlul de doctor  pentru specializările chirurgie, oftalmologie și obstretică.

Publică mai multe articole, în reviste de specialitate, articole din care rezultă calitățile de cercetător dar și conturarea  domeniul în care dorea să  găsească soluții, bacteriologia, domeniu inițiat de Pasteur.  Dintre aceste articole amintesc doar „Cercetări experimentale asupra studiului influenței sistemului nervos asupra modificărilor patologice ale pielii”.

Deoarece  activitatea de cercetare de  la Facultatea de Medicină din Budapesta  nu îi oferea condițiile pe care și le dorea, în 1882 pleacă într-o călătorie profesională prin Germania și Franța. Împreună cu profesorul André Victor Cornil  elaborează primul  Tratat de bacteriologie  medicală, publicat în 1885 la Paris. În cercetările sale, Victor Babeș a corelat studiul leziunilor cu studiul bacteriilor,  cu studiul clinic, cu analiza  transmiterii bolii. Altfel spus,  a avut o viziune  sistemică urmărind legătura cauză-efect. În 1887, Academia de Științe din Paris  i-a premiat cartea „Bacteriile și rolul lor  în etiologia, anatomia și histologia  patologică a bolilor infecțioase”. Ședința de premiere a fost prezidată de Louis Pasteur.

Victor Babeș a explicat fenomenul de antibioză, pe care l-a cercetat în perioada 1883-1893, și a intuit inventarea antibioticelor. Iată ce spunea în 1885 despre antibiotice, pe care le-a numit substanțe difuzabile: „Va veni o vreme când chimiștii vor reuși să purifice aceste substanțe  difuzabile utilizându-le în terapie”.

Recunoașterea de care se bucura Victor Babeș obligă conducerea Facultății de Medicină din Budapesta să-i creeze un post  de profesor, pe care a funcționat doi ani, din 1885 până în 1887.

În luna ianuarie 1886 Victor Babeș  îl asistă pe Louis Pasteur la prepararea vaccinului antirabic și învață repede  cum poate fi aplicat. Mai mult, observă care ar fi posibilitățile de îmbunătățire a vaccinului din punct de vedere medical și al modului de administrare.   Louis Pasteur spera ca Victor Babeș să lucreze în continuare cu el, la Paris. Un concurs  de împrejurări, inclusiv  vizita  Ministrului Instrucțiunii Publice de la acea vreme,  Dimitrie Sturza,   face ca Victor Babeș să fie numit  profesor la Facultatea de Medicină din București și medic primar în spitalele din țară. Menționez că până atunci funcționase la Facultatea din Budapesta.

Mai mult,  parlamentul de la București aprobă înființarea unui Institut de patologie și  bacteriologie.  Așa se face că din 10 august 1887, Victor Babeș   se implică în amenajarea Institutului de patologie  în  fostul Palat  Bibescu Vodă, situat în apropierea Dealului Mitropoliei. După doisprezece ani, în 1899,  institutul a fost mutat într-un sațiu nou construit, situat și în prezent pe Splaiul Independenței nr.99-101, unde funcționează  sub numele „Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”.

Institutul a avut, la început, patru secții. Prima secție, denumită mai târziu  Secția de bacteriologie și anatomie patalogică, era destinată  cercetării bolilor infecțioase la om.  La vremea aceea, adică în 1888  a fost condusă de doctorul Gheorghe Marinescu, cel care se va afirma, mai târziu, ca savant în neurologie.  În secția a doua, condusă de medicul veterinar  Constantin  Starcovici, se cercetau bolile infecțioase la animale. Secția a treia, condusă de  Aurel Babeș, doctor în chimie, fratele lui Victor Babeș, se ocupa de cercetări  de chimie patologică și biologică. În sfârșit,  secția a patra se ocupa de tratamentul antirabic, fiind condusă de doctorul Emil Pușcaru.

Pentru publicarea rezultatelor  cercetărilor  efectuate în institut, încă din 1889 a fost inițiată apariția Analelor Institutului  de patologie și bacteriologie  din București. Mai târziu, în 1893 a inițiat publicația „România medicală”, respectiv în 1895 „Archives des sciences médicales”.

S-au  efectuat cercetări privind  pelagra și enterohepatita la om.

În vremea aceea, bântuiau câteva molimi  care făceau prăpăd prin cirezile de animale: boala secetei, udeala roșie. Prin cercetările conduse de Victor Babeș s-a stabilit că agentul patogen era un parazit care, pătrunzând  și dezvoltându-se în învelișul celulei roșii, îl rupe determinând înroșirea urinei. Babeș numește  acest parazit „hematococus”.  Aplicând aceeași metodă de cercetare descoperă  cauza bolii numită „cârceagul oilor”. Ca recunoaștere a contribuției lui Victor Babeș în acest domeniu, lumea științifică numește aceste  boli „babesioze”.

În 1893 este primit în Academia Română. Mai târziu, a fost ales, de două ori, vicepreședinte, între 1899-1900 și 1918-1919.

Totuși, una dintre contribuțiile fundamentale aduse de Victor Babeș, se referă la seroterapie,  adică metoda  de „combatere a unei boli  microbiene prin tratarea ei cu serul din sângele celor care s-au vindecat de aceea boală”. Serul astfel obținut conține anticorpi care neutralizează microbul și toxinele produse de microb. Metoda pusă la punct de Victor Babeș, seroterapia, a fost privită ca o mare victorie  în lupta cu bolile microbiene.

Trebuie să menționez și tratamentul contra turbării. Vaccinul antirabic a fost descoperit de Louis Pasteur prin prepararea unui ser prelevat de la câini turbați.  Victor Babeș a plecat de la un virus izolat de la lupi turbați, iar serul antirabic  conține anticorpi gata pregătiți,  tratamentul fiind mult mai eficient.

Merită menționată prepararea  serului antidifteric care a fost, apoi, produs în mii de doze distribuite  spitalelor sau vândute în farmacii.

Trebuie să  vă spun că, la insistențele lui Victor Babeș, s-a construit, în 1889, un sistem de alimentare cu apă a Bucureștiului, sistem dotat  cu filtre cu nisip  și  cu un sistem  de sterilizare a apei. Constructorul sistemului de alimentare cu apă a fost inginerul  Elie Radu, cel care a construit și calea ferată Craiova-Calafat. Cu siguranță, acest sistem de alimentare cu apă i-a ferit pe bucureșteni de epidemia de holeră din 1892.

Dacă vorbim de holeră, trebuie spus că  Victor Babeș a preparat un vaccin antiholeric folosit de Armata Română în Războiul Balcanic din 1913.

Victor Babeș ține conferințe și publică articole din care rezultă starea de sănătate din România la începutul  secolului XX. Iată doar câteva titluri: Regenerarea poporului român,  Tuberculoza și combaterea ei, Expunere de motive  pentru crearea unui Minister al Sănătății Publice.

În 1918, după Marea Unire, Conducerea Universității din Cluj  îi trimite o  scrisoare:„ Consiliul Dirigent roagă pe domnul profesor Babeș să aducă jertfa de a primi catedra  de  Anatomie patologică și de bacteriologie la noua universitate al cărei tineret va fi fericit să urmeze  vestitele cursuri ale profesorului Babeș”.

În martie 1925, la propunerea Ministerului Instrucțiunii Publice, „Institutul de patologie și bacteriologie” din București va primi numele „Institutul dr.Victor Babeș”, „ca un omagiu pentru multele descoperiri fundamentale pornite de aici și destinate să renoveze știința medicală, să ridice sănătatea publică mondială și în special să regenereze sanitară a poporului român”.

Victor Babeș a încetat din viață în 19 octombrie 1926. Avea 72 de ani.

Un bust care îl reprezintă pe  dr.Victor Babeș este amplasat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În București funcționează  Muzeul memorial  dr. Victor Babeș. Mai multe spitale poartă numele dr. Victor Babeș.  Câte o strada din Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș și multe alte orașe poartă numele  dr. Victor Babeș.

Spitalul   de boli infecțioase din Craiova, situat pe strada Sărari,  are rădăcini  care încep de la 1900, iar din 1957 i s-a atribuit numele Dr.Victor Babeș. Un bust al doctorului Victor Babeș este amplasat în Grădina Botanică din Craiova.

La finalul acestui episod, pentru  consolidarea informațiilor despre dr. Victor Babeș, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare prin Grădina Botanică din Craiova. De la intrare, mergeți spre sere. Bustul doctorului Victor Babeș  este într-o companie selectă: poetul Alexandru Macedonski și profesorul Alexandru Buia.

De aici mergeți pe Calea București, până la intersecția cu strada Sărari.  Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftizilogie, înființat prin 1900, are, din 1957, patronimul dr. Victor Babeș.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să discutăm despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

Afirm, adesea, că „Istoria este ca o busolă care indică de unde s-a plecat, unde s-a ajuns, dar mai ales ne dă „energia” pentru a merge mai departe.

Au fost oameni care au învățat carte în altă limbă decât limba maternă. Au fost oameni care, deși găseau cu greu cărți scrise în limba română, le-au căutat, le-au găsit dar, mai ales, le-au citit. Au fost oameni care, cu greu, au aflat  câte ceva despre   istoria neamului apoi, când au știut mai multe, le-au scris pe multe pagini pentru ca cei din vremea de acum să știe. Unul dintre acești oameni a fost Gheorghe Barițiu.           

Gheorghe Barițiu, sau George Barițiu, s-a născut la data de 24 mai 1812 în localitatea Jucul de Sus, situată lângă Apahida și Căianu, la 20 km nord de Cluj-Napoca, pe drumul spre Dej. A fost primul copil al familiei Ioan Pop Barițiu,  preot greco-catolic, căsătorit  cu  Ana Rafila, fiica preotului  ortodox Simion Cornea. Acasă vorbea limba română. A urmat școala primară în localitatea Rimetea, situată în apropiere de Turda. Aici a învățat în limba maghiară  dar  cunoștea bine  germana, latina și franceza.

            În 1824 s-a înscris la gimnaziul din Blaj, oraș în care s-au format mulți oameni de cultură din Transilvania, unde a avut profesori cu calități didactice deosebite, continuatori ai Școlii Ardelene. Din 1827 a urmat  liceul romano-catolic din Cluj, capitala Marelui Principat al Transilvaniei, și a continuat la facultatea de filozofie, timp de doi ani, 1829-1830.

Deși se găseau cu dificultate, a citit multe cărți în limba română, în special cărți legate de istoria românilor.

Stimați ascultători, pentru ca dumneavoastră să aveți un reper temporal, precizez că în 1826, adică aproape în aceiași perioadă,  Petrache Poenaru, născut lângă Bălceștii din Vâlcea, își completa studiile inginerești la Ecole Polytechnique din Paris.

Dar să revenim  la Gheorghe Barițiu.

Gheorghe Barițiu, student la facultatea de filozofie, a studiat fizica, chimia, mecanica, matematica, istoria universală, filologia, filosofia și morala. Așadar, discipline fundamentale care i-au format cultura generală și cultura de specialitate.

Își începe activitatea didactică în 1835 la Liceul din Blaj.  Apoi, împreună cu Timotei Cipariu,  face o călătorie lungă prin orașele din Transilvania. La final au rămas o vreme la București unde s-a întâlnit cu personalitățile vremii: Ion Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Iancu Văcărescu, Cezar Boliac, Petrache Poenaru, Eftimie Murgu. Se poate spune că, în această călătorie, a cunoscut realitatea românească.

În 1836 s-a stabilit la Brașov unde  s-a angajat să înființeze o școală  cu predare în limba română și germană pentru copii brașovenilor.  A început cu 12 elevi  dar numărul  lor a crescut datorită principiilor progresiste pe care le-a adoptat și prestigiului său pedagogic și moral.

Un popor are nevoie de cultură, iar cultura se construiește cu ajutorul școlii și al  ziarelor. În 1838 Gheorghe Barițiu înființează, la Brașov, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei, Gazeta de Transilvania, iar la Blaj  revista literară  numită „Foaia pentru minte, inimă și literatură”.   Primul număr al Gazetei de Transilvania conținea chemarea „Deșteaptă-te și tu, române”. Pentru dezvoltarea creației literare, pentru îmbogățirea limbii și literaturii române a încurajat traducerile din alte literaturi și culegerea folclorului românesc. Ambele publicații erau difuzate și în Țara Românească și în Moldova. La realizarea acestor publicații a fost ajutat și de Andrei Mureșanu, cel care, în mai 1848, a scris  poemul ” Deșteaptă-te, române” devenit, în 1990, imnul de stat al României.

Mai mult, pentru știrile locale a găsit corespondenți în mai toate localitățile din Transilvania, Moldova și Muntenia. Și la Craiova avea un corespondent.

Articolele erau legate de problemele agricole, industriale, comerciale și bancare, adică de viața economică a celor trei regiuni încă nereunite, studiile alternând cu reportaje și polemici aprinse. Trebuie menționat că prin articolele publicate, Gheorghe Barițiu  încerca să ofere răspunsuri, soluții la problemele abordate.

Timp de opt ani, între 1838 și 1846, a publicat, în Gazeta de Transilvania, articole cu caracter educativ în care erau evocate personalități  din istoria Europei, printre care Napoleon Bonaparte.

 A susținut crearea unei rețele de căi ferate, luptându-se  cu cei care se împotriveau noilor mijloace de transport, introduse  deja în Europa. Prin articolele sale s-a opus legilor și practicilor de maghiarizare a populației românești din Transilvania.

În 1851, din inițiativa sa, a lui Timotei Cipariu și a lui Andrei Șaguna, s-a înființat  „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român”, ASTRA, care a avut un rol important în emanciparea culturală și politică a românilor. În 6 august 1888, Gheorghe Barițiu a fost ales președinte al asociației ASTRA, poziție din care  a elaborat  lucrarea istorică „Studii asupra locuitorilor, porturilor și obiceiurilor din diferite ținuturi, asupra hranei, esteticii, etnologiei și psihologiei românilor” și a organizat, la Brașov, prima expoziție de industrie casnică românească.

Din inițiativa sa s-a înființat, la Sibiu, primul gimnaziu de fete precum și  Muzeul de Istorie și Etnografie. Gheorghe Barițiu a inițiat editarea  lucrării „Enciclopedia României”, publicată la Sibiu, în trei volume, între  1898 și 1904,   și a colecției „Biblioteca populară”.

A fost, în 1866, unul dintre  cei 21 de membri fondatorii ai Academiei Române, care reprezentau Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Basarabia. Între 1879 și 1885 a fost Președintele Secției de Istorie.

La începutul anului 1893, ca recunoaștere a contribuțiilor sale la dezvoltarea științei și culturii, a  fost  ales Președinte al Academiei, funcție de care nu s-a bucurat mult deoarece, după câteva luni, în 2 mai 1893, la vârsta de 80 de ani, a trecut la cele veșnice. Este înmormântat la Sibiu, în curtea  Bisericii dintre  Brazi.

             Transilvăneanul  Gheorghe Barițiu a intrat în istorie   ca  excelent om de școală,  cu vederi didactice progresiste,  ca luptător pentru   dreptul la limba și cultura națională, ca revoluționar de la 1848, ca fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

            Gheorghe Barițiu s-a remarcat și ca istoric. A scris o amplă monografie, „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă”, în trei volume,  publicate între 1889 și 1891. A mai scris și alte lucrări printre care, în 1877, „Noțiuni relative la economia socială și la istoria civilizației în Transilvania”.

            Pentru a cinsti memoria lui Gheorghe Barițiu, numele său a fost atribuit  mai multor instituții de cultură, unor licee și unor străzi din multe localități printre care   Cluj-Napoca, Baia Mare, Sibiu, Brașov, Jucu de Sus, Craiova. Statuia lui a fost amplasată în Parcul ASTRA din Sibiu încă din 1912. O altă statuie există la Brașov. Pentru aducere aminte despre Revoluția de la 1848, despre Marea Adunare Națională  de la Blaj din 3-5 mai 1848, a fost  amenajat aici, la Blaj,  Ansamblul monumental Gloria, care cuprinde busturile contemporanilor lui Gheorghe Barițiu, inclusiv bustul acestuia. Un bust a fost ridicat și în comuna Jucu de Sus, localitatea în care a văzut lumina zilei Gheorghe Barițiu.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Gheorghe Barițiu din Craiova. Este una dintre străzile centrale ale orașului. Face legătura între strada Jean Negulescu, fostă Borzești, și Bulevardul  Carol I. Pe partea stângă au mai  rămas doar opt case, parcă încremenite  de spaima demolării, înghesuite una în alta. Zugrăveala de la exterior trădează trecerea anilor de așteptare a unor vremuri mai bune. Pe partea dreaptă, spectacolul obișnuit din spatele unui bloc a cărui față este îndreptată spre o arteră principală, Calea București. Mașinile parcate  pe dreapta și pe stânga  fac parte din peisajul specific străzilor din zona centrală a orașului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică.

Ion Ștefan Basgan, inginerul care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  mi-am propus să vă  spun povestea inginerului Ion Ștefan Basgan  care a revoluționat tehnica de forare a sondelor petroliere.

Extragerea petrolului în țara noastră are istorie, adică este o activitatea practicată de peste 150 de ani iar  românii au contribuit  la dezvoltarea  tehnologiei de extragere și prelucrare a țițeiului.

În 1856, frații Teodor și Marin Mehedințeanu  pun în funcțiune prima rafinările de exploatare industrială a petrolului, la Râfov, lângă Ploiești.

Primul Brevet de invenție, semnat de Alexandru Ioan Cuza în 1865,  se referea la un Rezervor pentru înmagazinarea de păcură.

În 1908, Lazăr Edeleanu a obținut Brevetul de invenție pentru procedeul de rafinare a petrolului cu bioxid de sulf lichid. Lazăr Edeleanu este considerat  fondatorul petrochimiei în țara noastră.

Prin anii ’25 din secolul trecut,  forarea sondelor pentru extragerea petrolului era în impas. Viteza de forare și adâncimea de forare erau limitate de tehnologia și echipamentele existente la vremea  aceea.  Un român, un inginer român, folosind  teoria sonicității, elaborată de un alt român, a propus o soluție tehnică, brevetată, cu care s-a depășit impasul în forarea sondelor. Este vorba despre inginerul Ion Basgan.

          Ion  Basgan s-a născut la data de 24 iunie 1902 în Focșani, fiind primul dintre cei cinici copii ai  familiei preotului Ștefan  și Maria Basgan, descendentă  și ea dintr-o familie de preoți. A urmat școala primară la Focșani, continuând studiile gimnaziale și liceale la Iași. Din 1920 a urmat cursurile Școlii Superioare de Mine și Metalurgie din Leoben, Austria, pe care le va absolvi în iulie 1925. Se reîntoarce în țară  într-o conjunctură favorabilă,  având în vedere  dezvoltarea  extracției petroliere  dar și prevederile  Legii minelor,  adoptată în 1924,  care prevedea că 75% din personalul companiilor cu capital mixt trebuie să fie românesc. Este angajat ca inginer la Societatea Petrolieră „Steaua Română”.

          Inginerul Ion Basgan s-a implicat, încă de la început, în activitatea de prospectare și extragere a petrolului. Mai întâi s-a documentat, a sistematizat informațiile despre regiunea petroliferă Moreni-Gura Ocniței,  și le-a publicat într-un  articol apărut în Revista Minelor nr.8 din 1926. 

          În 1929 este numit șef al Șantierului Scăioși de pe Valea Teleajenului unde  experimentează utilizarea motoarelor termice pentru forajul rotativ al  sondelor. Deși această soluție a contribuit la creșterea randamentului procesul de forare a sondelor petroliere, viteza de înaintare, viteza de forare era redusă.

          Așadar,  inginerul Ion Basgan, implicat în forarea sondelor petroliere, a identificat câteva  probleme întâlnite în  procesului de forare: viteza redusă de perforare a solului și  adâncimea până la care putea fora gaura de sondă.  Căuta o soluție.

 În 1930 este numit  Director al Șantierului de la Moinești, poziție administrativă care îi permite să  cerceteze și să experimenteze o nouă metodă pentru forarea sondelor, metodă bazată pe teoria sonicității.

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că Teoria sonicității a fost elaborată de Gogu Constantinescu, născut la Craiova, și făcută public în decembrie 1919 și ianuarie 1920  într-o conferință  susținută la București, în localul Școlii Naționale de Poduri și Șosele. Teoria sonicității se ocupă cu transmiterea puterii mecanice la distanță prin oscilațiile care se propagă în medii continui datorită elasticității acestora. Mulți oameni știu că Gogu Constantinescu a aplicat  Teoria sonicității pentru crearea unui dispozitiv  de tragere cu mitraliera montată pe avioanele cu elice.

          Ion Basgan experimentează aplicarea Teoriei sonicității, adică a transmiterii puterii mecanice, pentru  forajul rotativ al sondelor. Contribuția fundamentală adusă de Ion Basgan constă în combinarea mișcării de rotație  a sapei de forare cu mișcarea de percuție, rezultând mișcarea rotopercutantă, și  transmiterea puterii mecanice pe principiul  sonicității. De altfel,  această combinație este cunoscută  sub numele  de „efectul Basgan”. Prin această metodă, Ion Basgan a revoluționat tehnica forajului.

          A valorificat rezultatele cercetărilor aplicative prin elaborarea Tezei de doctorat cu titlul „Metodă de forare cu sapă rotativă”  și susținerea   ei  la Școala Politehnică din Leoben, în 1933.

 Teza de doctorat, cu o prefață  scrisă de Gogu Constantinescu,  creatorul teoriei sonicității,  a fost publicată în 1934 la Editura „Hans Urban” din Viena. La finalul prefeței, Gogu Constantinescu  nota „O lucrare serioasă și bine gândită într-o direcție care până astăzi a fost cu totul neglijată”. Istoria spune că la susținerea tezei a asistat și ambasadorul României la Viena, Caius  Brediceanu,  cel care, în 1918, a consemnat cele discutate în Sala Unirii de la Alba Iulia. Așadar, un eveniment remarcabil care i-a deschis lui Ion Basgan  noi  oportunități.

Printre aceste oportunități poate fi inclusă participarea sa, ca reprezentant al României, la Primul Congres Mondial de Petrol  din 1933, organizat  la Londra, unde a susținut o comunicare științifică în plenul  întrunirii. De asemenea, a fost numit profesor onorific la Academia de Înalte Studii Comerciale  și Industriale din București, fondată în 1913,  precursoarea   Academiei de Științe Economice  ASE de azi.  Aici, la Academia de Științe Economice,  dr.ing. Ion Basagan, inginerul, a predat cursul „Rentabilitatea întreprinderilor”.

Tot ca o oportunitate rezultată din susținerea Tezei de doctorat poate fi considerată și publicarea  la Moscova a cărții „ Bazele științifice ale Metodelor  Moderne de Foraj”.        

          Ion Basgan a valorificat rezultatele cercetărilor sale brevetând soluțiile tehnice  concepute pentru rezolvarea problemei identificate și aplicate în producție.

          Brevetează soluția în România și obține Brevetul nr. 22789 din 1934 cu titlul „Metodă pentru îmbunătățirea randamentului  și perfecționarea forajului rotativ, prin rotație percutantă și prin amortizarea presiunilor hidrodinamice”.  Depune o Cerere de brevet și în SUA obținând, în 1937,  Brevetul nr. 2103137 „ Instalație  rotativă de forat puțuri”.

          Continuă cercetările și perfecționează soluția inițială obținând, în 1945, Brevetul românesc cu  nr.37743  cu titlul „ Forajul  cu ciocan  Rotary”. În 1967 brevetează  în Franța, SUA, Portugalia și Emiratele Arabe Unite o nouă invenție „Sistem de foraj rotativ și percutant cu frecvențe sonice și  limitarea efectului presiunii arhimedice”,  care permitea  forarea sondelor cu adâncimi de peste 8000 m.

          Ion Basgan,  a scris articole științifice dar a  scris și articole pe teme de  politică economică, de strategie privind dezvoltarea domeniului petrolier. Se poate exemplifica cu articolul „Factori importanți în realizarea unei Politici Naționale  a Petrolului”, publicat în 1936 în Revista „Industrie și Comerț” din 31 martie 1936.

          În același context,  politică economică, poate fi menționata și lucrarea „Politica Petrolului în funcție de situația Exploatărilor și Problema  combustibilului”, lucrare premiată de Academia Română.

 Printre altele, Ion Basgan spunea: „Statul nu a întreprins lucrări de exploatare, iar fondurile destinate prin lege pentru aceasta au fost deturnate altor scopuri”.

Propunerea de premiere a fost făcută de Președintele Academiei Române, geologul Ludovic Mrazec, născut la Craiova și  prezentat într-unul din episoadele acestei emisiuni. Ludovic Mrazec  motiva propunerea astfel: „În ansamblul ei , este o schiță a situațiunii din țară, punându-se în evidență mai ales latura problemei din punct de vedere național”.

Având în vedere conjunctura economică actuală a României,  dezvoltarea industriei în regiunea noastră, trebuie să menționez și articolul „Rolul Statului în Industrializare” publicat în Buletinul AGIR  nr.10 din 1936.

Se ocupă de săparea a zece sonde pentru apă, în Dobrogea, activitate pe care o va continua  după terminarea războiului.

Timpul a trecut, regimul politic s-a schimbat dar specialistul Ion Basgan a rămas un profesionist valoros, implicat în viața comunității ocupând diverse funcții de conducere în domeniul industriei miniere, petroliere sau metalurgie.

Din 1949 până în 1954 a lucrat la Ministerul Agriculturii unde s-a ocupat de proiectarea și executarea forajelor pentru alimentarea cu apă a orașelor din România, iar din 1954 până în 1966 a lucrat la Comitetul de Stat al Apelor, ca Președinte al Comisiei pentru coordonarea forajelor de apă din România. S-a ocupat de forarea a peste 1000 de sonde pentru apă, a ținut conferințe pe tema alimentării cu apă a localităților rurale, a ținut cursuri și a scris  articole pe această temă. A propus o nouă invenție legată de forarea  sondelor petroliere la adâncimi de 15.000 de metri.

În decembrie 1967 finalizează o carte, o monografie dedicată profesorului Dumitrie Leonida.

 Într-un cuvânt, s-a implicat în viața comunității.

Deși activitatea sa profesională și extraprofesională  era folositoare s-au găsit și detractori  care să-l denigreze.

S-a pensionat la data de 1 martie 1968 la vârsta de 66 de ani.

Apoi a dus o luptă „surdă” pentru  primirea drepturilor ce i se cuveneau  prin aplicarea brevetelor  sale atât în țară cât și în străinătate. Dacă în lupta cu adâncimea de forare a sondelor a câștigat,  în lupta cu oamenii pentru obținerea drepturilor legale  nu a avut câștig de cauză.

A întâlnit multe personalități, mulți oameni de seamă din vremea sa. A știut să-și facă prieteni.

S-a stins din viață la data de 18 decembrie 1980, în urma unui infarct.

În data de 10 octombrie 2002, la Muzeul Național al  Petrolului  din Ploiești s-a dezvelit Bustul lui Ion Basgan.

 A primit, post-mortem, titlul de membru de onoare al Academiei de Științe Tehnice din România și al Academiei Oamenilor  de Știință din România.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un inventator de talie mondială.

A urmat o școală de inginerie. Ca inginer a identificat o problemă tehnică. Ca inginer și cercetător a căutat o soluție pentru problema tehnică identificată. A verificat soluția tehnică prin aplicare practică. A valorificat soluția tehnică prin brevetare și publicare. A rămas un profesionist recunoscut și util în condițiile schimbării  coordonatelor politice. A cunoscut direct fățărnicia unora. Și-a oferit  oamenilor priceperea profesională.

La finalul acestui episod, pentru completarea  celor spuse de mine, vă recomand să mergeți la Biblioteca Universității din Craiova și să răsfoiți cartea „Ion Basgan, un inventator de geniu”.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din  știință și tehnică.

Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit și o legendă țesută în jurul său.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Gheorghe Pănculescu, un inginer obișnuit în jurul căruia s-a țesut o legendă.

            Vă vorbesc de ceva vreme despre personalități din știință și tehnică. Vă vorbesc despre oameni  care și-au adus o contribuție valoroasă în domeniul științei și tehnicii. Desigur, se poate pune întrebarea  cum se măsoară  valoarea contribuției unui om, cât de mare trebuie să fie această contribuție pentru a fi inclus în categoria „personalități”? Subiectul acesta,  cât de mare trebuie să fie contribuția unui inginer, l-am discutat încă din vremea studenției. L-am urmărit în toate  scrierile mele despre personalități, despre  oameni. Este important ca un om să facă ceva în plus față de ce fac cei din jurul lui. Uneori, ceva în plus poate să însemne să  meargă departe de casă, de locul natal, pentru învățătură de carte pe care, apoi, să o aplice pentru binele neamului său. Un exemplu de asemenea personalitate poate fi inginerul Gheorghe  Pănculescu.

            Gheorghe Pănculescu, fiul lui Ghiță și al Nastasiei Panca,  s-a născut la data de 10 aprilie 1844 în Vălenii de Munte din actualul județ Prahova care, la vremea aceea, făcea parte din Plaiul Teleajen.  Rămâne orfan de tată, de timpuriu, și se mută la București la o mătușă din partea tatălui. Aici, la București, a absolvit  gimnaziul  Gheorghe Lazăr,  iar documentele consemnează rezultate foarte bune la învățătură. Încă de la vârsta de 14 ani s-a simțit atras de desen, în arhive păstrându-se câteva desene cu elemente florale arhitecturale.

            În 1867, când avea 23 de ani, s-a înscris la Școala Politehnică din Zürich. S-au păstrat documente din această perioadă, respectiv foaia matricolă, din care  se pot extrage informații utile despre implicarea lui Gheorghe Pănculescu  în procesul de  pregătire. Din lista disciplinelor rezultă că în acei ani, 1867-1869, elevii școlilor politehnice audiau și cursuri de cultură generală printre care istoria literaturii, istoria renașterii, economie politică.

            Cred că este momentul potrivit să subliniez importanța culturii generale pentru un om.

Cultura generală formează capacitatea de a comunica eficient, de a emite și de a înțelege  mesajele transmise prin mijlocele scrise sau audiovizuale. Cultura generală îi permite unui om să discearnă valorile, îi asigură unui om  capacitatea de a înțelege lumea în care trăiește.

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În 1869 se mută la Școala Politehnică din München unde studiază încă patru ani, până în 10 august  1873. A studiat teoria construcțiilor, teoria materialelor pentru construcții, geodezie. Iată cum era caracterizat, la finalul studiilor, de către directorul școlii: „La absolvire s-a dovedit că Gheorghe Pănculescu a corespuns la toate cerințele printr-o conduită corespunzătoare și  pentru acumulările și progresele realizate la obiectele de studii a obținut notele menționate în anexă”

            După terminarea studiilor, în 1873, Gheorghe Pănculescu se întoarce în țară. Diferența între cele învățate la Școala Politehnică din Zürich și nivelul tehnologic din țară era foarte mare. Diferența dintre rigoarea tehnologică deprinsă la Școala Politehnică din München și  munca manuală practicată în țară era descurajantă. Gheorghe Pănculescu, însă, nu s-a descurajat.

            Este locul să menționez, stimați ascultători,  că învățământul ingineresc din țara noastră a început la 1 octombrie 1864 prin înființarea „Școlii de Ponți, Șosele, Mine și Arhitectură” printr-un Decret semnat de Domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Importanța acestei școli începe să crească  din 1881, după  numirea  ca Director a inginerului Ion Gheorghe Duca, care a introdus exigența și disciplina în  activitatea școlii.

            Este potrivit să menționez, stimați ascultători, pentru a avea o imagine asupra nivelului tehnologic din țară că, între 1800 și 1882, majoritatea țărilor europene adoptaseră Legi în domeniul invențiilor. În Principatele Române, Legea invențiilor a fost adoptată abia în 1906, după lungi discuții asupra Proiectelor de Lege din 1860, 1861,1865, 1873, 1880 și 1885. Așadar …boală veche!

            Dar să revenim la Gheorghe Pănculescu.

            În data de  11 iunie 1874 s-a angajat la Ministerul Lucrărilor Publice ca inginer la Circumscripția a IV-a  de poduri și șosele unde  a lucrat până la data de 17 martie 1883, adică  timp de nouă ani, cu o scurtă detașare la serviciul poduri de fier. Din documentele existente rezultă că din 17 martie 1883 până în 17 mai 1886 a fost șef de secție la lucrări de căi ferate.

A funcționat și inginer diriginte de șantier în portul Galați până în 1892. Pentru scurt timp s-a ocupat și de o cale ferată pe valea Topologului din Argeș.  Șeful lui Gheorghe Pănculescu a scris următorul Raport: „Cu  această ocasiune, am constatu că inginerul Gheorghe Pănculescu are toată aptitudinea cerută pentru o asemenea lucrare”. Așadar, o recunoaștere a competenței inginerului Pănculescu în domeniul construcției căilor ferate.

            Este locul să menționez, stimați ascultători, că în Europa construirea căilor ferate  era în toi. La 15 septembrie 1830 s-a inaugurat, în Anglia, prima cale ferată din lume. Și pe teritoriul actual al României se construiseră și se foloseau căile ferate. Amintesc  calea ferată Oravița- Baziaș, inaugurată la data de 20 august 1854. La 4 octombrie 1860 a fost inaugurată linia ferată Cernavodă-Constanța. De asemenea, calea ferată București-Giurgiu se dăduse în funcțiune  la 26 august 1869. La 13 septembrie 1872s-a deschis oficial linia Pitești-București-Buzău-Galați-Tecuci-Roman-Suceava, iar la 9 mai 1878 s-a inaugurat  calea ferată București- Pitești-Craiova- Vârciorova, lângă Orșova.

            Timp de șapte ani, între 1872 și 1879 au avut loc  dezbateri politice aprinse  despre construirea unei căi ferate de  la Ploiești la Predeal care să asigure legătură   Principatelor Române cu Austria. Prin 1874 s-a semnat o Convenție prin care România se angaja să construiască o cale ferată de la Ploiești la Predeal, iar Austria se angaja să construiască linia de la Brașov la Predeal.

            În sfârșit, lucrările la calea ferată Ploiești-Predeal au început la data de 1 martie 1876.

Lucrările fuseseră concesionate unei firme străine. După cinci luni, la începutul lunii septembrie, fuseseră construiți 13 km, de la Ploiești la Buda.  Apoi vremea rea, Războiul de Independență din 1877-1878, alte dificultățile legate de constructor au impus sistarea lucrărilor. La 1 martie 1878 sunt reluate. Podurile au fost proiectate de inginerul francez Emile Nouguier, colaborator al vestitului constructor Gustav Eiffel.

Pentru verificarea calității lucrărilor s-a făcut apel, ca și în zilele noastre, la experți străini printre care și profesorul Karl Culman de la Școala Politehnică din Zürich. Se poate presupune că Gheorghe Pănculescu și Karl Culman se cunoșteau din perioada în care românul fusese student  la Zürich.

Legenda spune că în perioada 1878-1879, celebrul inginer francez Gustav Eiffel, în timp ce inspecta porțiunea de cale ferată construit de francezi ar fi întâlnit un tânăr care  monta, care prefabrica, un segment  de cale ferată  pe care apoi îl monta pe terasamentul final. Deși un istoric-cercetător s-a documentat pe această temă, nu a reușit să găsească documente credibile care să confirme ipoteza acest tânăr a fost Gheorghe Pănculescu. Totuși, trebuie să admitem că toate legendele sunt frumoase, (pe mine mă fascinează) și se bazează pe elemente concrete, verificabile.

Există documente care atestă că inginerul francez Gustav Eiffel a construit, în 1882, Hotelul Traian din Iași. Există documente care atestă că inginerul român Gheorghe Pănculescu, alături de alți ingineri români, a participat la construirea acestui hotel.

Exită documente care atestă că Gheorghe Pănculescu a fost invitat, în data de 20 iunie 1883, la inaugurarea  liniei ferate Râmnic-Petra-Corabia-Ocnele Mari.

Se menționează și Decretul Regal nr.1533 din 10 mai 1884, prin care Direcția Generală a Căilor Ferate  din România îl avanasează ca „Inginer Ordinat clasa I-a”. Aceste documente demonstrează legătura inginerului  Gheorghe Pănculescu cu construcția de căi ferate dar și recunoașterea contribuțiilor sale în acest domeniu.

Există documente, din 1886, care  atestă numirea ca diriginte de șantier al Portului Galați și al  șoselei din Zimnicea-Port, respectiv din 1900  care confirmă participarea la construcția farului din Tuzla, alături de Anghel Saligny, cu zece ani tânăr decât Gheorghe Pănculescu. Farul din Tuzla este cel mai vechi far funcțional din România.

S-a căsătorit cu Maria Fotiade. A avut doi copii, doi băieți: Alexandru și Tudorel. Documentele legate de Gheorghe Pănculescu au fost  păstrate de  fiul lui Tudorel, Theodor Marian Pănculescu, născut în 1948.

 A decedat la data de 1 iunie 1924 și este înmormântat în Cimitirul Bellu din București. Menționez că testamentul era semnat „Gheorghe Pănculescu, inginer pensionar”

Din 2004, Școala de Arte și Meserii din Vălenii de Munte poartă numele „ Ing.Gheorghe Pănculescu”.

Va reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” are și un rol educativ. De aceea, în acest episod, am folosit de mai multe ori  sintagma „Există documente”, pe care le-am și menționat, ca să fiu credibil. Multe dintre documentele despre inginerul Gheorghe Pănculescu au fost păstrate de către membrii familiei. Ei bine, în perioada pe care o traversăm, există riscul să apară o „criză a documentelor”, inclusiv a documentelor legate de instituții, legate de școli. Fiecare dintre noi are datoria să „conserve documente” legate de oameni, legate de oamenii de lângă noi. Oamenii de lângă noi sunt importanți. Oamenii obișnuiți sunt importanți. Oamenii sunt importanți.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Marin Drăcea, militant pentru formarea „conștiinței nationale forestiere”.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Marin Drăcea, militant pentru formarea conșiinței naționale forestiere.

În ultimii ani se discută și se scrie mult despre conservarea pădurilor,  despre creșterea suprafețelor împădurite din țara noastră,  despre îmbunătățirea calitativă a fondului forestier, despre gestionarea durabilă a pădurilor, despre adaptarea  politicilor silvice la necesitățile legate de schimbările climatice.  S-ar putea crede că aceste subiecte sunt de dată recentă.  Totuși, istoria demonstrează că aceste subiecte i-au preocupat pe oameni și în alte vremuri. Istoria demonstrează că și în alte perioade  istorice personalitățile din știința și tehnica silvică au studiat  aceste probleme. Printre aceste personalități se numără și  Marin Drăcea.

Marin Drăcea s-a născut  la data de 15 octombrie 1885 în satul  Izvoru, din actualul județ Giurgiu. Marin a fost al doilea copil al familiei Dumitru și Ioana Drăcea care a avut, în total opt copii.

A început școala primară în 1891, în satul natal, Izvoru, având-o ca dascăl pe învățătoarea Florica Mărgineanu. În vara anului 1894, după ce  Marin Drăcea absolvise clada a III-a, un incendiu devastator distruge mai multe case, inclusiv școala și primăria din sat.

Toamna continuă  școala  primară la Giurgiu unde va aobsolvi și   prima clasă gimnazială.  Documentele nu consemnează  motivele pentru care  s-a mutat la București. Cert este că a continuat gimnaziul la Liceul Matei Basarb și  la Liceul Sfântul Sava din București. Examenul de absolvire a școlii gimnaziale l-a susținut la Liceul Sfântul Sava , iar cursurile liceale le-a urmat la Liceul Gheorghe Lazăr, secția reală, pe care le-a absolvit în 1905.

În același an, 1905 s-a înscris la Școala Superioară Silvică din Brănești, din apropiere de București, înființată în 1893. Se poate spune că Școala era la început de dum.

Este locul, stimați ascultători, să vă spun câteva detalii despre această instituție de învățământ superior. Așadar, Școala de Silvicultură de la Brănești  s-a construit pe un teren donat de  Regionala Silvică București. Încă de la început, lângă școală, s-a construit și Parcul dendrologic, iar câțiva arbori plantați atunci există și azi. Pregătirea viitorilor ingineri silvici dura cinci ani dintre care primul an era de practică, urmat de doi ani de pregatire teoretică. Apoi urma încă un an și jumătate de practică la un ocol silvic, iar în ultima jumătate de an se pregătea proiectul de absolvire. Mai trebuie precizat că viitorii elevi se puteau înscrie la concursul de admitere după un stagiu de practică la un ocol silvic și primeau diploma de inginer numai cei care, la finalul studiilor, obțineau cel puțin media 7,00. Toate aceste detalii  au fost prezentate având în vedere că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele, de a oferi referințe, oamenilor din zilele noastre.

Dar să revenim la Marin Drăcea, personalitatea despre care mi-am propus să vă povestesc azi.     Marin Drăcea a absolvit Școala Superioară de Silvicultură în anul 1909 continuându-și acitivitatea aici ca asistent, apoi ca profesor.

Spre finalul anului 1912 merge în Germania, la Universitatea din München, pentru perfecționare prin doctorat, unde începe o cercetare doctorală cu tema „Contribuții la cunoașterea salcâmului din România, cu privire specială asupra culturii sale în Oltenia”. Din păcate, izbucnirea Primului Război Mondial face ca susținerea publică să se petreacă abia în ianuarie 1923.

 În 1921 s-a înființat Școala Politehnică din București, iar din 1923  silvicultura devine o facultate a acestei instituții de învățământ superior.

 Marin Drăcea a fost unul dintre profesorii de bază ai Facultății de Silvicultură din București. Când spun „profesor de bază” am în vedere că în 1923 a fost numit profesor titular dar mă gândesc și la partea vizionară a activității sale, transformând   fundamental silvicultura din țara noastră.

Iată ce spunea Marin Drăcea în 1923: „Am luat și de la francezi și de la germani fel de fel de teorii, dar nu s-a căutat nici până acum a se stabili întru cât aceste teorii se pot aplica în silvicultura noastră și întru cât sunt aplicabile în condițiile specifice în care este așezată țara noastră”.

Pornind de la această constatare, Marin Drăcea a  elaborat, științific, tehnologia culturii salcâmului în țara noastră reușind să obținuă o producție lemnoasă încurajatoare. De asemenea, a elaborat tehnologia de regenerare progresivă a pădurilor de stejari reușind reconstrucția ecologică a acestor păduri.

În februarie 1927 obține o bursă de documentare în Statele Unite ale Americii pe tema organizării lucrărilor de cercetare în domeniul tipurilor de arborete și organizarea instituțiilor pentru administrarea pădurilor. La întoarcere, în 1930, a organizat trei Oficii pentru cercetări forestiere. Din activitatea de pionierat desfășurată în aceste Oficii și-a dat seama că dezvoltarea silviculturii din România trebuie să se bazeze  pe cercetări sistematice, corelate, organizate în instituții specializate. În acest context a reușit să înființeze, în 1933,  Institutul de Cercetări și Experimentație Forestieră  care a avut ca obiectiv fundamentarea  economiei forestiere pe baze științifice. A fost Directorul acestui Institut timp de 12 ani, până în 1945.

La început, Institutul avea  cinci Secții de Cercetare în București și  4 Statiuni de cercetare în diferite  regiuni ale țării: Stațiunea Gurghiu în Mureș, Stațiuna Casa Verde  în Timișoara, Stațiunea Comorova în Dobrogea. Lista trebuie completată  cu Stațiunea de cercetare Sinaia care fusese  înființată ca Laborator de cercetare încă din 1922.

Mai trebuie spus că Instititul funcționează și în prezent sub numele „Institutul  Național de Cercetare-Dezvoltare în Silvicultură” având patronimul  „Marin Drăcea”.

Pe lângă activitatea didactică, în perioada 1923-1930, ca director al Direcției împăduririlor  din „Casa Pădurilor”, s-a ocupat de  reorganizarea activității din direcțiile regionale,  acordându-le mai multă autonomie, și impunând drept criteriu de promovare a inginerilor silvici implicarea acestora în activitățile de împădurire.

A contribuit la introducerea plopului în cultura din România, în zona Ocolului Silvic Ciuperceni, acum Ocolul Silvic Calafat.

Este locul să menționez că instituția „Casa pădurilor” a fost înființată în 1910, având  ca obiectiv gestionarea bunurilor forestiere ale Statului Român. În 1930 aceasta  a devenit Casa Autonomă a Pădurilor Statului.  Ca fapt divers menționez că am găsit, în format digital, un anuar din 1936, cu titlul „Casa pădurilor statului și regimul silvic”, care are peste 200 de pagini și care prezintă angajații prin caricaturi făcute de redactorul anuarului.

În 14 februarie 1937 Ateneul Român a organizat un eveniment științific în cadrul căruia Marin Drăcea a prezentat conferința „Considerațiuni asupra domeniului forestier al României” în care menționa: „Pădurea este un organism care poate suporta o comparație cu noțiunea de organism așa cum o stabilesc științele biologice. Pădurea naște, trăiește și crește spre a se regenera apoi și pentru ca o nouă generație de arbori să ia locul  celei care piere. Am putea asemăna și mai bine pădurea cu un organism social în care se pot urmări foarte interesante procese de interdependență și de relațiune între părțile sale componente”.

Tot cu această ocazie a mai spus:„ Dacă este o problemă mare, permanentă, generală a poporului românesc, aceasta constă în elaborarea și difuzarea câtorva adevăruri fundamentale despre rolul pădurilor și apoi, pe baza acestora, cristalizarea câtorva norme general admise de a acționa sau de a reacționa față de economia forestieră. Noi am denumit încă de mult această mișcare: crearea unei conștiințe forestiere a poporului român” 

A fost președintele societății Progresul Silvic, în perioada 1934-1944. Societatea fusese înființată în 1886. Cu ocazia sărbătoririi semicentenarului societății, în 1937, a spus:    „Problema fores- tieră ocupă în adevăr primul plan în viața unui popor ca o problemă de cultură generală, de apărare națională în cel mai larg înțeles al cuvântului, de bunăstare și, în unele privințe, de viață și de moarte, de a fi sau a nu fi, pentru un popor. Un mare adevăr ce s-a spus adesea, nu numai de silvicultori ci mai cu seamă de mari oameni de stat și de mari gânditori ai neamului.  Iar popoare care, ca cel englez, au avut o dată imprudența să-și distrugă patrimoniul forestier au putut,  în timpul ultimului război, să înțeleagă bine ce înseamnă pădurea în viața unei țări. În centrul acestei probleme stă soldatul ei cel mai devotat, silvicultorul, sau gruparea tuturor Silvicultorilor. În cazul nostru societatea Progresul silvic”.

Menționez că Societatea „Progresul silvic” funcționează și în prezent, fiind  încă un argument al importanței  unirii specialiștilor în asociații profesionale.

În 1942 Marin Drăcea, ca o sinteză a cercetărilor teoretice și experimentale, a elaborat  primul tratat de silvicultură românească în care a definit politica forestieră din România.

Ca dovadă a valorii activității desfășurate, Marin Drăcea a fost ales, în 1944, membru al Academiei de Agricultură, Academia de Științe Agricole de azi.

În 1947, deși avea numai 62 de ani și era în plină putere  creatoare științifică, este obligat să se pensioneze  și împins spre un con de umbră profesională.

S-a stins din viață în data de 14 iunie 1958.

Din 1991, Academia Română acordă Premiul „Marin Drăcea”  pentru cele mai valoroase  lucrări din domeniul silviculturii. În 2010, Marin  Drăcea, a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

          La finalul acestui episod vă recomand ca într-o zi de lucru să mergeți la Biblioteca Fa-cultății de Agronomie din Craiova, pe strada Libertății nr.19, unde ve-ți găsi, tipărite pe hârtie, două dintre conferințele susținute de profesorul Marin Drăcea. Pe  aceste tipărituri  o să găsiți, scrise de mână, dedicațiile către Gheorghe Ionescu Șișești, cea mai importantă personalitate a școlii românești de agricultură, născută în Oltenia, la Șișești, în același an și aceeași lună cu  personalitatea prezentată azi, Marin Drăcea.

Personalitățile adevărate se respectă reciproc.

          Vă sugerez ca apoi, într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o plimbare în Pădurea Bucovăț. După ce se urcă dealul spre Cetate, pe stânga, s-a amenajat, de curând,  drumul fores-tier Grăjdana, cu o lungime de 5,3 km. Atât cei care au fost în zonă în ultimii  50 de ani cât și cei care nu au mai fost până acum, au ce să vadă: Pădurea, ca organism viu, rezultat al conștiinței noastre forestiere, așa cum o vedea Marin Drăcea.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.