Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Simion Stoilow creatorul școlii românești de analiză complexă

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  o să vă povestesc despre Simion Stoilow, creatorul școlii românești de analiză complexă.

Avem datoria morală  să povestim crâmpeie din viața oamenilor care  și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova,  pentru națiunea noastră, pentru  ca viața noastră, a celor de azi, să fie, astfel,   o verigă din istoria neamului românesc. Unii au fost personalități cu recunoaștere mondială, au luptat în Primul Război Mondial, au condus instituții de învățământ superior, Facultăți sau Universități, au reprezentat România   ca diplomați, ca ambasadori. Unul dintre aceștia a fost Simion Stoilow.

Numele Stoilow are rădăcini în istoria Craiovei. Acest nume este legat de generalul de Brigadă Simion Stoilow care s-a remarcat în luptele de la Plevna. Militarul Stoilow a plecat pe front cu Regimentul 4 din garnizoana Craiova remarcându-se în Războiul de Independență  în luptele de la Bukov și de la Plevna. Pentru faptele de arme a fost decorat  cu mai multe distincții printre care Medaliile „trecerea Dunării” și „Apărătorii Independenței”.

Generalul Simion Stoilow s-a născut și a murit la Craiova.

Fiul său, care s-a numit tot Simion, s-a născut la data de 14 septembrie 1887 în București dar a crescut în Craiova, în casa situată pe strada Unirii  nr. 5 și a fost unul dintre marii matematicieni ai României, ai lumii. Pe casa  din strada Unirii nr. 5 este amplasată o placă din marmură  care amintește de familia Stoilow.

A urmat clasele elementare la Școala Obedeanu din Craiova apoi a studiat la liceul la Colegiul Carol I din Craiova

In anul 1907, imediat după absolvirea  cursurilor Școlii Centrale din Craiova, actualul Colegiu Carol I,  pleacă la Paris cu gândul să devină inginer dar se va înscrie la Facultatea de științe de la Sorbona. După 3 ani, în 1910, obține licența în matematici, iar în 1914  finalizează Teza de doctorat, în domeniul ecuațiilor cu derivate parțiale, pe care o va susține abia în 1916. Se întoarce în ţară, este mobilizat  ca ofiţer de geniu și participă la luptele din Dobrogea și din Moldova.

            În 1919, la un an după terminarea Primului Război Mondial este încadrat  la Școala Națională de Poduri și Șosele din București, catedra de geometrie analitică. În același an obține titlul de doctor docent la Universitatea din Iași  unde este încadrat conferențiar de algebră superioară. În perioada 1921-1939 a fost profesor la Universitatea din Cernăuți.

Între anii 1925-1926 şi 1932-1939 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Iași.  Timp de doi ani, între  1939 și 1941, a funcționat ca  profesor de analiză matematică la Școala Politehnică din București, după care s-a mutat la Universitatea din București unde a funcționat până în 1961. Pe lângă activitatea didactică, a desfășurat o remarcabilă activitate administrativă în calitate de Rector, între 1944 și 1945, și de Decan al Facultății de matematică și fizică, în perioada 1948-1951.

Timp de doi ani, între 1946 și 1948, adică la începuturile perioadei comuniste, când intelectualii de valoare erau apreciați,  a fost Ambasadorul României la Paris. A  păstrat legătura cu cercurile  științifice și culturale franceze și după reîntoarcerea în țară organizând  „zilele prieteniei franco-române” în 1955.

A fost membru al Academiei Române din 1936, ca membru corespondent, apoi ca membru titular, din 1945.

Creator de școală matematică, în 1946 a fondat, în cadrul Academiei, Institutul de Matematică.

La începutul anului 1961 starea sănătății se înrăutățește și din februarie 1961, la vârsta de 74 de ani, a devenit profesor onorific al Universității din București. Din păcate în data de 4 aprilie s-a stins din viață.

A făcut descoperiri importante în matematici, unele teoreme purtându-i numele, și a publicat peste 102 de  lucrări în domeniu, fiind considerat creatorul școlii românești de analiză complexă. A abordat teme complexe  despre gândirea matematică printre care  axiomatica în matematica modernă  și infiniţii mici. Numele lui Simion Stoilow a intrat în istoria științei prin „Teorema de descompunere Stoilov”,  „suprafețele  Iversen Stoilow” și altele.

 Lucrările lui Simion Stoilow  conţin contribuţii originale în cercetarea matematică  precum și  articole  dedicate unor nume mari ale matematicii printre care și  Gheorghe  Ţiţeica.

A publicat în Gazeta matematică articole despre filosofia matematicii

A scris cărți fundamentale în domeniul matematicii, în marea lor majoritate în limba franceză. Iată câteva tiluri „Algebra abstractă”, 1935, „Teoria funcțiilor de o variabilă complexă”, publicată întrei volume în perioada 1954-1958.

Editura Academiei Române i-a publicat, în 1964, cartea „ Oeuvre mathématique”.

Ca recunoaștere a valorii lucrărilor elaborate, Simion Stoilow a  primit numeroase Premii, Medalii, Ordine Naționale prin care  „Legiunea de onoare” în 1928, Ordinul „Steaua României” în grad de Mare ofițer în 1946.

Așadar,  Simion Stoilow este un stindard al matematicii mondiale,  a fost luptător în Primul Război Mondial, a fost ambasador, a fost Decan al Facultății de Matematică din București, a fost Rector.

Ca dovadă a recunoașterii  valorii profesionale, un Premiu al Academiei Române, „Premiul pentru științe matematice”, îi poartă numele: Simon Stoilw

Pentru a-i cinsti memoria, o stradă din Craiova îi poartă numele:Simion Stoilow.

Interesant de menționat că strada Simion Stoilow din cartierul Rovine se intersectează cu strada Gheorghe Țițeica pentru a marca și fizic legătura dintre activitatea  lui Gheorghe Țițeica și a lui Simion Stoilow. Să fie oare o pură întâmplare sau cei care au botezat cele două străzi au fost buni cunoscători ai istoriei științei și tehnicii?

Strada Simion Stoilow din cartierul Craiovean Rovine  este paralelă cu strada Nicolae Iorga și face legătura dintre strada Gheorghe Țițeica și strada Mihail Bârcă.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, pentru consolidarea informațiilor despre Simion Stoilow vă propun ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să mergeți pe strada Unirii și să priviți casa de la nr.5. Apoi mergeți  în cartierul Rovine, pe strada Simion Stoilow. Stați de vorbă cu cel puțin un  locuitor al zonei. Vorbiți cu el despre Simion Stoilow. Avem datoria morală  să povestim crâmpeie din viața oamenilor care  și-au adus prinosul lor de dăruire pentru Craiova,  pentru națiunea noastră, pentru  ca viața noastră, a celor de azi, să fie, astfel,   o verigă din istoria neamului românesc.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Anghel Saligny, primul inginer român președinte al Academiei Române

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”,  aș vrea să vă impresionez cu câteva informații despre Anghel Saligny, primul inginer Președinte al Academiei Române.

Ca să ajung în satul meu, venind dinspre Craiova, trebuie să trec peste râul Motru. L-am traversat, de mult, cu podul umblător .Un fel de barcă cu fundul și capetele plate, legat de un lanț ancorat pe cele două maluri. Apoi s-a construit un pod din bârne de lemn, înlocuit în anii din urmă cu unul din beton.

Am traversat Dunărea cu bacul, pe la Calafat, pe la Bechet, pe la Zimnicea, pe la Călărași.

Am traversat Dunărea, cu trenul, pe podul de la Fetești-Cernavodă, construit sub coordonarea inginerului Anghel Saligny.

Anghel Saligny s-a născut la data de 4 mai 1854 în satul Șerbănești de lângă Tecuci. Istoria spune că părinții  săi,  se îndreptau spre Focșani, venind de la un Iarmaroc. La Șerbănești i-a prins o ploaie torențială, care a ținut câteva  zile la hanul din Șerbănești unde a venit pe lume copilul Anghel.

A urmat școala  în Focșani, la pensionul administrat  de tatăl său. După absolvirea liceului  s-a înscris la  Universitatea  din Berlin apoi, inspirat de dezvoltarea căilor ferate din Germania,   s-a mutat la o Școală Tehnică Superioară de lângă Berlin, unde a studiat despre construcția podurilor și a sistemelor hidrotehnice cu marii profesori ai  timpurilor respective. A obținut diploma de inginer în 1874 și a lucrat, timp de un an, la construirea căilor ferate din Germania.

În 1875  a revenit în țară și a lucrat la Serviciul de Poduri și Șosele din București, apoi la construirea  căii ferate Ploiești-Predeal. Istoria consemnează că  podurile construire de Anghel Saligny pe acest tronson însumează  1165 m, adică mai bine de 1 km.

             În perioada 1881-1883 s-a ocupat de înlocuirea podurilor  de cale ferată din lemn cu poduri metalice duble, pentru calea ferată și pentru șosea. Podul de la Cosmești, peste Siret, este funcțional și în prezent. Pe  partea de sus a podului circulă trenul, iar pe partea de jos circulă autovehicule rutiere.    Vă reamintesc, stimați ascultători, că un pod asemănător a fost folosit, până în 1970, pentru traversarea Jiului la Podari, lângă Craiova. Pe partea de jos circula trenul  Craiova-Calafat, iar pe partea de sus  era  șoseaua de legătură  dintre Craiova și sudul județului.

            În 1883 s-a pus problema construirii unui pod  pentru calea ferată peste Dunăre, în zona Fetești-Cernavodă, pentru asigura legătura directă cu provincia Dobrogea. S-a lansat o competiție, dar cele 8 proiecte depuse nu au întrunit exigențele impuse. După patru ani, în 1887, Anghel Saligny, care avea atunci 33 de ani, în calitate de Director al Direcției Generale a Căilor Ferate din România, primește misiunea de a se ocupa  de proiectarea și construirea podului peste Dunăre, la Cernavodă.            S-a documentat. A selectat ingineri de la Școala Națională de Poduri și Șosele, adică a făcut echipă cu foștii săi studenți. Proiectul a fost gata în trei ani, adică în 1890. Imediat s-a ținut licitația  pentru executarea podurilor, cu deschiderea de 100 m, o premieră la vremea aceea, care însumau o lungime de  km.

            La 14 septembrie 1895 podul Fetești- Cernavodă a fost inaugurat.        Prim Ministru era Lascăr Catargiu.

Este locul să menționez, stimați ascultători, că inginerii români din zilele noastre, uniți în Asociația Generală a Inginerilor din România, au decis ca ziua de 14 septembrie să fie declarată Ziua inginerilor și sărbătorită în fiecare an.

            Dar să revenim la Anghel Saligny și la podul de la Cernavodă.

            La inaugurare, podul de 4087,95 m, era cel mai lung  din Europa. Podul are 15 deschideri de 60 metri, 4 deschideri de 140 metri și o deschidere centrală, deasupra Dunării, de 190 metri. Este construit la 30 m deasupra apelor Dunării, pentru a permite navigarea vaselor fluviale.

            Deși povestea inaugurării podului este cunoscută,  o voi repeta  pentru că metoda de încercare, de verificare finală  este folosită și în prezent. Inaugurarea trebuia să inspire încredere celor care urmau să  călătorească cu trenul pe podul peste Dunăre. Mai întâi, un tren, compus din 15 locomotive, a traversat podul cu viteza de 60 km/oră. Apoi, un al doilea tren  cu vagoane pentru călători, în care se îmbarcaseră 400 de persoane, a traversat podul cu o viteză de 80 km/oră. La capul podului, cel dinspre Cernavodă, sunt amplasate, de o parte și de alta, statuile a doi soldați, doi Dorobanți, care ne amintesc de Războiul de Independență din 1877-1878.  Ca să vă impresionez,  vă reamintesc că, în tot acest timp, Anghel Saligny stătea într-o șalupă, sub pod, alături de colaboratorii săi.

            De altfel, cu ocazia unei întâlniri oficiale în care Anghel Saligny a fost lăudat, acesta a spus:„ Eu nu am așa mare merit în ceea ce s-a făcut, căci am avut în jurul meu elemente cu totul superioare, care m-au ajutat, și am avut norocul să găsesc asemenea colaboratori. Sunt sigur că fiecare dintre dumneavoastră, dacă ar fi avut același noroc, făcea cât și mine, dacă nu chir mai mult și mai bine ca mine”.

            Pentru ca povestirea mea să fie completă precizez  că în 1884 Anghel Saligny a fost numit profesor la Școala Națională de Poduri și Șosele din București. A ocupat acest post până la pensionare, în 1914, când a împlinit vârsta de 60 de ani. Unul dintre studenții lui a fost craioveanul Gogu Constantinescu. În 1925  George Țițeica spunea: „ a avut marele  merit …să dea încredere corpului ingineresc român în puterile lui, aceasta fiind o operă de înaltă  și prețioasă educație națională”.

            Anghel Saligny și-a demonstrat  valoarea prin proiectele și construcțiile realizate așa  că în 1892 a fost primit în Academia Română ca membru corespondent, iar în 1897 a  devenit membru titular. Acest moment este asociat cu întâmplare  emblematică pentru  modul în care este percepută activitatea inginerilor. Ei bine,  la ședința de titularizare în Academie,  Anghel Saligny nu a obținut numărul de voturi necesare pentru că nu avea  cărți și articole. În această situație Președintele Academiei Române  a organizat o excursie cu vaporul pe Dunăre la care au participat majoritatea membrilor. Când s-au apropiat de Cernavodă au fost invitați pe puntea vaporului să admire răsăritul de soare. Spre surprinderea  tuturor, au dat cu ochii de   frumosul și maestuosul pod metalic. Firesc, au întrebat cine l-a  construit, iar Președinte Academiei le-a  răspuns: „ Cel pe care l-ați respins la scrutinul de acum câteva zile”.

            În scurt timp, mai precis în zece ani, Anghel Saligny i-a convins pe membrii Academiei  de valoarea sa. Așa se face că în 1907  a fost ales Președinte al Academiei Române, fiind primul inginer care a ocupat această funcție. Iată ce a spus Anghel Saligny cu ocazia alegerii sale:„  Cu câteva zile în urmă mai mulți colegi binevoitori mi-au propus  să primesc  a fi ales președinte al instituției noastre. Am răspuns hotărât că onoarea aceasta este prea  mare pentru mine care, între dumneavoastră, nu sînt dintre cei mai vechi și că sunt alții care trebuie să aibă pasul înaintea mea. Acum, că ați avut indulgența să-mi acordați această onoare, primesc sarcina ce mi-ați încredințat-o și vă mulțumesc din toată inima, asigurându-vă că-mi voi da  toate puterile pentru propășirea acestei instituțiuni, care ne este atât de scumpă”.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele. Să-i apreciem pe oamenii care au făcut ceva  concret, durabil pentru țară și pentru neam, iar Anghel Saligny a făcut.

            Anghel Saligny  avut contribuții notabile în construirea porturilor fluviale și maritime. În 1884 a început proiectarea și amenajarea porturilor Brăila și Galați. În 1889 docurile și antrepozitele erau finalizate.

            Mai menționez doar  un exemplu.  Avizarea proiectelor pentru lucrările de șosele, căi ferate etc. era făcută de Consiliul Tehnic Superior, înființat încă din 1847, și condus de un Președinte care, de regulă era un om politic. Ei bine,  în perioada în care a fost Ministru Lucrărilor Publice, pentru câteva luni și, implicit, Președintele Consiliului Tehnic Superior, a modificat Statul Consiliului  astfel încât această funcție tehnică, de specialitate să nu mai fie ocupată de un om politic.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Anghel Saligny, vă sugerez ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică să faceți o excursie până la Vidin. Puteți să mergeți  cu mașina sau cu trenul. Ca să ajungeți la destinație o să traversați podul peste Dunăre. Podul a fost inaugurat în 2013. Trecuseră 118 ani de la inaugurarea podului  care poartă numele Anghel Saligny.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Traian Vuia, pionier în aviația mondială

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă reamintesc contribuțiile lui Traian Vuia  în aviația mondială

Pe deasupra Craiovei zboară, din când în când, un avion cu elice  pentru dezinsecția orașului. Zboară la înălțime mică și, uneori, parcă îl ghicești pe pilot.

În partea de sud a Craiovei, zboară un avion cu elice, care tractează un aeroplan. Îl duce la înălțimea potrivită, apoi îl lasă să planeze  singur.

Destul de  des, câte un monoplan cu puțini oameni la bord, zboară la 2-3 km înălțime.

Aproape zilnic vedem elicopterul SMURD brăzdând  cerul Craiovei.

Ei bine, unul dintre conaționalii noștrii a avut  contribuții-pionier în zborul cu avionul și în zborul cu elicopterul. Este vorba despre Traian Vuia.

Traian Vuia s-a născut la data de 17 august 1872 în satul Surducul Mic din județul Timiș. Acum satul Surducul Mic, împreună cu  alte cinci sate formează comuna Traian Vuia, situată la 25 km Nord-este de Lugoj. Părinții săi au fost agricultori.

A urmat  școala primară în câteva localități apropiate, iar Liceul la finalizat  în 1892 la Lugoj. Documentele consemnează că a absolvit fiecare clasă cu calificative  maxime demonstrând, în același timp, aptitudini pentru mecanica aplicată. De aici până la pasiunea pentru construirea unui  avion a fost doar un pas. Jocurile  din copilărie l-au ajutat să fac acest pas. Iată  ce povestea Traian Vuia, peste ani: „La vârsta de zece ani, când frecventam școala elementară din Făget, în anul 1881, învățătorul Malher construise pentru băiatul său un zmeu. Acest zmeu, învelit cu hârtie albastră putea văzut din orice punct al orășelului. Mai târziu , ca elev la liceul din Lugoj, construisem mai multe zmeie și le experimentam pe câmpul  de sub poalele viilor”.

Să nu uităm, stimați ascultători: la liceu elevii își însușesc noțiuni de fizică și de mecanică. Învață despre portanță, adică despre forța care  ridică avionul în aer. Train Vuia a înțeles  lecțiile de fizică.

În 1892 s-a înscris la   Școala politehnică din Budapesta, Facultatea de Mecanică. Participarea la cursuri și laboratoare era obligatorie, iar cheltuielile  erau peste puterile financiare ale lui Traian Vuia. Se înscrie la Facultatea de Drept  pentru că, în această calitate, a putut să lucreze în birourile unor avocați. În 1901 a absolvit Facultatea de Drept și at fi putut să profesez în  acest domeniu dar  Traian Vuia  se gândea mereu la „automobilul cu aripi”.

La data de 27 iunie 1902 pleacă spre Paris, unde ajunge  la data de 1 iulie, ducând cu el modelul  aeroplanului-automobil și speranța că acolo, la Paris, va găsi atmosfera potrivită pentru finalizarea planurilor sale. Mai întâi s-a documentat. A constat că teoria zborului mecanic era  bine conturată. Iată ce spunea Traian Vuia în acea vreme: „Aveam certitudinea zborului cu mijloace mecanice. Și nu puteam să-mi explic de ce mașina  de zburat nu s-a inventat, deoarece toate condițiile tehnice erau date și toate principiile teoretice stabilite”.

În 16 februarie 1903 depune, la Academia de Științe din Paris, „Proiectul de aeroplan-automobil”. Lumea științifică nu putea depăși barierele cunoștințelor anterioare și  barierele  experiențelor contemporane. Nu a avut succes dar a înțeles că aeroplanul avea nevoie un motor care să antreneze elicea. Motorul încă nu exista.

În 15 mai 1903 depune la Oficiul de Brevete din Paris Cererea  pentru invenția sa „Aeroplan-Automobil”.  În 17 august 1903 obține Brevetul de invenție  nr.332.106. Soluția  brevetată prevedea trenul de aterizare și  triciclul  pe care se deplasa  aeroplanul.

Existența Brevetului i-a convins pe compatrioți, în special pe lugojeni  să strângă banii necesari așa că Aurel Vlaicu începe construirea aeroplanului  în toamna anului 1903. Termină partea mecanică în februarie 1905. Între timp, în toamna anului 1904 începe să construiască motorul pe care îl va finaliza  abia în decembrie 1905.

Traian Vuia  a realizat un aeroplan la care a adus câteva noutăți esențiale: trenul de aterizare, folosirea unei singure elice , adică a construit un monoplan, elicea este plasată în fața aripilor, iar  cârmele de profunzime și de direcție sunt montate în partea din spate a aeroplanului.

În decembrie 1905 aeroplanul era pregătit. Prima probă s-a făcut  spre  sfârșitul lunii decembrie pe un drum comunal  care lega  localitatea Montesson cu râul Sena Un drum necirculat pentru ca manevrele să poată fi făcute în liniște. La prima probă a participat numai Traian Vuia asistat de mecanicul său. Aeroplanul s-a deplasat pe drum, prin tracțiunea elicei, atingând viteza de 40 km/oră. Era o premieră. Vremea a fost rece, Traian Vuia contractează o răceală care îl va ține departe de aeroplanul-automobil până în februarie 1906.

În 5 februarie 1906, deși condițiile meteorologice erau nefavorabile, în prezența mai multor personalități franceze, cu preocupări în domeniul aeronautic,  precum și a jurnaliștilor, Traian Vuia a mai făcut o probă de reluare pe drumul comunal de la Montesson pentru a demonstra că avionul automobil se  deplasează tras de elicea avionului. Oamenii nu mai văzuseră încă așa ceva.

 În 6 martie s-a făcut o probă de accelerare a aeroplanului-automobil. A parcurs 400 de metri în 30 secunde.

Am insistat asupra acestor detalii, stimați ascultători, pentru că în aplicarea tuturor invențiilor pionier, adică a acelor soluții tehnice nemaiîntâlnite până atunci se procedează la fel: soluția este testată, este încercată pas cu pas, bucată cu bucată.

Așa s-a pregătit și evenimentul epocal din 18 martie 1906.

Train Vuia a rulat de mai multe ori pe drumul comunl de la Montesson.

A observat că arcurile pe care sunt montate roțile se destind. A observat că  denivelările drumului nu mai sunt resimțite de aeroplanul-automobil. Erau semne că  acesta se ridică de la sol.  A mai făcut o încercare. A rulat aproape 50 m, s-a desprins de la sol, s-a ridicat la înălțimea de 1 m, a zburat cca 12 m, apoi s-a așezat ușor pe pământ. Au fost de față mecanicul și doi prieteni. N-a fost și  presa, sau o persoană oficială, așa că evenimentul a trecut neobservat și …uitat.

Într-o discuție cu inginerul  George Lipovan, care a scris despre contribuțiile lui Traian Vuia în  aeronautică, acesta  a spus: „Ce importanță are cine a făcut  un lucru? Important este că el există. Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă știu că gloria pierde adesea pe om”. Cu altă ocazie a mai spus: Eu nu lucrez pentru gloria mea personală ci lucrez pentru gloria geniului uman”.

A reluat încercările. Cele  din 7 și 14 octombrie 1906 le-a făcut pe câmpul de la  Issy-les-Moulineaux, omologat de  Aero-Clubul Franței. Aceste reușite sunt consemnate în istoria zborului cu un aparat mai greu decât aerul.

Traian Vuia s-a ocupat și de zborul cu ceea ce  numim azi elicopter. Prin articolele pe care le-a publicat și prin  conferințele pe care le-a susținut i-a convins pe contemporanii săi că aripa rotativă, adică elicea elicopterului,  poate să îndeplinească atât rol de sustentator cât și rol de propulsor.

În toamna anului 1946 Traian Vuia s-a  îmbolnăvit.  Multiplele șicanări l-au obosit. Singura dorință pe care o mai avea era aceea de reveni în țară. A revenit dar a rezistat doar până la 2 septembrie 1950 când s-a stins din viață.

Un liceu din Craiova poartă numele Traian Vuia.

Pentru consolidarea informațiilor despre Traian  Vuia, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să  vizitați Aeroclubul din Craiova, situat pe drumul spre Podari, pe partea dreaptă.

Apoi puteți să vă continuați excursia spre Liceul Traian Vuia. Intrați pe strada General Dragalina și mergeți până la intersecția cu strada Rovinari.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Emanoil Bacaloglu-organizator al cercetării ştiinţifice din România.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să discutăm despre începuturile organizării cercetării științifice în țara noastră, să vă povestesc despre Emanoil Bacaloglu.

Îmi amintesc uneori de profesorii din liceu. Îmi aduc aminte de mulţi dintre ei, în funcţie de context. Îmi aduc aminte de profesoara de fizică, Vlăduţ  Maria. Mică de statură. Tânără, dar aprigă. Îmi aduc  aminte de multe dintre exemplele  pe care ni le dădea pentru a înţelege mai bine  lecţiile de fizică. Spre exemplu influenţa vitezei de curgere  asupra temperaturii  aerului. Au trecut de atunci  aproape  cincizeci de ani, adică o jumătate de secol, dar ţin minte şi acum aceste exemple. Epopeea  fizicii în ţara noastră este legată de profesorul Alexe Marin, născut la Craiova  şi de Emanoil Bacaloglu, autor al primelor lucrări ştiinţifice  româneşti de fizică, matematică şi chimie, organizator  al cercetării ştiinţifice din România.

Emanoil Bacaloglu s-a  născut la data de  29 aprilie  1830  în  Bucureşti. Avea o miopie accentuată la care se adăuga o rezistenţă scăzută la maladiile care, în vremea aceea, se ţineau lanţ. Părinţii se întrebau dacă va supravieţui.A  fost elev la Colegiul  Sf. Sava, atât în cursul elementar  cât şi în cursul mediu.Unii dintre cei mai cunoscuţi mentori ai săi au fost Petrache Poenaru şi Alexe Marin  care a publicat în 1842 , la Bucureşti, celebra lucrare “ Moş Pătru  sau învăţătorul  de sat”. Spun celebră pentru că ea este cunoscută de  mulţi dintre noi  din povestirile profesorilor noştrii de fizică. Şi-a făcut o cultură ştiinţifică foarte solidă ca autodidact. De multe ori a asistat şi la experineţele de chimie făcute de profesorul său Alexe Marin, născut la Craiova. Ca elev de liceu a dat lecţii de matematică în particular unor copii  din familii mai bogate, iar banii câştigaţi i-a strâns pentru a-şi  putea plăti, mai târziu, studiile în străinătate.

              În 1856  s-a înscris la Universitatea din Leipzig unde a studiat în special matematica, fizica, chimia. După un an a plecat la Paris, la Universitatea Sorbona. A trebuit să susţină, mai întâi, bacalaureatul  de tip francez, apoi a fost admis la Facultatea de ştiinţe. Se face repede cunoscut în lumea matematicienilor prin trei  lucrări publicate în 1857. Într-una dintre ele   „Despre curbura suprafeţelor” , publicată la Berlin,  a abordat o  temă de actualitate la vremea respectivă  şi a propus  o formulă originală, utilizată în studiul fenomenelor capilare. Matematicianul Alessandro Terracini  a numit-o „curbura lui Bacaloglu”, deoarece era prima  expresie a curburii care  nu se mai anula  pentru suprafeţele desfăşurabile. Mai mult, este prima sintagmă  cu numele unui român care s-a impus în terminologia ştiinţifică internaţională. În 1858 obţine  diploma de licenţă în fizică la Paris. Se reîntoarce la Leipzig pentru a se specializa în  chimie aplicată, geomagnetism, cristalografie.

 In 1861 vine la Bucureşti, fiind numit profesor de chimie la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, organizată de medicul Carol Davila. În anul 1862 ţine primul curs de matematică superioară din Principate, fiind puţin timp după aceea, în 1864, cel dintâi profesor de fizică al Universităţii din Bucureşti, funcţie pe care o deţine pînă în 1891. Organizează aici „Cabinetul de fizică”, adică laboratorul de fizică al Universităţii, cel mai bine înzestrat din acea vreme. A publicat primele lucrări româneşti de matematică, fizică şi chimie punând bazele terminologiei noastre în aceste domenii şi a avut contribuţii originale în geometrie şi optică.

              Din anul 1863 până în 1883 , Emanoil Bacaloglu a predat cursuri de fizică, fizică industrială, chimie la Şcoala de Drumuri şi Poduri din Bucureşti. În 1883  demisionează şi rămâne numai la Universitatea din Bucureşti.

              A făcut cercetări şi în domeniul instalaţiilor de iluminat. A studiat diferite tipuri de  generatoare electrice şi corpuri de iluminat. S-a documentat pe această temă şi a vizitat,  în 1882 şi 1883, expoziţiile organizate la München. Concluziile le-a inclus într-un raport prezentat  guvernului. Vă reamintesc că  deşi cercetările în acest domeniu au început în 1841, abia în 1879  Thomas Alva Edison a prezentat o lampă  cu filament din celuloză carbonizată, iar în 1880 pachebotul Columbia  a fost echipat cu becuri electrice cu incandescenţă. Vă reamintesc că în 1882 a fost introdus iluminatul electric în Bucureşti  pentru Palatul Cotroceni, exteriorul Teatrului Naţional şi Grădina Cişmigiu. Aşadar, Emanoil Bacaloglu  era puternic ancorat în realitate.

              A inventat  două tipuri de comutatoare şi un dispozitiv pentru variaţia rezistenţei electrice, fabricat apoi în serie la Viena. Avea nevoie de aceste dispozitive în laboratorul său de fizică.

 În 1879, 29 iunie,   a devenit  membru  al Academiei Române.

A rămas în amintirea multora dintre  marii oameni de ştiinţă din ţara noastră sau din străinătate. Spre exemplu, Dragomir Hurmuzescu, al cărui nume este legat de începutul radiofoniei în România cu bine cunoscuta frază   „Alo, Alo, aici Radio Bucureşti “  şi-l aminteşte ca „..un bărbat mic de statură, întotdeauna îngrijit îmbrăcat, care vorbea clar şi metodic, într-o limbă românească care se ferea de neologisme improprii graiului nostru. Se impunea studenţilor prin vastitatea cunoştinţelor sale, dar şi prin blândeţea sa, gata mereu să vină în ajutorul celor care se aflau în nevoie. Ajunseseră studenţii să-i imite şi vorba şi portul”. Dimitrie Sturza, multă vreme secretar general al Academiei Române, spunea :„Bacaloglu a fost exclusiv omul ştiinţei şi al şcoalei”. Fizicianul Constantin Bedreag, îl caracteriza ca  „Fizician prin carieră, matematician prin vocaţie”.

 A fost primul om de ştiinţă român din secolul  XIX specialist în trei discipline: matematica, chimie şi fizică. Un savant cu cunoştinţe enciclopedice. Această pregătire i-a  permis să  formuleze şase principii privind universalitatea cauzelor: universalitatea materiei şi a energiei; conservarea materiei şi a energiei; universalitatea mişcării;  corelaţia forţelor; transformarea şi echivalenţa forţelor.

Emanoil Bacaloglu a îmbinat mereu activitatea ştiinţifică   cu activitatea  socială şi culturală. Se menţionează, mai întâi, că, în 1848, la vârsta de 18 ani, a luat parte la mişcarea revoluţionară din Ţara Românească.   Este membru fondator al Ateneului Român (1866), instituţie culturală de mare prestigiu. Încă din 1862 înfiinţează o societate ştiinţifică, care însă, datorită condiţiilor din acele timpuri, nu a avut decât o scurtă existenţă. Când, în 1890, iniţiativa a fost reluată, Bacaloglu a devenit primul preşedinte al „Societăţii de Ştiinţe Fizice”. Din aceste motive Emanoil Bacaloglu  este considerat primul organizator al învăţământului de fizică din ţara noastră. A desfăşurat o activitate rodnică de răspândire a cunoştinţelor  ştiinţifice prin broşuri de popularizare şi prin conferinţe. Învăţase metoda de la magistrul său, Alexe Marin.

În 30 august 1891 se întorcea cu trenul de la Frankfurt pe Main unde vizitase Expoziţia de electricitate. Nu a mai apucat să ajungă la Bucureşti. A murit în tren.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am prezentat, pe scurt activitatea profesională a „unui om al științei și al școalei”, omul care a deschis drumul cercetărilor în științele fizice.

La finalul acestui episod va îndemn ca într-o zi de lucru să vizitați un laborator de fizică dintr-o școală din Craiova. Discutați cu Directorul școlii și cu profesorii de fizică, apoi mergeți cu ei într-un laborator de fizică. Asistați, alături de elevi, la o experiență și o discuție despre fizică.

Vă îmboldesc, prin vorbele mele, ca într-o zi de lucu, să vizitați un laborator de fizică sau de chimie din Universitatea din Craiova. Discutați cu Decanul Facultățiide Științe, cu profesorii de fizică sau de chimie, apoi mergeți cu ei într-un laborator de fizică sau de chimie. Asisați, alături de  studenți, la o expriență și o discuție despre fizică sau despre chimie.

Vă îmbii, prin vorbele mele, ca într-o zi de lucru să discutații cu profesori de matematică de la Universitatea din Craiova. Ve-ți afla că științele matematice din urbea noastră, prin rezultatele obținute, plasează școla din Craiova printre primele 500  din lume.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nicolae Iorga, istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

istoricul Nicolae Iorga,  istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot

            În ultimii ani se organizează  școli de vară  pentru elevi, școli  de vară pentru studenți sau pentru adulți.  Școlile de vară se organizează cu scopul perfecționării cunoștințelor de cultură generală sau pentru dezvoltarea unor abilități profesionale. Unii dintre cursanți participă la școlile de vară pentru a lega legături de prietenie profesională.

            În țara noastră funcționează, funcționează  de multă vreme, și alte instituții de educare a adulților. Aceste instituții destinate educării adulților s-au numit, aș putea spune că se numesc și în prezent,  Universități Populare. Unele își desfășoară activitatea tot timpul anului, asigurând educarea continuă a adulților. Altele își desfășoară activitatea  numai vara, în vacanță. Una dintre Universitățile Populare din țara noastră, care organizează cursuri în timpul verii, este Universitatea Populară Nicolae Iorga din Vălenii de Munte .Și-a început activitatea acum mai bine de 100 de ani, în 1908,  din inițiativa istoricului Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga s-a născut la data de 5 iunie 1871 la Botoșani. A fost un copil minune. Studiile elementare și gimnaziale le-a făcut la Botoșani. Deși avea numai 9 ani,  știa atât de multe despre Istoria  României încât profesorii săi l-au îndemnat să le predea colegilor săi. Avea 13 ani când a scris primul articol în ziarul Românul. A început liceul la Botoșani dar la continuat la Iași. L-a absolvit în 1888 cu media 9,24. S-a înscris la Universitatea din Iași pe care a absolvit-o într-un singur an, cu dispensă de la Minister,  obținând diploma „magna cum laude” . Lucrarea de disertație elaborată a fost remarcată atât de membrii Academiei Române, care l-au considerat „o minune de om”, cât și de opinia publică.

A obținut o bursă cu durata de  patru ani  pentru studii universitare. Și-a început studiile  în Italia, apoi le-a continuat în Franța, la Paris, precum și în Germania, la  Berlin și Leipzig, obținând titlul de doctor în 1893, adică la vârsta de 23 de ani. În anul astfel câștigat s-a documentat asupra vieții  domnitorului Petru Șchiopul și Mihai Viteazul. S-a reîntors în țară pentru scurt timp, apoi a plecat din nou în Olanda și Italia pentru a continua documentarea privind viața lui Mihai Viteazul. În 1897 a fost ales Membru Corespondent al Academiei Române. Avea 26 de ani. În 1911 a devenit Membru titular al  Academiei Române. Cu această ocazie a ținut discursul  „Două concepții istorice”.

A făcut mai multe vizite de documentare în Transilvania, care aparținea atunci Austro-Ungariei,  la Bistrița, Sibiu și Brașov, analizând rolul de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor. Ca rezultat al acestor cercetări a publicat, în 1912  ,,Trei drame”, grupând  „Mihai Viteazul”, „Învierea lui Ștefan cel Mare” și „Un domn pribeag”.

Nicolae Iorga este cunoscut și pentru Școala de vară înființată la Vălenii de Munte în anul 1908, ca centru academic și cultural, la care au participat numeroase personalități din România și din întreaga lume. În  numărul din 11 iunie al publicației „Neamul Românesc” , Nicolae Iorga  publica următorul anunț:„ mai mulți profesori au luat hotărârea de a ține cursuri de vacanță la Vălenii de Munte. Astfel cî în ziua de 2 iulie 1908, ziua comemorării morții lui Ștefan cel Mare are loc inaugurarea Universității populare din Vălenii de Munte”.

Cu ocazia începerii cursurilor din anul 1912, la 1 iulie 1912, Nicolae Iorga spunea:

„Chemarea unei universități populare e să vulgarizeze diferitele elemente ale științei în lumea celor care n-au ajuns să-și procure o cultură universitară, iar chemarea cursurilor de față e să împrăștie anumite elemente de cultură îmbinate cu un anumit spirit, pentru a grăbi ridicarea neamului nostru din starea de azi… ”

În 1934, Nicolae Iorga scria: „Am deschis aceste cursuri de vară cu scopul dublu de a trezi sufletul românesc de pretutindeni și de a schimba prin acest suflet chiar formele de stat în care trăia poporul nostru…”

Subliniez, stimați ascultători, că Universitatea  de vară de la Vălenii de Munte activează și în prezent.

Opera istorică a lui Nicolae Iorga conține monografii privind armata, Biserica, domnitori români, familii de boieri, tipărituri, orașe. A publicat 25 de volume în perioada 1901-1913 și 10 volume în perioada 1936-1939, privind istoria românilor, 5 volume privind Istoria imperiului otoman, la care se adaugă numeroase articole.

Opera literară a lui Nicolae Iorga cuprinde poezii, romane istorice, memorii, volume de călătorii.

Pe Nicolae Iorga îl regăsim și  ca istoric literar, prin lucrări precum „Istoria literaturii române”, „Istoria literaturii religioase a românilor”.

În activitatea politică, începută la vârsta de 36 de ani, în 1907, a fost consilier regal, deputat în Parlament, Președintele Adunării Deputaților, Președintele Consiliului de Miniștri, Președintele Partidului Naționalist-Democrat, Președintele Senatului, Ministru de Interne, Ministru de stat.

Așa cum spuneam la început, Nicolae Iorga a avut zece copii. Puțini dintre ei a ajuns la maturitate și s-au dedicat unor meserii diferite de a tatălui lor. Una dintre fiice, Magdalina, a devenit pictor, unul dintre  băieți a făcut studii inginerești, iar al doilea băiat a făcut studii medicale. Doar Liliana Iorga, cunoscută  pentru sculpturile sale, s-a ocupat și de istorie.

            Nicolae Iorga  s-a opus Gărzii de Fier, motiv pentru care, în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940,   un grup de legionari l-au ridicat de la vila sa din Sinaia și l-au  împușcat lângă localitatea Strejnicu, situată la 12 km de Ploiești. Comunitatea internațională a fost consternată de această crimă. Mai multe universități din lume au arborat drapelul în bernă. În țară, datorită condițiilor politice din acea vreme, manifestările au fost interzise. Cel care „a întrupat puterea de muncă  intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt”  a avut parte, atunci, doar  de o ceremonie la Academia Română.

            Posteritatea îl cinstește, așa cum merită.

            Bustul lui Nicolae Iorga, turnat din bronz după proiectul sculptorului  de Ion Irimescu, amplasat pe Bulevardul Aviatorilor din București, a fost dezvelit cu ocazia  aniversării a 105  ani de la nașterea  acestuia. Alt bust   a fost amplasat la Bistrița Năsăud, altul la Giurgiu. Un altul în Albania.

            Instituții de învățământ și de cultură poartă numele  Nicolae Iorga.

            Străzi din  București, Ploiești, Cluj-Napoca, Craiova, poartă numele Nicolae Iorga. În Iași, Vălenii de Munte, Drobeta Turnu Severin, câte un bulevard poartă numele Nicolae Iorga.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Nicolae Iorga, istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot. Pentru  ca mesajul despre Nicolae Iorga să  capete și o formă concretă, vă îndemn, vă poftesc ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Nicolae Iorga din Craiova.

Strada Nicolae Iorga, este una dintre străzile maestuoase  din zonele noi ale urbei noastre, pe măsura numelui pe care îl poartă: Nicolae Iorga. Are două benzi pe sens. Cam pe la jumătatea străzii  este un spațiu generos, cu un monument în formă de flacără stilizată, așa cum a trăit Nicolae Iorga. În acest spațiu sunt amenajate locuri de joacă pentru copii. Nicolae Iorga a avut 10 copii.   Strada Nicolae Iorga are formă de sabie dacică. Nici că se putea o formă mai potrivită pentru istoricul Nicolae Iorga. Începe din strada Frații Golești și se termină la intersecția cu strada Dezrobirii. Din strada Nicolae Iorga pornește, spre deal, strada Virgil Madgearu. Amândoi, Nicolae Iorga și Virgil Madgearu, au fost asasinați în aceiași zi – 27 noiembrie 1940, și au fost înmormântați în aceiași zi.

Înspre strada Nicolae Iorga afluează strada Rovine, parcă pentru a-i mulțumi istoricului Nicolae Iorga că a susținut ipoteza că bătălia de la Rovine s-a dat pe teritoriul actual al Craiovei.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Traian Lalescu, creatorul teoriei  ecuațiilor integrale.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

matematicianul Traian Lalescu,  creatorul teoriei ecuațiilor integrale.

            O stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele Traian Lalescu.

            Strada Traian Lalescu pornește din Bulevardul Decebal, traversează strada Dezrobirii apoi, până în urmă cu ceva timp, se înfunda. De curând s-a finalizat străpungerea în Calea București.  Zona este, acum, mai luminoasă, mai impunătoare. Parcă s-a produs un miracol generat de forța matematicianului al cărui nume este purtat de această stradă, Traian Lalescu.

Traian Lalescu  s-a născut  la data de 12 iulie 1882  la București dar primele două clase gimnaziale le-a urmat la Craiova. În 1903 Traian Lalescu se înscrie  la facultatea de Științe a Universității din București, secția de Matematici. Obține titlul de licențiat în 1905 după care pleacă la Paris, la celebra Universitate Sorbona. La 28 februarie 1908 şi-a susţinut, la Sorbona , teza de doctorat cu titlul Asupra ecuațiilor lui Volterra   care  va fi considerată prima contribuţie de seamă în domeniul ecuaţiilor integrale şi, prin aceasta, Traian Lalescu este  unul dintre  fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale.  A publicat, în 1911, cel dintâi tratat din lume despre  ecuaţiile  integrale, intitulat Introducere la teoria ecuaţiunilor integrale. A elaborat  studii în domeniile ecuaţiilor funcţionale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

Spirit practic, Traian Lalescu a fost atras de inginerie. A funcţionat, o vreme, după 1912, ca asistent la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele dar a urmat, în 1915, şi un curs de electricitate, predat de  craioveanul Nicolae Vasilescu-Karpen.  În perioada şederii la Paris, a obţinut şi diploma de inginer la Şcoala Superioară de Electricitate. El convinge Ministerul Lucrărilor Publice  să înfiinţeze o Şcoală Politehnică şi la Timişoara devenind, la data de 15 noiembrie 1920 primul Rector al Școlii Politehnice din Timișoara..

Viziunea lui Traian Lalescu depăşea graniţele matematicii. El a generat un stil de viaţă, a creat modele pentru cei tineri. Desena frumos, cânta la violoncel, traducea din italiană. A fost  bun prieten cu Tonitza, Medrea sau Zamfiropol-Dall. Câţiva ani  l-a găzduit pe tânărul craiovean Corneliu Baba, marele pictor de mai târziu.

    Avea un adevărat cult pentru teatru, fiind bun prieten cu Victor Eftimiu, soţii Bulandra, Mişu Fotino. În februarie 1916, din iniţiativa  unui grup de studenţi şi profesori din capitală, a luat fiinţă Clubul Universitar Bucureşti,  ulterior Sportul studenţesc, iar Traian Lalescu  a fost  primul preşedinte. În acea perioadă era membru în Comitetul Central al forului  conducător al sportului românesc. El a iniţiat şi înfiinţarea unei grupări sportive a Şcolii Politehnice din Timişoara.

În anii 1918 – 1919, ca trimis al  Guvernului României la Paris, a  susţinut   unirea tuturor românilor. A scris numeroase lucrări privind istoria matematicii în România. Printre acestea „Viaţa şi activitatea lui Gheorghe Lazăr”. Traian Lalescu și-a dat seama că manualele   de matematică, scrise de Gheorghe Lazăr și  rămase în manuscris, au adus o contribuție esențială la formarea limbajului matematic românesc. Din acest motiv Traian Lalescu a publicat „Trigonometria”  scrisă de Gheorghe Lazăr,  pe la 1820, în care acesta introducea, în limba română, noțiunile de sinus și cosinus.

Traian Lalescu considera că  o generație trebuie să fie educată pe toate planurile. În vremea aceea, adică prin 1920, se discuta despre teoria relativității, elaborată de Albert Einstein. Mulți discutau, puțini înțelegeau. De aceea publică în  Revista „Cugeul românesc” , din februarie 1922, o revistă de cultură generală, articolul „Convorbiri relativiste”. Aplică o  metodă euristică literară și  își imaginează  discuțiile, convorbirile,  trei convorbiri, dintre câțiva oameni obișnuiți despre teoria  relativității: un filosof, un inginer, un profesor, un cetățean curios, un matematician atipatic, un invitat, o doamnă.

Tot pentru educarea  contemporanilor săi publică articole accesibile despre telegrafia fără fir,  despre zborul avioanelor, despre manuscrisele grecești de matematică  din Țările Române.

            În 1919, s-a organizat la Paris, Conferința de Pace care avea pe ordinea de zi și problema Banatului. În acest context, Traian Lalescu elaborează lucrarea „Problema etnografică a Banatului”,  bazată pe două argumente:  un argument de ordin istoric și un argument de ordin statistic. Traian Lalescu analizează fiecare  comună din Banat prin prisma naționalității predominate și, în felul acesta, lămurește … problema etnografică a Banatului.

S-a implicat în viața comunității.

A fost deputat de Caransebeş şi raportor general al bugetului statului,  pentru anul 1925, în guvernarea Brătianu. Raportul a fost considerat cel mai bun din întreaga  istorie a vieții parlamentare românești de până atunci. Un martor ocular menționa: „ În momentul în care Lalescu venea la tribună se instaura o atmosferă de sărbătoare. Certurile și replicile de mahala încetau brusc și toți, indiferent de apartenența de partid, urmăreau cu atenție  argumentele de nivel universitar propuse de Lalescu”.

O să vă povestesc o întâmplare din vremea în care era deputat.

Tatăl lui Traian Lalescu era din satul Cornea, de lângă Caransebeș, din Banat. Prin 1926, un om din Cornea, Șandru Văsălie, a intrat într-o încurcătură cu un cazan de țuică. A primit o amendă usturătoare. Un vecin i-a spus:

-Du-te la domn profesor, e om mare la București. Poate multe. Intră și în foc pentru bănățenii lui.

            Traian Lalescu l-a certat mai tare decât cei de acasă, apoi a plecat. La întoarcere i-a spus:

• Măi Văsălie, poți să te întorci acum la Cornea, mi-a pus obrazul pentru dumneata, că am vorbit unde  trebuia și ți-au șters amenda. Da’, dacă aud că te mai ții de prostii, cu gura mea le spun să-ți dea amendă dublă”

      După câțiva ani, Văsălie Șandru a aflat, de la Primar, că amenda fusese plătită de Traian Lalescu.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele de comportament. Citatul anterior este relevant, povestea cu Văsălie este pilduitoare pentru comportamentul  unui deputat.

În 1927    s-a îmbolnăvit de  pneumonie. Boala a evoluat  rapid așa  că, în anul următor, în 1928, merge în străinătate pentru tratament. Fără rezultat. În vara anului 1929 se reîntoarce la Bcurești. Iată cum descrie fiul său, cel mai mic, tot cu numele de Traian, momentul reîntâlnirii :„În după amiaza când ne-am dus să-l  primim la gară, eu nu puteam desprinde ochii de pe un scaun cu roți care ne-a însoțit tot timpul pe peron. După ce s-a oprit trenul, pe peron, întâi, a coborât bunica. Pe tata cu greu l-au dat jos din vagon, aproape că  nu l-am recuoscut, mai rămăsese o umbră. L-au așezat în scaunul cu roți”.

Pe drum, spre casă, Traian Lalescu  privea pe geamul  mașinii. Trecând prin dreptul unui teatru a văzut  afișul spectacolului din acea seară, intitulat  „Ca la mama acasă”. Traian Lalescu a comentat cu voce tare :

• „Au dreptate ăștia. Nicăieri nu e mai bine  „ca la mama acasă” !

 După două săptămâni s-a stins din viață, la numai 47 de ani, în plină putere de creație ştiinţifică.

 Pentru a omagia personalitatea sa,  mai multe licee din ţară poartă numele „Traian Lalescu”, iar  câte o  stradă din Timişoara, Craiova, Reşiţa, Oradea  se numeşte Traian Lalescu.

Începând cu anul 1985 a fost organizat anual un concurs interjudeţean de matematică, pentru elevii de gimnaziu şi liceu din judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş. În mediul universitar se organizează  concursuri  de Mecanică teoretică, de Bazele electrotehnicii care poartă numele de  „Traian Lalescu”.

Din anul 1990 a fost membru post-mortem al Academiei Române. La intrarea în Politehnica din Timişoara este plasat bustul lui Traian Lalescu, făcut de prietenul său, sculptorul  Corneliu Medrea, în 1930.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Traian Lalescu, vă îmboldesc, vă îmbii, să faceți o plimbare pe strada Traian Lalescu din Craiova.

Într-o  sâmbătă sau într-o duminică, duceți-vă până la Facultatea de Mecanică, până  la bustul lui Ștefan Velovan, venit și el din părțile Caransebeșului, de la  Rusca Montană. Mergeți spre Moara lui Drugă. Dacă n-ați fost  în ultima vreme pe aici, o să fiți surprinși de modul în care strada Traian Lalescu, leagă  acum Bulevardul Decebal cu Calea București.  Dacă ați ajuns aici, restul o să descoperiți, cu bucurie, singuri.

 Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Dimitrie Leonida, fondatorul Muzeului Tehnic din București.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Dimitrie

 Leonida, fondatorul Muzeului Tehnic din București.

            Vă mai amintiți de fabrica „Fructul românesc” din Craiova? A funcționat pe Calea București, peste drum de Spitalul „Theodor Preda”, Spitalul nr.2, Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie, cum se numește acum. A funcționat până prin 1965 când s-a prăbușit plafonul etajului unu. Nu se mai știe nimic despre „Fructul românesc”.

            Vă mai amintiți de Școala Normală de Băieți din Craiova? Chiar dacă nu vă mai amintiți, clădirea  construită între 1898 și 1901 stă  mărturie. Acum este sediul Facultății de Mecanică.

            Vă mai amintiți de Moara Barbu Drugă, construită prin 1912? Era la fel de celebră ca Moara Assan din București. Cilindrul de la Moara Assan există și acum la Muzeul Tehnic din București, fondat de profesorul inginer Dimitrie Leonida.

            Dimitrie Leonida s-a născut la Fălticeni, în data de 23 mai 1883, fiind primul băiat al familiei Anastasie și Matilda Leonida.  Tatăl său, Anastasie Leonida, a fost ofițer de cavalerie în oștirea română. Mama sa, Matilda Leonida, fiica inginerului Constantin Gill, a fost casnică  dar avea o educație aleasă. Familia s-a mutat de la Fălticeni la Galați, apoi la Buzău, iar de aici la București. A început școala primară la Galați, în  1890. Anul 1897 îl găsește la Constanța.

            În aceste peregrinări, impuse de profesia tatălui, a întâlnit oameni care, într-un fel sau altul, i-au influențat educația. La București a locuit în aceeași curte cu George Coșbuc având ocazia să-i citească poeziile încă înainte de a fi publicate. La Constanța, șeful marinei militare îl face să descopere frumusețea  muzicii interpretată la vioară și îl învață cum să organizeze un concert, un spectacol, învățătură care îi  va folosi, peste câțiva ani, când era elev la Liceul Mihai Viteazul din București.

            În 1903, după absolvirea Liceului și după un stagiu militar voluntar, se înscrie  la Școala de ingineri din Charlotenburg, Germania. Ca student, urmărind cu atenție cursurile predate, i-a venit ideea construirii unor hidrocentrale pe râurile din România. A studiat hărțile disponibile la vremea aceea. S-a documentat, în vacanțe,  pe teren, făcând excursii în munții  de acasă. S-a documentat  vizitând mai multe hidrocentrale din Germania. Preocupat de această idee,  își alege pentru lucrarea de absolvire tema „Complexul hidrotehnic și hidroenergetic al Bistriței din regiunea Bicaz”. Era anul 1908, iar Dimitrie Leonida avea 25 ani. S-a documentat serios și s-a implicat în elaborarea acestei lucrări pe care o putem numi, acum, „vis de student”. Viața l-a răsplătit pentru că Dimitrie Leonida, după 52 de ani, și-a văzut visul cu ochii. Era  perioada  anilor 1950-1960, perioadă în care  s-a construit hidrocentrala Bicaz-Stejaru. În 1960, Dimitrie Leonida avea 77 de ani și trecuseră 52 de ani de când,  cu ochii minții, văzuse această construcție magnifică.

            După absolvirea facultății, deși i s-a propus să ocupe un post de asistent la  Școala de ingineri din Charlottenburg,  a preferat să revină în țară pentru a ocupa  postul de inginer  electrician  scos la concurs de către Primăria din București.

            Sarcina lui de început a fost  să verifice documentațiile și instalațiile electrice  noi, pregătite deja pentru conectarea la rețeaua  orașului.

 A constatat multe  deficiențe dar, mai important, și-a dat seama că   neregulile constatate în rețelele executate  erau rezultatul  slabei calificări a  personalului de specialitate din țara  noastră. Iată ce spunea, mai târziu, Dimitrie Leonida: „Revenit în țară, am găsit foarte puțini lucrători-electricieni români, și aceia  foarte  slab pregătiți, căci electricitatea cere cunoștințe teoretice   destul de numeroase, pe care lucrătorii  români nu le puteau dobândi nici din școli și nici din cărți, care lipseau cu totul”.

            Așa s-a  decis să se implice, inclusiv financiar, pentru înființarea „Școlii Comunale de Electricieni și Mecanici”.  Școala   a fost asimilată  ca o școală medie. Matematica era obligatorie,  iar celelalte  discipline erau alese elevi   astfel încât să le fie de folos pentru nivelul de calificare  urmărit de fiecare elev.

            Menționez, stimați ascultători, că asta se întâmpla în 1908, adică acum mai bine de 100  de ani. Așadar, inițiativele din zilele noastre legate de manuale alternative, discipline la  alegerea școlii, discipline opționale etc., au fost experimentate cu succes aici, la noi,  cu zeci de ani în urmă.

Este încă un argument privind necesitatea cunoașterii istoriei învățământului, fie că vorbim de învățământ mediu, fie că vorbim de învățământ superior.

            „Școala Comunală de Electricieni și Mecanici” din București  a funcționat până în 1954 când este transformată în școală medie tehnică.

Așadar, stimați ascultători, visul tânărului inginer Dimitrie Leonida de  a da  o meserie  temeinică românilor, prin școală,  a fost o realitate timp de 45  de ani. Iată ce spunea  Dimitrie Leonida despre  secretul reușitei lui: „ Orice profesor simte cât  de strânsă este legătura invizibilă dintre el  și elevi…mulțumirea sufletească pe care o capătă se aseamănă cu cea pe care o simte un bun conducător de orchestră când ajunge  să-i electrizeze nu numai pe muzicanți, dar și pe ascultători. Asemenea mulțumire sufletească am avut de la elevii mei. După o muncă istovitoare, ei veneau la școală îmboldiți numai din dorința de a se instrui.”

În tinerețea sa, Dimitrie Leonida, a visat să construiască un Muzeu Tehnic în țara lui. Iată ce spunea în 1964:„ Când eram tânăr student la Școala Politehnică din Charlottenburg, am trăit acolo atmosfera plină de însuflețire și entuziasm, prilejuită de înființarea Muzeului Tehnic de la München, în 1905. În acest muzeu, printre obiectele de cea mai mare valoare istorică și tehnică, era expusă încă de la început și moara românească cu făcaie, străbuna turbinelor de apă Pelton. Eram mândru de recunoașterea în străinătate a geniului creator al poporului român, mai ales că la Muzeul Transporturilor din Berlin, înființat cam în același timp, cel dintâi  exponat de mare însemnătate istorico-tehnică era un vagonet de mină din lemn, cu macaz; se arăta acolo că invenția  acului de cale ferată a fost făcută pe la anul 1600 de muncitorii valahi de la minele de aur din Munții Apuseni. A fost firesc ca  în anul 1908, când am terminat studiile și când am înființat pentru muncitori școala serală  de electricieni și mecanici, să caut și să adun, împreună cu elevii mei, tot ceea ce rămăsese de la vechile instalații tehnice de la noi și care aveau valoare istorică, didactică, în vederea înființării muzeului tehnic”.

            Muzeul Tehnic și-a deschis porțile în 1909. Funcționa, atunci, în clădirea Școlii de Electricieni și Mecanici, situată pe lângă Piața Amzei de azi.

            În 1928 se făceau pregătiri pentru organizarea „Primei expoziții  de Electricitate din România” în Parcul Carol I  din București.  Un bun prilej, pentru Dimitrie Leonida, de a obține un spațiu mai bun, un pavilion generos, pentru Muzeul Tehnic. A fost adus aici  un utilaj din prima moară cu abur din țara noastră, moara lui Assan, construită în 1853. A fost expusă și prima centrală  electrică din București,  după modelul celei realizate de Thomas Alva Edison, montată în anul 1884. Au fost aduse  multe alte exponate.

            În 1935  a apărut o altă oportunitate, tot în zona Parcului Carol I din București.  O clădire nouă, din beton armat, cu o suprafață de 3000 m².

            Deși  de-a lungul timpului, Muzeul a trecut prin multe schimbări, transformări, el și-a păstrat destinația inițială. Chiar și fondatorul Muzeului, Dimitrie Leonida, a fost menținut, cu unele pauze, la conducerea lui.

Acum se numește „Muzeul Național Tehnic Prof.ing. Dimitrie Leonida”.

Muzeul  are peste 5000 de exponate, repere semnificative   din istoria științei și tehnicii.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  profesorul Dimitrie Leonida, inginerul care și-a transformat idealurile din tinerețe în  realități  folositoare pentru oamenii din țara lui, din țara noastră. A visat o hidrocentrală în Moldova. A construit Hidrocentrala Stejaru de la Bicaz, de lângă Cetatea lui Ștefan cel Mare. A  vrut ca țara lui să aibă electricieni educați și a înființat o școală  tehnică. Și-a dorit să lase urmașilor  din țara sa un muzeu. A înființat și a mărit, cât a putut, Muzeul Tehnic din București.

S-a stins din viață la data de 14 martie 1965. Avea 81 de ani.

Menționez, stimați ascultători că în 1995, cu ocazia Sesiunii naționale de comunicări a muzeelor tehnice, am prezentat la București, la Muzeul Tehnic, comunicarea „Istorie veche, istorie contemporană a invențiilor din Oltenia”. Nutresc speranța că această comunicare, dar și multe altele făptuite de mine pentru istoria științei și tehnicii, să vă convingă că, fiecare dintre noi, are datoria să pună „umărul”, cu vorba sau cu fapta, la edificarea unui Muzeu al Științei și Tehnicii la Craiova.

Un exponat, un document scris, o fotografie, o amintire. Toate sunt bine venite! Vă invit să ne unim în jurul proiectului  legat de un Muzeu al Tehnicii la Craiova.

Vă îndemn să mergeți pe Calea București unde a funcționat cândva, unde rezistă și acum, Moara  Barbu Drugă. Imaginați-vă, stimați ascultători, că această clădire  ar  fi Muzeul Tehnic din Craiova.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Remus Răduleţ,  coordonatorul Lexiconul Tehnic Român.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

Academicianul Remus Răduleț coordonatorul Lexiconului Tehnic Român.

Bogăţia unui popor  vine din   cultura sa. Cultura unui popor este  dată de creaţiile comunităţilor care  formează poporul. Când se discută  despre cultură şi creaţii, ne gândim, de regulă, la creaţii artistice, la opere de artă ,la tablouri, la sculpturi, la cărţi. La cărţi scrise de poeţi, la cărţi scrise de romancieri.Cărţile care intră în patrimoniul, în tezaurul unui popor sunt scrise şi de alţi specialişti. Uneori de ingineri.Unele dintre aceste cărţi jalonează, pentru zeci de ani,  vocabularul  de specialitate corelat cu vocabularul  uzual, cu vocabularul comun. Dacă nu apar la momentul potrivit  aceste cărţi, numite dicţionare, numite lexicoane sau altcumva, cultura unui popor riscă să-şi piardă identitatea. Cuvintele de împrumut, cuvinte care „sună” frumos şi lasă impresia că cel care le foloseşte este inteligent şi cult, sufocă, încet-încet identitatea culturii unui popor. Cultura tehnică  a poporului român a beneficiat de mulţi creatori.Unii au creat invenţii pionier. Alţii au introdus  cuvinte folosite acum în întreaga lume. Altul,  Remus Răduleţ, prin erudiţia şi dăruirea  sa , a făcut posibilă apariţia  Lexiconului Tehnic Român.

Remus  Răduleţ  s-a născut la data de 3 mai 1904 în localitatea Brădeni  din judeţul Sibiu. Satul său natal   este atestat încă din 1297 cu numele de Terra Heen, iar biserica cu hramul Sf. Andrei,  a fost menţionată prima oară în 1350. Sat săsesc, numit Henndorf până în 1968. Studiile liceale le-a început la Sighişoara şi le-a terminat la Braşov.

A început studiile superioare în 1923 la Facultatea de Electromecanică a Şcolii  Politehnice din Timişoara, pe care a absolvit-o în 1927 ,  fiind cel mai strălucit student pe care l-a avut această şcoală  de-a lungul istoriei sale. Şcoala Politehnică din Timişoara a fost înfiinţată în noiembrie 1920 prin Decretul Regelui Ferdinand, care în 11 noiembrie 1923, cu ocazia  vizitei de inaugurare ,  a spus  „ Nu zidurile fac o şcoală ci spiritul care domneşte într-însa”.  

După un an de la absolvire, în 1928, a obţinut o bursă de studii la Şcoala Politehnică Federală din Zürich. Timp  de aproape  trei  ani  a lucrat alături de profesorul  Karl Kuhlmann, renumit la vremea aceea, în atmosfera intelectuală  efervescentă creată de o pleiadă de savanţi iluştri printre care Albert Einstein, Max Plank, Erwin Schröedinger, atmosferă în care logica raţionamentului, rigoarea ştiinţifică şi eleganţa expunerii erau repere fundamentale. La sfârşitul acestei perioade, în 1931, îşi susţine teza de doctorat  după care se reîntoarce în ţară. Reîncepe activitatea didactică  la Şcoala Politehnică  din Timişoara, pe care o va sluji timp de 20 de ani, până în 1951. Formarea sa enciclopedică, cunoştinţele temeinice dobândite ca student la Timişoara şi ca doctorand la Zürich  şi harul său pedagogic  i-au permis să predea cu deosebită competenţă atât discipline fundamentale, cum a fost Fizica, dar şi discipline de ultimă oră, la vremea aceea: Maşini electrice, Centrale electrice, Tehnica curenţilor slabi care a devenit ulterior curs de Electronică.

         Începând cu anul universitar 1951- 1952 se transferă la  Universitatea din Bucureşti unde predă cursurile de Electromagnetism  şi Teoria relativităţii. A funcţionat, în paralel, şi la Facultatea de Electrotehnică a  Institutului Politehnic din Bucureşti, mai precis în departamentul de Inginerie electrică. Acest departament fusese înfiinţat în 1948, prin reorganizarea departamentului de măsurări electrice, şi a fost condus la început de profesorul Constantin Budeanu apoi de profesorul Ion S. Antoniu, iar pentru o perioadă îndelungată de profesorul Remus Răduleţ, devenit între timp academician. Aici a predat, până la pensionare, în 1974, cursul de Bazele electrotehnicii căruia i-a dat o structură axiomatică.

În 1955, pe data de 2 iulie, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 21 martie 1963 a devenit membru titular. Timp de 3 ani, între 1963 şi 1966, a fost Preşedinte al Secţiei de ştiinţe, iar apoi timp de 8 ani, între 8 aprilie 1966 şi  21 martie 1974, a ocupat funcţia de  vicepreşedinte al Academiei Române.

         Unul dintre domeniile în care şi-a  adus o contribuţie remarcabilă a fost cel al  terminologiei electrotehnice.  Pregătirea sa enciclopedică i-a permis să  imprime lucrărilor din acest domeniu  un caracter interdisciplinar  prin stabilirea unor relaţii între electrotehnică şi   diferite  domenii ale fizicii, chimiei, logicii, informaticii.

         În 1947 apare traducerea în limba română a  Manualului Inginerului Hütte, elaborat  sub coordonarea profesorului Remus Răduleţ, aflat încă la Timişoara. Nu a fost numai o traducere,  deoarece în fiecare  capitol  s-au adus completări  de ultimă oră, dar mai  ales  s-a utilizat o terminologie unitară. Iată ce spunea Remus Răduleţ : „ Cel ce semnează aceste rânduri s-a străduit să realizeze întrebuinţarea aceloraşi termini în diferite secţiuni ale manualului şi să-l prezinte într-o limbă cât mai unitară”.

         În perioada 1949- 1956  a coordonat  elaborarea Lexiconului Tehnic Român, ediţia I –a , opt  volume, iar în perioada 1957- 1966 ediţia a II-a în 18 volume, lucrare lexicografică de mare amploare, prima de acest gen din România. Prima ediţie a însumat 7000 de  pagini, iar a doua 12.000 de pagini. La elaborarea ei au lucrat 433 de persoane. Lexiconul Tehnic Român este un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic  deoarece, aşa cum spunea  Remus Răduleţ  „S-au preferat pentru termini forme româneşti atunci când ele existau, iar preluarea  neologismelor a fost făcută cu grijă”.

În 1964, este ales Preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale pentru o perioadă de patru ani. A fost al 17-lea Preşedinte al acestei Comisii. Comisia Electrotehnică Internaţională a fost înfiinţată  cu ocazia Congresului Electricienilor, ţinut la Saint-Louis , SUA în zilele de 12-17 septembrie 1904. Primul preşedinte a fost Lordul Kelvin.

         În 1974, împreună cu alţi specialişti, a contribuit la organizarea la Bucureşti a  reuniunii anuale a Comisiei Electrotehnice Internaţionale.

         În calitate de Preşedinte al Comitetului Tehnic de Terminologie al Comisiei Electrotehnice Internaţionale  a coordonat şi  finalizat, în 1983, prima ediţie a Dicţionarului Multilingv al Electricităţii

         Începuse deja, din 1981, să lucreze,   împreună cu Comitetul Electrotehnic Român, la solicitarea Biroului Central al CEI  la elaborarea unui  Tezaur de termeni. Primele rezultate au fost prezentate de academicianul Remus Răduleţ,  în octombrie 1983,  la Reuniunea Generală a CEI  care s-a ţinut la Tokyo. Aprecierile au fost favorabile şi s-au materializat prin decizia de finanţare  a activităţii de elaborare a Tezaurului  terminologic.

         Din păcate în data 6 februarie 1984 s-a stins din viaţă.

         Propoziţia,  „Nu zidurile fac o şcoală ci spiritul care domneşte într-însa” , spusă la  inaugurarea Şcolii care l-a format,     i-au marcat toată viaţă.

Remus Răduleţ a creat o şcoală, o școală de inginerie electrică, o  școală  care îi continuă filozofia ştiinţifică şi profesională.

Pentru a-i cinsti memoria, o strada din Timișoara poartă numele Academician Remus Răduleț. De asemenea, un Colegiu Tehnic din Brașov poartă numele Remus Răduleț.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre viața și activitatea academicianului Remus Răduleț care, cu ajutorul a 433 de persoane a elaborat Lexiconul Tehnic Român, un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic.

La finalul acestui episod  să sugerez să căutați în biblioteca dumneavoastră, în casa dumneavoastră o carte cu titlul „dicționar”. Este posibil să găsiți un dicționar explicativ, un dicționar enciclopedic, un dicționar de vise, un dicționare cu cuvinte românești și echivalentul lor într-o limbă  străină, un dicționar cu sinonime, dicționar al terminologiei electrotehnice. Puteți să folosiți calculatorul sau telefonul și să căutați  după cuvântul „dicționar”. O să găsiți multe surse de informare. Ei bine, la realizarea acestor dicționare au lucrat mulți ani, au lucrat mulți oameni. Printre ei se numără și academicianul Remus Răduleț.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ana Aslan, descoperitoarea secretului  tinereţei  fără bătrâneţe !

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc  despre  Ana Aslan, descoperitoarea secretului tinereței fără bătrânețe.

Sunt puţini cei care nu au auzit de  actorii Charlie Chaplin sau Greta Garbo,  de Preşedinţii Charles de Gaulle, Ronald Regan sau Tito, de miliardarul Aristotelis Onassis sau de pictorul Salvador Dali.

Sunt extrem de puţini  români care nu au auzit de Gerovital, medicamentul fabricat în România de peste 60 de ani şi folosit în tratamentele  destinate  încetinirii procesului de îmbătrânire, în tratarea reumatismului cronic, sclerodormiei, aterosclerozei şi a depresiei.

Mai puţini ştiu însă că Gerovital  a fost prima marcă  românească de cosmetice înregistrată la Oficiul European de Brevete şi Mărci.

La fel de puţini  sunt şi cei care ştiu care este legătura dintre Gerovital şi numele sonore citate mai înainte.

Ei bine,  legătură este Ana Aslan,  medic, profesor, om de ştiinţă, inventatoare a unor medicamente esenţiale pentru tratamentul îmbătrânirii, cunoscute sub numele de Gerovital şi utilizate în egală măsură  de cei mai selecţi pacienţi din lume, dar şi de oameni obişnuiţi.

         Ana Aslan s-a născut  în data de  1 ianuarie1897  la Brăila,. A fost cel mai mic dintre cei patru copii  ai lui Mărgărit Aslan şi ai Sofiei, o bucovineancă frumoasă.Când s-a născut Ana , tatăl său tocmai împlinise 59 de ani. Urmează cursurile Colegiului Romaşcanu din Brăila.După mortea tatălui său , când Ana avea 13 ani,  familia Aslan  se mută la Bucureşti. În această perioadă visa  să ajungă pilot, impresionată de încercarea lui Aurel Vlaicu de a traversa Carpaţii. Chiar  a zburat  cu un mic aparat  tip Bristol – Coandă.In anul 1915, îsi termină studiile la Şcoala Centrală din Capitală şi  se decide să devină medic şi se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti  în ciuda opoziţiei mamei sale. Dedicată viitoarei meserii, pe durata Primului Război Mondial, activează ca voluntar în spitalele militare din spatele frontului de la Iaşi. Din anul 1919, deşi era încă studentă, lucrează alături de renumitul neurolog Gheorghe Marinescu. În 1922, după absolvirea facultăţii,este numită preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul D. Danielopolu, care o îndrumă şi în  elaborarea  tezei de doctorat. Îşi continuă activitatea didactică şi spitalicească la Spitalul Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultăţii  de Medicină din Bucureşti, la  Clinica Medicală din Timişoara, la Spitalul CFR. Din 1949, devine şeful Secţiei de Fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti.Punctul de plecare în cariera de gerontolg l-a reprezentat experimentarea  procainei  în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză.Iată ce povestea Ana Aslan “Pe 15 aprilie, am cunoscut un tânăr student la medicină, care suferea de artroză acută, în stare de criză de trei săptămâni . Genunchiul lui era imobilizat şi fiecare mişcare îi provoca dureri atroce. Medicaţia care-i fusese administrată nu-i uşurase suferinţa decât pe termen scurt.” A hotărât  să-i administreze o soluţie cu procaină 1% în artera femurală. Tratamentul a reuşit , iar după câteva minute tânărul a ridicat piciorul şi l-a îndoit de mai multe ori. La scurt timp, el a părăsit spitalul. Ana Aslan nota : “Şocul şi interesul erau atât de mari, încât am renunţat la cariera universitară – căreia mă dedicasem trup şi suflet – pentru a mă consacra studiului acestei substanţe.” Avea 52 de ani, vârsta la care multora le este greu să înceapă un nou drum în viaţă.

 Îşi continuă cercetarile într-un azil de bătrâni şi evidenţiază importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. În  22 inuarie 1952, la cererea Anei Aslan,  se înfiinţează Institutul de Geriatrie, primul de acest fel din lume,iar modelul de organizare a fost recomandat ulterior pentru organizarea şi altor institute similare din lume.

Din fericire rezultatele cercetărilor  au fost încurajatoare încă de la început. Iată unul dintre exemple.Un pacient  în vârstă  de 110 ani.După patru ani de tratament, putea să meargă singur, mâinile nu-i mai tremurau,  avea poftă de mâncare, părul alb se repigmenta, iar depresia era înlocuită de o stare psihică bună. După  cercetări efectuate pe 7.600 de pacienţi  s-a ajuns la o compoziţie care exercita în organism o acţiun mai îndelungată şi au denumit-o vitamina H3  pentru a indica acţiunea de tip vitaminic a medicamentului.

 Din 1958  în laboratoarele Institutului de Geriatrie începe prepararea industrială a  vitaminei H3. În 1972 elaborează, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, “ Gerovital H3 “, produs farmaceutic cu acţiune în tratamentul fenomenului de îmbătrânire, precum şi în bolile bătrâneţii, în ateroscleroză, vitiligo, sclerodermie etc. În 1974 devine membru al Academiei Române.În 1976 primeşte Brevetul pentru „Aslavital”, un produs eficace în terapia sistemului nervos şi a aparatului cardiovascular şi introdus în producţie industrială, în 1980.În 1952 , Organizatia Mondială a Sănătăţii i-a oferit Premiul  internaţional şi medalia  “Leon Bernard” pentru contribuţia adusă la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei.

În 1985, Ana Aslan publică lucrarea de sinteză intitulată “Precizări după 31 de ani de folosire” o lucrare de sinteză asupra produslui  Gerovitalul H3 prin care se demonstrează   ac­­ţiunea stimulatoare asupra proceselor de regenerare la ni­­velul ţesutului hepatic, a mucoasei gastrice şi a mă­du­vei osoase. De ase­­menea, sub acţiunea Gerovitalului H3 se produce şi re­­generarea fiziologică şi morfologică a muşchiului stri­at şi a nervilor periferici.De asemenea, rezultatele obţinute prin aplicarea tratatementului  înaintea producerii distrofiei, recomnadă  utilizarea profilactică a medicamentului.

În semn de prețuire a rezultatelor obținute a fost primită în Academia de Științe din New York. A fost Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială, Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative, Membră în Consiliul de Conducere al Asociației Internaționale de Gerontologie.

A fost Președinta Societății Române de Gerontologie.

Ana Aslan a murit la 20 mai 1988 în Bucureşti.Avea 91 de ani.

Recunoaşterea valorii sale în întreaga lume poate fi demonstrată şi prin cele  130.000 de scrisori primite din 123 de ţări  şi care se păstrează în arhiva Insitutului de Geriatrie din Bucureşti.

         Ca recunoaştere  a contribuției la dezvoltarea științei,  câte un Liceu din Cluj-Napoca, Timișoara și Brăila  poartă numele Ana Aslan.   De asemenea, câte o stradă din Brăila, București, Cluj-Napoca, Alba Iulia, poartă numele Ana Aslan.

         În Craiova, în cartierul Bariera Vâlcii,  o stradă poartă numele Ana Aslan. Se poate spune că este o stradă „tânără”. Toate casele sunt noi. Cu siguranță se vor  construi aici și alte case noi.

         La finalul acestui episod vă reamintesc, stimați ascultători, că prima cremă Gerovital  a fost produsă la întreprinderea Farmec din Cluj-Napoca în 1968.

Înainte de 1989,  marca Gerovital H3, cu facsimilul de semnătură „prof. dr. Ana Aslan” aparţinea în totalitate statului român, reprezentat prin Centrala Industrială de Medicamente Cosmetice şi Lacuri. În 1992, succesoarea fostei centrale a cesionat marca Gerovital H3 celor doi producători autohtoni, Farmec şi Miraj, în conformitate cu produsele cu care erau prezenţi pe piaţă la acel moment.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am spus o poveste reală, parcă ruptă din  basmul lui Petre Ispirescu „ Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” .Până şi sfârşitul se aseamănă. Secţia de la Otopeni a  Institutului de Geriatrie nu mai este ce a fost . Zeiţa „ Afacere”  a învins-o pe zeiţa „Ştiinţă”.

Deosebirea  faţă de povestea lui Petre Ispirescu este că legătura cu trecutul  este păstrată cu sfinţenie. Albumele cu fotografiile în care apare  Ana Aslan,  articolele din presa vremii  sunt păstrate cu sfinţenie.

Pentru consolidarea  informațiilor despre Ana Aslan, vă sugerez ca, într-o sâmbătă sau într-o  duminică, să faceți o plimbare pe strada Ana Aslan din Craiova. Strada Ana Aslan face legătura între strada Mălinului și strada Măslinului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Carol Davila, organizatorul sistemului medical din Țara Românească.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să punctez câteva repere din viața doctorului Carol Davila, organizatorul sistemului medical din Țara Românească.

            Avem în Craiova o Universitate de Medicină cu patru Facultăți: Facultatea de Medicină, Facultatea d Medicină Dentară, Facultatea de Farmacie, Facultatea de Asistență Medicală.

            Avem în Craiova câteva spitale: Spitalul județean sau Spitalul nr.1,  Spitalul municipal Filantropia, Spitalul  Clinic de Boli Infecțioase Victor Babeș, Spitalul CFR, Spitalul Clinic de Urgență Militar „Ștefan Odobleja”, Spitalul clinic de Neuropsihiatrie. Se pot menționa și alte spitale private.

            Avem, în Craiova, un elicopter care transportă pacienții care au nevoie urgentă de asistență medicală.

            N-a fost așa dintotdeauna! Mulți oameni s-au implicat în organizarea sistemului medical din țara noastră până să se ajungă aici. Unul dintre pionierii organizării învățământului medical și sistemului medical din țara noastră a  fost doctorul Carol Davila.

Carol Davila s-a născut în Italia, în anul 1832, iar venirea lui pe lume este învăluită în mister. Povestea spune a fost rodul iubirii vremelnice  dintre pianistul Franz Liszt și scriitoarea franceză Daniel Stern. A fost adus pe lume, în mare taină, în satul Avila din apropierea orașului Parma, trecut în registrul bisericii doar cu prenumele Carol. Apoi, în timp, s-a transformat, în  Carol Davila și se scrie așa cum se citește: Carol Davila.

A absolvit liceul din localitatea Limoges, din Franța, după care s-a înscris la Facultatea de Medicină din  Angers, un centru universitar cunoscut, situat pe un afluent al râului Loarei . A fost un student de excepție lucrând, ca medic intern, și la Spitalul din Angers. În ianuarie 1853 și-a susținut Teza de doctorat cu titlul „ Prevenirea apariției și răspândirii sifilisului”. Avea 21 de ani și devenise doctor în medicină, chirurgie și farmacie.

Cu un an înainte,  în 1852,  domnitorul Barbu Știrbei, i-a trimis o scrisoare  decanului Facultății de medicină din Paris  prin care îi cerea să-i recomande un doctor iscusit care să se ocupe de organizarea serviciul  sanitar  din Țara Românească.

Așa a ajuns Carol Davila la București în data de 13 martie 1853.

Mai întâi s-a documentat. A inspectat sistemul de alimentare cu apă a Bucureștiului. A constatat că nu exista un serviciu de salubritate, gunoaiele fiind aruncate pa malul Dâmboviței. A inspectat modul în care era făcut controlul igienic al fabricării alimentelor. S-a documentat asupra modului în care era asigurată asistența bolnavilor și care era pregătirea corpului medical. A constatat  că medici erau străini. Unii dintre aceștia susțineau  că „mintea și capul de valah nu poate asimila greaua învățătură medicală”.  A inspectat  spitalul militar și a constatat că, de fapt, asistența medicală era asigurată de un felcer. Învățământul medical era ca și inexistent.

Multe nu erau cum trebuie dar a mai constatat ceva, pe care spus convingător: „Românul este capabil de a fi un bun doctor, inginer sau chimist, la fel cum e capabil francezul, rusul, grecul sau germanul, numai bună voință și încredere să ai într-însul”.

După această documentare  a elaborat un Raport, un plan, pe care l-a prezentat domnitorului Barbu Știrbei. Acesta  l-a numit medic șef al Spitalului militar și i-a dat mână liberă  pentru organizarea  sistemului sanitar din Țara Românească.

 Cred că este locul, stimați ascultători, să spun că  domnitorul Barbu Știrbei s-a născut la Craiova, iar pentru faptele bune făcute în timpul celor două domnii, 1849-1853 și 1854-1856,  capete luminate au numit un bulevard din Craiova Știrbei Vodă. Într-o vreme se întindea de la Poștă până la Luncă. Acum se oprește la… Ciupercă.

Dar să revenim la Carol Davila.

Pentru a-și duce planurile la bun sfârșit avea nevoie de  cadre medicale, avea nevoie de oameni de-ai locului cu  știință medicală. A început cu organizarea școlilor medicale. N-a fost simplu. La sfârșitului anului 1853  pregătise Regulamentul pentru înființarea Școlii de Mică  Chirurgie și proiectul  pentru înființarea  Serviciului sanitar al oștirii.

Spitalul militar  este împărțit pe secții,  ordinea și curățenia   a fost introdusă peste tot, iar nivelul actului medical  a crescut. Se menționează că în 1855   doctorul Carol Davila a făcut prima transfuzie de sânge din Țara Românească. Școala de Mică Chirurgie  s-a deschis  în 4 decembrie  1855 unde au început să învețe tineri soldați selecționați personal de către Carol Davila. Iată cum suna invitația: „Hotărându-se deschiderea învățăturii meșteșuglui felceresc la spitalul ostășesc,  să se prezinte dar tinerii care, cu învoirea părinților, doresc a se înrola în acea școală. Mai întâi vor fi văzuți și aleși  de Medicul șef Davila”.  Carol Davila i-a trimis pe elevii la colegiul Sfântul Sava pentru audierea cursurilor  de cultură generală: limba franceză, latina, greaca clasică, istorie și altele. A înființat o bibliotecă de specialitate. Fără cultură generală nu se poate construi o școală de medicină.

În 1857, Școala de Mică Chirurgie este  reorganizată și transformată în Școala  Națională de Medicină și Farmacie. Schimbarea este oficializată prin publicarea în Monitorul Oficial  nr.1092/ 1857. Tot în 1857  s-a înființat  și secția de „veterinărie”, iar biblioteca a fost înzestrată cu 6000 de volume de specialitate  din literatura medicală universală.

Fără bani nu se poate face școală. Carol Davila reușește să obțină aprobarea ca Școala să primească fonduri din bugetul statului pentru  cheltuielile de întreținere.

Un spital  trebuie să funcționeze în spații corespunzătoare. Prin grija lui Carol Davila, în 1858 a început construcția Spitalului Militar din București. În acest timp, Carol Davila elaborează primul regulament de funcționare, separând serviciul medical de serviciul chirurgical.

În 1859 Principatele Române se unesc sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, iar în 1860 Davila este avansat de către domnitor la gradul de General medic și devine  Inspector general al Administrației generale sanitare. În această calitate  va coordona și activitatea spitalelor civile.

Primii medici români au absolvit Școala Națională de Medicină în 1860. Carol Davila a selectat opt  dintre  aceștia. Pe șase  i-a trimis  în Franța, iar pe ceilalți doi i-a trimis în Italia  pentru perfecționare prin doctorat.

Ziua de 4 decembrie, ziua în care se înființase Școala de Mică Chirurgie,  era sărbătorită d elevi în fiecare an.  La festivitatea din 4 decembrie 1862, adică după șapte ani de la înființarea Școlii de Mică Chirurgie,  Carol Davila a ținut un discurs în care a spus: „ Primii elevi ai școlii  care și-au luat diplomele de doctori în străinătate  se vor ăntoarce petru a preda la rândul lor în fosta lor școală. În chipul acesta școala noastră va deveni ceea ce trebuie să fie, o adevărată facultate de medicină !”

La data de 12 noiembrie 1869, din inițiativa lui Carol Davila,  Școala de Medicină devine Facultatea  de Medicină și Farmacie și este inclusă în Universitatea din București. Cursurile au început în 22 noiembrie.

Selecția cadrelor medicale este importantă. Carol Davila a întocmit Regulamentul  pentru  selecționarea prin concurs a cadrelor medicale: extern, intern, secundar și medic primar. Regulamentul a  fost publicat în Monitorul Medical al României nr.9 din 1 aprilie 1862.

În 1864 Adunarea Deputaților a votat  naturalizarea  doctorului Carol Davila. Iată un fragment de Raportul întocmit cu această ocazie: „Doctorul Carol Davila, prin știința, talentul și rara activitate  ce în curs de unsprezece ani a desfășurat pentru dezvoltarea și progresul serviciului  și instituțiunii medicale românești, este un om care merită a i se acorda această recompensă națională”.

Crucea Roșie, ca organizație umanitară, a fost înființată în 1863. Prin strădania și implicarea nemijlocită a doctorului Carol Davila, la data de 4 iulie 1876 s-a înființat Societatea de Cruce Roșie a României. Deși a fost ales ca președinte, a refuzat și a cerut să rămână doar vicepreședinte. O lecție de modestie.

Nu v-am spus nimic, stimați ascultători, despre piedicile peste care a trebuit să treacă Davila: uneltiri, destituiri, acuzații, chiar și o provocare la duel.

Moartea prematură a soției, Ana Racoviță, în 1874 a fost o altă încercare pe care soarta i-a adus-o în cale.

Toate astea i-au zdruncinat sănătatea.

În dimineața zilei de 24 august 1884, la ora 4:30,  Carol Davila a rostit ultimele cuvinte: „Plec pentru marea călătorie”. Nu era singur. Era înconjurat  de mulți oameni apropiați lui.

Bustul său este amplasat în curtea Spitalului Militar Central Militar din București.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre francezul  Carol Davila, chemat în Țara Românească de domnitorul Barbu Știrbei,  naturalizat prin votul Adunării Deputaților din Principatele Unite care, cu dăruire și îndârjire a organizat Învățământul Medical  și a organizat  sistemul medical din țara noastră.

La finalul acestui episod, pentru a vă consolida legătura din Carol Davila și domnitorul Barbu Știrbei, cel care  l-a chemat pe meleagurile noastre și i-a dat mână liberă pentru organizarea sistemului medical, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe bulevardul Știrbei Vodă. Plecați de la clădirea Poștei Române, situată pe Calea Unirii, colț cu bulevardul Știrbei Vodă, treceți de clădirea Spitalului CFR,  treceți de Colegiul Frații Buzești apoi urcați spre Grădina Băniei. Găsiți o bancă la umbră.  Îndreptați-vă gândul spre doctorul Carol Davila.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.