Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Ţiţeica – creator al şcolii româneşti de geometrie.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povesesc  despre Gheorghe Țițieca, creatorul școlii românești de geometrie.

Ne place geografia, ne place istoria, ne place literatura sau  ne place matematica pentru că cineva din familie, pentru că  un profesor, un dascăl, un iniţiat  ne-a deschis  fereastra cunoaşterii acestor  ştiinţe exact  în momentul în care subconştientul nostru  era în căutare de lumină.

Cineva ar putea să mă întrebe:

• Bine, dar acestui iniţiat cine i-a deschis fereastra cunoaşterii?

 Nu ştiu să vă dau un răspuns competent dar vă ofer  povestea  fascinantă a unui om care, aparent, s-a născut privind lumea prin fereastra matematicii, a geometriei.

Acest om s-a numit Gheorghe Ţiţeica.

Gheorghe Ţiţeica s-a născut  la data de 16 octombrie 1873  în oraşul Turnu Severin. La vremea aceea  Turnu Severin   avea cca. 13.000 de locuitori, printre care şi o comunitate germană bine organizată. Oraşul  era în plină ascensiune economică  datorită înfiinţării Şantierului naval, în 1852, dar şi statutului de oraş de graniţă cu Vamă activă. Tatăl său, Radu Ţiţeica, originar din Buzău, era mecanic de vapor, iar mama sa, Stanca s-a ocupat de creşterea copiilor : un băiat şi trei fete. La vârsta de şase ani  Gheorghe Ţiţeica a fost înscris la grădiniţa germană din oraş apoi a urmat şcoala primară în Turnu Severin. În fiecare an a obţinut premiul I, dar i-a impresionat pe profesori prin uşurinţa cu care învăţa, i-a  uimit pe adulţii din jurul său prin raţionamentele logice pe care le făcea când trebuia să dea un răspuns. Părinţii au decis ca fiul lor  să urmeze liceul la Craiova aşa că  din  toamna anului 1885 până în 1892  a frecventat cursurile Şcolii   Centrale din  Craiova, actualul Liceu  Carol I. Profesor de matematică i-a fost George Constantinescu, tatăl lui Gogu Constantinescu. După ani , Gheorghe Ţiţeica îl caracteriza pe George Constantinescu, tatăl celebrului Gogu Constantinescu,  ca  fiind „ cel mai bun profesor pe care l-a avut ţara românească  la vreun liceu”. Şi aici  s-a remarcat prin logica cu care îşi construia raţionamentele la toate disciplinele dar în special la matematică aşa că nu  este mirare  că a obţinut în fiecare an premiul I precum şi  bursa de studii „Eufrosin Poteca”  din care şi-a cumpărat multe cărţi, în special cărţi de matematică. Din această bursă, dar şi din meditaţii a reuşit să-şi ajute şi familia, după moartea timpurie a tatălui său. S-a remarcat şi prin iniţiativele pe care le avea pentru organizarea activităţilor desfăşurate  de elevi printre care se numără şi conducerea rubricii de  matematică  din „Revista şcoalei”  dar şi concertele în care el cânta la vioară. Pasiunea pentru vioară l-a însoţit toată  viaţa. Publica sistematic în revistă articole dedicate matematicii dar şi  articole filozofice, studii de critică literară.

            În  15 iunie 1892 a susţinut examenul de bacalaureat şi s-a despărţit de Craiova. A revenit peste ani pentru a ţine conferinţe despre ştiinţă, despre slujitorii ei. În acelaşi an, 1892, a fost admis la Şcoală normală superioară  din Bucureşti. Simţea nevoia să abordeze matematica într-o manieră superioară aşa că s-a înscris şi la Universitate, Facultatea de ştiinţe, secţia de matematică,  unde audiază  cursurile susţinute de profesorii de marcă ai vremii printre care  David Emmanuel, Spiru Haret şi Constantin Gogu, mentorul şi călăuzitorul lui pe drumul geometriei, pe drumul  ştiinţei. În 1895 a obţinut licenţa în matematică şi a funcţionat ca profesor suplinitor la seminarul teologic „Nifon”  din Bucureşti.

Gândirea sa matematică era o gândire geometrică şi dorea să o perfecţioneze, aşa că în 1897  se înscrie la Şcoala Normală Superioară din Paris. Şi aici întâlneşte profesori renumiţi dar are şansa  să-l  cunoască pe marele geometru Jean Gaston  Darboux  cu care lucrează pentru elaborarea tezei de doctorat cu titlul „Asupra congruenţelor ciclice şi asupra sistemelor triplu conjugate”, pe care a susţinut-o în data de 30 iunie 1899. Publică mai multe articole  la Academia de Ştiinţe din Paris, dar şi  în reviste franceze, articole din domeniul geometriei diferenţiale, caracterizate printr-o sistematizare specifică lui Gheorghe Ţiţeica. În această perioadă a fost bun prieten cu  Henri Léon Lebesgue, coleg de an, mai apoi celebru în matematică, şi care spunea despre Gheorghe Ţiţeica „Eram încântat să-l regăsesc, plin de vioiciune, fericit  să-mi vorbească despre căminul său, radiind, cu privirea sa luminoasă şi discretă, aceeaşi magnifică sănătate morală. Înţelegeam că în el se reuneau continuu preocuparea  datoriei de împlinit şi o euforie izvorâtă  din conştiinţa datoriei împlinite”.

Imediat după susţinerea tezei de doctorat se reîntoarce în ţară. În toamna  anului 1899 i se încredinţează  cursul de Calcul diferenţial şi integral la  Universitatea din Bucureşti, devenind, un an mai târziu, în 1899, profesor agregat la catedra de Geometrie analitică şi trigonometrie sferică. Avea 27 de ani.

A împletit activitatea  didactică cu activitatea de cercetare, pentru care  a avut o adevărată  chemare.  A studiat reţelele R din spaţiul n-dimensional , descrise prin ecuaţii Laplace. A definit o nouă clasă de suprafeţe şi o nouă clasă de curbe, cunoscute azi sub numele de „suprafeţele Ţiţeica”,  „curbele Ţiţeica”. Este considerat fondatorul geometriei diferenţiale centroafine .

Un profesor de excepţie care a scris multe cărţi  de referinţă în geometrie. Iată doar două. Geometrie  superioară. Suprafeţe riglate, 1931. Geometria diferenţială proiectivă a reţelelor, 1924 .

Un pedagog înnăscut. Iată mărturia lui Nicolae Mihăileanu, un fost student de-al său. „Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată”.

A  înţeles de la mentorul său, Constantin Gogu,  preşedinte al „ Societăţii amicii ştiinţei”  , că menirea unui profesor este să răspândească ştiinţa printre  tineri. Aşa se face că a fost unul dintre fondatorii revistei „Natura” , alături de profesorul Gheorghe Gh. Longinescu  şi care a apărut în perioada 1905-1949.A publicat aici  multe articole  de cultură generală, articole  despre Arhimede, Galilei dar şi despre profesorii săi din facultate.

A susţinut  multe conferinţe publice  pe teme de larg interes.

A  fost Preşedinte al „ Asociaţiei pentru înaintarea și răspândirea  ştiinţelor” al  „ Societăţii române de ştiinţe” al  „ Societăţii matematice din România”. A fost şi vicepreşedinte al „ Societăţii Politehnica” , o asociaţie inginerească înfiinţată   cu ocazia inaugurării  căii ferate Buzău-Mărăşeşti, prima cale ferată proiectată şi construită de inginerii români.  Din 1899 a fost unul dintre „pilonii” Gazetei matematice .

Membru corespondent din mai 1909, apoi Membru  titular  al Academiei Române din 15 mai 1913  , ajungând în 1929 Secretar general al acestui înalt for ştiinţific, după ce în 1928 ocupase funcţia de vicepreşedinte.  A fost ales membru corespondent al Societăţii de ştiinţe din Maryland – SUA,   din Liège- Belgia. În 1934 a  primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Varşovia.

Între 1919 şi 1923 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti.

Liceul Teoretic din Drobeta- Turnu Severin , Şcoala Generală nr. 21 din Craiova , o altă şcoală din Constanţa, concursuri de matematică, străzi, inclusiv o stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele  „Gheorghe Ţiţeica”.

S-a stins din viaţă la data de 5 februarie 1939 în Bucureşti. Avea aproape 66 de ani.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Gheorghe Țițeica- creator al școlii românești de geometrie. Au fost multe informații, date calendaristice care, cu siguranță, nu rămân în memoria unui ascultător. Acum, înainte de încheierea emsiunii, o să reiau caracterizarea  făcută de unul dintre studenții săi. Această caracterizare este un model pentru modul în care profesorii de azi pot să-și organizeze lecțiile.

Iată  caracterizarea menționată:

„Lecţiile lui Ţiţeica erau de o desăvârşită artă a pedagogiei. La începutul fiecărei ore de curs el recapitula ideile principale ale lecţiei anterioare; lecţia predată era completă şi se încheia cu o privire generală; expunerea era logică, clară, precisă, în stil foarte îngrijit fără să se folosească de nicio notiţă, rezultatele importante erau subliniate prin variaţia intonaţiei; toate calculele se sprijineau pe o puternică intuiţie geometrică. El îşi ţinea întotdeauna cursul la nivelul de înţelegere al studenţilor şi punea suflet în predare, atâta caldă convingere în tot ceea ce expunea încât lecţia lui te cucerea  de la început, te determina să-l urmăreşti  cu viu interes până la sfârşit şi să pleci de la curs cu lecţia învăţată”.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Victor Gomoiu – părintele istoriei medicinei din România.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Victor Gomoiu- părintele istoriei medicinei din România.

Preocupările mele sunt legate de istoria ingineriei, de istoria ştiinţei, în general. În documentele cercetate am găsit evocate,  adesea, contribuţiile medicilor  la inventarea unor procedeee specifice medicinei, la inventarea unor dispozitive aplicate în medicină. Unii dintre aceştia s-au născut, au lucrat în Craiova. Mai mulţi medici contemporani din Craiova  au obţinut Brevete de invenţie. Un nume întâlnit constant în aceste documente  este al doctorului Victor Gomoiu. Am avut mai multe tentative de a povesti despre Victor Gomoiu. De fiecare dată am renunţat  gândindu-mă că nu este domeniul meu, că alţii, printre care profesorul  Mihail Şcheau au scris  mult, au scris mai bine  despre Victor Gomoiu. Într-un final mi-am adus aminte de o discuţie purtată cu profesorul Mihail Şcheau prin anii ’96 –’97 când încerca să salveze ce se putea salva din Muzeul de istorie a medicinei amenajat cu multă trudă în clădirea din Calea Unirii, revendicată la vremea aceea. Aşa  am acceptat  că istoria ştiinţei nu are graniţe. În plus, Victor Gomoiu se înscrie în galeria academicienilor cu rădăcini olteneşti.

Victor Gomoiu s-a născut la data de 18 aprilie 1882 – în  localitatea Vânju Mare, judeţul Mehedinţi. Studiile primare le-a făcut în comuna natală, apoi Liceul Traian din Drobeta Tr. Severin şi Facultatea de Medicină din Bucureşti (1900-1905). După patru ani de cercetări, a obţinut, în 1909,   titlul de doctor în ştiinţe medicale cu   calificativul „magna cum laudae”  cu  teza  : „Anaplastia feţei şi capului”.

Menționez că anaplastia este o operație chirurgicală făcută cu scopul de a reda forma normală unei părți mutilate a corpului.

 Preocupărilesale au depăşit, încă de la început, graniţele profesiei medicale. Aşa se face că, în 1906, figura în colectivul de redacţie al revistei „Şezătoarea satului” Bumbeşti-Jiu,  alături de George Coşbuc şi George Dumitrescu Bumbeşti-Jiu, revistă în care a publicat mai multe articole legate de medicina în poezia populară românească. De altfel, acest subiect îl va dezvolta mai târziu în lucrările prezentate la Congrese internaţionale, începutul fiind Congresul de la Oslo din 1928 când a prezentat  lucrarea „Medicina populară în România”. De asemenea,  în 1935, cu ocazia celui de al X-lea Congres de istorie a medicinei, Victor Gomoiu a propus înfiinţarea unei Comisii care să se ocupe  cu studierea medicinei populare.

În timpul Primului Război Mondial a activat ca medic militar fiind decorat pentru fapte de eroism. În acele condiţii specifice a imaginat o tehnologie şi a inventat un dispozitiv pentru efectuarea transfuziilor de sânge. După terminarea războiului  se simţea o nevoie acută de spitale   care să acorde asistenţă medicală gratuită aşa că,  începând cu 1920, s-a implicat în construirea unui aşezământ medical numit la început „Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului”. Activitatea în domeniul asistenţei medicale a continuat prin  contribuţia la înfiinţarea altor spitale la Mangalia, Turnu Severin, Vânju Mare, a preventoriilor de la Şanţuri şi de pe Valea Teleajenului.

A condus, împreună cu dr.doc.Mihai Cănciulescu, revista Acta Medica Română (1928- 1948) în care a militat pentru înfiinţarea unei Universităţi  de medicină la Craiova.

Este considerat părintele istoriei medicinei româneşti şi al muzeografiei medico-farmaceutice.   Iată câteva cărţi de referinţă pe care le-a scris: Spitalul- originea şi evoluţia sa (1920), Istoria medicinei în România (1939), Isoria medicinei, prin călători (1945).

În timpul Primului Război Mondial, a văzut multă suferinţă în rândul soldaţilor. I-a venit ideea de a construii un spital în care să se acorde asistenţă medicală gratuită. În anul 1920 i-a cerut arhitectului Gheorghe Şimota să schiţeze un plan pentru un complex medical  care să cuprindă toate specialităţile de bază: boli interne, chirurgie, obstetrică-ginecologie, pediatrie şi stomatologie. Apoi Victor Gomoiu  a studiat  cu atenţie acest plan şi l-a modificat pentru a corespunde unei concepţii organizatorice  moderne legate de actul medical. Au fost prevăzute 10 cabinete pentru cele cinci specialităţi, două laboratoare pentru analize medicale, o farmacie care să deservească în special  Spitalul şi  saloanele cu cele  60 de paturi, în total. Trebuia găsit un spaţiu unde să fie construit acest spital, erau necesare fonduri. A ales un teren la marginea Bucureştiului, în bariera Vergului. Deşi contemporanii l-au criticat pentru această alegere, unul dintre motive fiind lipsa unei surse locale  de apă, Victor Gomoiu şi-a menţinut alegerea şi a trecut la colectarea fondurilor. A apelat  la Banca Naţională, la Căile Ferate Române, la Ministerul Muncii, la Ministerul Sănătăţii.  Pentru a fi convingător  în demersurile sale a contribuit şi el cu o sumă de bani, ba mai mult s-a angajat să acorde asistenţă  medicală gratuită salariaţilor  instituţiilor solicitate. În 1927 Spitalul a fost gata. S-a numit la început „Complexul de asistenţă medico-socială de la Bariera Vergului”, apoi Spitalul „Sfânta Elena”. După al Doilea Război Mondial s-a numit  Spitalul de copii „23 August” şi s-a specializat pe asistenţa pediatrică, iar din  1990 se numeşte  Spitalul Clinic de Copii „Prof. Dr. Victor Gomoiu”.

Începuturile preocupărilor lui Victor Gomoiu  legate de istoria medicinei se regăsesc în cercetările  efectuate de acesta privind  metodele de tratament utilizate  în medicina populară şi publicate parţial, încă din1906, în revista „Şezătoarea satului”. O contribuţie importantă în acest domeniu a fost adusă  în  1920 prin  publicarea cărţii „Spitalul- originea şi evoluţia sa” şi în1923 prin publicarea  cărţii „Din istoria medicinei şi învăţământului medical românesc”.

S-a făcut remarcat în lumea istoricilor  medicinei atât prin participarea cu lucrări inedite dar şi prin iniţiativele sale. Reamintesc propunerea de înfiinţare a Comisiei pentru studierea medicinei populare. Fără îndoială că organizarea la Bucureşti, în perioada 10-18 septembrie 1932, a celui de al IX-lea Congres  de istoria medicinei a fost o recunoaştere a meritelor lui Victor Gomoiu în acest domeniu dar şi o contribuţie remarcabilă a acestuia pentru ca „Istoria medicinei” să devină o disciplină necesară în formarea medicilor. În 1936, la 1 februarie, a fost ales Preşedinte al Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei şi a deţinut această  funcţie până în 1958  chiar dacă începând cu 1950, timp de mai bine de patru ani a fost închis pe motive politice.

A înfiinţat Societatea Română de Istorie a Medicinei care a avut întruniri lunare între 1929 şi 1948.

Victor Gomoiu a fost membru a 17 Academii de ştiinţă din lume. A fost Ministru al Sănătăţii  din iulie până în septembrie 1940, dar a renunţat la această funcţie  deoarece nu a fost de acord cu  regimul militaro-fascist instaurat în România acelor vremuri. Un spital de copii din Bucureşti  şi Liceul din Vânju Mare poartă numele  „ Dr.Victor Gomoiu”. Un amfiteatru din clădirea Universității de Medicină și Farmacie din Craiova poartă numele Victor Gomoiu

S-a  stins din viaţă în Bucureşti, la data de 6 februarie  1960.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre dezideratele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

Ei bine, dacă vorbim despre Victor Gomoiu – părintele istoriei medicinei din România, pot să va dau un exemplu concret, actual, în care noi, cei din Craiova, am fost implicați.

În 2023 s-a împlinit 100 de ani de când Victor Gomoiu a publicat  cartea „Din istoria medicinei şi învăţământului medical românesc”.

Menționez că disciplina de „Istoria medicinei”, inițiată de Victor Gomoiu, se predă și în prezent la Universitățile de Medicină, inclusiv la Craiova, în timp ce la facultățile tehnice, din toată țara,  disciplina similară,  „Istoria tehnicii” s-a predat cu intermitențe, iar în prezent, pe diverse motive, nu este inclusă în planurile de învățământ.

Dacă la medicină  se poate, atunci și la inginerie se poate.

În luna martie 2023 am organizat, la Craiova, o masă rotundă cu tema „Integrarea istoriei științei și tehnicii în programele facultăților tehnice”. I-am invitat pe colegii de medicină. Le-am povestit și altor colegi ingineri din țară ce am făcut la Craiova. Președintele Asociației Generale a Inginerilor din România AGIR a trimis o scrisoare la Minister. Răspunsul nu s-a lăsat așteptat.

Vi-l citesc și dumneavoastră: „Comisiile de experți permanenți  de specialitate Științe inginerești 1 și 2, consideră oportună introducerea în nomenclatorul  disciplinelor complementare a  disciplinei „Istoria ingineriei ( sau denumiri echivalente)”.

Pentru noi, inginerii, a fost un succes.

Pentru această emisiune, este o dovadă că fiecare dintre noi, pornind de la modele, prin implicare onestă, poate să schimbe ceva.

Azi v-am povestit despre Victor Gomoiu, născut la Vânju Mare și, ca de obicei, până  la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjean – „constructorul” Coloanei Infinitului

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc despre Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, „constructorul” Coloanei Infinitului.

            Când vorbim despre Coloana infinitului de la Tg. Jiu, ne gândim la Constantin Brâncuşi. Când vorbim despre Coloana infinitului ne gândim că este o operă de artă. Și totuși, în anul 2001,UNESCO a elaborat un raport cu ocazia împlinirii a 125 de ani de la naşterea lui Constantin Brâncuşi, în care se afirma: „Coloana infinitului  nu este numai o capodoperă a artei moderne, ci şi o extraordinară  operă inginerească.“

Cel care i-a dat valenţa inginerească acestei opere de artă  a fost inginerul Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjan.

Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjan  s-a născut la data 11 septembrie 1905, în Craiova, strada Madona Dudu nr. 23. Intre anii 1912 – 1916 a urmat cursurile Şcolii primare „Petrache Poenaru” din Craiova. A învăţat cu uşurinţă la şcoală  germana şi franceza, iar în particular engleza, italiana şi spaniola. După şcoala primară, între 1916 şi 1923 a urmat  Liceul Carol, unde s-a remarcat ca un elev cu iniţiativă. A fost violonist în orchestra liceului, a tipărit Revista matematică a Liceului „Carol I“, a jucat în piese de teatru la serbări. Găsea mereu soluţii inovative, soluţii diferite de ale colegilor  pentru  temele primite la matematică. Aşa se face că ultimii doi ani de liceu i-a absolvit într-unul singur. Se înscrie, apoi, la Şcoala Politehnică din Bucureşti, specialitatea electromecanică. La admitere s-a clasat pe locul 17 din 400 de candidaţi înscrişi. În paralel  cu studiile inginereşti urmează şi  Facultatea de litere şi filosofie unde  audiază în special  cursuri de istoria artei. Era văzut adesea în saloanele de artă. Cunoştea bine franceza, germana, italiana. Deşi student, şi-a cumpărat multe cărţi de specialitate apărute în străinătate dar şi volume de artă, filosofie, poezie. Ca să căştige banii pentru cărţi desena proiecte pentru colegi, iar în ultimul an s-a angajat ca inspector tehnic  la Spitalul Brâncovenesc. Tot în acea perioadă, profesorul Nicolae Vasilescu Karpen, despre care v-am vorbit într-unul din episoadele trecute, organizează o excursie în Italia pentru ca studenţii să poată vizita şcoli politehnice  din peninsulă şi asociaţii inginereşti. Georgescu-Gorjan  profită de acest prilej pentru aş perfecţiona cunoştinele de limbă ialiană şi artă romană.

            În 1928 obţine diploma de inginer şi la 1 septembrie se angajează  la  Societatea Anonimă Română pentru Exploatarea Minelor de Cărbuni „Petroşani”. Imediat după angajare este trimis la Viena pentru un stagiu  de 6 luni la Uzinele Siemens-Schuckert. Reîntors în ţară, îşi continuă stagiul de formare la câteva mine din Valea Jiului, apoi îşi începe activitatea  de inginer la Atelierele Centrale Petroşani. I se încredinţează  conducerea secţiilor de turnătorie şi structuri metalice, respectiv atelierul de proiectare şi laboratoarele de încercări. În paralel desfăşoară şi activitate didactică  la Şcoala de maiştri minieri şi maiştri mecanici. Pragmatic şi bun organizator, elaborează manuale de specialitate, cărţi  de popularizare a tehnicii şi înfiinţează în Petroşani  un aeroclub şi o şcoală de zbor fără motor. Mulţi tineri din zonă dar şi din alte regiuni ale ţării, inclusiv din Craiova,  au zburat aici cu aeroplane. Acum, pe locul unde a funcţionat aeroclubul  este un cartier de locuinţe numit „Aeroport”. De câţiva ani, municipalitatea  a  amplasat la intrarea în cartier un avion IAR. Conducerea Atelierelor Centrale din Petroșani, mulţumită de profesionalismul dovedit de Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, îl numeşte inginer şef şi  îi încredinţează mai multe misiuni profesionale în străinătate.

În  decembrie 1934 merge la Paris. Era un bun prilej să-l  viziteze pe Constantin Brâncuşi care locuise în casa părinţilor săi  din strada Madona Dudu 23, care mai venise de câteva ori în vizită în perioada 1914-1922 şi care le  trimitea cărţi poştale illustrate din călătoriile lui. Atelierul lui Brâncuşi era situat pe strada Impasse Ronsin nr 11. Au discutat mult  şi multe. Brâncuşi constată că tânărul inginer Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjean este, pe de o parte, un bun profesionist, iar pe de altă parte, un  iubitor al operelor de artă. Brâncuşi îi prezintă ideea  sa privind  realizarea unui monument,  dedicat  locuitorilor din Tg. Jiu care, în 14 octombrie 1914, au oprit înaintarea  armatei germane şi pentru care primise o comandă din partea autorităţilor locale. Printre altele, Constantin Brâncuși i-a spus. “Să se încastreze în beton baza unui stâlp solid de oţel, pe care să se tragă, suprapunându-se, ca nişte mărgele uriaşe, goale în interior, „elementele„ spaţiale identice ale Coloanei. Îmbinarea perfectă a elementelor la rosturi va să asigura impresia de continuitate.” Pentru  materializarea acestei idei era nevoie să se alegă materialul  de construcţie, trebuia calculată stabilitatea  pe timp de furtună sau de cutremur. Altfel spus, era nevoie de un inginer, iar acesta tocmai fusese ales: Ştefan-Ioan Georgescu-Gorjean. La următoarea vizită, efectutată  în data 7 ianuarie 1935 ,Georgescu-Gorjan i-a prezentat lui Brâncuşi soluţia tehnică. Au urmat doi ani de discuţii, de stabilire a detaliilor.

În august 1937, Brâncuşi  revine în ţară, la Petroşani. Primeşte aprobarea Directorului Ioan Bujoiu  ca  elementele coloanei să fie turnate la Ateliere Centrale din Petroşani, Georgescu-Gorjan şi Brâncuşi, pornind de la formula armoniei  plastice, raportul  1:2:4,   utilizată de sculptor  la toate coloanele sale din lemn, stabilesc ca fiecare trunchi de piramidă, care formează un element, să aibă latura mică de 45 cm, latura mare de 90 cm, iar înălţimea de 180 cm. Au mai convenit ca monumentul să aibă 15 module întregi  şi  câte o jumătate de modul la capete, rezultând o înălţime totală de 29,35 m. În această discuţie, Georgescu-Gorjan şi-a folosit întreaga lui măiestrie inginerească pentru ca,  pornind de la mijloacele tehnice şi financiare de care se dispunea, să materializeze ideile lui Brâncuşi. Stâlpul central , de secţiune patrată, cu latura de 42 cm, pentru ca mărgelele să nu se rotească, a fost proiectat de Georgescu-Gorjan şi executat din trei tronsoane de oţel, de 8,93 m, 10 m şi 9,4 m lungime, pentru a putea fi transportate cu căruţele pe defileul Jiului.   Modelul în lemn al mărgelelor, cum numea Brâncuşi elementele coloanei,  a fost făcut de maistrul tâmplar  Carol Flişek , în colaborare directă cu Brâncuşi. De fapt, Brâncuşi a cioplit cu răbdarea-i cunoscută o faţetă a modelului din lemn de tei, rezultând o suprafaţă cu o curbură aproape imperceptibilă , iar celelalte faţete le-a executat maistrul Carol Flişek. În prima zi a lunii septembrie 1937 modelul de turnătorie a fost gata, iar turnarea din fontă a început la data de 16 septembrie. Peste o lună, la 18 octombrie, mai rămăseseră de turnat două module. Între timp, Georgescu-Gorjan a făcut mai multe probe de montare pe orizontală.Oţelul pentru stâlp a fost preparat la Uzinele Malaxa din Reşiţa.Confecţionarea stâlpului a început la 14 septembrie. Primul tronson, în greutate de 9.000 kg, a plecat spre Tg.Jiu în ziua de 12 octombrie. Transportul s-a făcut cu carele şi a durat trei zile. La 18 octombrie au fost expediate şi celelalte două tronsoane, asamblarea lor prin sudare  fiind programată pentru 23 octombrie. Construcţia a fost finalizată la 15 noiembrie. Aşadar, au trecut 90 de zile de la finalizarea soluţiei tehnice, 15 august, până la ridicarea coloanei nemetalizate, 15 noiembrie. Buna organizare asigurată de inginerul Georgescu-Gorjan a asigurat finalizarea construcţiei fără nici-un accident, deşi utilajele folosite erau foarte  simple. În etapa finală coloana trebuia metalizată în galben, aşa cum cerea Brâncuşi. După multe căutari, s-a găsit în Elveţia sârma de almă potrivită pentru metalizare. De această operaţie s-a ocupat personal Brâncuşi în vara anului 1938. Monumentul a fost inaugurat la 27 octombrie 1938. Din păcate, de la ceremonie a lipsit atât Brâncuşi cât şi inginerul Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjan.

Din anul 1953 până la pensionare, în 1967, a lucrat ca salariat la  diferite instituţii dar a supravegheat  mereu starea Coloanei. A  scris o carte intitulată „ Am lucrat cu Brâncuşi” în care a povestit  cum a colaborat cu Brâncuşi. Cartea a apărut la Editura Universalia din Bucureşti  şi  lansată la 3 februarie 2005. Georgescu-Gorjan  nu a participat nici la acest eveniment. Se înălţase spre infinit, cu 20 de ani în urmă, la 15 martie 1985, poate pentru  a  eterniza spusele lui Brâncuşi :„Coloana fără sfârşit este aidoma unui cântec etern, care ne duce în infinit, dincolo de orice durere sau bucurie”. Ultimul cuvânt spus de inginerul Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjan a fost „Vertical”.                                          Consiliul Local  al Municipiului Tg. Jiu i-a  conferit,  post-mortem, în 2007  titlul de „Cetăţean de Onoare” al Municipiului Târgu-Jiu , pentru merite deosebite la ridicarea Ansamblului Monumental „Calea Eroilor” din Târgu-Jiu, ca autor al concepţiei tehnice privitoare la realizarea Coloanei Infinitului, operă a sculptorului Constantin Brâncuşi.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre desideratele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

 Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, ca elev de liceu, a învățat germana și franzeza, engleza și italiana. Elevii de azi învață, la școală, două limbi străine.

Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjan, ca student, vizita  saloanele de artele, citea cărți de filosofie și de poezie. Și studenții de azi merg, sistematic, la teatru, la filarmonică, la lanări de carte.

Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, ca inginer,  a elaborat  manuale de specialitate pentru școala de maiștri, cărţi  de popularizare a tehnicii.

Ștefan-Ioan Georgescu-Gorjean, ca locuitor al orașului, ca locuitor al orașului Petroșani, a înființat   un aeroclub şi o şcoală de zbor fără motor, altfel spus s-a implicat în viața comunității.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Alexe Marin, sau „învăţătorul de sat”

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Alexe Marin,  organizatorul primului laborator de fizică din ţară.

Reformarea   şcolilor, manuale alternative, metode moderne de predare, metode interactive, metode moderne de evaluare,  problematizarea  în predarea unei lecţii, legătura învăţământului cu practica  sunt sintagme pe care le auzim frecvent, sintagme pe care le  folosesc de multe ori în activitatea mea. Deși predau de foarte mulți ani, în fiecare an  îmi pun întrebarea, ce trebuie să schimb pentru ca  prelegerile mele să fie accesibile, instructive, legate de viaţa reală.

Această întrebare și pun mulți profesori. Această întrebare și-au pus-o mulți dascăli de-a lungul timpului căutând și dezvoltând  metode de predare. Spre exemplu, Socrate pentru a găsi o  definiție punea o întrebare elevilor și, plecând de la răspunsul lor,  formula o definiție general valabilă.

Această metodă a fost dezvoltată și de craioveanul Alexe  Marin.

 Alexe Marin s-a născut la  data de 17 august 1814 la Craiova. Primele clase primare le-a urmat la Slatina sub îndrumarea lui Gheorghe Ardeleanu. Lipsa  cadrelor  didactice  dar şi isteţimea lui Alexe Marin face ca  acesta, deşi avea numai 11 ani, să primească sarcina de a-l ajuta  pe învăţătorul Gheorghe Ardeleanu la  desfăşurarea activităţilor didactice, iar după un an,  în 1826, când avea 12 ani  primeşte dreptul de a preda la clasa I-a. Se face repede remarcat în lumea dascălilor de şcoală  şi este transferat în 1832 la Craiova  apoi, în 1834  la Şcoala primară de pe lângă Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti ca profesor suplinitor. În paralel, urmează şi el  cursurile  din clasele superioare ale Colegiului,  organizat de Gheorghe Lazăr  pe trei grade, începând cu  şcoala primară, apoi învăţământul  mediu  şi continuând cu învăţământul superior, universitar.  În 1838 Alexe Marin   este numit profesor titular la clasa a IV-a.

            Timp de cinci ani, între 1845 şi 1850 se perfecţionează  la Paris în domeniul ştiinţelor naturale. Pasionat şi tenace, îşi formează o cultură enciclopedică  prin studiu individual sau prin audierea   prelegerilor   somităţilor vremii printre care Gay Lussac, cunoscut pentru studiile  privind proprietăţile gazelor, Claude Pouillet, care a făcut primele măsurători privind  cantitatea de căldură emisă de Soare, Edmond Frémy,  cunoscut  pentru cercetările din chimia organică şi tehnologiile chimice, Pierre Flourens, medic, fiziolog şi naturalist fondatorul fiziologiei experimentale.

            Se reîntoarce în ţară în 1850  şi este angajat  la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti în calitate de „conservator” al laboratorului de fizică şi de chimie, având ca sarcină organizarea şi dotarea acestora cu echipamentele şi substanţele necesare  în  procesul didactic. Trebuie spus că în 1833 Petrache Poenaru dăduse un Regulament şcolar prin care impunea ca şcolile să primească bani  pentru „aparate de fizică, chimie, instrumente de geometrie şi mecanică”. Aşadar  condiţiile financiare erau asigurate şi, în  1850, Alexe Marin organizează primul laborator de fizică şi de chimie din ţara noastră folosit atât în activitatea didactică dar şi pentru alte cercetări. Pe baza rezultatelor obţinute, Alexe Marin  este numit, în 1851, profesor suplinitor , iar în 1855 devine profesor titular.

            În 1864, A.I.Cuza înfiinţează  Universitatea din Bucureşti. Începând cu anul 1868 şi până în 1893, adică un sfert de secol, Alexe Marin  a funcţionat ca  profesor de chimie  la Facultatea de ştiinţe a acestei universităţi.

            Pentru buna învăţătură erau necesare şi cărţi. Alexe Marin  a tradus şi a scris.

            În 1837, pe când era profesor la Colegiul Sfântul Sava din Bucureşti, a scris „Astronomie populară”,  în 1839 „ Convorbiri de geometrie practică”, iar  în 1840 „Principii de mecanică”. Desigur  aceste cărţi erau necesare şi au fost, la vremea lor, foarte importante. Mă voi opri, din mai multe motive,  asupra celei scrise în 1842, tipărită la Tipografia Colegiului Sfântu Sava şi  intitulată „ Moş Pătru sau Învăţătorul de sat. Convorbiri asupra mecanicii”. În primul rând am aflat despre  această carte în 1963, ca elev în clasa a X-a,  de la profesoara noastră de fizică,   Maria Vlăduţ, proaspătă absolventă de facultate şi care, prin modul  de a preda fizica, parcă inspirat din metoda lui Moş Pătru, adică din metoda lui Alexe Marin, mi-a   stimulat interesul pentru aplicaţia practică, pentru concretizarea inginerească  a soluţiilor teoretice. În al doilea rând, am în biblioteca mea transcrierea acestei cărţi, publicată de Editura Academiei   României în 1981. Am  citit, uneori am studiat, lecţiile scrise la nivelul acelor ani dar care, din punct de vedere metodic, pedagogic sunt, în opinia mea, importante şi azi. Cartea lui Alexe Marin are o introducere care este, de fapt, un îndemn pentru „ meşterii şi  lucrătorii noştri români”  să folosească  învăţătura teoretică  pentru a realiza produse mai ieftine, mai bune  aşa cum erau cele aduse şi atunci din afara ţării. Cartea este elaborată  sub forma a şaisprezece convorbiri  între Moş Pătru, învăţătorul,  şi trei copii: Gheorghe, Ilie  şi Ana. Convorbirile, lecţiile pornesc de la o  „ problemă”  formulată de copii sau de Moş Pătru. Spre exemplu, convorbirea despre „Scripete” începe cu o prezentare a unei situaţii ipotetic reală: în sat se construieşte o biserică, iar cei trei copii au observat cum un  singur  om poate ridica greutăţi foarte mari.  Apoi,  problema practică: „ Unchiule, noi venim să te rugăm ca să ne faci a cunoaşte mai multe maşine ce se întrebuinţează la clădirea bisericii celei noui” Explicaţiile sunt date sub forma unui dialog folosind şi desene  sugestive referitoare la  scripeţi. Trebuie spus că  metoda   de abordare, convorbirea,  a fost folosit  şi de alţi autori înaintea lui Alexe Marin: Galilelo Galilei  în „Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii”, Petre Maior în „ Dialog pentru începutul limbii română întră nepot  şi unchi” ( 1819). Şi mai târziu s-a utilizat această metodă:  Aron  Pumnul „Convorbire între un tată şi între fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti” publicată la Cernuţi în 1850, Dumitru Armaş „ Povestiri istorice”  publicată de Editura  Didactică şi Pedagogică în 1982.

            Alexe Marin a tradus , în 1852, Fizica lui Pouillet,  apoi   Chimia de Pelouze  şi Frémy, cursuri pe care le audiase şi el în perioada stagiului din Franţa. Şcoala românească, şcoala primară, şcoala  medie  şi şcoala superioară, aşa cum fusese  organizată de Gheorghe Lazăr, avea nevoie de manuale aşa că Alexe Marin a mai scris  în 1858  „ Cunoştinţe pentru şcoalele primare” , în 1863 „ Fizica pentru şcoli primare” , în 1870 „ Noţiuni de fizică”, în 1871 „ Manual de aritmetică”, iar în 1876 „Desen al şcoalelor”.

            Prin ceea ce  a făcut, Alexe Marin a „ împrăştiat”  cunoştinţele sale. A colaborat, în perioada 1845 – 1850 la  „Gazeta învăţătorului satului”. A  fondat revista „Muzeul Naţional- foaie ilustrată pentru răspândirea ştiinţelor” care a apărut în perioada  1857-1860. În 1890,  fiind profesor la Facultatea de ştiinţe din Bucureşti, a întemeiat, împreună cu Emanoil Bacaloglu, Grigore Ştefănescu, Petre Poni, „Societatea de ştiinţe fizice” din Bucureşti, al cărui Preşedinte a fost în 1891.

            S-a stins din viaţă la data de 25 aprilie 1895 în Bucureşti.

            Colegiul naţional „Alexe Marin” din Slatina, o stradă din Bucureşti  poartă numele „învăţătorului” Alexe Marin, component de valoare al Galeriei fizicienilor  din România.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

Alexe Marin poate fi un model de pedagog. Îmi amintesc de profesoara noastră de fizică, din vremea liceului, Maria Vlăduț. Îmi amintesc de lecția  privind dependența  temperaturii unui fluid de viteza cu care curge. Pentru a înțelege această dependență, Maria Vlăduț, profesoara noastră din liceu ne-a spus următoarea poveste.

Se spune că odată, un călător a pornit la drum. A mers mult. Se apropia seara și se întreba unde o să înnopteze. Spre bucuria lui, vede în depărtate o luminiță. Ajuns lângă adăpost, le cere gazdelor îngăduința de a rămâne la ei peste  noapte. Toți și-au îndreptat privirea spre   unul dintre ei,  mai în vârstă. Aceasta l-a poftit în adăpostul lor. Se lăsase frigul afară, iar călătorul, intrând în adăpost, și-a suflat în mâini. S-au așezat la masă. Mâncarea era foarte fierbinte, iar călătorul a suflat în lingura lui.

Gazdele, mirate, au șușoșit între ele vreme de câteva clipe, după care, cel mai în vârstă, l-a întebat:

• Călătorule, când ai intrat în coliba noastră ți-ai suflat în mâini, iar acum ai suflat în mâncare. Oare de ce ai făcut asta?

Călătorul s-a luminat la față și le-a spus:

• Când am intrat în colibă îmi înghețaseră mâinile și am suflat să le încălzesc. Mâncarea este prea fierbine și am suflat să o răcesc.

Gazdele, speriate, au reînceput  să șușotească. După un timp s-au liniștit, cel mai în vârstă s-a ridicat în picioare și i-a spus:         

-Călătorule, ne este milă de tine, dar noi putem să înnoptăm cu o ființă care suflă când cald, când rece, așa că te poftim să-ți vezi de drumul tău.

            Apoi l-au dat afară.

            La  final, stimați ascultători, vă reamintesc că  azi, la emisiunea „Personalități din știință și

tehnică”, v-am povestit espre  Alexe Marin, autor de manuale școlare printre care „Moș Pătru sau învățătorul de sat”.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Oliviu Gherman, fondatorul școlii de fizică teoretică de la Craiova

Azi la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să vă  spun povestea profesorului Oliviu Gherman, fondatorul școlii de fizică teoretică de la Craiova.

Învățământul superior din Craiova s-a dezvoltat începând cu anul 1947,   când a fost promulgată  Legea nr.138 pentru  înființarea și organizarea Universității  din Craiova. Dezvoltarea a  continuat cu înființarea, în 1951, a Institutului de Mașini și Aparate Electrice și cu înființarea Institutului Pedagogic de 3 ani, la 1 octombrie 1959.

Totuși, în anul 1966, prin înființarea, mai bine zis, prin reînființarea Universității din Craiova, cu șapte facultăți, Craiova devine un centru universitar cu forță. Desigur, forța academică a rezultat prin valorificarea potențialului uman local dar și prin  infuzia cu cadre didactice din alte centre universitare. Printre cei care au contribuit la creșterea  potențialului academic al Olteniei s-a numărat și profesorul Oliviu Gherman.

.

           Oliviu Gherman   s-a născut la data de 26 aprilie 1930, în prima sâmbătă după Paște, în comuna Mihai Viteazul, aflată la mai puțin de 6 km de Turda. A fost al zecelea copil al familiei Gherman. Tatăl său Octavian, a fost învățător, iar  mama, Maria, casnică.

          A început școala în comuna natală,  Mihai Viteazul. Din această perioadă, Oliviu Gherman a rămas cu amintirea unei isprăvi demne  de oamenii care știu să aplice știința de carte pentru a face dreptate în treburile de zi cu zi.

Iată isprava. Primăvara, oile din mai multe sate erau adunate într-o singură turmă. Se făcea proba mulsului  dimineața, la prânz și seara, cantitățile fiind, evident, diferite. Apoi, după  reguli  vechi, stăpânii oilor erau repartizați să vină să-și ia laptele dimineața, la prânz sau seara, dar unii dintre ei erau nedreptățiți și, evident, nemulțumiți. Oliviu, copilul de 6-7 ani,  a găsit o altă regulă de programare  care i-a mulțumit pe toți stăpânii oilor. Drept răsplată primea…lapte!

Apoi a dat admitere la Liceul „Regele Ferdinand”  din Turda. Parcurgea, în fiecare zi, dus-întors, iarnă-vară, cam unsprezece kilometri. A absolvit liceul în vara anului 1948, anul reformei învățământului, și a dat admiterea la Facultatea de matematică-fizică din Cluj.

Așadar, în toamna anului 1948 Oliviu Gherman era student în anul I la Cluj. A audiat cursul de

de fizică „predat entuziast  de profesorul Radu Țițieca”, fiul matematicianului Gheorghe Țițieca, născut la Turnu Severin. A audiat  cursul de algebră,  predat de profesorul Șerban Gheorghiu, cel care, în 1951  a venit la Craiova, la Institutul de Mașini și Aparate Electrice, nou înființat. A audiat cursul de mecanică rațională predat de profesorul Caius Iacob, devenit, peste câțiva ani, membru al Academiei Române. Una dintre colegele de an,  cu educație muzicală din familie, le-a transmis și celorlalți  interesul pentru muzică așa că, încă din anul I a  mers la spectacolele  susținute la Opera din Cluj.

          Am menționat aceste amănunte, stimați ascultători, având în vedere obiectivele acestei emisiuni subliniind, din nou, că personalitatea unui om se formează în tinerețe, mai precis în perioada în care urmează, cu interes, o școală.

          Anii ’50 au fost ani complicați pentru școala românească, inclusiv  din lipsă de cadre didactice. În acest context, având în vedere rezultatele obținute, Oliviu Gherman, student în anul III, este încadrat ca preparator la  Catedra  de „Electricitate și optică”. A absolvit facultatea  în 1952 ca șef de promoție. Obținuse diploma de licență în matematică așa că, „pentru conformitate”, s-a înscris la Universitatea din București, Facultatea de Fizică. Aici, la București, a audiat cursul de „Fizică statistică și Fizică cuantică”  predat de  profesorul Șerban Țițeica. Acesta l-a remarcat, i-a intuit valoarea profesională și, mai târziu,  l-a coordonat pentru elaborarea Tezei de doctorat.

          Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre episoadele acestei emisiuni a fost dedicat academicianului Șerban Țițeica și se încheia cu un citat dintr-un articol scris prin 2008 de către profesorul Oliviu Gherman.

          Dar să revenim la  tânărul Oliviu Gherman, asistent la Universitatea  „Babeș-Bolyai” din Cluj. În primăvara anului 1953 este numit cercetător cu jumătate de normă  la Secția de Fizică din Cluj a Academiei Române, iar în vara anului 1954 s-a înscris la doctorat, formă de perfecționare proaspăt înființată, dar după modelul sovietic, absolvenții primind titlul de „candidat în științe”.  Înscrierea la doctorat i-a asigurat tânărului Oliviu Gherman condițiile pentru ocuparea  postului de lector și  posibilitatea de a preda disciplina „Termodinamică și fizică statistică”.  După o muncă intensă, reușește ca în septembrie 1956 să finalizeze teza de doctorat în   care a studiat curgerea gazelor prin tuburi cilindrice, la presiuni medii și joase. Comisia care a analizat  Teza  a fost formată din conducătorul lucrării, Șerban Țițeica, academicianul Horia Hulubei, Ion Agârbiceanu și Alexandru Cișman, primiți în Academie câțiva ani mai târziu. Susținerea  a avut loc la București,  fiind prima teză  finalizată după noua procedură. Ministrul învățământului, Ilie Murgulescu, născut în  satul Cornu din județul Dolj, a avut și el un rol în derularea acestei  susțineri.

          Doi ani mai târziu, în martie 1958, a fost selecționat pentru  a lucra la Agenția Internațională  pentru Energie Atomică cu sediul la Viena. Contractul era pentru doi ani. Și-a început activitatea la Divizia de Documentare și Informare Științifică. O experiență complexă atât din punct de vedere profesional dar și al relațiilor interumane.

          Se reîntoarce la Cluj, în1960, la Universitatea  „Babeș-Bolyai”. Acumulase, la Viena, experiență internațională pe care și-a propus să o valorifice în țară. A inițiat, în cadrul Catedrei, „Seminarul de electrodinamică cuantică”. Participau cadre didactice dar și studenți printre care Liviu Tătar și Eugen Magyari, care după finalizarea studiilor vor veni ca asistenți la Universitatea din Craiova.

          Așadar, stimați ascultători,  viitoarele cadre didactice universitare  se formează încetul-cu-încetul. Subliniez, se formează, se selectează, se cern!

          Toată activitatea profesională desfășurată din 1958 a avut și  efecte. În 15 februarie 1962 a ocupat, prin concurs, postul de conferențiar în care era inclusă și disciplina de „Mecanică cuantică”, ceea ce însemna o recunoaștere a nivelului  său profesional.

          Iată ce spunea Oliviu Gherman despre experiența sa didactică: „Deoarece studenții care veneau de la cămin întârziau din cauza autobuzului, primele 5-6 minute era o forfotă deranjantă în sală. Inspirat  de motto-urile  din fața tuturor capitolelor  monografiei lui Messiah, am hotărât ca înaintea fiecărui curs să citesc o poezie a unui poet român, îndeosebi Blaga, Bacovia sau Pilat, potrivită cu spiritul  lecției de mecanică cuantică. De atunci, prezența la curs a fost punctuală”.

          În anii aceia funcțiile administrative nu se ocupau prin concurs. Era propusă o persoană, de regulă cu rezultate profesionale deosebite, iar conducerea instituției  făcea demersurile necesare. Așa se face că în toamna anului 1965, Oliviu Gherman este numit Decan al Facultății de Fizică din Cluj, calitate în care a continuat activitatea de cercetare  în domeniul fizicii matematice  dar a reușit să  revigoreze și  activitatea de cercetare în domeniul fizicii experimentale.

          O vorbă românească spune „Nu aduce anul ce aduce ceasul”. La suprafață apele păreau liniștite dar în adâncuri erau învolburate. Altă vorbă spune „ Nu pot încăpea două săbii într-o teacă și nici doi domni într-o țară săracă”.

          În 1966 s-a înființat, ca să nu spun că s-a reînființat, Universitatea din Craiova. Oliviu Gherman, conferențiar și Decan la Cluj, acceptă să vină la Craiova. Vine cu câțiva absolvenți valoroși de la Cluj cu care va  fonda o școală de fizică matematică și una de topologie. La început  a îndeplinit și funcția de prorector.

          A predat mai multe discipline, după cum era nevoie, domnia sa fiind „deschizător de drum”. A predat Fizică-Electrodinamică, Fizică atomică și moleculară, Fizică cuantică,  Fizică statistică, Termodinamică.  A stimulat interesul cadrelor didactice tinere pentru cercetarea științifică de nivel internațional.

           În acelaşi timp, însă, cu generozitatea marilor spirite, a cultivat şi a educat interesul tinerelor generaţii pentru marea ştiinţă, pentru gândirea carteziană, pentru cercetarea de cel mai înalt nivel. Așa cum se spune în mediul academic, a creat o școală.

            În 1967 a obținut calitatea de conducător de doctorat.

            Cred că este locul să menționez că primul conductor de doctorat din învățământul superior craiovean a fost Alexandru Buia, de la Institutul Agronomic, la vremea aceea, adică în 1960. În 1966 a fost înființată Universitatea din Craiova, iar în 1967 au primit dreptul de conducere doctorate doi dintre  profesorii noii universități: Eugen Dobrescu- matematician, și Oliviu Gherman-fizician,

            A scris articole științifice. A scris cărți printre care, în 1966,  capitolele „Mecanica cuantincă” și „Termodinamica și fizica statistică”  din Manalul inginerului…

          Anul 1990 a adus multe schimbări pe care mulți dintre noi  le-au trăit, iar alții le știu mai bine decât cei care le-au trăit.

          Profesorul Gherman, ca și alți profesori, decide să se implice  în  activitatea politică.

          S-a stins din viață la data de 11 octombrie 2020, în București.

          La finalul  fiecărui episod  fac câte o propunere care să contribuie la consolidarea informațiilor despre personalitatea evocată. La finalul fiecărui episod  fac câte o sugestie prin care să  asigur o conexiune a personalității evocate cu oamenii de azi.

          La finalul acestui episod o să povestesc despre una  dintre întâlnirile mele cu profesorul Oliviu Gherman,  de fapt o întâlnire cu Ambasadorul Oliviu Gherman.

          În 2001 Oliviu Gherman  a fost numit Ambasador în Franța. În acel an, 2001, în luna iulie,  în preajma zilei Franței, 14 iulie, am organizat o excursie la Paris cu un grup de studenți din Craiova.  Excursia a fost organizată  de Asociația Oltenia-Franța și susținută financiar de partenerii noștrii din Asociația France-Oltenie. De altfel, inițiativa i-a aparținut  Președintelui Asociației France-Oltenie,  Jackie Cavallin, impresionat de modul în care se implicaseră tinerii studenți de la Craiova în activitățile de voluntariat organizate de noi. Am ajuns și la Turnul Eiffel. O parte din grup  a vrut să urce în turn.  Pentru că Ambasada României este la câteva minute  de mers pe jos, ceilalți   ne-am propus să-i facem o vizită Ambasadorului României, profesorul Oliviu Gherman. O decizie  care nu a ținut seama de nici-o regulă de protocol, ca să nu zic de  bună-creștere.

          Și totuși, Ambasadorul Oliviu Gherman ne-a primit. Eram români și francezi, printre care  și Jackie Cavallin, președintele Asociației France-Oltenie. Profesorul Oliviu Gherman mă cunoștea bine de la Craiova dar aici, la Paris, la sediul Ambasadei, era altceva. Așa credeam eu. Ambasadorul Oliviu Gherman,  ardeleanul deschis la suflet și la minte, cu urme oltenești lăsate de șederea sa la Craiova din 1966,  a fost la înălțime. La înălțimea omului  de știință, la înălțimea omului cult și cultivat, la înălțimea unui diplomat.

          Timpul a trecut. În 2015 am publicat, la editura AGIR, cartea „Despre doctorat și doctoranzi la Facultatea de electrotehnică din Craiova”. În partea de început l-am prezentat și pe profesorul Oliviu Gherman. L-am invitat la lansarea cărții, programată pentru  data de 24 februarie 2016. M-a sunat și a motivat de ce nu poate  să vină. În 2016 Oliviu Gherman a publicat, tot la Editura AGIR, cartea autobiografică „O viață în diagonală”. Pe 28 octombrie 2016 a fost programată lansarea cărții, la sediul AGIR din București. Profesorul Oliviu Gherman mi-a trimis o Invitație pentru acest eveniment.

          Vă îndemn, stimați ascultători, să citiți cartea „O viață în diagonală” scrisă de Oliviu Gherman, născut în localitatea   care poartă numele  celui care a unit, pentru prima dată, provinciile locuite de români, Mihai Viteazul.

                      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehniică.

Mihai Nicolescu,  cercetătorul  preocupat de valorificarea   terenurilor nisipoase din sudul Olteniei.

Azi la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să vă  spun câteva vorbe despre profesorul Mihai Nicolescu, cercetător preocupat de valorificarea terenurilor nisipoase din sudul Olteniei.

Oltenia are, în zona de sud, peste 200.000 ha de soluri nisipoase. Deși oamenii locurilor s-au confruntat cu probleme legate de asigurarea apei, de încălzirea puternică a solului de la suprafață, de spulberarea nisipurilor, au găsit mereu soluții pentru a cultiva cele necesare traiului. În urmă cu zeci de ani, oamenii locului au cultivat cunoscutele lubenițe oltenești. În fiecare cuib puneau trei kilograme de gunoi, la adâncimea de 50 cm. Gunoiul nu este spulberat de vânt, nu se mineralizează rpede, reține apa și fertilizează solul pe durata culturii.

Oltenii, fie că este vorba de pandurii lui Tudor Vladimirescu, fie că  este vorba de oltenii adunați la Islaz în 1848, și-au dorit o Universitate, o școală de nivel superior. Au luptat! În 1947, la Craiova  s-au deschis porțile Facultății de Agronomie. Au venit aici oameni cu știință de carte care i-au învățat pe cei doritori cum să lucreze pământul cu câștig pentru oamenii locului dar și pentru alții. Printre cei care s-au școlit aici s-a numărat și Mihai Nicolescu.

           Mihai Nicolescu  s-a născut la data de 18 iunie 1942 în orașul Târgoviște, jud. Dâmbovița.

A urmat școala primară și gimnazială în orașul natal, Târgoviște. Avea 15 ani când a dat admiterea la liceu, la unda dintre cele mai vechi instituții de învățământ din țară, fiind înființată în 1860 cu numele „Școala normală  nr. 1 de fete” apoi, din 1993 a primit numele „Școala pedagogică de fete”. În 1957, anul în care Mihai Nicolescu a  susținut examenul de admitere la liceu, instituția a primit numele „Școala medie nr.2”, devenind școală mixtă, pentru băieți și fete. În acel an, 1957, multe școli au cunoscut această transformare în școli mixte. Mai trebuie spus că durata liceului era de trei ani.

          Cred că este locul să menționez, stimați ascultători, că la Târgoviște s-a născut marele om de cultură Ion Heliade Rădulescu, iar în 1972, când se împliniseră o sută de ani de la moartea acestuia, „Școala medie nr.2” a primit numele „Ion Heliade Rădulescu”.

          Dar să revenim la Mihai Nicolescu.

          În 1960 a absolvit clasa a X-a, ultima clasă de liceu din perioada respectivă, și s-a înscris la Institutul Agronomic „Tudor Vladimirescu” din Craiova, Facultatea de Agronomie.

          Preocuparea pentru activitatea de cercetare s-a manifestat încă din anul II când, în cadrul cercului științific  studențesc „Mecanizare” a realizat un dispozitiv, montat pe pluguri, pentru înregistrarea automată a adâncimii arăturii. Apoi, în anul III, participând la cercul științific studențesc „Agrofitotehnie” a decis să lucreze la tema „Dinamica umidității solului brun-roșcat de la Șimnic”, pe care a continuat-o până la absolvirea facultății, în 1965. Pentru elaborarea Proiectului de Diplomă s-a documentat la Stațiunea Didactică de la Șimnic unde laboratoarele de cercetare erau conduse de cadrele didactice de la Facultatea de Agronomie din Craiova.

          Vă reamintesc, stimați ascultători,  că am inițiat această emisiune pentru că personalitățile prezentate pot fi modele de viață pentru tinerii dar și pentru adulții din zilele noastre, pentru că din povestirile mele rezultă că școala a avut un rol important în formarea lor, că personalitățile s-au format în perioada în care au studiat.

          După absolvirea Facultății de Agronomie din  Craiova și-a început activitatea  profesională la

Stațiunea Centrală de Cercetare pentru Cultura Plantelor pe Nisipuri din Dăbuleni. La început a fost încadrat ca inginer stagiar, apoi ca inginer de cercetare, iar din 1966 până  în 1974 a funcționat ca cercetător științific.

          În această perioadă s-a ocupat de stabilirea  tehnologiilor de lucru pentru succesiuni de culturi pe solurile formate din nisipuri, cu fertilitate redusă. Așadar, o luptă cu natura neprielnică din zona de sud a Olteniei.

Cercetător cu vocație, Mihai Nicolescu a plecat de la ipoteza  că pentru ca nisipul să nu fie spulberat de vânt,  terenul trebuie să fie cultivat cu ceva de primăvara până toamna.

A încercat să semene porumbul în miriștea borceagului de toamnă. Rezultatele au fost încurajatoare pentru tânărul cercetător care a reușit să stabilească  sistemul de fertilizare pentru porumb, adică suplimentul de fosfor și azot care asigură obținerea de plante sănătoase și producție bună.

A experimentat succesiunea orz- soia pentru boabe. Orzul se însămânțează toamna și se recoltează înaintea grâului. Soia, planta de aur a omenirii sau planta viitorului, poate aduce profit.

A experimentat și altă  succesiune: grâu- fasole.

            În documentele pe care le-am studiat am găsit multe date statistice dar, așa cum am mai spus, obiectivul emisiunii „Personalități din știință și tehnică” este de a prezenta exemple de bune practici,  modele care să-i convingă pe ascultători că activitatea de cercetare,  că cercetarea aplicativă din domeniul agricol, că cercetările pentru folosirea terenurilor nisipoase  din Oltenia  sunt utile  și aduc  foloase oamenilor.

          Este locul să vă reamintesc, stimați ascultători, că în perioada 1969-1973, s-a construit Sistemul de irigații Sadova-Corabia. Vă reamintesc și că în perioada 1965-1974   tânărul Mihai Nicolescu era cercetător la Dăbuleni. Așadar, inginerul Mihai Nicolescu a cercetat  modul în care  regimul de irigare, combinat cu sistemul de fertilizare  favorizează succesiunea  cultură de  cartof timpuriu urmată de cultura porumbului pentru boabe,  respectiv succesiunea cultură de grâu urmată de porumb pentru boabe.

            Aceste cercetări s-au concretizat prin  19 tehnologii originale.

            Rezultatele obținute au fost prezentate la manifestările științifice organizate în țară sau străinătate, la întâlnirile profesionale organizate la „Casa Agronomului” sau la Centrele de perfecționare din Dolj, Mehedinți, Gorj.

            Amintesc doar Simpozionul „Irigarea culturilor de câmp și horticole în sistemele de irigație din Oltenia”,  desfășurat la Universitatea din Craiova în 15-16 mai 1972, la care  Mihai Nicolescu, inginer la Stațiunea de Cercetare din Dăbuleni a prezentat lucrarea „Rezultate experimentale privind comportarea unor hibrizi de porumb, în condiții de irigare pe nisipuri‟.

            Experiența acumulată, rezultatele obținute i-au permis  inginerului Mihai Nicolescu  ca, în 1977, să-și susțină, la Universitatea din Craiova, Teza de doctorat cu tema „Contribuții la stabilirea unor succesiuni de culturi pentru boabe, în condiții de irigare, pe nisipurile din sudul Olteniei‟, conducător științific  fiind prof. dr. doc. Stratula Vasile.

            Din luna aprilie a anului 1978,  dr.ing. Mihai Nicolescu  este numit director la Stațiunea de Cercetare Agricolă Șimnic unde se va ocupa de  agrotehnica plantelor furajere pe luvisolul din Oltenia precum și de folosirea erbicidelor în cadrul unei succesiuni de plante, soia- grâu- porumb- porumb – floarea soarelui- sfeclă de zahăr,  în condiții de irigare.

            Ca rezultat al acestor cercetări s-a reușit îmbunătățirea  structurii culturilor furajere pe solurile din Oltenia și perfecționarea tehnologiilor specifice acestor culturi.

            Rezultatele obținute, experiența acumulată  au fost valorificate și în activitatea  didactică. Așadar  cercetătorul Mihai Nicolescu și-a continuat activitatea de cercetare  dar a predat disciplinele  „Fitotehnie” și  „Tehnologii intensive pentru cultura plantelor”   la Facultatea de Agronomie  a Universității din Craiova.

Iată cum îl descrie unul dintre  foștii săi studenți, Gheorghe Matei: Am avut șansa să îl cunosc  în  ipostaza de  cercetător  și de profesor la disciplina de Fitotehnie, unde lucrez acum. Ca profesor era captivant, extrem de generos cu expunerile la curs, îmbinând într-un mod deosebit cunoștințele teoretice cu exemple practice din vasta experiență acumulată în cadrul celor două stațiuni de cercetare unde a lucrat. Reușea să transmită nu numai informație, dar și emoție și să mobilizeze orice resursă a studenților pentru a-i determina să se pregătească cât mai bine, nu numai pentru examen, dar mai ales pentru ceea ce urma după absolvire: exercitarea unei profesii atât de complexe dar și nobile în același timp.

            Apoi, din 1995, obține calitatea de conducător științific de doctorat, la Universitatea din Craiova,  domeniul „Agronomie”, îndrumând mai mulți doctoranzi în specialitatea „Cultura plantelor de câmp” ,dintre care 26  au obținut titlul științific de doctor inginer.

            Coordonarea Cercetărilor  doctorale presupune atât competențe de cercetător dar mai ales competențe  de formator  privind identificarea  unei probleme din agricultură, analiza critică a soluțiilor existente,  propunerea și validarea unei soluții. Profesorul Mihai Nicolescu, prin implicare și prin competență a reușit să formeze profesioniști competitivi  care îi continuă  direcțiile  de cercetare.

            Iată cum îl descrie, Gheorghe Matei, unul dintre   foștii doctoranzi: „ Domnia sa și-a pus amprenta și a format zeci de tineri care au ales acest drum în viață, inclusiv subsemnatul beneficiind de îndrumare  atunci când am inițiat primele cercetări la programul de Doctorat. Acuratețea și profunzimea cercetărilor realizate alături de identificarea unor soluții tehnologice care să răspundă nevoilor regionale sau  naționale  pot fi elementele reprezentative ale activității științifice desfășurate de către profesorul Mihai Nicolescu”

Claudia Borleanu a completat: „O sursă inepuizabilă de inspirație,  un  vizionar în domeniul nostru, un mentor în formarea mea profesională. Prin îndrumarea  atentă, prin exigența  constructivă și prin generozitatea cu care împărtășea cunoașterea, mi-a insuflat  dorința de a urmări excelența în tot ceea ce fac”.

                        În acest context, câștigă, prin competiție,  finanțarea mai multor proiecte de cercetare. Se menționează Proiectul „Cercetări privind particularitățile sistemului de agricultură durabilă realizat în diferite condiții pedoclimatice și tehnologice din Oltenia‟, derulat în perioada 2006-2007.  Am ales  acest exemplu  deoarece, din punctul meu de vedere,  este reprezentativ pentru importanța continuității într-o tematică de cercetare.

          Istoria  ne-a demonstrat că  la dezvoltarea unui domeniu de activitate  contribuie cercetătorii  cu condiția ca  partea administrativă  să elaboreze politici  care să permită valorificarea rezultatelor cercetărilor. Din toate timpurile, istoria  oferă exemple de oameni de știință care  s-au implicat în administrație, în politica unei țări.

            Este o responsabilitate pe care Mihai Nicolescu și-a asumat-o  în perioada 1997-2004, în calitate de deputat în Parlamentul României, activând în Comisia de Agricultură, Silvicultură, Industrie Alimentară și Servicii specifice.  Ca rezultat al  profesionalismul de care a dat dovadă, în perioada  decembrie 2000- decembrie 2004, a fost vicepreședinte al acestei Comisii.

          În decembrie 2009   a fost ales, prin vot secret,  vicepreședinte al  Academiei de Științe Agricole și Silvice  „Gheorghe Ionescu-Șișești” din București. În această calitate s-a ocupat de consolidarea infrastructurii  unităților de cercetare,  de elaborarea strategiei de cercetare-dezvoltare și de inovare în agricultură, de viziunea asupra creșterii performanței sistemului de cercetare din domeniul agricol. Citez din spusele profesorului Gheorghe Matei de la Facultatea de Agronomie din Craiova: „Spirit înalt, identifica cu ușurință potențialul colaboratorilor și cu mult tact, uneori fără ca persoana respectivă să afle,  crea oportunități prin care facilita evoluția profesională, dar și umană a colegilor și colaboratorilor”

            Dintre cărțile publicate amintesc două: Cultura fasolei în județul Dolj, lucrare tipărită la Întreprinderea Poligrafică Oltenia în 1984 și   volumul „Particularități ale sistemului de agricultură durabilă din Oltenia”, publicat în 2008, la Editura SITECH din Craiova, elaborat în colaborare cu echipa de cercetători formată și de domnia sa, respectiv Matei Gheorghe, Mocanu Romulus, Paraschivu Marius.

          Afirm, stimați ascultători  că, de regulă, comunitatea specialiștilor, în general, comunitatea specialiștilor din  agricultură, le-a acordat membrilor săi onorurile pe care și le-au câștigat  prin muncă sistematică, utilă semenilor. Este și cazul profesorului Mihai Nicolescu. Astfel, în 1971 a primit „Medalia Muncii”, iar în 1974  i s-a acordat „Ordinul Muncii clasa a III-a”. Mai târziu, în 2004,  primit Ordinul Național „Serviciul Credincios”  în grad de Cavaler.

          S-a stins din viață la dat de 7 octombrie 2020.

          Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un cercetător, Mihai Nicolescu, care, mulți ani s-a ocupat de  găsirea unor soluții pentru valorificarea solurilor sărace din Oltenia, solurilor nisipoase din Oltenia. Pentru consolidarea informațiilor  despre profesorul Mihai Nicolescu vă sugerez  să vizitați clădirea Facultății de Agronomie din Craiova, strada Libertății nr.19.

          Înainte de a intra pe poarta monumentală a clădirii, îndreptați-vă privirea spre statuia lui Tudor Vladimirescu, realizată de  Margareta Cosăceanu-Lavrillier, nepoata lui Gogu Constantinescu, părintele Teoriei sonicității, născut în casa spre care privește Tudor Vladimirescu. Se poate spune că Tudor Vladimirescu privește și spre casa Glogoveanu, în care a lucrat ca administrator.  Mai trebuie spus că Brâncuși a văzut, în 1936, macheta acestei statui în atelierul artistei Margareta Cosăceanu și i-a sugerat  ca statuia să fie amplasată la Craiova, pe locul în care este acum.

          Intrați, apoi, în clădirea construită între 1925 și 1928. Atunci, în 1928, aici funcționa  Școala  secundară de fete „Regina Elisabeta”. Vizitând curtea interioară puteți să vă imaginați austeritatea unei școli de fete de acum 100 de ani.

          Vizitați parterul și etajele. Spații generoase, cu exponate legate de agricultură, de produsele agricole specifice Olteniei. Sălile de curs poartă numele marilor profesori care au funcționat aici. În aripa din partea dreaptă, la primul etaj, se afla biroul  care l-a găzduit pe profesorul Mihai Nicolescu.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Victor Daimaca-  astronom român descoperitor de comete.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Victor Daimaca,  singurul astronom român descoperitor de comete.

Vă reamintesc că am început această emisiune din dorința  de a vă prezenta viața unor oameni care au avut o contribuție  recunoscută la dezvoltarea științei și tehnicii. Nutresc speranța că unii dintre acești oameni pot fi modele  pentru  unii dintre noi.

 Pot fi modele  prin simplitatea  vieții pe care au dus-o, prin tenacitatea cu care își urmează pasiunea profesională.

Întâlnim zilnic, pe stradă, zeci de oameni. Toţi par să fie la fel. Unora, care nu sunt îmbrăcaţi „ la trei ace” , cum se spune într-o expresie plastică, care nu îşi expun cu vehemenţă punctul de vedere, care „ nu se bat cu pumnul în piept” , nici nu le dăm importanţă. Şi totuşi, unii  dintre ei au puterea ca printr-o muncă  de furnică , cu mijloace  financiare proprii, să acumuleze informaţii, să-şi formeze deprinderi şi, în final,   să deschidă porţi ale cunoaşterii nebănuite de ceilalţi  umblători prin viaţă. Unul dintre aceştia a fost Victor Daimaca, multă vreme profesor la țară, profesor de liceu dar care este   singurul astronom român descoperitor de comete.

Victor Daimaca s-a născut în data  de 22 august 1892, la Turnu Severin. Părinţii săi  Maria şi Dumitru Daimaca erau mici  negustori  şi aveau o casă „ semeaţă” în cartierul olarilor din Turnu Severin. A urmat şcoala primară în oraşul natal, apoi Liceul „Traian” pe care l-a absolvit în anul  1913. Încă de mic, dar mai ales în perioada liceului a fost pasionat de astronomie, aşa că şi-a continuat studiile la  Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti.

După absolvirea facultăţii, a desfăşurat diverse activităţi, iar din 1929 Victor Daimaca s-a stabilit în Târgu Jiu. La început  a funcţionat la Şcoala de meserii din satul în care s-a născut eroina Ecaterina Teodoroiu, Vădeni.  S-a remarcat prin rigurozitate şi tenacitate,  fiind apoi transferat  la Şcoala Normală de băieţi din Târgu Jiu  unde a predat  aritmetica, algebra şi  geometria.

În 1949, la vârsta de 57 de ani, s-a mutat în Bucureşti pentru a lucra la Observatorul Astronomic. S-a stins din viaţă la 20 mai 1969 în Bucureşti la vârsta 77 ani.

Pasiunea pentru astronomie a început  în vremea liceului  după ce  a descoperit în Biblioteca şcolii mai multe  volume mari, cu gravuri frumoase, interesante. Erau  lucrări de popularizare a astronomiei printre care câteva scrie de  Camille Flammarion: ,,Ce este cerul ?”, ,,Astronomie Populară”, ,,Stelele şi curiozităţile cerului”, ,,Pământurile cerului”.

Acumulase deja multe cunoştinţe când, în 1907, într-o dimineaţă de august, la vârsta de 14 ani, a văzut pentru prima dată o stea cu coadă. Era cometa Daniel.

În 1910, Revista „Orion”, pe care Victor Daimaca o citea cu regularitate, anunțase  despre trecerea a patru comete strălucitoare şi a altor trei comete slabe. A reuşit să le vadă folosind un binoclu, iar bucuria, satisfacţia a fost enormă. Folosind anuarul lui Flammarion din acel an, 1910, a văzut, folosind acelaşi binoclu, şi Planeta Uranus în constelaţia Arcaşul. Era din ce în ce mai  fascinat de bolta cerească, aşa că şi-a ,,construit” un observator astronomic în podul casei  părinteşti din  mahalaua olarilor.

 Tot în 1910 cometa Haley se  apropia de Soare, iar strălucirea ei  creştea şi se dezvolta, aşa că în  primăvara anului 1910  Victor Daimaca  a reuşit să o vadă cu ochiul liber  I-a scris  lui Victor Anestin, redactor la revista „Oriona”,  o scurtă relatare  publicată de acesta   în revista pe care o conducea darşi în ziarul Universul. Victor Daimca fusese  singurul  român  care văzuse  cometa Haley cu ochiul liber .

 În 1913  a terminat liceul şi a trebuit să-şi părăsească observatorul improvizat din podul casei părinteşti. S-a înscris la facultatea de ştiinţe din Bucureşti. A început războiul cu greutăţile lui.

În 1929 s-a stabilit la Tg. Jiu .Preocupat de activitatea didactică a lăsat pe plan secund  observarea bolţii cereşti. În 20 septembrie 1938 uzina electrică  din Tg. Jiu a luat foc şi oraşul a rămas într-un  întuneric total  care a făcut ca cerul să strălucească. Un bun prilej pentru Victor Daimaca de a  studia firmamentul. Apoi, camuflajul impus de război a menţinut condiţiile favorabile pentru observarea stelelor.

În 1943 a urmărit săptămâni la rând cometa  Whipple, până în luna mai când aceasta s-a depărtat   atât de mult încât nu mai putea fi văzută cu binoclul. Atunci s-a decis să caute comete noi, nedescoperite încă. Avea acum multe cunoştinţe de astronomie. Avea un atlas ceresc Dien-Flammarion cu stelele şi nebuloasele până la magnitudinea a 9-a. Avea un binoclu mai bun  care mărea de  15 ori şi care îi permitea să vadă comete până  la magnitudinea a 9-a.Şansa nu s-a lăsat aşteptată mult. În noaptea de 3 septembrie 1943,  spre zorii zilei, a îndreptat binoclul spre constelaţia Lynx. A văzut  o steluţă extrem de mică   ca  o pată rotundă, alburie, difuză.  A cercetat  atlasul. A găsit toate stelele din câmpul binoclului , dar steluţa alburie, difuză  nu era trecută. În a doua noapte a găsit-o deplasată spre Ursa Mare la 2 grade depărtare de locul iniţial. Aşadar  era  o cometă! În noaptea de 5 septembrie, ajunsese şi mai departe. A notat pe atlas poziţiile observate, a calculat deplasarea din timpul zilei, a estimat direcţia de deplasare şi a făcut o schiţă cu traseul cometei pentru următoarele nopţi .A trimis la Observatorul Astronomic din Bucureşti o telegramă: „Cometă nouă, mărimea a 8-a în Lynx, pe linia Alfa – Gemini – Ipsilon Ursa Mare, deplasare diurnă 2 grade spre omicron Ursa Mare”. Cometa se afla la 49,5 milioane kilometri de Pământ.

Telegrama  a ajuns la destinaţie după 3 zile  deoarece Gestapo-ul german  a crezut că este o telegramă cu conţinut cifrat legat de  lagărul de deţinuţi politici  de la Târgu Jiu.  În dimineaţa zilei de 9 septembrie 1943 Observatorul din Bucureşti a identificat cometa descrisă de Victor Daimaca şi a comunicat telegrafic descoperirea şi poziţiile cometei Biroului Central  al Uniunii Astronomice Internaţionale de la Copenhaga care le-a trimis în toată lumea.  Cometa nu mai fusese observată de nimeni înainte şi de aceea a primit numele Daimaca 1943.

În seara  zilei de  16 decembrie , a găsit cu binoclul o cometă în regiunea sudică a constelaţiei Aquarius. Observatorul din Bucureşti  a trimis informaţia  la Copenhaga. Cu câteva ore înainte  se primise o informaţie asemănătoare şi de la  Observatorul Astronomic de la Johannesburg din Africa de Sud. Un alt amator, american de origine, Peltier, identificase şi el cometa dar după Daimaca. În final aceasta  a primit numele  Cometa Van Gent – Peltier – Daimaca.

 Victor Daimaca a mai descoperit şi alte comete : la 30 iulie 1945 – cometa Kopf (ce a fost ulterior descoperită de un german, cometa purtând numele acestuia, deoarece telegrama lui Daimaca nu a ajuns în timp util la Copenhaga); apoi la 5 septembrie 1946 , la 14 octombrie 1947 , la 22 iunie 1948 . În 1955 , deşi locuia la Bucureşti, a revenit pentru o scurtă vacanţă la Tg. Jiu şi , întâmplător sau nu, în seara zilei de 25 iulie a descoperit Cometa Bakharov

Victor  Daimaca a descoperit cu ajutorul binoclului  7 comete,  dintre care 2 noi care îi poartă numele.  Pentru prima  cometă descoperită, a primit o medalie de bronz cu numele său gravat pe ea din partea Societăţii astronomice a Pacificului din San Francisco .

 Ca  omagiu adus marelui astronom, la Liceul ,,Traian” a luat fiinţă  în 1973 un cerc de astronomie care îi poartă numele, iar în 1976 a fost construit aici un observator astronomic menit să eternizeze numele lui Victor Daimaca,  într-o formă inedită, între Bucureşti şi Timişoara. De asemenea, câte o stradă din  Bucureşti  şi Tg. Jiu, respectiv Liceul de informatică  poartă numele Victor Daimaca.

După ce v-am povestit despre Victor Daimca, născut la Turnu Severin, singurul astronom român descoperitor de comete, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să încercați să descoperiți locurile de unde acesta, cu un binoclu, a descoperit câteva comete.Vă sugerez să mergeți la Târgu Jiu, în  cartierul Vădeni, fostul sat Vădeni, în care și-a început activitatea ca profesor la școala de meserii. Cartierul este la ieșirea spre Petroșani. S-a păstrat, ca odinioară, casa în care s-a născut și a trăit Ecaterina Teodoroiu, eroina de pe Jiul  care străbate Oltenia de la Nord la Sud. După ce vizitați casa memorială, reamintiți-vă de astronomul Victor Daimaca,  continuați drumul spre Petroșani până la primul sens giratoriu, virați la dreapta pe centura orașului. După aproape doi kilometri, pe stânga, pe  locul unde a existat lagărul refugiaților polonezi din timpul celui de al Doilea Război Mondial, puteți vedea un ceas solar, construit de polonezi. Un stâlp din beton, de cca. doi metri, plasat tagent pe partea de nord a unui cerc din beton, cadranul ceasului. O bară metalică, fixată în centrul cercului și sprijinită de stâlp, proiectează, la lumina Soarelui, o umbră care indică ora. Dacă nu-l mai găsiți aici, căutați Ceasul Solar în Parcul Insulița Jiului, un spațiu în care găsiți  și alte sculpturi în piatră. Victor Daimaca a privit cerul noaptea și a descoperit comete. În timpul zilei, vizitatorii privesc ceasul solar și află ora, află timpul.

            Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică  

Cristea Mateescu, caracalean constructor de baraje şi hidrocentrale.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Cristea Mateescu,  caracalean constructor de baraje și hidrocentrale.

Călătoresc des  în Ardeal, la Cluj-Napoca.  De cele mai multe ori am mers pe Valea Oltului. Am multe amintiri legate de râul Olt.Imi place şi legenda legată de geneza râurilor Mureş şi Olt.  Într-un an am fost în satul  Comana de Jos, situat pe malul stândg al Oltului. În anul acela plouase mult şi Oltul  ieşise din matcă. Apa  ajunsese în livada casei bunicului Alexandru  Furţea . Apa era de o palmă, iar merele căzute  din pomi   pluteau aproape nemişcate.Pe stâlpul porţii de la casa bătrânească erau mai multe semne ce  marcau nivelul la care , de-a lungul timpului, a ajuns Oltul revărsat. Dacă merg pe Valea Oltului, mă  opresc  sistematic la intrarea în defileul Oltului.Îmi place barajul construit aici care transformă năvalnicul Olt din legendă, într-un lac  cu luciu liniştit ca în livada bunicului.Mulţi ingineri s-au ocupat de proiectarea şi construcţia barajelor.Unul dintre ei a fost şi academicianul Cristea Mateescu.

Cristea Mateescu s-a născut  în  data de 11 august 1894    la Caracal. Tatăl său a fost funcţionar,iar mama casnică. A urmat  şcoala primară în oraşul natal,  apoi Liceul Carol I   la  Craiova şi Liceul din  Buzău. A candidat, în 1913,  la concursul de admiterea la  Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, reuşind pe primul loc.A obţinut diploma de inginer  în 1919 şi   şi-a  continuat pregătirea  inginerească  în  Elveţia,   printr-un stagiu efectuat în  1920 şi 1921, şi în Franţa printr-un stagiu  efectuat în 1921 şi 1922. În aceste două stagii, susţinute financiar printr-o bursă de Academia Română,  a studiat, în mod special ,  amenajarea căderilor de apă şi  amenjarea lacurilor de acumulare destinate centralelor hidroelectrice. În Franţa l-a cunoscut pe profesorul  Denis Fydoux  care i-a facilitat vizitarea  mai multor centrale hidroelectrice deschizând astfel drumul profesional al lui Cristea Mateescu.

Imaginaţia  mea  poate  merge departe  şi mă pot   întreba dacă inginerul   Cristea  Mateescu, născut la  15 km de Olt , îndrăgostit de amenajări hidrotehnice, s-a gândit că râul  Olt va fi transformat  radical pe o lungime de 350 km  pentru a   se  construi 31 de centrale hidroelectrice,  cu o putere instalată  totală de 1.112,8 MW şi o producţie  de 3.040,6 GWh/an.

Oare şi-a imaginat  că  la Râmnicu Vâlcea se va construi în 1974 o hidrocentrală al cărui baraj măsoară 34 m înălţime , alimentată dintr-un lac cu suprafaţa de 319 ha şi care acumulează 319 milioane m³  de apă? Mă duce gândul la hidrocentrala de la Ioneşti, pusă în funcţiune în 1978 al cărei baraj  are o înălţime de 14 m, alimentată dintr-un lac  cu o suprafaţă de 466 ha şi un volum de 25 milioane  m³. Mă  gândesc  la hidrocentrala de la Turnu, construită în 1981 şi care are o înălţime de 44 m, iar lacul  acumulează 13 milioane m³  de apă într-un lac cu suprafaţa de 154 ha. Ce să mai spunem de hidrocentrala de la Drăgăneşti, construită în 1988, al cărui lac de acumulare are o suprafaţă de 1000 ha şi se întinde până dincolo de podul de cale ferată şi podul rutier care traversează Oltul ,  acoperind plaja pe care odinioară  copilul Cristea Mateescu se scălda şi se juca cu ceilalţi copii  de vârsta lui.

Dar să nu uităm hidrocentrala de la Islazul istoric.

Nu ştiu dacă inginerul Cristea Mateescu şi-a imaginat toate astea   dar se ştie sigur prima lucrare în domeniu a fost uzina electrică Sadu-Gorj.şi  că s-a făcut remarcat, în 1927,   cu lucrarea “ Amenajarea raţională a Ialomiţei superioare”.  De altfel, a  organizat şi condus pentru prima dată în  România un serviciu pentru studiul  hidroenergetic  al râurilor  Prahova, Ialomiţa, Târlung,Buzău-Bâsca, Siret. Se ştie sigur că a întocmit proiectul uzinei hiroelectrice de la Sadu V- Sibiu, cu baraj de anrocamente şi mască din beton armat, primul construit în România.Râul Sadu are istorie energetică. Iată câteva date. În 1896 a fost construită prima hidrocentrală de pe teritoriul ţării noastre, Sadu I. În 1907 se construieste în amonte a doua hidrocentrală, Sadu II, iar in 1955 hidrocentrala Sadu V, alimentată cu apa din lacul Negoveanu, având un baraj de 62m înălţime.

 Se ştie sigur că inginerul Cristea Mateescu a participat la proiectarea  barajului de la  Văliug, construit între 1946 şi 1949, că a partcipat la proiectarea hidrocentralei de la Bicaz, construită  între 1951 şi 1960. Se ştie sigur că a fost şef de proiect al compexului  hidroenergetic Vidraru-Corbeni, construit între 1958 şi 1966. Spre bucuria profesionistului îndrăgostit de meseria lui, Cristea Mateescu a trăit să vadă sau să citească despre amenajarea hidroenergetică a Oltului superior începută în 1974.

După finalizarea studiilor, în 1922,  a fost angajat la Societatea Anonimă  Română                “ Electrica” unde a funcţionat până în 1926. În acest context vreau să menţionez că în august 1884 a fost pusă în funcţiune Uzina Electrică a Castelului Peleş, iar în 1899  este dată în funcţiune  Hidrocentrala de la Sinaia, cea mai mare la vremea aceea de  la noi din ţară. În 1898, s-a înfiinţat Societatea Română pentru Întreprinderi Electrice şi Industriale, care gestiona activitatea energetică din zona Prahova. La data de 11 mai 1901, aceasta  îşi va schimba  numele devenind „Electrica” Societate Română pe Acţiuni, iar în 1921  „Electrica” Societatea Anonimă  Română .Aşadar, Cristea Mateescu şi-a început activitatea la una dintre cele mai importante societăţi hidroelectrice din România devenită acum România Mare.

Rezultatele obţinute ca student, specializările făcute în Elveţia şi Franţa, rezultatele obţinute ca inginer l-au recomandat pentru activitatea didactică. Aşa se face că, începând cu 1926  este asistent la cursul de mecanică raţională şi rezistenţa materialelor.

În 1938  şi-a  susţinut teza de doctorat cu, a devenit conferenţiar în 1939, apoi profesor în 1946. A predat mai multe discipline, printre care  regimul şi amenajarea apelor,  la Institutul de Construcţii din Bucureşti, aşa cum se numea atunci  actuala Universitate Tehnică de Construcţii din Bucureşti. Trebuie menţionat că timp de 14 ani, între 1950 şi 1964, a fost şeful Catedrei  de hidraulică şi construcţii hidraulice.

Cristea Mateescu s-a format ca inginer la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele  aşa că  în palmaresul său sunt incluse şi  proiecte pentru construcţii civile celebre, cum este blocul  “Asigurarea Română”  ARO-Patria   din Bucureşti.

A fost redactor-şef la revista “Hidrotehnica”. A colaborat la planul de electrificare a României.  A fost Preşedinte al Comitetului Naţional Român al Marilor Baraje în perioada  1957-1963. A evocat , în lucrările sale , personalităţile  a doi ingineri români : Alexandru Davidescu şi Ion Ionescu. A fost ales ca  membru corespondent al Academiei  Române în 1955 şi a devenit  apoi membru titular  în 1974.

Aşadar, un alt academician  cu rădăcini olteneşti.          

 S-a stins din viaţă la 14 iunie 1979 în  Bucureşti.Avea 85 de ani.

Unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele de viață pentru tineri dar și pentru adulți.

Activitatea  olteanului Cristea Mateescu  poate fi un model pentru oamenii ajunși la maturitate. Activitatea caracaleanului Cristea Mateescu poate fi un bun exemplu pentru cei care pot să  scrie despre înaintașii lor.

Cristea Mateescu a scris o carte despre Alexandru Davidescu și o altă carte despre Ion Ionescu.

            Am în biblioteca mea cartea scrisă de olteanul Cristea Mateescu, intitulată simplu: „Ion Ionescu”. Cartea a fost  publicată la Editura Științifică din București în 1966, în ciclul „Savanți de pretutindeni”. Ion Ionescu i-a fost profesor lui Cristea Mateescu.  Ion Ionescu  a scris despre profesorii lui. Cristea Mateescu a scris despre profesorul său Ion Ionescu. Acesta este modelul pe care vrem să-l promovăm prin această emisiune: elevul, după ce și-a depășit magistrul, scrie despre învățătorul lui. Și tot așa din generație în generație. Lumea nu începe cu noi și nu se termină cu noi. Nu se termină  cu noi dacă povestim despre cei de dinaintea noastră. Îndemnul meu este: să scriem despre dascălii noștri. Scriind despre dascălii, despre profesorii noștri, scriem istoria învățământului nostru, scriem istoria orașului nostru, scriem istoria Olteniei noastre.

La  final, stimați ascultători, vă reamintesc că  azi, la emisiunea „Personalități din știință și

tehnică”, v-am povestit  despre Cristea Mateescu,  caracalean constructor de baraje și hidrocentrale.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică  

Ludovic Mrazek, un  pionier în geologia românească.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Ludovic Mrazek, un pionier în geologia românească, care a elaborat, în 1920, prima hartă geologică a României.

Vă reamintesc că prin difuzarea acestei emisiuni mi-am propus să vă prezint oameni care au avut contribuții la dezvoltarea științei și tehnicii. Evocarea acestora este de datoria noastră  pentru că unele dintre aceste personalități pot fi  modele de viață pentru tinerii  dar și pentru adulții din zilele noastre. Din povestirile mele rezultă că școala a avut un rol important în formarea lor. Din toate timpurile personalitățile s-au format în perioada  de tinerețe, adică în perioada în care au studiat.

      Azi o să vă povestesc despre  Ludovic Mrazek,  una dintre personalităţile ştiinţifice   care a reprezentat şcoala şi cercetarea geologică românească la  evenimentele  ştiinţifice internaţionale ale vremii.

Ludovic Mrazek  s-a născut  la data 17 iulie 1867 în   Craiova.

Tatăl său , Ludovic Valeriu Severin, a fost farmacist, iar numele l-a luat de la mama sa, Alexandrina Mrazek. Şcoala primară şi liceul le-a urmat la actualul Colegiu Naţional Carol I. La insistenţele tatălui său, se înscrie la Facultatea de farmacie din Bucureşti unde l-a avut ca profesor pe Victor Babeş. Aspiraţiile lui se îndreptau către cercetări în spaţiul liber şi de aceea a renunţat la farmacie şi s-a apucat de mineralogie. A plecat la Geneva pentru specializare. Aici l-a întâlnit pe profesorul L. Duparc care l-a iniţiat  în cunoaşterea metodelor teoretice şi practice de studiere a tainelor pământului. Folosind cunoştinţele deja dobândite, a îmbinat creator ştiinţele fizico-chimice cu mineralogia, petrografia , tectonica .La Geneva obţine doctoratul în ştiinţe fizico-chimice şi docenţa în mineralogie.

La 1 decembrie 1894, este numit profesor de Cristalografie, Mineralogie şi Petrografie la Universitatea din Bucureşti, deţinând în perioada 1894-1937 funcţia de şef al Catedrei de Mineralogie. A predat cursul de “Cristalografie, Mineralogie şi Petrografie” la Facultăţile de Ştiinţe şi Ştiinţe Naturale (Universitatea din Bucureşti), la Facultatea de Farmacie şi la Facultatea de Chimie Industrială (Institutul Politehnic). Expunerile sale erau clare şi sistematice, legate de practica economică şi de viaţă,  profesorul fiind preocupat de punerea în valoare a esenţialului. A organizat şi dotat un laborator de mineralogie şi o bibliotecă în care a adus şi cărţile personale. Ludovic Mrazek  a elaborat primul curs  de mineralogie şi petrografie din România. În 1901 a fost ales membru corespondent  al Academiei  Române, iar în 1905 devine membru titular fiind apoi , între 1932 şi 1935 ,Preşedinte al Academiei  Române .Un fapt mai puţin cunoscut. Prin  Decretul Lege Nr. 2521 din 10 Iunie 1920, relativ la înfiinţarea şi organizarea şcolilor politehnice este numit în Consiliul de perfecţionare  al Şcolii  Politehnice din Timişoara, pe timp de 3 ani.

Direcţiile de cercetare pe care le-a abordat profesorul  Ludovic  Mrazek s-au înscris într-un spectru foarte larg: Mineralogie, Petrologie metamorfică, Petrologie magmatică, Cartografie şi Geologie structurală, Geologia petrolului, Petrografie sedimentară, Zăcăminte de minereuri. Primele  cercetări în ţară le face între 1893 şi 1900 în zona  şisturilor cristaline din munţii Mehedinţului, Gorjului,  Muncelului  şi nordul Dobrogei. Cu această ocazie lămureşte originea granitului de Cozia- rocă granitică – şi explică  evoluţia zăcămintelor din Valea Jiului. A  doua etapă a cercetărilor sale , efectuate între 1900 şi 1930 , a avut ca obiect colinele subcarpatice  bogate în sare şi ţiţei. A explicat apariţia petrolului din materia organică  demonstrând că materia primă organică  din care s-a format petrolul este planctonul mărilor. El a definit termenul de “diapir” şi fenomenul de “diapirism” (deformări plastice şi ridicarea sării prin străpungerea formaţiunilor de deasupra zăcământului) pentru sarea gemă, demonstrând că ele pot oferi o capcană eficace pentru zăcămintele de hidrocarburi. În acest context, Ludovic Mrazek a explicat distribuţia acumulărilor de hidrocarburi în zona neogenă, subcarpatică.

În 1900, la Expoziţia Internaţională de la Paris,  a prezentat prima hartă a formaţiunilor de sare din România, iar la Congresul Mondial al Petrolului  (1907) a lansat teoria cutelor diapire. În  19 iunie 1906 a fost înfiinţat , prin Decret Regal,  Institutul Geologic al României, primul Director fiind Ludovic Mrazek, unul dintre iniţiatori. A condus acest institut  din 1906 până în 1930 , reuşind să impună un climat de colaborare şi înţelegere. Rezultatele erau prezentate în şedinţe săptămânale ţinute, de regulă vinerea. O sinteză a acestora a făcut  obiectul memoriului prezentat guvernului României şi intitulat „ Problema petrolului în România faţă în faţă cu problema mondială din 1919” în care se propunea instituirea unui monopol de stat asupra zăcămintelor  de petrol şi gaze naturale şi finalizat prin apariţia legii minelor în anul 1924.

            Sub conducerea sa, în anul 1920 a fost elaborată prima hartă geologică a României, au fost evaluate câmpurile petroliere şi gazeifere din Transilvania.

            În 1924 Ludovic Mrazek propune ca pe hărţile geologice executate  la scara 1:1.000.000 şi 1:500.000 să se reprezinte structurile de adâncime folosind datele obţinute cu ocazia  efectuării forajelor. Tot din  iniţiativa lui, unul dintre subiectele abordate la Congresele internaţionale de foraje, desfăşurate în perioada 1925- 1939  se referea la metodologia  folosirii  datelor din foraje  pentru studiul litosferei, adică a părţii solide de la exteriorul unei planete şi care, în cazul Pământului , variază de la câţiva km până la câteva sute de km.

            În 1926, sub coordonarea lui Mrazek, a fost  realizată şi  expusă la Congresul Geologic internaţional de la Madrid  , macheta Hărţii  Geologice a României, la scara 1:1.500.000, imprimată apoi în 1927.

În 1930 Ludovic Mrazek, la 63 de ani,  este pensionat în ciuda  contribuţiilor sale şi a capacităţii  sale de a conduce noi cercetări. Caracter de luptător, îşi dedică energia organizării de reuniuni ştiinţifice – printre acestea  cea din 28-30 septembrie 1930  la Petroşani- editării unui buletin ştiinţific , acţiuni care au dus la creşterea prestigiului ştiinţific al României. A susţinut conferinţe cu teme legate de  minele de aur din România, clasificarea flisului românesc, depozitele de sulf din România, originea lacurilor sărate, originea loessului, exploatările miniere din România etc. Ludovic Mrazek născut şi educat la Craiova, a reuşit, prin muncă şi dăruire,  să scrie o pagină de aur în istoria geologiei  româneşti

S-a stins din viaţă la  9 iunie  1944  în Bucureşti. Avea 77 de ani. Înainte de trecerea în lumea celor drepţi a cerut ca banii  pentru florile care  urmau să împodobească sicriul să fie dăruiţi oamenilor sărmani, iar oficialităţile să nu rostească nici-un cuvânt  considerând că atât el cât şi oficialităţile au spus deja ce au avut de spus  cât a fost în viaţă. O lecţie de modestie şi realism.  Trebuie să fiți de acord că avem nevoie de nevoie de astfel de lecții de modestie.

Numele său a fost  dat Amfiteatrului  Facultăţii de Geologie şi Geofizică din Bucureşti. O stradă  din Craiova, cartierul Sărari,   poartă numele său, Ludovic Mrazek

  Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să încercați să descoperiți  strada Ludovic Mrazek. Plecând din Calea București, de la fosta Moara lui Drugă, porniți pe strada Sărarilor, lăsați în dreapta  noile corpuri ale Spitalului de boli infecțioase „Victor Babeș” , vopsite într-un verde sănătos, treceți de intersecția cu strada Mircești, apoi de intersecția cu strada Nicolae Vasilescu-Karpen și ajungeți în strada Ludovic Mrazek. În timpul verii,  verdeața pomilor vă îndeamnă să mergeți până la intersecța cu strada Henri Conadă.

            Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Amza Jianu- olteanul  inventator  de metode chirurgicale

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Amza Jianu- olteanul inventator de metode chirurgicale.

            Când vorbim despre inventatori ne ducem cu gândul  la ingineri. Desigur, cea  mai  mare parte a inventatorilor este  din zona ingineriei. Nu trebuie să generalizăm, însă. Oricine dintre noi poate să inventeze. Oricine  dintre noi poate să imagineze o soluţie tehnică, un produs , o metodă  care să fie  nouă, să implice o activitate inventivă  şi să poată fi aplicată într-un sector de activitate. Oricare dintre noi poate să inventeze dacă  are cunoştinţe temeinice într-un domeniu al ştiinţei dar şi un spirit imaginativ. Pot să dau exemple din aproape toate  domeniile de activitate. Multe exemple  sunt din domeniul medicinei sau se referă la medici. Unul dintre aceşti medici  este Amza Jianu.

Amza Jianu  s-a născut la 7 iulie 1881   în comuna Fălcoiu, judeţul Olt . Comuna Fălcoiu  este situată la confluenţa  Olteţului cu râul Olt şi este atestată documentar din 1535. Legenda spune că numele comunei vine de la numele boierului Matei Fălcoianu. Acesta era mare vistier în vremea domniei lui Ioan Mavrocordat. Matei Fălcoianu , neavând moştenitori,  a lăsat întreaga avere satului cu condiţia  de a se construi în comună un spital pentru săteni. Acum localitatea  are cca. 4.300 locuitori .

Amza Jianu a urmat cursurile Liceului Carol I din Craiova apoi, din  1901,  Facultatea de Medicină din  Bucureşti.

A publicat,în 1908,  în Revista de chirurgie, câteva articole care l-au consacrat ca  promotor al chirurgiei experimentale în România.  În teza sa de doctorat, susţinută în  1908, intitulată „Terapeutica chirurgicală în ulcerul stomacului”, care avea 225 pagini, bogat ilustrată şi cu o amplă bibliografie, studiază experimental şi clinic rezultatele obţinute prin anastomoza gastro-duodenală, pilorectomia şi excluderea pilorului, modificările sucului gastric, ajungând la concluzii  valabile şi azi. Teza sa de doctorat a fost premiată cu Medalia de aur.

A fost  preocupat şi de fiziopatologia digestivă, domeniu în care efectuează o serie de cercetări  experimentale bazate pe metoda fistulei Pavlov  şi  elaborează   o tehnică  originală pe care a publicat-o în reviste de specialitate. A studiat  digestia gastrică a grăsimilor şi a cercetat  modificările mucoasei antrale în urma excluziei pilorice.

Preocupat de ameliorări de tehnică şi crearea de noi metode chirurgicale, imaginează

şi publică un procedeu original de tratament al paraliziei faciale prin transplantare de maseter,procedeu cunoscut  acum  în literatura de specialitate  ca metoda Jianu-Lexer.

            Avea doar 31 de ani când  a fost numit profesor  la clinica chirurgicală din Iaşi. Aici a organizat un centru de  chirurgie unde a abordat cu succes toate domeniile chirurgicale.Tot aici a introdus măsuri severe  de asepsie si antisepsie. Se pare ca este primul chirurg din ţara  noastră care a operat cu   mască, bonetă, mănuşi de cauciuc si halat sterile.

            Consacrarea internaţională  i-a fost adusă  de inventarea unui procedeu original de esofagoplastie, utilizând un tub confecţionat din marea curbură gastrică. Execută pentru prima dată esofagoplastia cu tub gastric pretoracic, pe care îl ridică până în regiunea cervicală.  A publicat detalii despre acest procedeu într-o revistă germană de specialitate în 1912 şi în 1914.  De atunci metoda este  menţionată în toate tratatele clasice şi , mai mult,  este utilizată şi în prezent în practica chirurgicală  .Cu toate îmbunătăţirile aduse ulterior ,ideea de bază şi meritul primordial rămân ale profesorului  Amza Jianu. Interesant de menţionat că  peste aproape 40 de ani , în 1951, un alt chirurg  român  de la Spitalul Universitar Bucureşti , profesorul Dan Gavriliu,  a  inventat  esofagoplastia cu material gastric,  înlocuind complet esofagul.

Reuşeşte să înfiinţeze, pe lângă clinica de chirurgie ,  un post de conferentiar de radiologie  şi organizează primul curs de radiologie din Iaşi, sub conducerea doctorului Vignal, medic al Misiunii Franceze.

A avut preocupări de neurochirurgie fiind considerat primul neurochirurg al ţării

noastre. A imaginat, în 1910,  un procedeu original de craniectomie decompresivă  şi  a efectuat , la Iaşi, extirpări de tumori ponto-cerebeloase.

În 1920 este transferat la Bucureşti  ca profesor titular la Clinica de Boli Urinare a Spitalului Colţea. Timp de 8 ani a practicat în această clinică chirurgia urinară,  şi chirurgia generală. Aici organizează o secţie de urologie şi, în 1928, “Centrul anticanceros”  cu 12 paturi, pentru radioterapie anticanceroasă.

În 1930, Amza  Jianu este numit profesor de clinică chirurgicală la Spitalul Colţea. Deşi  în 1946 clinica  este mutată la Spitalul Filantropia,   Amza Jianu va  functiona până la data pensionării, în 1949,  ca profesor de clinică chirurgicală.

Din 1936 devine   membru al Academiei de Medicină din România  şi membru al Societăţii internaţionale de Chirurgie.

Este primul chirurg care introduce la noi în  ţară cuiul Smith-Petersen pentru stabilizarea fracturilor de col femural, realizând un aparat original pentru orientarea cuiului şi foloseşte pentru prima dată metoda Kuntscher în fracturile oaselor lungi .

S-a stins din viaţă la 22 noiembrie 1962 în Bucureşti.

Pentru  a avea  imagine concretă despre Amza Jianu vă sugerez ca într-o sâmbătă, sau într-o duminică, să  mergeți până în comuna Fălcoiu din județul Olt.  

Vă recomand să  mergeți prin Balș, pe drumul vechi, prin oraș. Sâmbăta sau diminica circulația este  lejeră.Treceți de Pădurea Sarului, iar la Găneasa virați la dreapta spre Caracal. Vă recomand ca, în drum spre comuna Fălcoiu, să faceți un mic ocol spre Mănăstirea Brâncoveni. Apoi, după ce reveniți în drumul national, mai aveți 15 kilometri până în comuna Fălcoiu, localitatea în care sa născut Amza Jianu, cel despre care v-am povestit în această seară.

Pe semnul de circulație care indică intrarea în comună,  edilii localității au scris:

Drumețule din lumea toată,

Oprește-te aici puțin,

Cunoaște-ne așa cum suntem,

Harnici și buni cu cei ce vin.

            Eu vă recomand să zăboviți  câteva minute în fața conacului Demetrian.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.