Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Alexandru Ciurcu, inventatorul propulsorului cu reacție.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Alexandru Ciurcu, inventatorul propulsorului cu reacție.

Oamenii au visat mereu să zboare prin aer.

Legenda spune că Dedal a construit, pentru el și pentru fiul său Icar, două perechi de aripi din ceară și pene pentru a putea scăpa din labirintul în care fuseseră închiși. Icar, fascinat de frumesețea zborului, s-a apropiat prea mult de Soare. Aripile din ceară s-au topit, Icar  cade și se zdrobește de stâncile unei insule din Marea Egee. Este tributul pe care oamenii l-au plătit pentru împlinirea visurilor.

Timpul a trecut dar visul a rămas.

Prin 1783 un francez, fabricant de hârtie, a construit și a lansat primul balon cu aer cald. A plutit prin aer câțiva kilometri dar zbura  unde îl duceau curenții de aer.

După aproape 70 de ani, prin 1852, un alt francez i-a adăugat balonului un propulsor cu aburi, dar viteza  era mică.

Apoi alți oameni s-au gândit la alte metode de propulsie pentru ca viteza balonului să fi mai mare. Printre acești oameni s-a numărat și Alexandru Ciurcu.

Alexandru  Ciurcu s-a născut  la  data  de 29 ianuarie 1854,  în comuna Şercaia, Braşov, într-o familie de vechi cărturari. Familia sa provenea din Muntenia .Deoarece  tatăl său,  Neculai Ciurcu, a  participat  la Revoluţia din 1848, acesta, împreună cu familia,  a fost nevoit să se refugieze în Transilvania. După terminarea liceului la Braşov, în 1872,  s-a înscris la Facultatea de drept din  Viena  dar a făcut în paralel şi studii tehnice între 1873 şi 1876. După terminarea facultăţii se dedică activităţii jurnalistice sub îndrumarea lui Constantin Alexandru Rosetti şi înfiinţează la Bucureşti câteva  jurnale româneşti editate în limba franceză pentru a avea o circulaţie europeană. În această  perioadă i-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale  şi Mihai Eminescu. În timpul Războiului de Independenţă din 1877- 1878 a fost corespondent de război, iar acolo, pe câmpul de luptă s-a împrietenit cu   Nicolae Grigorescu,  pictor de front, cel care avea să redea în tablourile sale multe scene de eroism ale soldaţilor români la Griviţa şi Rahova. Amintesc numai tabloul „ Atacul de la Smârdan”.

După terminarea Războiului continuă activitatea de jurnalist şi se împrieteneşte cu  Just Buisson , reprezentat al agenţiei franceze  de presă „Havas” la Bucureşti. I-a  apropiat profesia de jurnalist, dar i-a legat pasiune pentru tehnică. Aşa se face că în 1882  au pus la punct detaliile tehnice ale unui motor cu reacţie. În 1885 este expulzat de guvernul din acea perioadă din Principatele Unite datorită criticilor virulente  pe care le publica în  ziarele vremii, dar pe motiv că era cetăţean străin. Nu se înfăptuise încă Unirea cea mare.

În final se stabileşte  la Paris unde, împreună cu francezul Just Buisson,  studiază problema propulsiei aeronavelor mai uşoare decât aerul, respectiv propulsarea dirijabilelor, la vremea aceea în mare vogă. Propulsorul se baza pe forţa de reacţie care se dezvoltă la evacuarea gazelor dintr-un recipient aflat sub presiune. Au făcut mai multe experienţe şi au ajuns la concluzia că acesta poate fi folosit la propulsarea unui vehicul care se deplasează în aer, pe apă sau pe sol.  Definitivează invenţia” Ambarcaţiune cu reacţie-Propulsorul reactiv”, numită  mai apoi „ Propulsorul cu reacţie Ciurcu- Buisson”. Au propus montarea   motorului reactiv pe balonul-dirijabil  construit de Gaton Tissandier  şi prezentat la Expoziţia de electricitate de la Paris din  1881.

Ei   construiesc  şi experimentează pentru prima dată în lume un motor cu reacţie. Motorul era format dintr-o butelie de aramă, având o capacitate de 2 l si un orificiu de evacuare, cu diametrul de 3 mm. Amestecul introdus producea, prin ardere, o presiune interioară de 10-15 atmosfere. Nu se cunoaşte compoziţia amestecului. În descrierea Brevetului se spunea  doar că „arde lent în recipiente închise fără să lase reziduuri; produce un volum mare de gaze ( are o detentă puternică) ; se fabrică uşor; are un preţ redus”.      
            La 13 august 1886, ei au experimentat, cu succes, pentru prima oară în istoria tehnicii, o ambarcaţiune cu un motor reactiv. Experienţa a avut loc pe Sena, contra cursului apei, şi a durat 15 minute. Presa din Paris a consemnat acest eveniment menţionând că „o barcă fără pânze, fără vâsle sau zbaturi a urcat pe Sena împotriva curentului”. Autorii au primit Brevetul francez  179001 din 12.10.1886, iar ulterior au brevetat soluţia şi în Germania, Anglia, Belgia şi Italia. Cu ocazia primei experimentări au constatat că este nevoie de o putere mai mare. În consecinţă, au mărit capacitatea buteliei şi au reluat experimentul în data de 16 decembrie 1886. Din păcate, în experimentul făcut tot pe Sena,  Just Buisson şi-a pierdut viaţa, iar reputaţia lui Ciurcu a fost afectată. Despre aceste experienţe a scris un articol intitulat „ Experimentarea propulsorului cu reacție”  care a apărut în revista La Nature nr. 755 din 2 iulie 1887. Cercetările  au continuat , iar experimentările efectuate cu un motor  montat pe un vagonet au  demonstrat  posibilitatea utilizării motorului cu reacţie fără pericol de explozie.Aşadar, ei au  construit şi au experimentat  primul motor reactiv cu combustibil lichid care putea fi utilizat pentru deplasarea pe apă sau pe şine. Au intuit şi posbilitatea utilizării în aeronautică dar  moartea lui Just  Buisson şi lipsa banilor  au făcut ca această soluţie de aplicare  să rămână doar la stadiul de proiect. Experinţele făcute de Ciurcu şi Buisson  pot fi date ca exemplu de metodologie pentru verificarea experimentală a unei soluţii tehnice.  Propulsorul era destinat  dirijabilelor, dar experimentarea pe  o aeronavă era mai dificilă. Au găsit o metodă foarte ingenioasă pentru simularea condiţiilor reale : propulsarea  unei bărci. Montarea propulsorului a fost mai uşoară, urmărirea experimentului s-a făcut direct. Pasiunea şi dorinţa de a demnostra  corectitudinea unei soluţii este un stimulator recunoscut al creativităţii.

 Deşi era în exil,  Ciurcu s-a ocupat de amenajarea  pavilionul românesc de la  Expoziţia Universală din 1889  organizată la Paris pentru a  aniversa centenarul Revoluţiei Franceze. Vă reamintesc că  Turnul Eiffel a fost inaugurat cu ocazia aceluiaşi eveniment. Ca răsplată pentru implicarea sa în organizarea pavilionului românesc, i s-a permis revenirea în ţară.

 A revenit în ţară în 1890 şi a condus timp de 10 ani ziarul „Timpul”. A locuit pe strada Labirint la numărul 13. Propulsorul cu reacţie a stat multă vreme  în magazia  casei de la această adresă. Şi în această perioadă şi-a pus în valoare spiritul practic organizând la Copăceni, pe malul stâng al râului Argeş,  o fermă model unde s-a ocupat de viticultură, pomicultură , zootehnie.

Menționez, stimați ascultători că localitatea Copăceni  este situată la șapte km de București și la 7 km de orașul Măgurele, orașul unde funcționeză din 1956 Intitutul de Fizică Atomică Horia Hulubei, altfel spus o cetate a științei.

Iată cum  îl descria publicistul Nicolae Dumitru Cocea în 1913:„ Un cap admirabil de expresie. Scrijelat,brăzdat,tăiat cu cuţitul şi cu dalta, capul lui Alexandru Ciurcu pare un bronz de Rodin, scăpat dintr-o sală de expoziţie, cu barba în vânt şi părul vâlvoi. Ziarist, agronom, inventator  de motoare şi aeroplane, orator, om politic, martir, expulzat, profet în ţara lui şi iarăşi ziarist, Ciurcu n-a rămas nepăsător în faţa nici unei din manifestările infinite ale geniului omenesc”.

Alexandru Ciurcu s-a stins din viaţă  la data de 22 ianuarie 1922 în Bucureşti.Avea 68  de ani.

În octombrie 2009, cu ocazia unui Simpozion organizat pentru  a  marca împlinirea a 155 de la naşterea lui Alexandru Ciurcu, Primăria  comunei Şercaia i-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare post mortem” şi s-a dezvelit o placă comemorativă amplasată pe clădirea Primăriei.

Un exemplu care poate fi urmat şi de alte Primării pentru personalităţile  care  s-au născut sau au activat în comunităţile pe care le gestionează.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  Alexandru Ciurcu și invenția  sa, propulsorul cu reacție. La finalul acestui episod vă recomand să urmăriți funcționarea unui aspersor rotativ folosit la udatul gazonului. Acesta funcționează ca un propulsor reactiv doar că mișcarea este rotativă. Nu este liniară ca în cazul experimentului făcut de Alexandru Ciurcu. Deschideți progresiv robinetul pentru apă. Urmăriți viteza de rotație a aspersorului. Unii dintre dumneavoastră, cu aptitudini de cercetători, pot să măsoare, pentru fiecare poziție a robinetului, consumul de apă, lungimea jetului de apă au chiar viteza de rotație.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Lazăr Edeleanu, specialist renumit în rafinarea petrolului.

Bună seara, stimați ascultători!

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Lazăr Edeleanu, specialist renumit în rafinarea petrolului.

Într-unul dintre episoadele acestei emisiuni v-am povestit despre  Alexe Marin, născut în 1814 la Craiova, ajuns apoi profesor de chimie la Universitatea din București. I-a învățat pe studenții lui să distileze păcura folosind un alambic, utilizat și azi pentru a obține țuică. Printre ei s-au numărat și  Marin și Theodor Mehedințeanu care, în 1857, au construit o distilerie în localitatea Rîfov, lângă Ploiești.Aici s-a început fabricarea gazului folosit pentru iluminarea Bucureștiului.Drumul de la distilarea petrolului la rafinarea petrolului a presupus știință de carte, adică școală. Unul dintre cei care, prin învățătură serioasă, au înțeles tainele procesului de rafinare a petrolului, a țițeilului, a fost Lazăr Edeleanu.

Lazăr Edeleanu s-a  născut la data de 1 septembrie 1861 în București într-o familie cu mulți copii, Lazăr fiind mezinul. Tatăl său, Șaie Edeleanu, era muncitor strungar. Câștiga cu greu cele necesare pentru ași întreține familia numeroasă  și de aceea a fost nevoit să încerce să găsească de lucru prin țară. O vreme a lucrat în  Focșani dar a trecut și prin Craiova unde comunitatea evreiască  era bine organizată.

Părinții au remarcat interesul lui Lazăr pentru învățătură, manifestat  la școala comunității evreiești din Craiova, dar și spiritul de observație special demonstrat în activitatea tatălui său Șaie Edeleanu. Din lipsă de fonduri, școala din Craiova se închide iar elevul de 12 ani se mută la Liceul Sfântul Sava din București. Este găzduit  la familie prietenă cu Șaie Edeleau. Casa în care locuia era  peste drum de Palatul Șuțu din București, bine luminat atât în interior cât ți în exterior. Vă reamintesc, stimați ascultători că din 1956 în Palatul Șuțu funcționează Muzeul Municipiului București. Peste ani, Lazăr Edeleanu  povestea că, uneori, când nu avea bani pentru lumânarea la care își pregătea lecțiile, ieșea în stradă unde era lumină din plin.

A absolvit liceul în 1882 apoi a lucrat timp de un an pentru a aduna banii necesari continuării studiile la Universitatea din Berlin unde s-a dedicat studiului chimiei sub îndrumarea  celui mai exigent profesor din universitate, August Wilhelm von Hofmann, al cărui nume  este legat de multe realizări din chimia organică printre care  formaldehida și colorantul roșu de anilină.

Din studiul documentelor din acea vreme rezultă că Lazăr  Edeleanu a fost un student special care dorea să-și asigure o pregătire științifică deosebită. El era apreciat pentru seriozitatea  și perseverența cu care  studia, era admirat  pentru originalitatea și  subtilitatea cercetărilor  sale.

În anul 1887 și-a susținut Teza  de doctorat  cu tema „ Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilic și fenilizobutiric”. Este interesant de menționat că prin cercetarea doctorală făcută, Lazăr Edeleanu a descoperit o substanță uleioasă incloră cu punct de fierbere la 203 ⁰C dar care, aparent, nu avea nici-o utilizare. Abia după patruzeci de ani, în 1933, s-a  descoperit că această substanță  are utilizări importante în medicină, cu proprietăți analeptice. Azi o numim amfetamină.  Istoria cercetării este presărată cu multe exemple de acest tip care confirmă  utilitatea  continuarea unor cercetări, după mai mulți ani, cu noile  metode și cu noile instrumente de cercetare.

După susținerea tezei de doctorat, în 1888, a lucrat, timp  de un an, la un Colegiu din Londra unde, împreună cu alți chimiști englezi,  au studiat și realizat mătasea artificială de tip vâscoză.

Deși se bucura de recunoașterea specialiștilor europeni, în 1898 se întoarce acasă și rămâne aici deoarece, așa cum a recunoscut la vremea aceea „nu mă mai pot despărți de țară”. S-a angajat ca asistent  la Universitatea din Iași, unde chimiști de valoare s-au grupat în jurul profesorului Petru Poni, și la Universitatea din București, unde chimiști cu reputație internațională s-au unit în jurul profesorului și academicianului Constantin Istrati. Pe baza cercetărilor efectuate în laboratoarele de la București publică, în 1891, articolul „Noi metode pentru prepararea acizilor nesaturați din seria aromatică”.

Am făcut această precizare, stimați ascultători, pentru a sublinia că publicarea de articole științifice în revistele de specialitate a fost și este și în zilele noastre o preocupare constantă a cercetătorilor, a oamenilor de știință.

Lazăr Edeleanu a fost preocupat de aspectele  tehnologice, de aspectele aplicative ale cercetărilor sale. Așa se face că Lazăr Edeleanu contribuie la introducerea în România   a procedeelor  de tăbăcire minerală, cu săruri de crom, și cu extracte de scoarță de scoarță de stejar concentrate.

Este locul să vă spun, stimați ascultători, că o zonă și o uliță, care începea mai sus de actuala Piață Chiriac, s-a numit Tabaci.   Pe amplasamentul acesteia este acum strada Gheorghe Chițu, strada Marin Sorescu și, ultima parte până în strada Râului, a păstrat numele vechii străzi, strada  Tabaci. Prin mijlocul acestei ulițe curgea un pârâu alimentat  de multele fântâni din zonă.  În zona unde este acum Biserica Ungureni, iernau turmele de oi ale ungurenilor, ale ciobanilor. Unii dintre locuitorii zonei, așezați de o parte și de alta a pârâului, se ocupau cu tăbăcirea pieilor de oaie. De aici numele Tabaci dat uliței, iar mai târziu străzii.  De altfel, prin anii 1960, locul unde este acum Cercul Militar se numea Tabaci.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Lazăr Edeleanu care, din 1897, începe să facă cercetări aplicative în domeniul industriei petroliere. Din 1906 formează o echipă de tineri cercetători cu care lucrează în  secția de chimie a Institutului geologic, proaspăt înființat. Prin cercetările inițiate  a fundamentat științific tehnologia de prelucrare a petrolului. În 1908 inventează „Procedeul de rafinare cu bioxid de sulf lichid”, reușind  extragerea și rafinarea selectivă  a hidrocarburilor aromatice ( benzen, toluen) din țiței  fără modificarea lor chimică. Procedeul, cunoscut sub numele „procedeul Edeleanu” și instalațiile „Edeleanu” construite pentru aplicarea procedeului s-au aplicat în toată lumea. Documentele consemnează că în 1960, adică la mulți după moartea lui Lazăr Edeleanu, procedeul se aplica în peste 80 de instalații de rafinare a petrolului.

Iată ce spunea, în 1932, un reprezentat al Rafinăriei Vega construită la Ploiești: „ Când l-am întâlnit la București în 1900, dr. Edeleanu era un om devotat științei…Mi-a expus ideile sale asupra dezvoltării chimiei petrolului și, în special, necesitatea de a găsi căi noi de  folosire a uleiurilor minerale, fără a distruge hidrocarburile valoroase pe care le conțineau. Amândoi eram tineri pe atunci și am fost impresionat de perspectivele prezentate de doctor Edeleanu”

Lazăr Edeleanu  s-a ocupat  de valorificarea chimică a gudroanelor rezultate din distilarea  cărbunelui pentru fabricarea gazului de iluminat. Lazăr  Edeleanu  s-a implicat cu  toată energia în obținerea unui lampant de bună calitate din țițeiul românesc care să poată fi vândut pe piața mondială a petrolului. Vorbim despre perioada 1900-1910 când Lazăr Edeleanu  a reprezentat România la Congrese mondiale din domeniul tehnologiei petrolului organizate la Paris, în 1900, la Liege, în 1905, la București, în 1907, la Londra, în 1909.Mai mult, în 1910 a fost ales membru de onoare al Societății de științe naturale de la Moscova. Cu toate acestea nu s-a bucurat și de recunoașterea oamenilor din țară. Este unul dintre motivele pentru care, în 1910, pleacă în Germania.

Stimați ascultători, în acești ani am fost martori la plecarea din țară a   multor oameni valoroși. Unii dintre ei au plecat din același motiv: n-am știut cum să le recunoaștem valoarea. Vă reamintesc, stimați ascultători,  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este consolidarea  culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. Altfel spus, trebuie să învățăm să-i prețuim pe oamenii de lângă noi.

Lazăr Edeleanu s-a reîntors în țară, așa cum a făcut-o și în 1889, după terminarea studiilor universitare, „să caute liniștea amurgului  unei vieți închinate științei și progresului tehnic”, așa cum spunea craioveanul Ludovic Mrazec, un alt mare specialist în exploatarea petrolului.

Nu a avut parte de liniștea pe care o merita. Uni oamenii  din anii 1935-1944   nu îi acceptau pe alți oameni care trăiau lângă ei.

S-a stins din viață, în București, la data  de 7 aprilie 1941.

Atunci, craioveanul Ludovic  Mrazec, mare specialist în exploatarea petrolului, a spus:„ Cu distinsul Lazăr Edeleanu dispare  un om și un caracter, o podoabă a științei române, pildă de muncă neobosită și înțeleaptă, închinată căutării adevărului și progresului în știință”.

Ca de obicei, la finalul fiecărui episod, pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea  evocată, formulez un îndemn.

Azi v-am povestit despre Lazăr Edeleanu, specialist în exploatarea petrolului. Dacă vorbim despre petrol, vă sugerez să mergeți spre Filiași. La ieșirea din Craiova o să vedeți, în funcțiune, câteva sonde de  extracție a petrolului.

Dacă vorbim de sonde pentru petrol, vă sugerez să faceți o plimbare prin Craiova. Din Piața Buzești vă îndreptați spre strada Buzești. O să observați în față, pe peretele unei clădiri inscripția  „Foraj Sonde Craiova”.

În cazul lui  Lazăr Edeleanu, specialist în rafinarea petrolului, va sugerez să citiți cartea „Lazăr Edeleanu” , publicată la Editura Științifică și Enciclopedică din București, în 1982.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Nicolae Paulescu şi istoria insulinei

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc Nicolae Paulescu și despre povestea insulinei.

             Este de datoria noastră să ne cunoaştem marile valori umane şi să le facem cunoscute semenilor noştri  deoarece identitatea unui popor este legată şi  de personalităţile care s-au impus pe plan profesional în comunitatea ştiinţifică internaţională . Una dintre aceste personalităţi, mai mult sau mai puţin controversată pentru convingerile sale ideologice, nu s-a putut bucura de recunoașterea oficială pe care o merita. Mereu a fost convins de valoarea cercetărilor efectuate așa cum rezultă  și declarația făcută la un moment dat: „(…)unii m-au devalizat, alţii  încearcă să-mi înabuşe plângerile. Şi aceasta se petrece în sânul cinstitei familii a oamenilor de ştiinţă. Odinioară credeam că un cercetător poate munci în linişte, căci eram convins că publicaţiile sale îl pun la adăpost de orice nedreptate. Din nefericire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu desăvârşire”. Personalitatea despre  care o să vă povestesc,  şi-a legat numele de tratarea diabetului, de insulină, de pancreină așa cum a numit-o el, Nicolae Paulescu.

Nicolae Constantin Paulescu, unul dintre precursorii descoperirii insulinei, s-a născut în Bucureşti la data de 8 noiembrie 1869.Tatăl său, Costache Paulescu, era negustor, iar mama sa Maria, era casnică. După studiile elementare s-a înscris la  actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul” din Bucureşti. In perioada liceului şi-a format o cultură vastă prin numeroase lecturi din domeniile  literaturii, artei, ştiinţelor naturale.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza „ Cercetări asupra structurii splinei“ .  Timp de trei ani, în perioada 1891- 1894, a lucrat în spitalele din Paris, cu Étienne Lancereaux –  ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, cu care a publicat (1903-1928) o lucrare monumentală – Tratat de medicină, în patru volume. În perioada 1897-1898 a urmat cursuri de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris  şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor atitudini ale corpului „ şi „Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală  la poziţia verticală”. Apoi, în 1901 , a obţinut un titlu de doctor în chimie biologică   cu teza „  Studiu comparativ al acțunii clorurilor alcaline  asupra materiei vii” Deşi se bucura de un imens interes în cercurile ştiinţifice internaţionale şi de susţinere materială în cercetările sale, a preferat să se întoarcă în ţară, unde a fost numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti unde a funcționat timp de 27 de ani, între 1904 și 1931. În această calitate a desfăşurat o amplă activitate ştiinţifică în fiziologia medicală, metabolismul glicogenului, diabetul, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui hepatic, mecanismul morţii subite, anevrismele, etc. Pe baza cercetărilor asupra fiziologiei hipofizei şi epifizei, a elaborat, în 1906, o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. De asemenea, a obţinut rezultate extrem de importante privind structura splinei.

Deşi în cercetările sale a abordat un spectru larg, principala preocupare a fost în domeniul  glandelor endocrine: hipofiza, tiroida, suprarenala şi pancreasul. A început aceste cercetări în 1911, iar după  multe cercetări reuşeşte să obţină un extract apos de pancreas. Foloseşte acest extract pentru reducerea glicemiei la câni şi obţine rezultate concludente. A  denumit acest hormon cu acţiune antidiabetică „ pancreină”. În anii primului război mondial a scris un tratat în trei volume , „Tratat de fiziologie medicală” în care au apărut, pentru prima dată, rezultatele sale experimentale  legate de secreţia  endocrină pancreatică. În sesiunea din 23 iulie  1921 a Societăţii de Biologie, a făcut patru comunicări legate de acţiunea extractului pancreatic, comunicări care au fost publicate în „ Rapoarte ale reuniunilor Societății de Biologie și ale filialelor sale”, volumul 27 din 1921, editat la Paris.

Titlul acestor comunicări: „Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă” .  O lună mai târziu, a publicat, în revista de belgiană de  specialitate  „ Arhivele Internaționale de Fiziologie”  din 31 august 1921 , un articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs  de pancreas, numit de Nicolae Paulescu  Pancreină . Titlul articolului : „Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă”  Mai mult, după câteva luni, începe introducerea ei în terapeutică. Rezultatele obţinute în primele tratamente a bucurat enorm lumea medicală şi nu numai deoarece, pentru prima dată, mii de pacienţi diabetici muribunzi au fost redaţi vieţii.

În februarie 1922  Frederik.G.Banting şi Charles H. Best au publicat  un articol în care se prezentau rezultatele experimentale  obţinute prin aplicarea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, şi care confirmau concluziile lui Paulescu.  Deşi acest articol a apărut după articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicină  din 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentală desfăşurată  şi lui John James Rickard Macleod   pentru utilizarea insulinei în practica clinică, deşi meritul principal l-a avut biochimistul Collip care a reuşit să purifice extractul pancreatic făcându-l administrabil la om.                                                  

La 10 aprilie 1922 N.C.Paulescu a depus la Oficiul Român de Brevete descrierea cu titlul „Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei”, pentru care a obţinut un brevet nr.8322.  În partea de revendicări  a acestui brevet se menționează: „Revendic invenţiunea produsului organic Pancreina, care injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simtomelor diabetului”.

         Nicolae Paulescu  s-a stins din viaţă la data de 19 iulie 1931 , în Bucureşti.  

La moartea sa, Nicolae Iorga scria: „ Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt”.

Și totuși, stimați ascultători, în viață, valoarea profesională este recunoscută până la urmă, mai devreme sau mai târziu. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Nicolae Paulescu.

În 1969, din fericire pentru noi , diabetologul scoţian Ian Murray  a vrut să scrie un istoric al descoperirii insulinei  şi a constatat că Paulescu  publicase primul lucrări valoroase în care a descris cu lux de amănunte, acţiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Ulterior, după aproape trei sferturi de veac, Paulescu revine, în mod oficial,  în galeria marilor fiziologi ai lumii. În 1990 a fost ales, post mortem,  membru al Academiei Române.  În 1993 a fost înfiinţat la Bucureşti „ Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie  şi Boli Metabolice” care poartă numele Nicolae Paulescu.

 Ca recunoaştere a meritelor sale în descoperirea medicală a secolului XX , insulina,  anul 2001 fost desemnat  „Anul Paulescu”. O dovadă că adevărul este o valoare imprescriptibilă.

Medicul Aurel Abramovici, fost student al lui N. Paulescu afirma : “De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenţii (…) Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…”.

În data de 31august 2001, în prezența președintelui  Federației internaționale de Diabet, Sr George Albert, a dezvelită  statuia lui Nicolae Paulescu  amplasată lângă Facultatea de Medicină din București.

La finalul acestui episod, pentru a-l cunoaște mai bine pe omul și savantul Nicolae Paulescu vă recomand să cumpărați sau să împrumutați apoi să citiți cartea „Cele patru patimi și remediile lor”. Cartea a fost scrisă de Nicolae Paulescu. Și dacă v-a plăcut, încercați să mai citiți încă una dintre cărțile scrise de Nicolae Paulescu : „Noțiunile de suflet și Dumnezeu îm fiziologie”.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Aurel Vlaicu sau „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumezeu”, pionier al aviației românești.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Aurel Vlaicu, pionier al aviației românești.

Zborul cu prin aer i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Mitologia ni-l prezintă pe Icar, eroul care și-a construit aripi, asemănătoare cu ale păsărilor, din pene și ceară. Și Biblia descrie un aparat de zbor care ne duce  cu gândul la navele cosmice.Prin anul 200 î.Hr. au fost realizate în China  niște zmee care puteau ridica un om în aer. Unul dintre temerari a fost chiar prințul Yuan Huangtou.  Celebrul Leonardo da Vinci a schițat  un aparat de zbor cu aripi și chiar unul asemănător, ca principiu, cu elicopterele de azi.

În acest domeniu, al zborului cu un aparat mai greu decât aerul, românii și-au adus numeroase contribuții. Unul dintre acești români a fost Aurel Vlaicu.

Aurel Vlaicu s-a născut la data de 6 noiembrie 1882 în localitatea Binținți, situată între   Orăștie și Sebeș, în familia cu opt copii a  Primarului  Dumitru Vlaicu. Aurel era cel mai mare dar și cel mai îndemânatic.Își construise în șura casei un adevărat atelier mecanic. Privea la zborul zmeelor de hârtie manevrate de copii din sat și le explica fraților și prietenilor cum va arăta mașina de zburat pe care o va construi el.

După absolvirea școlii primare din satul natal este înscris la Liceul reformat din Orăștie, unde s-a remarcat pentru aptitudinile sale tehnice. Repara ceasurile profesorilor dar a conceput și o mașină de treierat. Și-a continuat studiile liceale la Sibiu, unde a fost coleg cu Octavian Goga. Aici a inventat o turbină preluată de fabrica Rieger pentru a fi produsă în serie. În 1902, după terminarea liceului, s-a înscris la Școala Politehnică din Budapesta, iar după un an, în 1903, s-a transferat la Școala Politehnică din München deoarece aici disciplinele mecanice  erau tratate  mai bine. Ca student,  a construit modelul primei mașini de zburat care a rămas în laboratorul școlii. A obținut diploma de inginer în 1907 apoi a fost concentrat la o unitate de submarine din Marea Adriatică, care aparținea de  marina austro-ungară. În 1908 s-a   angajat  ca inginer la fabrica de motoare Opel din Rüsselheim cu intenția de a construi un motor pentru  mașina de zburat pe care o visa din copilările. Conducerea fabricii i-a pus mai multe condiții pe care Aurel Vlaicu nu le-a putut accepta așa că în 1909 s-a reîntors acasă. Ajutat financiar de tatăl său, Dumitru Vlaicu, de frați dar și de  alți prieteni reușește să contruiască  un planor pe care l-a încercat pe pășunea satului Binținți. L-a botezat  „Gândacul”. Mai mult. Într-una dintre probe a urcat-o în planor și pe sora lui, Valeria. O premieră mondială: prima femeie care a zburat cu un planor. Demonstrațiile de zbor cu planorul au continuat la Sibiu și Brașov. Încurajat de aceste rezultate și sprijinit de mai multe oficialități, printre care și Spiru Haret, ministrul învățământului la vremea aceea, a venit, în 1910,  la București, unde a construit, la Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, avionul Vlaicu I, echipat cu două elice coaxiale, contrarotative.La alegerea motorului rotativ Gnome, de 50 de CP, fabricat ăn Franța, s-a sfătuit și cu Traian Vuia. A obținut  Brevetul de invenție românesc RO2258 pentru  „Mașină de zburat cu un corp în formă de săgeată”. În data de 17 iunie 1910 Aurel Vlaicu face o probă de zbor pe terenul de la Cotroceni. Iată ce spunea inventatorul după cca.  un an de la acest   zbor : „Bucuria cea mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem şi asta era principalul”. A zburat atunci numai 50 de metri. Această zi, 17 iunie,  a fost  importantă pentru Aurel Vlaicu. Această zi , 17 iunie, este importantă pentru aviația din România. Aurel Vlaicu a învățat singur să zboare. Aurel Vlaicu și-a încercat în zbor propriul avion. Istoria aviației românești începe cu Aurel Vlaicu. Ziua de 17 iunie a devenit ziua aviației române

Aurel Vlaicu a  zburat, cu aparatul său, între Slatina și Piatra Olt pentru a duce un ordin de luptă în cadrul manevrelor militare  organizate de Armata română. Acesta a fost primul avion folosit de armata română. Prin această operațiune România este a doua țară din lume care a folosit un avion pentru manevreme militare.

În 1911  a construit mașina de zbor Vlaicu II, având îmbunătățiri substanțiale față de primul model,  cu care a făcut demonstrații la Blaj, pe Câmpia Libertății, apoi la Sibiu și la Brașov. Cu această ocazie a atins viteza de 90 km/oră și plafonul de înălțime de 1.000 m.

Cu același aparat Vlaicu II, a  participat, în 1912, la un concurs în Austria unde a obținut  Premiul I în proba de aruncare la țintă. La acest concurs au participat 40 de piloți din 7 țări, printre care și renumitul pilot francez Roland Garros. Iată ce scria presa vremii : „Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea  mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.”

Cu același aparat  a participat, în vara anului 1913,  la Al Doilea Război blacanic pentru misiuni de observație aeriană.

A vrut ca experiența acumulată să o folosească pentru a construi un nou aparat, numit Vlaicu III, care avea întreaga structură din metal, și cu care vroia să  traverseze Carpații. Inițial a vrut să facă acest zbor în august 1913 pentru  a participa la  festivitățile organizate de

Asociaţia Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român- ASTRA la Orăștie dar a considerat că aparatul Vlaicu II este destul de uzat și a amânat decolarea până la finalizarea noului său aeroplan Vlaicu III. Între timp și alți piloți și-au anunțat intenția de a face, în premieră, zborul de traversare a Carpaților. În aceste condiții s-a decis să zboare cu vechiul aparat așa că în data de 13 septembrie 1913 decolează din București. Se oprește la Ploiești pentru alimentarea  aeroplanului și decolează spre Brașov. Nu a mai ajuns. În apropiere de Câmpina, la marginea comunei Brănești,  avionul se prăbușește, iar constructorul său își pierde viața.

            Trupul neînsuflețit a fost expus în capela Spitalului Militar din București, unde mii de bucureșteni i-au adus un ultim omagiu.

            Trista veste a ajuns și la Orăștie, a doua zi, în 14 septembrie, iar serbările ASTREI, la care voia să ajungă Aurel Vlaicu, s-au transformat într-o tristă adunare funebră.

            Aurel Vlaicu este înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

            Iată ce scria în acele zile Nicolae Iorga: „Vlaicu a murit. Cu aripile  ultimului său zbor i s-a frânt și viața: voința cea nebiruită s-a pierdut. Vor fi uitați bărbați politici, vor fi uitați scriitori de renume. Pe el îsă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: Și noi l-am avut pe Vlaicu”

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul din obiectivele acestei emisiuni este de a consolida cultura recunoașterii valorilor de lângă noi. Ei bine, recunoașterea de care se bucură Aurel Vlaicu este un exemplu de bune practici.

Localitatea în care s-a născut se numește Aurel Vlaicu. În localitatea natală  funcționează un Muzeu și o Expoziție memorială. Pe clădirea Muzeu este amplasată o placă pe care, printre altele, este  scris: „ În această casă românească s-a născut la 1882 cel dintâi sburător al Ardealului, Aurel Vlaic, biruitorul văzduhurilor  prin aeroplanul care era propria lui invenție și construcție”

O stradă din Craiova poartă numele Aurel Vlaicu.

Câte o stradă din București, Brașov, Cluj-Napoca, Constanța. Galați, Iași, poartă numele Aurel Vlaicu.

Liceul din Orăștie poartă numele „Aurel Vlaicu”.

Licee din Arad, Breaza, Baia Mare, București, Cluj-Napoca, Galați poartă numele Aurel Vlaicu.

Școala de aviaţie de la Buzău poartă numele Aurel Vlaicu.

Liceul de aviaţie de la Băneasa poartă numele Aurel Vlaicu.

Este Membru post mortem al Academiei Române

La finalul acestui episod vă recomand să citiți romanul „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui”, scris de Victor Ion Popa și tipărit în 1939. O să-l descoperiți pe Omul Aurel Vlaicu.

Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Aurel Vlaicu din Craiova. Plecați din fața  Liceului Traian Vuia din Craiova, situat pe strada Rovinari. Mergeți pe strada Rovinari  până la intersecția cu strada General Magheru apoi coborâți până la interesecția cu  strada Aurel Vlaicu care urcă lin spre Cartierul Valea Roșie printre blocurile botezate cu litera T și, respectiv, litera U. În spatele acestora se ghicește clădirea Grădiniței nr. 42. După urcuș, strada Aurel Vlaicu ajunge în strada Vântului, așa cum omul Aurel Vlaicu s-a desprins de pământ pentru ași găsi libertatea spiritului în zările nesfârșite ale aerului.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Sergiu Rădăuțanu – primul rector al Institutului Politehnic din Chişinău.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Sergiu Rădăuțanuu, primul Rector al Intitutului Politehnic din Chișinău.

L-am „ descoperit” pe Sergiu Rădăuțanu într-un mod inedit.

În urmă cu mai mulți am predat la Universitatea Tehnică a Moldovei cursul  de „Metodologia cercetării  ştiinţifice”.  Printre altele, le  prezentam doctoranzilor  de la această universitate personalități din știință și tehnică, apoi  le ceream, ca temă individuală,  să prezinte  și ei o personalitate din domeniul tezei lor de doctorat. Ca răspuns la această temă, unul dintre doctoranzi mi-a adus  o revistă, un „calendar istoric”. Calendarul cuprindea câteva informații scrise însoțite de multe fotografii cu rectorii, prorectorii Universității Tehnice a Moldovei.  Revista intitulată „calendar istoric”  prezenta fotografii bust cu Președinții Republicii Moldova,  cu primminiștri și miniștrii din guvernele Republicii Moldova care au absolvit Universitatea Tehnică a Moldovei. Broșura cuprindea  fotografii bust, adunate într-un tablou, cu academicieni, scriitori, artiști care au aboslvit Universitatea Tehnică a Moldovei. De asemenea, am găsit acolo  fotografii bust ale cadrelor didactice, grupate pe facultăți  prezentate sub forma unui tabolu comun. Forma de prezentare mi-a amintit de tablorile pe care le făceam noi, ca  elevi, la aboslvirea liceului.

 Pe copertă erau  scris  câteva rânduri despre  Acad.Sergiu Rădăuțanu, rector-fondator al Politehnicii din Chișinău, 1964-1973. Așa am aflat despre Sergiu Rădăuțanu. Apoi  am discutat despre Sergiu Rădăuțanu cu colegii de la Chişinău  şi  cu câteva personalităţi de la Bucureşti. M-a impresionat, de la început,  lupta dusă de Sergiu Rădăuțanu pentru ca lumina ştiinţei să ajungă la tinerii proveniţi din satele moldoveneşti, în ciuda opreliştilor din vremea sa.  Așa am început să mă documentez  despre primul rector al Institutului Politehnic din Chișinău, Sergiu Rădăuțanu,

Sergiu Rădăuțanu s-a născut la data de 17 iunie 1926 în Chişinău într-o familie cu tradiţii intelectuale. Bunicul său, Serghei Rădăuțanu, a făcut studiile la Universitatea Sorbona din Paris.Tatăl său, Ion  Răduţan, a fost un timp asistent la  Universitatea  din Iaşi, apoi profesor de limba franceză la Seminarul Teologic din Chişinău.Mama sa, Nina a fost profesoară de muzică. A urmat şcoala primară în Chişinău  apoi  Liceul B.P.Haşdeu. Viaţa a fost dură cu Sergiu şi familia sa. Mai întâi, în 1940 au fost obligaţi să ia o decizie radicală :pleacă în România sau rămân în Chişinău. Au rămas. Apoi, în 1941, tatăl său, Ion Rădăuțanu, soldat în armata sovietică a murit pe frontul din Ukraina. Sergiu avea doar 15 ani când, prin forţa împrejurărilor , a cunoscut greutăţile sărăciei împreună cu bunica, mama şi fratele său de opt ani. A trecut prin toate. Voia să urmeze Institutul Pedagogic pentru a deveni profesor ca şi părinţii săi, dar  ,începând cu 1945, serviciul militar i-a răpit cinci ani buni. Abia în 1950 , când avea 24 de ani, a devenit student la Facultatea de Fizică a Universităţii de Stat  din Chişinău. Se spune că până în anul III a purtat hainele militare, deoarece nu avea altele. A fost un student preocupat de învăţătură, dar şi un foarte bun camarad care şi-a pus în slujba  colegilor cultura sa şi experienţa dobândită pe perioada stagiului militar. Participa cu succes la competiţiile sportive şi la activităţile culturale ale facultăţii.

Se poate spune că  drumul în cercetare l-a început  ca student , sub conducerea profesorului M.V.Kot, cu care a lucrat în fizica  semiconductorilor. Acesta  fusese numit şeful catedrei de Fizică Experimentală în 1953, catedră înfiinţată în 1951, şi care a iniţiat aici primele cercetări în domeniul semiconductorilor. Imediat după terminarea studiilor  universitare, în 1955,  pe baza rezultatelor excelente obţinute ca student,  Sergiu Rădăuțanu a fost  trimis să se perfecţioneze  prin doctorat la Institutul Fizico-Tehnic „A. Ioffe” din Sankt-Petersburg. Timp de patru  ani a făcut cercetări asupra soluţiilor solide obţinute din Indiu (In), Arsen (As), Seleniu (Se),Telur (Te) şi obţine titlul ştiinţific de doctor în data  26.01.1959 . Şi aici Sergiu Rădăuțanu şi-a pus în valoare calităţile de organizator şi liant între tinerii din Moldova. În căminul destinat doctoranzilor, discuţiile profesionale, adevărate seminarii ştiinţifice, erau la ordinea zilei, iar Sergiu Rădăuțanu era animatorul principal.  Şi-a continuat cercetările în cadrul Institutului de Fizică Aplicată al Academiei de Ştiinţe a Moldovei cu studii asupra semiconductorilor de tip diamant  cu structură defectă, iar pe baza rezultatelor obţinute  a primit titlul ştiinţific de doctor habilitat în 17 iunie 1966 la Institutul Politehnic din Leningrad. Dezvoltă activitatea  Institutului de Fizică  Aplicată cu noi direcţii din fizica  semiconductorilor  şi  electronica corpului solid. Rezultatele obţinute, cuprinse în zeci de articole şi în 30 de cărţi, îl propulsează în funcţia de şef de laborator ( 1961-1964) ,iar mai apoi Director al Centrului de materiale semiconductoare al Institutului de Fizică Aplicată al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1995-1998).

            Conducerea politică din anii ’60 a făcut demersurile necesare pentru înfiinţarea, în martie 1964, a Institutului Politehnic din Chişinău. În data de 6 mai 1964 Sergiu Rădăuțanu a fost numit Rector. Vara anului 1964 a fost o vară de foc pentru Sergiu Rădăuțanu: a selectat cu exigenţă  un  corp didactic competent şi de calitate aducând pe cei care, într-un fel sau altul, aveau rădăcini moldoveneşti. A  format echipa de conducere, a  dotat laboratoarele, a organizat procesul de învăţământ, a organizat admiterea. Institutul Politehnic din Chişinău şi-a început activitatea  cu 575 de studenţi  la forma cu frecvenţă şi 500 la învăţământul seral şi fără frecvenţă. După începerea cursurilor, Rectorul Sergiu Rădăuțanu, a  făcut câteva vizite la alte institute de învăţământ din  spaţiul sovietic pentru a stabili relaţii de colaborare în domeniul didactic şi ştiinţific. În acest context, mai mulţi tineri au mers să se specializeze prin doctorat, s-au organizat la Chişinău mai multe conferinţe ştiinţifice. În pofida recomandărilor  făcute de conducerea politică, tinerii din satele moldoveneşti erau încurajaţi să-şi îndrepte atenţia şi spre alte specializări decât agricultura, iar procentul de studenţi moldoveni nu a scăzut sub 65-70%.Încet-încet, numărul studenţilor a crescut la  7 mii, iar  vorba românească se auzea atât în troleibuzele care îi aducea din Râşcani, unde se construiseră căminele, până în centru, unde  erau sălile de curs şi laboratoarele.S-au format grupe cu studenţi moldoveni ,iar cursurile erau predate în limba română. Chiar şi la rectorat se vorbea româneşte.  Şi-a valorificat  calitatea sa de a crea punţi între oameni prin participarea la activităţi sociale. A păstrat şi a dezvoltat legătura ştiinţifică cu Academia de Ştiinţe a Moldovei.

Popularitatea lui Sergiu Rădăuțanu  crescuse prea mult, aşa că s-a trecut la provocări directe. În data de 9 decembrie 1970 un academician a prezentat la curs  o lecţie despre „limba moldovenească”. Auditoriul şi-a manifestat ostilitatea, iar situaţia a fost caracterizată ca „ moral-politică nesănătoasă”. Conducerea politică a trimis două comisii pentru a „ verifica” situaţia. Deciziile erau luate deja. Peste 50 de persoane au fost obligate să părăsească Institutul Politehnic. Grupele  moldoveneşti au fost desfiinţate. Totul a culminat cu destituirea Rectorului Sergiu Rădăuțanu în data de 2 octombrie 1973. Institutul  Politehnic ajunsese la  11 mii de studenţi şi  aproape o mie de cadre didactice.

Sergiu Rădăuțanu, profesorul, cercetătorul, s-a reîntors la Academie unde şi-a reluat cercetările, iar  dovezile privind recunoaşterea valorii sale au continuat să vină. În 1991 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar în 1992  al Academiei Inginereşti a Federaţiei Ruse .A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Timişoara, Braşov, Iaşi , Chişinău. Cu oamenii de ştiinţă din România a fondat o adevărată frăţie dacică. Mai multe străzi şi instituţii poartă numele său.  

S-a stins din viaţă în 6 martie 1998.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele emisiunii „Personalități din știință și tehnică” este de a oferi  modele, exemple de bune practici.

            Exemplul de bune practici  din episodul de azi  este legat de adunarea sistematică, anuală, a unor fotografii, executate în mod unitar, bust, cu oamenii care lucrează într-o școală, într-o Primărie, într-un spital, într-o universitate, într-un restaurant, într-o farmacie, într-un atelier, într-o fabrică, într-o instituție publică sau privată, într-o asociație.

            De curând am discutat cu conducătorul  unei firme private care are mai puțin de 150 de angajați. L-am întrebat care este cea mai importantă realizare a lui în această firmă, în această companie. Mă așteptam să-mi spună despre vreo instalație, despre vreo lucrare tehnică dificilă care i-a pus la încercare cunoștințele de specialitate, competențele de conducător.

            Răspunsul a fost dezarmant: „Categoric cea mai importantă realizare este comunitatea acestei firme. Avem echipă  de fotbal cu care am câștigat mai multe competiții. Avem Clubul copiilor din care fac parte toți copiii și nepoții angajaților. Ne întâlnim cu ei în fiecare an la petrecerea  zilei de 1 iunie.  La fiecare petrecere vedem cum copii și nepoții angajaților cresc o dată cu firma! ”

            Așadar, stimați  ascultători, oamenii sunt importanți și de aceea e bine să  adunăm, să păstrăm fotografii cu oamenii de lângă noi. În felul acesta consolidăm cultura recunoașterii valorilor de lângă noi.

                  Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

                    Eugen Bădărău, fondatorul şcolii româneşti de fizica plasmei.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Eugen Bădărău, fondatorul școlii românești de fizica  plasmei.

Plasma este considerată cea de a patra stare de agregare alături de starea solidă, starea lichidă și starea gazoasă. Plasma poate fi obținută prin descărcări în gaze la presiune joasă, cea mai cunoscută aplicație  fiind tubul cu neon folosit pentru reclamele luminoase. Cercetările  din acest domeniu s-au dezvoltat permanent, inclusiv în România, o dovadă fiind existența Institutului  Național de Fizica Laserilor, Plasmei si Radiatiei, Măgurele. Unul dintre pionierii  din acest domeniu de cercetare a fost Eugn Bădărău.

Eugen Bădărău  s-a născut la data de 19 septembrie 1887   în localitatea Folteşti- Ismail, judeţul Galaţi. A urmat   şcoala  primară în localitatea natală  şi  liceul la Ismail.

Iată ce spunea despre perioada liceului: „În liceu am avut 10 pe toată linia şi medalia de aur. Unii ziceau că nu ai nici-o aptitudine dacă eşti bun la toate. Cânt bine şi la vioară. Am avut succes cântând în orchestră vioara a doua. Eram pasionat pentru fizica aplicată şi pentru artă. Nu ştiam ce drum să urmez. La urmă a prevalat aptitudinea pentru ingineria fizică”. A susţinut examenul de bacalaureat în 1905 .Se simţea atras de inginerie aşa că , în acelaşi an, a plecat la Graz, în Austria şi s-a înscris  la Școala Tehnică. A rămas aici până în 1907 şi a urmat cursurile de inginerie timp de doi ani. Una dintre disciplinele audiate în această perioadă,  fizica, l-a atras în mod deosebit mai ales prin partea sa teoretică şi de aceea a decis să plece în Italia, la Pisa, unde  fizica teoretică era  bine cotată. Aşadar, în perioada 1907- 1911  a studiat la Pisa, iar în 1911 obţine licenţa în fizică. Continuă activitatea aici în calitate de doctorand, sub îndrumarea profesorului Angelo Battelli. În 1912 obţine titlul de doctor cu  teza „Constanta dielectrică  a gazelor şi a amestecurilor de gaze”. În următorii doi ani, 1912-1914 a lucrat ca asistent la Universitatea din Pisa, în cadrul Institutului de Fizică experimentală. A continuat cercetările începute în cadrul tezei de doctorat  studiind gazele comprimate până la 350 atmosfere. 

 Identifică   noi direcţii  de cercetare în domeniul opticii şi decide să  plece în Rusia. Din 1914 a ocupat un post de asistent la Institutul de Fizică din Petrograd unde a lucrat sub coordonarea  fizicianului rus Abram Fiodorovici Ioffe, de la Universitatea din Petrograd, devenit ulterior Leningrad. Acum, acest institut poartă numele profesorului Ioffe. Evenimentele istorice din 1917 îl prind în acest oraş, dar Eugen Bădărău  îşi continuă activitatea  de cercetare  devenind, în 1917, şef de secţie la Institutul de optică. Şi-a axat cercetările  asupra problemelor de optică studiind  birefringenţa  corpurilor izotrope în câmp magnetic. Pentru determinarea  indicilor de refracţie  ai gazelor  a inventat un nou tip de interferometru pe care l-a prezentat, sub forma unei comunicări ştiinţifice, la primul Congres de Ştiinţă organizat la Petrograd în 1918. Pe baza rezultatelor  cercetărilor efectuate obţine, în 1918  titlul  de  doctor docent  şi  este numit profesor  la Institutul Fototehnic Superior unde lucrează  timp de aproape trei ani, până în 1921.

În 1921 este  solicitat  să vină la Universitatea din Cernăuţi. Menţionez că Universitatea din Cernăuţi a fost înfiinţată în 1875 şi a fost multă vreme renumită în Austro-Ungaria, iar oraşul  Cernăuţi  din Bucovina de nord, situat pe malul Prutului, aparţinea din nou  României, după ce timp de 143 de ani, din 1775  până în 1918, aparţinuse Imperiului Habsburgic. Eugen Bădărău  funcţionează aici ca profesor agregat apoi ca profesor titular la Catedra de fizică teoretică şi experimentală. A condus laboratorul de fizică experimentală, iar în perioada 1926-1928 chiar şi Facultatea de Ştiinţe, în calitate de Decan. În cadrul laboratorului de fizică experimentală a iniţiat o nouă direcţie de cercetare axată pe  fizica descărcărilor în gaze. De aceea este  considerat fondatorul şcolii româneşti de fizica plasmei.

În 1934  se înfiinţează la Universitatea din Bucureşti catedra de fizică corpusculară, iar Eugen Bădărău este chemat să conducă  activitatea ştiinţifică a acestei catedre, care un an mai târziu, devine  catedra de acustică, optică şi  fizică moleculară  de care se ocupă până în  1962.

              Cercetările efectuate de Eugen Bădărău  au  acoperit o gamă foarte largă de domenii ale fizicii, începând cu descărcările electrice în gaze şi fizica plasmei, domeniu în care este considerat  fondator  al şcolii româneşti. A dat o explicaţie originală  mecanismului descărcărilor electrice luminiscente  şi a determinat coeficientul de ionizare  în gaze mono- şi poliatomice. A fost printre primii din lume  care au dovedit experimental emisia electronică a metalelor bombardate cu ioni pozitivi. Spectaculoase au fost şi  cercetările din domeniul acusticii şi ultraacusticii aplicate  la combaterea poluării sonore, la controlul materialelor de construcţie sau pentru stimularea germinaţiei plantelor. La fel de spectaculoase au fost şi aplicaţiile descărcărilor în gaze pentru obţinerea  de parfumuri. Iată ce spunea Eugen Bădărău despre aceste cercetări. „ Nu pot uita clipa în care din metan, în timpul cercetărilor noastre, a ieşit formol, prin  descărcare în scânteie. Am simţit cu toţii un miros pătrunzător. Ne-am privit miraţi. Să fie formol ? Să vedem ce zice analiza! La analiză am constatat  că mirosul nu ne înşelase: era într-adevăr formol. Formol – pornind de la gaz  metan….Şi dacă e să alunec pe panta confidenţelor, atunci trebuie să mărturisesc că în laboratoarele noastre s-au produs multe parfumuri excepţional de frumos mirositoare. Căci din gaz metan amestecat cu brom, prin descărcare electrică, am obţinut bromuri cu miros pe care cei mai mari parfumeuri l-ar fi invidiat… Poate că, cine ştie  când, fabricanţii de parfumuri vor merge pe calea deschisă de noi.”                                                       

Într-un interviu din 1967 spunea: „ Secretul marilor descoperiri constă în muncă şi spirit de observaţie, combinate cu simţ al perspectivei şi inteligenţei.”

                             S-a bucurat de multe dovezi de recunoaştere, cea mai  importantă fiind primirea, la  data de 12 august  1948, ca membru titular al Academiei Române. Avea 61 de ani. La iniţiativa sa, a fost înfiinţată în 1955,  Comisia de acustică a Academiei  fiind apoi  şi Preşedintele acestei Comisii. În perioada 1949- 1956  a condus  Secţia  de optică şi spectroscopie  din cadrul Institutului de Fizică Atomică de  la Măgurele, iar apoi, în intervalul 1956-1975 a fost  Directorul   Institutului de Fizică al Academiei.

                             A scris multe cărți printre care: „Fizica descărcărilor în gaze”, Editura Academiei, 1957, , Bazele acusticii moderne ”, Editura Academiei 1961, „Gaze ionizate. Descărcări electrice în gaze”, Editura Tehnică 1965.

                             Pentru activitatea sa a primit,  în 1962  titlul  de „ Om de ştiinţă emerit”, iar în  în 1966, Ordinul „Meritul ştiinţific”.

                             Personalitate complexă, de o vastă cultură, a cântat la vioară într-un cvartet, a iubit literatura, în special  romanul clasic în care Tolstoi şi Dostoievski au ocupat un loc important. Un erudit care știa să dezvolte relațiile umane și profesionale. Poate şi de aceea a fost Director tehnic al Radiodifuziunii Române în perioada 1940-1944. În această perioadă a scris și o carte cu informații din acest domeniu, intitulată „Cinematografia”, tipărită la Editura Națională Gheorghe Mecu în 1942. Cartea are 160  de pagini.

                             O stradă din Bucureşti poartă numele său. Interesant de menţionat  că aceasta  porneşte din strada Constantin Miculescu, cel pe care Eugen Bădărău  la succedat ca profesor la Universitatea din Bucureşti. Continuitate  în timp şi spaţiu!

                             Chiar şi crezul său de viaţă  îmbină ştiinţa cu frumosul :„Am dorit să-mi aduc contribuţia la realizarea visului întregii omeniri, o viaţă  senină, frumoasă”

                             S-a stins din viaţă la data de 11 martie 1975 în Bucureşti.

                             În partea finală a acestui episod, vă invit să rememorați anii de liceu. Ce disciplină v-a atras mai mult?  Când și cum v-ați decis  să vă alegeți un drum profesional? Vă mai aminitiți numele câtorva profesori din liceu? Povestiți-le prietenilor despre unul dintre ei! În felul acesta  învățăm să ne cunoaștem și să ne recunoaștem valorile de lângă noi.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Grigore Moisil, fondatorului şcolii româneşti  de teorie algebrică  a mecanismelor automate.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Grigore Moisil, fondatorul școlii românești de teorie algebrică a mecanismelor automate.

            L-am ascultat de multe ori la radio. L-am văzut de câteva ori la televizor. Prin anii ’70 îi citeam articolele publicate în săptămânalul „Contemporanul”. Student fiind, i-am studiat  şi unele dintre cărţi. Mai târziu am cumpărat și am citit câteva în care este prezentată personalitatea lui Grigore Mosil. Era fascinant de fiecare dată. Mă întrebam  de unde are atâta forţă. Desigur resursele umane sunt multiple. Cred că în cazul lui Grigore Moisil această forţă a  avut ca sursă educaţia, şcoala şi …şcoala continuă, adică învăţarea continuă.

Grigore Moisil s-a născut în data de 10 ianuarie 1906  la Tulcea  fiind unul dintre cei patru copii ai familiei Moisil.  O coincidenţă bizară: străbunicul său s-a născut tot într-o zi de 10 ianuarie şi s-a numit tot Grigore. Tatăl său, Constantin Moisil, era originar  din comuna Măieru, Bistriţa-Năsăud. A fost  profesor de istorie, iar mama sa  era învăţătoare. Mama sa, Elena,  l-a învăţat, mai întâi să socotească de la 1 la 10, apoi de la 10 la 100  pentru că, spunea dânsa, dacă ştii cât fac 2+3, atunci  ştii cât fac 20+30.De fapt, i-a dat încredere în el, l-a educat să nu-i fie frică de matematică, să creadă că matematica nu este grea. Grigore Moisil spunea: „Când mă gândesc la mama, mă gândesc la  mine cum creşteam sub ochii mamei”.

Familia Moisil  s-a mutat la Bucureşti când Grigore avea patru ani. Mama sa a fost directoarea şcolii „Maidanul Dulapului”, azi „Enăchiţă Văcărescu”. În şcoala  primară s-a remarcat  ca un copil cu aplecare spre învăţătură. Era vremea Primului  Război Mondial.  A prins farmecul calculului mintal şi s-a îndrăgostit de   regula  de trei simplă, iar profesorul său  l-a făcut să înţeleagă bucuria demonstraţiei geometrice. Este o bună dovadă cât de importanţi sunt învăţătorii, primii profesori ai unui copil. Ei  deschid porţi sau  închid obloanele ferestrelor spre lumea  învăţăturii.

Studiile  liceale le-a început, în 1916, la Vaslui şi le-a  finalizat în 1923 la  Bucureşti, la liceul Spiru Haret. În perioada liceului  a fost  un colaborator constant al Gazetei matematice. În anul 1923 era elev în penultima clasă de liceu şi,  sfătuindu-se cu tatăl său, a hotărât să  dea examenele pentru ultima clasă în perioada verii: un examen în iunie şi altul în septembrie. Fiind un elev bun dar mai ales fiind foarte bun la matematică le-a luat pe amândouă.

Ar fi putut să dea admiterea la Politehnică în acelaşi an, pentru că în vremea aceea orice copil bun la matematică urma o carieră inginerească. Pentru că fizic era destul de firav, mama sa l-a sfătuit : „Nu mai da tu imediat examen de admitere, dă-l la anul, tot e un an câştigat”. Ca să nu stea degeaba s-a înscris la  Secţia de matematică a Universităţii din Bucureşti. Aici a întâlnit profesori de excepţie: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Ţiţeica, Anton Davidoglu. Totuşi, în 1924 a dat admitere la Politehnica din Bucureşti şi urmează cursurile  secţiei de construcţii până în anul IV. A urmat, în paralel, şi facultatea de matematici. Atracţia către matematică a fost mai puternică. În 1929 şi-a susţinut, la Bucureşti,  teza de doctorat în matematici cu tema „Mecanica analitică a sistemelor continue”, publicată în acelaşi an la editura Gautier-Villars din Paris pentru a se asigura protecţia prin drept de autor a ideilor foarte valoroase  formulate de Grigore Moisil. Iată ce spunea  Grigore Moisil despre această etapă: „ În 1929, căzând multe examene la Politehnică, pentru a nu avea un bilanţ negativ , mi-am dat seama că aveam gata o lucrare de matematici care poate s-ar fi potrivit ca lucrare de doctorat. Profesorii Pompeiu şi Ţiţeica au fost de acord  că lucrarea putea fi prezentată la doctorat; cu puţin înainte , marele matematician italian Volterra, venit în ţară, mi-a citit lucrarea şi a lăudat-o public. De atunci am rămas în matematici şi n-am mai terminat politehnica”.

În 1930 pleacă la Paris pentru perfecţionarea în matematici, iar un an mai târziu, în 1931, susţine examenul de docenţă cu teza „Asupra unei clase de sisteme de ecuaţii cu  derivate parţiale din Fizica matematică”.  Imediat după susţinerea tezei a fost numit conferenţiar  la Facultatea de matematică din Iaşi, dar şi-a  continuat  perfecţionarea  la Roma, cu o bursă Rockefeller. A funcţionat la Iaşi, ca profesor de calcul diferenţial, timp de 10 ani  pe care i-a numit, într-un interviu din 1970, „10 ani frumoşi”.

La sfârşitul  anului 1941, în 30 decembrie, a fost chemat ca profesor de analiză superioară şi logică matematică la facultatea de ştiinţe  a Universităţii din Bucureşti unde a funcţionat până în 1948.

Grigore Moisil a avut un rol important în formarea informaticienilor şi la construcţia calculatoarelor  în România. El a înfiinţat un Centru de Calcul la Universitatea din Bucureşti  care urma să fie dotat cu un calculator CIFA  realizat la Institutul de Fizică Atomică de către inginerul Victor Toma, acum academician, iar până atunci studenţii de la Bucureşti erau trimişi  să facă practică la Timişoara unde se realizase deja un alt calculator cu tuburi MECIPT, cu 50 de operaţii pe secundă.  La inţiativa lui Grigore Moisil s-a făcut cu acest calculator prima traducere a unei fraze din limba engleză în limba română.

În 1948, la 1 octombrie, devine membru titular al Academiei Române.

În 1946, noua conducere politică a României a luat decizia să trimită ca ambasadori oameni de ştiinţă. Printre aceştia  s-a numărat şi Grigore Moisil care a fost  numit ambasador în Turcia, la Ankara.     Iată  ce spunea Grigore Moisil despre această perioadă :„Atunci am redactat într-o vară un memoriu important care a avut urmări când m-am întors cu el în ţară. Atunci am redactat  un volum de logică matematică. Mai mult decât atât. Am găsit că  e bine ca acolo, în Turcia, să arăt că România nouă care se formează  stimează, respectă munca intelectuală”. A rămas în Turcia până în 1949.

A scris „Teoria algebrică a mecanismelor  automate” ( 1959) , „Funcţionarea în mai mulţi timpi a schemelor  cu relee ideale” (1963) , „ Teoria algebrică a dispozitivelor automate discrete” (1963), „ Teoria algebrică a circuitelor cu tranzistori” (1965).

            Mulţi l-au cunsocut pe Grigore Moisil din emsiunile radio şi televiziune, cu vocea inconfundabilă şi spontaneitatea ieşită din comun, din interviurile publicate  în  ziarele timpului, din  tableta publicată săptămânal, spre sfârşitul vieţii, în «  Contemporanul ». Mi se pare de actualitate  un interviu  apărut în  ziarul  « Informaţia » din martie 1970  şi intitulat « Omul să-şi facă o plăcere din însăşi  munca lui » : „Consider că învăţarea continuă- proprie mai ales oamenilor de ştiinţă- începe să devină o treabă pe care trebuie să o facă şi cei care nu au această meserie. Adică aceea care lucrează modest, în domenii precise ale tehnicii şi economiei; şi anume, e nevoie să se înveţe cu ceea ce se numeşte şcoala continuă”. Spunea asta în 1970. Azi, după aproape 55 de ani, este la modă expresia  de import      „învăţare continuă”.  Se adevereşte din nouă că  „nimeni nu este profet în ţara lui”.

S-a stins din viaţă în seara zilei de 21 mai 1973, ora 19. Era  în  Canada, într-o vizită profesională  la Centrul de calcul al Politehnicii  din  Ottawa.

Așadar, stimați  ascultători,  azi v-am povestit despre Grigore Moisil, un vizionar în domeniul utilizării calculatoarelor în domeniul  lingvistic, pentru analiza unui  text sau pentru traducerea unui text scris dintr-o limbă de circulație internațională în limba română.

În partea finală a acestui episod am pregătit  câteva secvențe sonore dintr-un interviul acordat de Grigore Moisil în 1968.

( ascultă înregistrarea audio).

Timbrul vocii este unul special. Spontaneitatea răspunsurilor  este  dovada spiritului matematicianului Grigore Moisil.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ion I. Agârbiceanu realizatorul primului  laser cu gaz  din ţara noastră. 

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Ion Agârbiceanu, realizatorul primului laser cu gaz din țara noastră.

În munții Metaliferi din Apuseni  se află două vârfuri stâncoase numite Detunate, care au atras din totdeauna turiştii, curioşii. Detunata  Goală  are o înălțime de 1169 m, dar spectaculozitatea provine de la aglomerarea de  coloane de bazalt  de formă prismatic-hexagonală, bizar de regulate de parcă un meşter cioplitor le-a fasonat cu răbdare. Istoria spune că numele Detunata vine de la zgomotul  asemănător unui tunet care se produce la desprinderea unei pietre din masiv  şi rostogolirea ei către bază. Pentru a se ajunge la ele se trece prin comuna Bucium, al cărui nume vine  de la tulnic, de la buciumul folosit de păstorii din Munţii Apuseni. Comuna are mai multe sate printre care Bucium  Poieni şi Bucium Șasa. Am fost acolo prima dată în 1970, cu unul  dintre colegii mei de facultate, Cosma Nicolae, originar din Bucium Poieni, care  ne-a invitat la bunica lui, o munteancă iute şi sfătoasă. Multe am auzit de la dânsa. Multe  mi le amintesc şi acum.  De atunci mi-a rămas în minte că în Bucium Şasa a trăit preotul Ion Agârbiceanu, pe care îl ştiam de la şcoală ca fiind autorul frumoasei povestiri despre Fefeleaga şi calul ei Bator. Mai târziu am aflat că din locurile acestea de basm a pornit spre lumea ştiinţei fiul său, Ion I. Agârbiceanu. Erau amintiri rămase într-un colţ neumblat al memoriei mele. Prin 2010 discutam cu  fostul Director administrativ de la Universitatea din Craiova, inginerul Micu Sălică. Nu ştiu cum am ajuns să vorbim despre laser şi dintr-o dată interlocutorul meu parcă s-a luminat la față şi a început să-mi povestească, cu evidentă emoție, despre fostul său profesor de la facultate, reprezentant strălucit al fizicii din România, Ion.I. Agârbiceanu.

Ion I. Agârbiceanu  s-a născut în data de 6 ianuarie 1907  în localitatea Bucium-Şasa. Tatăl său, Ion Agârbiceanu era preot în sat, iar mama sa Maria, era casnică, aşa cum  se întâmpla în multe familii de preoţi.  Mai târziu, în 1919,  tatăl său a  făcut parte din Primul Parlament al României Mari, iar în perioada 1922-1926 a fost vicepreşedinte al Senatului. A fost membru al Academiei Române, redactor al revistei „Transilvania”, protopop în Cluj, scriitor. Aşadar, Ion I. Agârbiceanu a  crescut într-o familie de intelectuali preocupaţi de literatură  dar şi de evoluţia fizicii şi a astronomiei. Atmosfera din familie dar şi  calităţile intelectuale ale copilului, i-au determinat pe părinţi să-l  dea la şcoală de la vârsta de 5 ani. Avea 17 ani când a absolvit Liceul „Gheorghe Bariţiu”  din Cluj. S-a înscris la Institutul Electrotehnic înfiinţat de Dragomir Hurmuzescu în cadrul Universităţii din Bucureşti pe care l-a absolvit  în 1930, obţinând titlul de inginer. A plecat în același an la Paris pentru aprofundarea studiilor în fizică. În 1934 şi-a susţinut teza de doctorat  în domeniul spectroscopiei.

A lucrat  puţină  vreme ca inginer în Anglia, apoi a revenit în ţară şi a funcţionat ca asistent apoi ca şef de lucrări la Universitatea din Bucureşti, Facultatea  de Fizică. În 1948 s-a înfiinţat, tot în Bucureşti, Institutul de Petrol şi Gaze, iar Ion I. Agârbiceanu  a fost numit şef al catedrei de fizică, apoi din 1955 s-a transferat la Institutul Politehnic Bucureşti,  unde a funcţionat  până în ultima clipă a vieţii,  adică până în 1971. Iată ce  spunea  fostul său student  din anul universitar 1961-1962, Micu Sălică, multă vreme Director la Universitatea din Craiova, atunci student în anul întâi. „Un om de o eleganţă desăvârşită  ca gestică şi îmbrăcăminte. Purta de obicei haine maro, în carouri. Dacă  întrebai pe cineva care nu îl cunoştea  ce crede că este această persoană, cu siguranţă îţi spunea că trebuie să fie un savant. În amfiteatrul în care preda, locurile din faţă se ocupau încă din pauza precedentă. Eu eram student la mecanică dar veneau studenţi şi de la electronică, de la cibernetică. Cursul era demonstrat la tablă cu o viteză de expunere aleasă în aşa fel încât   studenţii să-şi poată nota. De multe ori, la o demonstraţie, la un enunţ se oprea, se gândea puţin şi spunea : dar profesorul X are o altă părere despre asta şi tind să-i dau dreptate. După fiecare curs ne dădea mai multe variante de probleme pe care cred că  le compunea atunci. Vizita des   Anglia şi SUA, iar gurile rele  spuneau că se duce să-i înveţe pe cei de acolo fizica modernă. În timpul cursului punea întrebări  nominale, prin sondaj, să vadă  dacă s-a înţeles. Era o plăcere mai mare decât o plimbare la şosea cu prietena când  îţi spunea : „bine tinere, văd că judeci, deşi te-ai încurcat, dar principalul este că judeci”. L-am întrebat o dată  cum să învăţăm pentru examen. Ne-a  răspuns: „Luaţi  2-3 cărţi  cu acelaşi subiect, scrise de autori străini, şi găsiţi contradicţiile  dintre  teoriile susţinute de aceşti autori. Automat în mintea voastră  se vor forma sinapsele şi, fără să vreţi,  veţi reţine esenţialul”. Un alt student l-a întrebat cum se fac marile descoperiri şi ne-a dat un răspuns uluitor pentru noi atunci:” Toată lumea ştie  despre un adevăr că este absolut. Vine un ignorant care nu ştie treaba asta şi face o mare descoperire”. Desigur seamănă puţin cu afirmaţia lui Einstein „Există lucruri care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează.” Îmi amintesc şi de unul dintre sfaturile pe care  ni le-a dat. „Când o să fiţi ingineri şi unul dintre subalterni va face o greşeală tehnică, remediaţi întâi voi  greşeala şi apoi să-l pedepsiţi pe respectivul” Aceasta a fost povestea spusă de Sălică Micu, cel care cu aproape 65 de ani în urmă a fost studentul  lui Ion I. Agârbiceanu. Istoria spune că profesorul Agârbiceanu a  asistat, într-o zi,  la lecţia ţinută de un coleg mai tânăr. La sfârşit profesorul Agârbiceanu s-a  ridicat din banca în care stătuse şi a spus: „Am venit aici în inspecţie, dar îl felicit pe tânărul savant”.

Cercetarea ştiinţifică pe care a desfăşurat-o a fost  de avangardă,  iar  numele său  este legat de una dintre realizările  fizicii contemporane: laserul. Primul laser funcţional  a fost construit în 1960  şi avea ca mediu activ un cristal sintetic de rubin. Primul laser cu gaz a fost construit tot în 1960 de către fizicianul iranian Ali Javan  folosind un amestec de heliu şi neon care producea un fascicul cu lungimea de undă apropiată de infraroşu. Cercetările desfăşurate  de Ion I. Agârbiceanu în fizică şi spectroscopie au cunoscut o amplificare substanţială din 1956 prin înfiinţarea Institutului de Fizică din Bucureşti şi a Laboratorului de metode optice şi fizică nucleară. În 1963 a fost construit în acest Laborator, sub îndrumarea lui Ion I. Agârbiceanu, primul laser românesc cu gaz, după o concepţie originală, brevetată. Pentru meritele sale ştiinţifice a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963,  a lucrat în Grupul European de Spectroscopie Atomică, a fost reprezentantul României la Uniunea Internaţională  de Fizică Pură şi Aplicată.

S-a stins din viaţă la Cluj-Napoca în data de 9 martie 1971.

În partea finală a acestui episod, pentru completarea informațiilor despre laser, pentru fixarea informațiilor despre  Ion I. Agârbiceanu, pentru consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi, vă sugerez ca într-o zi de lucru să vizitați laboratorul  de laseri  organizat în clădirea centrală a Universității din Craiova .

Transformați-vă, pentru câteva zeci de minute, într-un tânăr studios și curios!

Laboratorul dispune de 4 instalații de tip laser. Două dintre acestea funcționează pe bază de argon, putând emite radiații continue sau sub forma unor pulsuri. Un al treilea laser are ca mediu activ un amestec gazos format din ioni de heliu și de neon(He-Ne). În sfârșit, o a patra instalație este din categoria laserilor solizi, având la baza ionul pozitiv al unui element rar din clasa lantanidelor, neodimul (Nd3+), amplificat de un cristal format din ytriu, aluminiu si granat (YAG).

Studenții dar și vizitatorii laboratorului pot vedea la lucru instalațiile de tip laser utilizate pentru studii de spectroscopie atomică și moleculară, pentru investigarea proprietăților optice ale materialelor anizotrope sau pentru aplicații în medicină. În acest din urmă  caz, laserii au devenit instrumente esențiale în chirurgie, urologie sau, mai nou, în dermatologie, instalațiile de tip laser fiind utilizate, spre exemplu, pentru eliminarea tatuajelor inscripționate pe piele.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele  acestei emisiuni este de a oferi modele de viață pentru tinerii dar și pentru adulții de azi.

 Iată un astfel de  model:

• Lucrează în domeniul laserilor !
• A învățat despre laseri în laboratoarele Universității din Craiova, adică în laboratorul pe care v-am propus să-l vizitați!
• Ca student și cadru didactic la Universitatea din Craiova  a cunoscut lumea internațională a cercetătorilor din domeniul laserilor!
• S-a integrat în lumea internațională a cercetătorilor din domeniul laserilor!
• Este cercetător asociat al Universității din Craiova!
• Este cercetător la o prestigioasă universitate din Europa!
• Susține, sistematic, cursuri și activități practice din domeniul laserilor  pentru studenți și elevi din Craiova!
• Modelul din zilele noastre se numește Cristian Șarpe.

Acest exemplu și  povestea mea despre Ion I. Agârbiceanu, născut în 1907, realizatorul primului laser cu gaz din țara noastră în 1963, îmi demonstrează mie, și nutresc speranța că vă  convinge și pe dumneavoastră, stimați ascultători, că oamenii sunt importanți, iar societatea trebuie să aibă grijă de creatorii săi.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalităț din ștință și tehnică.

Hermann Oberth și debarcarea pe lună

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre

             Hermann Oberth și debarcarea pe lună.

   Luna este un satelit al Pământului. Este singurul satelit natural al Pâmântului. Este foarte aproape de Pământ. De acea  este văzută cu ochiul liber și este prezentă în viața noastră, într-un fel sau altul. În unele nopți este atât de strălucitoare încât  putem vedea bine obiectele din jurul nostru sau drumul pe care mergem. Dar este suficient de departe pentru a înflăcăra imaginația oamenilor. Unii au imaginat legende pentru explica  enigmele lunii. Alții au scris poezii de o remarcabilă sensibilitate. Alții au crezut, cu convingere, că într-o zi un om sau mai mulți oameni vor pune piciorul pe lună. Unul dintre aceștia a fost Hermann Oberth.

Hermannn Oberth  s-a născut  în  data de 25 iunie 1894  la Sibiu, într-o familie  de iluminişti. Bunicul său Friedrich Krasser,  a scris mai multe poezii progresiste dintre care Antisyllabus  şi Tabula rasa  sunt cele mai cunoscute şi publicate în volumul Viziera deschisă. Istoria spune că în iulie 1869, la o întâlnire duminicală obişnuită în casa bunicului lui Hermannn Oberth , Friedrich Krasser, acesta ar fi spus:” Oameni buni, puteţi crede ce vreţi, dar să ştiţi că peste o sută de ani oamenii vor debarca pe Lună”. Peste o sută de ani, la data de 22 iulie 1969 primul om păşea pe Lună. Mama lui Hermannn , Valerie Oberth  a fost o femeie inteligentă şi înţeleaptă, dotată cu o memorie extraordinară. Valerie a cumpărat multe cărţi pentru  cei doi băieţi ai săi. Printre ele, romanele lui Jules Verne. Tatăl lui Hermannn a fost un chirurg celebru, corect, perseverent   şi care se entuziasma pentru orice  noutate .A fost directorul spitalului judeţean din Sighişoara  timp de 30 de ani, din 1896 până în 1926. Cu un simţ al datoriei  proverbial   a contribuit la formarea  spiritului strălucitor şi caracterului remarcabil  al fiului său.

Spiritul  inventiv al lui Hermannn  s-a manifestat de timpuriu. Se spune că la vârsta de patru ani a construit o locomotivă din lemn şi i-a întrebat pe musafirii veniţi în vizită dacă ar putea ajunge cu ea  în Lună, aşa cum spusese bunicul său.  A imaginat o moară de apă   destinată cascadei Niagara. Avea, atunci, şase ani.

La vârsta de şase ani Hermannn Oberth a început să înveţe la celebra „Școala din Deal” . Celebră pentru că este atestată documentar din 1522,  pentru că a format mulţi oameni de seamă,   pentru că  majoritatea celor care trec şi azi prin Sighişoara urcă cele 174 de  trepte spre această şcoală.

Pe toată perioada şcolii l-a frământat problema zborului cosmic. A făcut calcule. A făcut experienţe. În  1908, când avea paisprezece ani, a  construit o centrifugă cu braţe de 35 de metri şi care se rotea în jurul unui ax vertical pentru a verifica  dacă un om poate suporta forţa care se exercită asupra sa în momentul lansării rachetei.

În 1913  a plecat la München pentru a studia medicina, aşa cum voia tatăl său, dar mergea adesea să audieze  cursurile facultăţii  tehnice. Între timp a izbucnit războiul şi a plecat pe front. A fost rănit şi  şi-a continuat stagiul militar ca sergent sanitar.

În 1917 a calculat prima rachetă  de mare distanţă  care avea o lungime de 25 de metri şi diametrul de 5 m. Drept combustibil  propunea un amestec de alcool, apă şi aer  lichid. Aşadar – combustibil lichid. A fost primul proiect din lume al unei rachete cu rază mare de acţiune cu combustibil lichid.

Pentru ceea ce voia să facă avea nevoie de învăţătură temeinică, aşa că în  februarie 1919  s-a înscris la  Universitatea din Cluj, iar în toamnă  s-a transferat la München. Cu noile cunoștințe, dar şi pe baza celor pe  care le acumulase deja, în vara  anului 1920, a finalizat proiectul unei rachete cu hidrogen şi oxigen. Cu această ocazie a ajuns şi la o nouă invenţie: racheta cu mai multe  trepte. Treapta inferioară folosea  un amestec de alcool şi oxigen, iar cea superioară un amestec de hidrogen şi oxigen. Era primul proiect din lume al unei rachete cu mai multe trepte şi combustibil lichid bazat pe calcule numerice. A proiectat apoi o rachetă pentru cercetări meteorologice, iar în final o rachetă care trebuia să pătrundă în spaţiul cosmic cu oameni la bord,  fiind astfel primul care a prezentat  calcule matematice referitoare la lansarea unei rachete spre Lună şi aterizarea cu paraşuta. Proiectul  a fost prezentat ca lucrare de disertaţie la Universitatea din Heidelberg, apoi,  la 23 mai 1923 şi la Facultatea de Fizică  din Cluj. Preşedintele Comisiei a fost Augustin Maior.

În  1923, a apărut la editura Oldenbourg  din München, cartea „Racheta spre spaţiile interplanetare” care avea acelaşi titlu cu lucrarea sa de disertaţie. Multe dintre soluţiile propuse s-au aplicat sau se aplică  în prezent. Viteza optimă de lansare şi traiectoria rachetei în urcare de la vest spre est, forma de clopot a ajutajelor pentru viteze mari de evacuare a gazelor, răcirea regenerativă, rigidizarea rezervoarelor de  combustibil printr-o uşoară suprapresiune, aterizarea cu paraşuta, curăţirea aerului din capsulă prin distilare. În 1925  familia Oberth s-a mutat  la Mediaş, unde Hermannn  a ocupat un post de profesor de matematică şi fizică la  gimnaziul Stephan Ludwig Roth. Continuă cercetările, deşi  mijloacele financiare erau modeste, iar în 1929 apare la editura Oldenbourg cartea „Căile navigaţiei spaţiale”,  care a intrat în istoria  ştiinţelor ca lucrare-model, numită de multe ori „ Biblia astronauticii”.

Povestea  vieţii lui Hermannn Oberth a început de la ficţiunea lui Jules Verne. A continuat tot cu ficţiune. În 1928 a participat, în calitate de consultant ştiinţific la turnarea filmului „Femeia în Lună” de către studiourile UFA  din Germania. Imaginile din film au prefigurat lansarea reală  din 1969 a unei rachete spaţiale  la Cape Kennedy. Platforma rachetei, interiorul navei, deşi ficţiune în 1928, erau aranjate ca în navele spaţiale de azi. În acea perioadă pune la punct motorul conic şi a obţinut mai multe Brevete de invenţie:  „Procedeu de propulsare a vehiculelor prin reacția gazelor ejectate” (1930), „Procedeu și dispozitiv  de combustie rapidă(1931).

După premiera filmului Femeia în Lună s-a reîntors la Mediaş ca profesor de gimnaziu dar şi-a continuat cercetările cu mijloace financiare proprii. În 1932 a publicat, în revista românească „Natura”  articolul „Zborul rachetelor şi zborul în vid”. În acelaşi an a preluat şi conducerea atelierului gimnaziului unde a putut să realizeze şi să experimenteze multe dintre soluţiile imaginate. Hermann povesteşte într-o scrisoare că a reuşit să lanseze  primele rachete cu combustibil lichid. Se poate spune că Mediaşul a fost primul oraş  din care s-a lansat o rachetă. Porţile spre zborul cosmic erau deschise. La Mediaş poate fi vizitată acum   Casa Memorială  Hermann Oberth.

În 1923  a conceput o oglindă cosmică capabilă să concentreze energia solară    în anumite puncte de pe Pământ. Cu o faţetă individuală a oglinzii s-ar putea lumina noaptea  un oraş întreg, nemaifiind  necesare instalaţiile electrice pentru iluminatul stradal.

După 1938 au urmat ani grei pentru Hermannn. Ani cu realizări profesionale dar şi cu decepţii psihologice legate de atitudinea oamenilor şi a oficialităţilor.

S-a stins din viaţă la 28 decembrie 1989 la Nürnberg, Germania. 

În Adunarea   din  31ianuarie 1991  a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” și-a propus să contribuie la consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi.  În acest context

se poate spune că, post-mortem, Hermann Oberth, se bucură  de recunoașterea celor din zilele noastre  având în vedere că Facultatea de inginerie  din Sibiu se numește Hermannn Oberth,  că Aeroclubul din Sibiu se numește Hermann Oberth, că în 1994 a fost desemnat cetățean de onoare al orașului Sighișoara, că o stradă din Sighișoara poartă numele Hermann  Oberth,  că bustul său este amplasat în Sibiu și în Sighișoara. De asemenea, în Mediaș  este  deschisă Casa Memorială „Hermann Oberth”.

                        Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Elie Carafoli, proiectantul primului avion românesc.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elie Carafoli, proiectantul primului avion românesc.

În 1938 s-a inaugurat Aeroportul din Craiova. În 1959 s-a constrit turnul de control folosit până în zilele noastre, acum inclus în noua construcție.  În 1972 s-a inaugurat Fabrica de avioane din Craiova. O poveste lungă. În prezent se fabrică la Craiova avionul IAR 99 Șoim, un avion militar folosit ca avion  de antrenament dar și pentru misiuni de trecunoaștere. IAR este acronimul de la Intreprinderea Aeronautică Română. Primul avion IAR a fost proiectat,în 1930, de către inginerul Elie Carafoli.

Elie Carafoli s-a născut la data 15 septembrie 1901 în oraşul Veria, foarte aproape de oraşul Tesalonic din Grecia, din părinţi aromâni. A început şcoala în oraşul Veria.

Iată o murtusire, făcută într-un interviu publicat în 1982, despre perioada copilăriei.

„Am şi trăit acolo un timp, am urmat clasele primare, într-un mediu care avea să mă influenţeze pentru tot restul vieţii. La începutul secolului în Macedonia exista încă o comunitate a aromânilor, dominată de un puternic sentiment naţional, în ciuda prigoanei şi a suferinţelor pricinuite de cei care ne contestau dreptul de a gândi şi vorbi în limba română, de a susţine revendicările social-politice ale românilor din acea regiune. Situaţia familiei mele era agravată şi de faptul că fratele meu mai mare, Tulliu Carafoli, era profesor de limba română şi scriitor în dialectul macedo-român. Pe când eu abia începusem şcoala primară, un membru al familiei Carafoli a fost asasinat mişeleşte pentru acelaşi motiv, iar în 1907 a fost incendiată casa noastră, odată cu şcoala română şi alte două case ale unor fruntaşi români din aceeaşi comună. Aceste fapte şi multe altele de acest fel sunt relatate într-o carte publicată în 1913, „Les Roumains de Macédoine”, care mi-a căzut nu demult în mână şi care mi-a răscolit amintiri triste din fragedă tinereţe.

 În 1915 a plecat împreună cu familia în Serbia şi s-au stabilit pentru scurt timp în oraşul Bitolia. Declanşarea războiului îl obligă să plece din nou, de data aceasta spre Bucureşti, la un unchi al său.

După multe peripeții ajunge la Giurgiu. Iată cum își aminteșete aceste moment: „În cele din urmă am reuşit, iar când am ajuns la Giurgiu, graiul românesc, pe care îl auzeam pretutindeni, îmi părea o melodie plină de vrajă”

Continuă studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” şi la liceul militar „Mânăstirea Dealu”. Îşi amintea mereu de o poveste ascultată în copilărie şi în care se spunea că Nistor Kostic, ţăran din satul Divic, apropiat de oraşul în care s-a născut el, se lansa cu un planor de pe crestele munţilor Pind şi zbura ca o pasăre. Poate că această poveste l-a determinat  să se înscrie, în 1919,  la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, recent transformată din Şcoala  Naţională de Poduri şi Şosele cu intenţia de aş construi  un planor. În 1924  obţine  titlul de inginer electromecanic.

Şi-a continuat studiile, între 1924 şi 1928,  la Universitatea din Sorbona  unde a obţinut şi titlul de doctor în ştiinţe fizico-chimice  cu teza  „Contribuţii la teoria sustentaţiei în aerodinamică”. La Paris,  lucrează la Institutul Aerotehnic din Saint-Cyr  unde, împreună cu directorul acestuia, profesorul Albert Toussaint, construieşte o instalaţie hidromecanică pentru vizualizarea spectrelor de mişcare în jurul corpurilor de aviaţie, denumită ulterior  „cuva Toussaint – Carafoli”.

În acea perioada, în mediile  academice, erau dispute aprinse  privind semnificaţia fizică a rezultantei forţelor pe un profil aerodinamic. Elie Carafoli publică lucrarea „Confruntarea teoriilor aerodinamice moderne cu legile mecanicii raţionale” prin care pune capăt acestei dispute  dar  care i-a adus consacrarea  printre specialiştii de mecanica fluidelor şi aerodinamică. Între 1926 şi 1928 a  publicat mai  multe lucrări ştiinţifice şi studii  care l-au consacrat pe plan internaţional, printre care  „Teoria şi trasarea profilelor aerodinamice”, „Influenţa aripioarelor asupra proprietăţilor aerodinamice ale suprafeţelor portante”, „Aerodinamica aripilor de avion”, „Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane”. Pe baza rezultatelor obţinute a proiectat şi realizat profilurile aripilor de avion cu bordul de fugă rotunjit, cunoscute sub denumirea  „profilurile Carafoli”.

Se reîntoarce în ţară  şi  înfiinţează, în octombrie 1928, catedra de Aerodinamică şi Mecanica fluidelor la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, unde va activa timp de 45 de ani. După doi ani de activitate în ţară, în 1930,  împreună cu inginerul francez Lucien Virmaux, finalizează proiectul primului avion românesc fabricat de uzinele IAR-Braşov, de tip CV-11 (Carafoli-Virmaux) un monoplan cu aripa joasă, o concepţie originală, care pe parcursul anilor s-a generalizat în aviaţia mondială modernă. Pentru efectuarea  cercetărilor specifice a realizat, în perioada  1928-1930, în curtea Şcolii Politehnice din Bucureşti, un tunel aerodinamic, inaugurat oficial în 1931, prima instalaţie de acest gen din sud-estul Europei având performanţe remarcabile pentru acea vreme.

În 1938  a realizat avionul de vânătoare IAR – 80 ( Industria Aeronautică Română) , considerat, la vremea sa, unul dintre cele mai bune avioane şi care a stabilit, în 1940, recordul mondial pentru puterea specifică  la motoarele de aviaţie cu piston. A elaborat o metodă pentru studiul aripilor dreptunghiulare, trapezoidale şi triunghiulare  cunsocute sub numele de  „aripi delta”. In paralel cu activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică, Elie Carafoli a îndeplinit şi funcţia de inginer şef şi, apoi, de director la fabrica de avioane IAR-Industria Aeronautică Română din Braşov unde a conceput, proiectat, construit şi încercat avioanele de tip  IAR-13, IAR-14, IAR-15 şi IAR-16 cu performanţe remarcabile pentru acea vreme şi comparabile cu cele mai bune realizări pe plan mondial. Unul dintre aceste avioane a fost considerat ca făcând parte dintre cele mai bune şase avioane din Europa la un concurs care a avut loc în Bucureşti, în 1931.

Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în  peste 200 de comunicări ştiinţifice şi 14 cărţi  incluse în tezaurul  aviaţiei. Iată câteva: Aerodinamica aripilor de avion (Paris,1928), Aerodinamica (1951) tradusă în limba germană (Berlin,1954) şi în limba rusă (Moscova,1955), Aerodinamica vitezelor mari (1957) tradusă în limba rusă (Moscova,1958), Studii experimentale asupra aripilor monoplane, Mişcări conice în regim supersonic, apărută în China (Beijing,1955), Teoria aripii în zborul supersonic (Oxford,1969), Dinamica fluidelor incompresibile (1981), Dinamica fluidelor compresibile (1983).

Iată ce spunea Elie Carafoli despre cărțile publicate: „Dacă vreţi o socoteală, sunt 14 cărţi publicate, între care 4 la Paris, 5 la Bucureşti, două la Moscova, câte una la Berlin, Londra şi Beijing. Am să vă povestesc şi o întâmplare interesantă petrecută la Moscova. Acolo am avut ocazia să-l cunosc pe academicianul Keldis, preşedintele pe atunci al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. El studiase şi după cărţile mele, iar când m-a cunoscut, la întâlnirea cu delegaţia de români din care făceam parte, nu s-a putut abţine să nu mă întrebe: „Mais, vous n’êtes pas français?“ Nu, eram şi sunt român, deşi Keldis fusese convins până atunci că sunt francez.”

Pentru activitatea  de cercetare în domeniul aerodinamicii  a fost distins cu Premiul „Louis Breguet” (Paris,1927) şi „Medalia de argint”,1928,  decernată la Sorbona de Societatea naţională de încurajare a progresului , Diploma Paul Tissandier decernată de Federaţia Aeronautică Internaţională la Congresul de la Los Angeles (1956), Marea Medalie Gauss care se acordă o singură dată pe an unui savant ales din întreaga lume de către Societatea Ştiinţifică Braunschweg-Germania pentru “lucrări proieminente şi deschizătoare de drumuri“, Medalia “Apollo 11” decernată de NASA în 1970, Diploma şi Medalia “Tiolkovschi” la 27 martie 1981. In ţară a primit titlul de OM DE ŞTIINŢĂ EMERIT al RSR, acordându-i-se Premiul de Stat clasa I, Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Ştiinţific clasa I, Steaua Republicii clasa a II-a.                A fost ales membru titular al Academiei  Române, în 12 august 1948, iar din 1961 a condus Comisia de Astronautică a Academiei. A fost membru titular al Academiei Internaţionale de Astronautică, vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Astronautică  în prioada 1965-1967, preşedinte în exerciţiu al Federaţiei Internaţionale de Astronautică, în perioada 1968-1969, post-preşedinte FIA (1971-1973). A fost ales  membru de onoare al Societăţii Regale de Aeronautică din Marea Britanie.

Şi-a dedicat o bună parte din energie pentru a scoate în evidenţă pionierii aviaţiei mondiale:  Traian  Vuia,  AurelVlaicu,  Henri Coandă, Gheorghe  Bothezat  ş.a.      

S-a stins din  viaţă la 24 octombrie 1983 în Bucureşti.

Într-un interviu  din 1982, acordat lui Dumitru Graur, Elie Carafoli  spunea :„ Eu, Elie  Carafoli, m-am străduit toată viața să fiu la înălțime”.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre informațiile despre Elie Carafoli, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o excursie în zona Aeroportului din Craiova.

            Puteți să mergeți cu autobuzul nr.9. Traseul începe din Craiovița Nouă, trece pe la Teatrul Național, face un ocol pe la Fabrica de avioane și se termină la METRO.  Coborâți la stația „Aeroport”.  Încercați să descoperiți vechiul turn de comandă, integrat în  noul  turn de comandă. Intrați în clădirea Aeroportului.  Aeroportul este un câștig pentru Craiova.

 Uneori puteți observa aterizarea vreunui avion de pasageri.

Din când în când puteți asista la zborul vreunui avion IAR 99 Șoim.

                              Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.