Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Ion Ionescu-Argetoaia și clădirea Liceului Frații Buzești.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Ion Ionescu- Argetoaia și clădirea  Liceului Frații Buzești din Craiova.

Argetoaia ese o comună sitută la 45 km NV de Craiova, pe drumul Breasta-Scaiești-Salcia.Localitatea este atestată documentar din 15 octombrie 1595, fiind menționată ăntr-un act de donație al domniței Stanca, soția lui  Mihai Viteazul, prin care dona moșia de la Piria, parte componentă a localității Argetoaia, către „Manăstirea dintr-un lemn”.

Liceul „Frații Buzești”. La început a fost Gimnaziul real din Craiova, înființat la data de 1 noiembrie 1882. Apoi, din 9 ianuarie 1910, Gimnaziul real primește numele „Frații Buzești”.Saltul de la Gimnaziu  se produce în 1922 cînd această instituție este transformată în Liceu prin înființarea cursului superior. În 16 noiembrie 1924 se pune piatra de temeile iar în 1929 se inaugurează clădirea în care funcționează și în prezent.

Meritul  pentru obținerea aprobării construirii acestei clădiri monumentale îi aparține  directorului din acea vreme  Ion P. Ionescu-Argetoaia.

Ionescu  este un nume  foarte răspândit  la români. Sunt mulți români care   poartă numele Ionescu Ion. În România este o singură comună cu numele Argetoaia, atestată documentar  de  aproape 430 de ani.  Ion Ionescu Argetoaia  desemnează, fără echivoc, o  singură persoană. Ion Ionescu Argetoaia este, prin activitatea desfășurată și prin rezultatele obținute, o personalitate de prim rang, care nu poate fi confundată cu nimeni altul.

            S-a născut  la data de 22 iunie 1880  în   localitatea Argetoaia. A urmat școala primară în comuna natală unde s-a remarcat prin rezultatele obținute la învățătură așa că părinții l-au trimis să urmeze Liceul Carol I din Craiova. Documentele menționează că a fost coleg cu Nicolae Titulescu, deși acesta era cu un an și jumătate mai mare. Putem trage concluzia că a fost coleg de generație și cu vestitul Gogu Constantinescu.

            După absolvirea Liceului s-a înscris la Facultatea de Științe Naturale din București, înființată în 1866. Durata studiilor era de trei ani, iar absolvenții  deveneau profesori pentru școlile gimnaziale. Ion Ionescu Argetoaia  dorea să facă mai mult și de aceea, după terminarea facultății, a plecat în Germania, la Universitatea din Jena. Vă reamintesc că Universitatea din Jena se numără printre cele mai vechi universități din Germania fiind înființată în 1558.

            S-a specializat în geologie, iar în Teza de doctorat s-a ocupat de „Pliocenul în Oltenia cu privire specială asupra tectonicii  depresiunii getice”. După obținerea doctoratului s-a reîntors în țară și a lucrat, din 1910 până în 1919 , la Institutul  geologic al României cu sediul în București. Acesta fusese înființat în 1906, iar primul său director a fost craioveanul Ludovic Mrazek. În aceiași perioadă a  funcționat și la catedra de geologie a Școlii Politehnice din Timișoara. Activitatea în învățământul superior s-a concretizat și prin două manuale  „Contribuții la studiul faunei molusce pliocene din Oltenia” și „Curs de geologie stratificată”. 

            Revine în Craiova ca profesor de științe naturale la Liceul Frații Buzești pe care îl va conduce timp de 20 de ani, din 1920 până în 1940.  Vă reamintesc că  Gimnaziul Frații Buzești a  fost transformat în Liceu în 1922, adică în vremea în care  școala era condusă de profesorul Ion Ionescu-Argetoaia. Tot el, Ion Ionescu-Argetoaia a avut un rol important în construirea localului actual în care a și locuit multă vreme pentru a putea fi prezent tot timpul în școală. Clădirea  a fost proiectată de arhitectul Mihai Mihalcea și inginerul Ștefan Băltăceanu. Piatra de temelie a fost pusă, cu mare fast, în 16 noiembrie 1924 și inaugurată după cinci ani, în 1929.

Ca profesor și director s-a ocupat de organizarea muzeului de științe naturale al  școlii, al doilea din țară, după Muzeul Antipa din București. Muzeul cuprindea  specii dispărute din fauna Olteniei, păsări și mamifere. Pasionat în egală măsură și de geologie, a organizat o colecție mineralogică cu cca. 1200 de roci specifice din Oltenia.

            S-a implicat și în organizarea  Muzeului  de Istorie Naturală a Craiovei  care, la început, în 1922, a funcționat în clădirea Prefecturii. A făcut parte din Sfatul științific al Muzeului Olteniei,  încă de la înființare, și din Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor, secția Craiova. Din 1928 a făcut parte din Societatea studenților Oltenia geografică și turistică, în calitate de membru fondator.

            Istoria spune că în 1928 a fost solicitat să predea anatomie comparată la Universitatea Sorbona din Paris dar, așa spune istoria, a refuzat.

            Pentru faptele  de arme  în Războaiele Românei din 1913 și 1916-1919 a fost distins cu „Victoria și carnetul de veteran”.

            Pentru activitatea desfășurată în învățământ  a fost distins, în 1932, cu  Medalia „Răsplata muncii pentru 25 de ani în serviciul statului”.

            O stradă din Craiova poartă numele  Ion Ionescu-Argetoaia. Este paralelă cu Bulevardul 1 Mai. Începe din strada Dimitrie Gerota, trece pe lângă Liceului economic, se intersectează cu strada dr. Victor Papilian și ajunge până la gardul care împrejmuiește Spitalul județean.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Ion Ionescu-Argetoaia, născut în satul Argetoaia care,  prin strădania sa a lăsat  o moștenire de care beneficiază și azi mii de cetățeni ai   Craiovei- Clădirea Liceului Frații Buzești.

            În amintirea mea,  satul Argetoaia este locul în care oamenii din satul meu din Mehedinți, vecin cu Argetoaia, veneau la bâlciul anual, organizat, de ani buni, în luna august. Veneau să se distreze. Cei tineri, hârjonindu-se cu fetele, se dădeau în tiribombe. Găseau și câte un fotograf  care  făcea poze „la minut”  dar și tablouri pe care le agățau în „camera” bună.

            Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să mergeți până în comuna Argetoaia. Plecați din strada Ion Ionescu-Argetoaia, ieșiți în Bulevardul 1 Mai, mergeți spre fântâna arteziană de la Ciupercă, virați la dreapta  pe Bulevardul Știrbei Vodă și mergeți până la Liceul  Frații Buzești. Zăboviți câteva minute apoi porniți spre comuna Breasta, apoi spre Scăiești. După o călătorie lejeră de cca. o oră ajungeți în comuna Argetoaia.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ion Popescu-Voitești- un gorjean îndrăgostit de satul lui.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Ion Popescu-Voitești- un gorjean îndrăgostit de satul lui.

Îmi amintesc că într-o zi din luna mai 2011,mai precis în 23 mai 2011, am fost într-o vizită profesională la Grupul Școlar Industrial Stoina, localitate cu „istorie” petrolieră. M-am convins că slujitorii  școlii din Stoina sunt iubitori de istorie. Pe hol, parcă ruşinate că stau în calea „modernului” , câteva  vitrine tixite de istorie: un corn  şi câteva oase de mamut, un ceainic de demult, o spată pentru războiul de ţesut, un pieptene pentru cânepă, un vas rotund din lemn pentru unt, o ploscă din lut frumos pictată, câteva „sărăriţe”  tot din lut ,  fără ornamente, linguri de lemn. Şi printre toate stau modeste câteva tăbliţe pe care au învăţat să scrie părinţii noştri, bunicii noştri.  Şi eu am scris, în clasa I-a , mai mult în joacă, pe o tăbliţă de acest tip.În sala de clasă unde am făcut vizita profesională  stau înșirate, frumos, tablouri cu personalități din țara noastră. Unul dintre tablouri mi-a atras atenția: Ion Popescu-Voitești. Un bărbat cu o privire hotărâtă, care îmi amintea de unul dintre colegii mei de facultate.

Așadar, azi o să vă povestesc despre Ion Popescu-Voitești.

Voitești este numele unui sat din județul Gorj. Aparține de comuna Bălănești, situată la poalele munților Parâng, accesibilă din drumul care leagă Tg.Cărbunești de Tg.Jiu. Este evident că Ion Popescu și-a luat numele după satul în care s-a născut  la  data 18 noiembrie 1876. A urmat școala primară în satul natal. Poate de aceea l-a iubit așa de mult încât, după pensionare, s-a reîntors să trăiască în casa părintească, acum casă memorială care poate fi vizitată, și în care a lăsat moștenire multe dintre obiectele valoroase pe care le-a adunat în timpul vieții,  o bogată colecţie paleontologică şi de mineralogie.

În 1888 a venit, pentru învățătură, la Școală Centrală din Craiova, actualul Colegiu ” Carol I”. Atunci nu se construise clădirea de azi a Colegiului. În 1895, după absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din București, Secția de științe naturale. A obținut diploma de licență în 1898.

După absolvirea facultății, a funcționat ca profesor secundar la mai multe licee din țară: Târgu Jiu, Tulcea, Câmpulung-Muscel. Preda la școală dar făcea și studii geologice.

Pentru unul dintre aceste studii, elaborat în perioada 1905-1907, perioadă în care a funcționat a profesor secundar la Câmpulung-Muscel, a obținut, în 1905,  un premiu  de 1000 lei pentru lucrarea „Studiul geologic al văii Argeşului începând mai jos de Boteni şi până mai jos de Nămăeşti”. Cu banii astfel obținuți a mers  la Viena pentru a se perfecționa în domeniul paleontologiei. Și-a susținut teza de doctorat  cu titlul   „Contribuţii la studiul stratigrafic al Numuliticului din Depresiunea Getică”  la Paris, în 1910. După obținerea titlului de doctor  a  fost profesor în București, la Liceul Matei Basarab.

În timpul Primului Război Mondial a fost înrolat ca ofițer și a luat parte la sângeroasa bătălie de la Turtucaia fiind unul dintre miile de răniți. A fost avansat la gradul de maior și trecut în rezervă dar a primit ordin, din partea Statului Major, să găsească noi zăcăminte de petrol și sare deoarece  exploatările în funcțiune fuseseră ocupate de germani. A condus forarea sondelor de la Solonț și Moinești din județul Bacău și a descoperit masivul de sare de la Sărata-Bacău.

În anul 1919 a ocupat, prin concurs, postul de profesor la Universitatea din Cluj și Director al Muzeului de Geologie şi Paleontologie. Acesta este motivul pentru care o stradă din Cluj-Napoca poartă numele său- Ion Popescu-Voitești.

În cercetările sale a făcut studii de paleontologie, studii stratigrafice și de geologie generală  asupra munților Carpați. A făcut studii asupra moluștelor din paleocen și asupra unor resturi de mamifere fosile.

Ion Popescu-Voitești, împreună cu Ludovic Mrazek, a prezentat, în 1923, prima „Sinteză tectonică a României la scara 1:2.000.000.

În 1921 a publicat cartea „Elemente de geologie generală cu privire specială asupra geologiei României”, premiată de Academia Română, iar în  1925 lucrarea „ Noțiuni de geologia petrolului, cu o privire specială  asupra petrolului românesc”.  Cuvintele România, românesc apar frecvent în titlurile lucrărilor sale.

V-am povestit, în partea introductivă a acestui episod, că   în clădirea Liceului din Stoina, localitate cu „istorie” petrolieră, am găsit expuse, într-o vitrină, câteva oase de mamut, iar într-o sală de clasă portretului geologului Ion Popescu-Voitești. O asociere care demonstrează că profesorii de la Stoina știu „carte”.

A mai scris și alte cărți dar o   amintesc   numai  cartea „Alcătuirea geologică a pământului românesc”, publicată în 1944.

Și-a prezentat rezultatele cercetărilor efectuate  la congrese internațioanle de prestigiu cum ar fi  Congresul Internaţional de la Bruxelles (1922); Congresul Internaţional de Geologia Petrolului de la Londra (1923); Congresul Geografic de la Cairo (1924); Congresul Asociaţiei Geologilor Carpatini de la Lwow (1925), Bucureşti (1927), şi Praga (1931); Congresul Internaţional de Mine, Metalurgie şi Geologie Aplicată de la Liege (1930); Congresul Internaţional de la Paris (1935).

Având în vedere contribuțiile științifice ,în 1939 a fost numit Director al  Institutului Geologic al României.

     Marele savant nu s-a limitat la activitatea didactică şi de laborator, ci a fost permanent în teren, la cercetări, alături de studenţii săi. Mărturie stau fotografiile documentare, manuscrisele şi  obiectele ce se află în casa memorială din satul Voiteştii din Vale, unde s-a retras după ieşirea la pensie. De altfel, el a fost toată viaţa mândru de originea sa, dovadă faptul că şi-a adăugat numele satului de baştină la numele de familie. Mai mult, a lăsat aici, posterităţii, o veritabilă colecţie paleontologică şi de mineralogie.

            În ziua de 4 octombrie 1944 a plecat, ca de obicei, într-o plimbare pe dealurile din satul său, Voitești. Din păcate a fost ultima plimbare dar spirtitul său este prezent și astăzi prin casa memorială vizitată frecvent de elevi și specialiști, prin școala generală care îi poartă numele.

            La finalul episodului de azi vă recomand ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să mergeți până la Voiteștii din Vale și să vizitați Casa meomorială Ion Popescu-Voitești. Dacă plecați din Craiova, mergeți mai întâi în cartierul Rovine, pe strada Ion Popescu-Voitești. O stradă  frumoasă, plină  de verdeață în timpul verii, cu blocuri proaspăt vopsite, paralelă cu strada Gheorghe Țițeica, care face legătura între  strada Simion Stoilov și Bulevardul Decebal.

Mergeți pe Bulevardul Decebal până în zona Gării din Craiova, continuați pe Bulevardul Dacia până la intersecția cu strada Amaradia. Virați la dreapta peste calea ferată, în zona triaj. Treceți prin Stoina, localitate cu „istorie” petrolieră, apoi prin Târgu Cărbunești, Copăcioasa. Intersecția spre Bălănești  este bine marcată așa că virați ușor la dreapta spre Voiteștii din Vale. O să întâlniți  multe case noi, frumose, multe case vechi frumos  renovate care amintesc de stilul construcțiilor din Nordul Olteniei, din Oltenia de sub munte. Puteți vizita Biserica din lemn, construită în 1794 dar nu zăboviți prea mult. Casa memorială Ion Popescu-Voitești vă așteaptă cu multe surprize.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Ștefan Odobleja – precursor al ciberneticii

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Ștefan Odobleja, precursor al ciberneticii.

În ultima perioadă  expresiile   „atac cibernetic” ,  „apărare cibernetică ” , „securitate cibernetică”, sunt folosite frecvent.

Ne putem pune întrebarea dacă această sintagmă, dacă acest cuvânt  a apărut acum, în zilele noastre sau a fost folosit și de alte generații.

 Mulți dintre noi  au auzit, la vremea lor, despre  „Facultatea de cibernetică”  sau  au folosit expresia „sistem cibernetic”.

Și totuși, istoria consemnează folosirea  expresei  „cibernetică”  de către filosoful  grec Platon, care a trăit acum 2400 de ani, cu semnificația de guvernare, de conducere a poporului, a maselor de oameni.

În zilele noastre termenul și-a păstrat semnificația inițială , „arta de a conduce” dar este folosit pentru a discuta despre conducerea sistemelor tehnice, despre conducerea automată, inteligentă a sistemelor tehnice.

Un automobil fără șofer este un exemplu de sistem automat cibernetic sau sistem automat inteligent. Automobilului i se „spune”  care este drumul pe care trebuie să-l pracurgă, iar direcția de mers este verificată permanent de sistemul cibernetic prin compararea direcției impuse cu direcția reală. Sistemul cibernetic, ia decizia de a roti volanul automobilului la dreapta sau la stînga pentru ca acesta să se deplaseze pe traseul impus.

Cineva ar putea spune:

– Păi și omul, șoferul face la fel: urmărește  în  minte  distanțele față de reperele exterioare și decide să vireze dreapta, stânga  mai mult sau mai puțin.

Așadar, în cazul automobilului, sistemul cibernetic este reprezentat de creierul omului. Componenta specifică pentru un sistem cibernetic este legătura inversă sau bucla de reacție. Termenul consacrat folosit azi  este  ”feedback ”.

Trecerea de la înțelesul „a conduce masele de oameni” la înțelesul „a conduce un echipament tehnic” a fost făcută de un medic cu preocupări și în domeniul psihologiei.

Acest medic s-a numit Ștefan Odobleja.

Ștefan Odobleja s-a născut la data de 13 octombrie 1902 în județul Mehediniți, în apropiere   de Vânju Mare, în localitatea Izvorul Aneștilor. A urmat școala primară în satul natal unde a avut parte de un învățător exigent de la care a învățat, pe lângă buchia  cărții, cum să se instruiască și cum să-și dirijeze pasiunea. La Liceul „Traian” din Turnu Severin a avut parte de un profesor  de la care a învățat atât de bine limba franceză încât și-a scris cărțile în această limbă de circulație internațională.

            După liceu a fost învățător   în insula Ada-Kaleh, acum acoperită de lacul de acumulare de la Porțile de Fier. Aici l-a vizitat fostul său profesor Teodor Costescu – directorul Liceului „Traian” care,  văzând preocupările fostului elev, l-a îndemnat să urmeze studii universitare de medicină. Așa se face că în perioada 1922-1928  Ștefan Odobleja a urmat cursurile  Facultății de medicină ca bursier al Institutul Militar Medico-Legal  din București. Teza de doctorat a avut ca temă „Acidentele de automobil”.

            A funcționat ca medic militar, mutându-se dintr-o garnizoană în alta: Brăila, Turnu Severin, Lugoj, Dorohoi, Turda, Târgoviște, Cernavodă.

Iată  cum era   descris Ștefan Odobleja  de către un contemporan  „Era mic de statură, îndesat, animat de o forţă aspră, ce se degaja din întreaga sa figură. Avea o privire scrutătoare, în care se citea încleştarea voinţei ţăranului român hotărât să câştige bătălia cu soarta, conştiinţa dreptăţii şi revolta de a nu fi înţeles”. Cânta la vioară. Citea din Gogol, Tolstoi, Mark Twain.

 În  perioada cât a funcționat ca medic militar a colaborat la „ Revista sanitară militară” în care  a publicat două studii:

• Procedeu practic pentru a evita aburirea oglinzilor laringoscopice, publicat în nr.11-12 din 1928 și
• Aplicațiile gravitației în terapeutică, publicat în nr. 4 din 1929.

Trebuie menționat și studiul  „Metodă de transonanță  toracică”, publicat în Buletinul medico-terapeutic  din  mai 1929, în care formulează  legea reversibilității, cunoscută apoi sub numele de feedback, și prin care devine precursor al ciberneticii.

Prima carte, pe care a publicat-o în 1935, tipărită la imprimeria  CORVIN din Lugoj, s-a numit „La Phonoscopie- o nouă  metodă de explorare clinică”. Ștefan Odobleja menționa

 „Am stabilit principiul fizic pe care se bazează metoda de explorare, şi am ajuns la concluzia că propagarea sunetelor depinde de mediul de propagare cât şi de felul sunetelor propagate, un anumit sunet se propagă în mod preferenţial, selectiv printr-un anumit mediu. Există o electivitate de propagare, care implică un fel de acord între sunetul  propagat şi mediul propagator.”

Cartea a primit „Premiul General dr. Papiu Alexandru”, premiu care se acorda anual celor mai bune cărți scrise de un medic militar.

Într-o discuție purtată cu Viorel Sahagia după 1965,  Ștefan Odobleja spunea „ Fonoscopia a fost concepută ca o nouă metodă de explorare clinică, aplicabilă la delimitarea cordulu și ficatului, la delimitarea uterului gravid și în special indicată pentru depistarea și urmărirea  colecțiilor pleurale și pericardice”. În această discuție Ștefan Odobleja a asociat termenul Fonoscopie cu radiografie, endoscopie.

Așadar, Ștefan Odobleja este un precursor al   tehnicilor de explorare  clinică bazat pe imaginea grafică a unor semnale sonore.

Ștefan Odobleja a participat și la al Doilea Război Mondial.

În 1938, adică cu 10 ani înaintea lui Norbert Wiener a scris o carte, în limba franceză,   cu titlul ”Psihologia consonantistă” în care afirmă că  Legea fundamentală care guvernează spiritul și fizicul este ”legea reversibilității” sau  feedback -ul. Aceasta este esența și acesta este meritul lui Ștefan Odobleja legat de cibernetică. Prin această afirmație, Ștefan Odobleja a demonstrat că cibernetica va trece  de la înțelesul „a conduce masele de oameni” la înțelesul „a conduce un echipament tehnic”.  Atunci, și mulți ani după, puțini au înțeles valoarea acestei afirmații.

În 1946 s-a retras din armată și a revenit în satul natal în care se simțea foarte bine.

 Deși prin cartea sa, „Psihologia consonantistă”  a revoluționat gândirea științifică fundamentând legile generale care guvernează sistemele, inclusiv sistemul cunoașterii științifice, oficialitățile vremii nu l-au susținut. A pierdut și Ștefan Odobleja dar a pierdut și România. Țara noastră a pierdut  o prioritate mondială în domeniul sistemelor cibernetice, în domeniul sistemelor inteligente. Ștefan Odobleja  s-a stins din viață în 1978, aproape neștiut. Mai târziu, Academia Română i-a recunoscut meritele alegându-l membru de onoare. Și Craiova îi cinstește valoarea. Un liceu și o stradă din Craiova poartă numele Ștefan Odobleja.

Și totuși, Editura Scrisul Românesc din Craiova, condusă mulți ani de Ilarie Hinoveanu, a publicat, în 2003, cartea „Ștefan Odobleja: între  „aventura științifică” și patimile glorificării.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am vorbit despre Ștefan Odobleja,  născut la Izvorul Aneștilor, situat la 30 de km de Turnu Severin, medic militar.

Vă reamintesc că  unul intre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi, tinerilor și adulților, exemple de bune practici.

Și dacă am vorbit despre mehedințeanul Ștefan Odobleja  pot să menționez că a învățat la școală   atât de bine limba franceză încât  a scris  cărțile despre medicină direct în limba franceză.

Și dacă am vorbit despre un om care a scris cărți trebuie să vă spun că pe subcoperta  primei cărți, La Phonoscopie, Ștefan Odobleja a făcut, în 1934, o dedicație: „În memoria fratelui meu, Dumitru Odobleja, îi dedic această carte”. Dumitru Odobleja murise în 1917 în timpul Primului Război Mondial dar Ștefan Odobleja  nu și-a uitat fratele.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Paul  Gheorghe Dimo- mehedințeanul patriarh al energeticii românești.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă  despre Paul Gheorghe Dimo- mehedințeanul patriarh al energeticii românești.

            Învățătura de la școală este o sămânță  care dă roade, mai devreme sau mai târziu, iar roada  ei este folositoare, într-un fel sau altul.

            Eram student în anul III când am făcut o vizită profesională, o excursie  de studii la Porțile de Fier unde am vizitat șantierul viitoarei Hidrocentrale. Noi am făcut multe excursii de studii. În anul IV când am învățat despre rețele electrice, despre centrale electrice, despre teoria garfurilor. Tot atunci, adică în 1968 a fot publicată o carte în care se folosea teoria grafurilor. Autorul, Paul Dimo, realizase un dispozitiv utilizat pentru analiza rețelelor electrice  cu ajutorul teoriei grafurilor despre care învățasem la școală. Brevetase soluția. Atunci nu știam nimic despre brevete dar am reținut că o soluție tehnică poate fi brevetată. Mult mai târziu, am aflat că Paul Dimo s-a născut în județul Mehedinți, adică în județul în care am născut și eu. Încet-încet am adunat multe informații  despre mehedințeanul Paul Dimo care, în vremea în care noi vizitam șantierul viitoarei Hidrocentrale de la Porțile de Fier, el imagina pe planșetă sistemul energetic al României.

Paul Gheorghe Dimo s-a născut la data de 10 iunie 1905  în Turnu Severin, într-o familie cu descendenți ce ajung până în vremea lui Mihai Viteazul, care i-au fost sprijinitori de nădejde, unul dintre ei fiind chiar pedepsit de turci prin tăierea capului. Paul Dimo  a urmat studiile liceale în Tr. Severin, perioadă în care profesorii  au remarcat preocupările sale  pentru electricitate, domeniu aflat, atunci,  încă la început.

            În 1923 s-a înscris la Școala Politehnică din București, instituție de învățământ superior proaspăt înființată ( 1920) prin strădania craioveanului Nicolae Vasilescu Karpen. A obținut diploma de inginer electromecanic în 1928 după care, în 1929, s-a înscris la Școala Superioară de Electricitate din Paris obținând   titlul de inginer diplomat în 1929.        După reîntoarcerea în țară  s-a angajat, în 1930, ca proiectant la  Societatea de gaz și electricitate din București, unde a lucrat până în 1945, ajungând să ocupe funcția de Director tehnic. A urmat o perioadă dificilă, generată de schimbările politice, dar în 1948 este angajat la Centrala Industrială a Energiei Electrice, iar din 1949 la Institutul de Studii și Proiectări Energetice ISPE la care a funcționat ca Inginer șef.

            S-a făcut remarcat prin activitatea științifică desfășurată și, în 1949,  a fost angajat ca șef  de sector cercetare la Institutul de energetică al Academiei Române, post pe care l-a ocupat până în 1969.   Tot în această perioadă ( 1949-1969)  a fost consilier ştiinţific pentru Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la „Porţile de Fier I”, a cărui construcție a început la 7 septembrie 1964 și s-a finalizat, oficial la data de 16 mai 1972.

            În 1968  Paul Dimo a obținut, la Institutul Politehnic din București,  titlul de doctor în științe tehnice cu Teza „Analiza sistemelor electroenergetice” apoi, în 1970, titlul de doctor docent.

            A fost profesor la Facultatea de Energetică din București unde a predat, printre altele, disciplina Metode moderne  în conducerea sistemului energetic, prevăzută în Planul de învățământ în anul V, an terminal.

             În perioada activității lui Paul Dimo, sistemul energetic din România  se dezvolta, atât în sectorul producție  și în sectorul distribuție dar și sectorul consumatorilor industriali. Această dezvoltare era însoțită  de apariția unor perturbații a căror cauză nu era cunoscută.

            Se menționează că anul 1928 marchează  începutul hidroenergeticii în Oltenia prin darea în funcțiune a centralei de la Runcu, județul Gorj, dotată cu o turnină Francis de 40kW, dublata în 1933.În perioada 1937-1940 se electrică mai multe localități din Oltenia, în special prin construirea de centrale electrice proprii, printre care Dudașu, Șimian, Schela Cladovei (1937), Breznița Ocol, Jidoștița, Halânga și Malovăț (1939), ca să le  amintim doar pe cel din județul Mehedinți, județul în care s-a născut Paul Dimo, și care erau legate prin trei linii aeriene cu tensiunea de 6 kV.     

            Cercetător cu vocație, implicat direct în activitatea practică, a luat în studiu  mai multe detalii ale problemelor  cu care se confrunta în mod curent ca inginer proiectant la Societatea de gaz și electricitate din București, ca cercetător la Institutul de energetică al Academiei Române sau Consilier ştiinţific pentru Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie de la „Porţile de Fier I” . Pregătirea teoretică, obținută la Școala Politehnică din București și la Școala Superioară de Electricitate, i-a permis elaborarea unor metode originale pentru analiza sistemelor electroenergetice.

            În 1953 a publicat  articolul „Cauza supratensiunilor prelungite în rețelele cu neutrul izolat” .Apoi, în  1959,  a publicat la Editura Tehnică din București cartea  „ Analiza sistemelor electromagnetice prin separarea nodurilor și utilizarea curenților de scurtcircuit”  . Cu această ocazie, Paul Dimo menționa: „Creșterea puterii instalate în centralele electrice din țara noastră, cu și extinderea rețelelor de transport și de distribuție a energiei electrice pun în fața unui număr din ce în ce mai mare de ingineri și tehnicieni probleme complexe legate de proiectarea și exploatarea  acestor instalații. Interconectarea sistemelor energetice regionale, crearea sistemului energetic național și centralizarea comenzii prin dispeceri ridică noi probleme legate de mărirea siguranței în funcționare, asigurarea calității corespunzătoare a energiei și a eficienței economice a regimului de funcționare. În aceste condiții, este de mare importanță stabilirea unor metode simple, clare și rapide de analiză a regimurilor de funcționare și a stabilității sistemelor electroenergetice”.

            În această carte  este expusă metoda de analiză a sistemelor electromagnetice cu ajutorul Analizorului grafic, inventat de Paul Dimo, pentru care a obținut Certificatul de

 Inventator nr.40927 eliberat de Oficiul de Stat pentru Standarde și Invenții OSSI, actualul OSIM București. Metoda, numită mai târziu  „Analiza nodală Dimo”, a fost utilizată prima dată  de Paul Dimo în 1953 , pentru un caz particular în care se urmărea determinarea  diferențelor maxime  posibile de tensiune în anumite cazuri de defect, într-o rețea cu mai multe generatoare. Apoi, în anii 1955-1956, Paul Dimo a utilizat această metodă în probleme de stabilitate statică și dinamică. La vremea respectivă, Paul Dimo a intuit posibilitatea  transpunerii acestei metode pe calculatoarele numerice.      

            În cursul anului 1958  Paul Dimo a depus Cereri pentru brevetarea metodei și angrafului în  mai multe țări, obținând brevetarea în Anglia, în Austria,  în Elveția și  în  Franța.

             A primit Premiul de stat  pentru Planul de  electrificare a țării, în 1950, și pentru Proiectarea hidrocentralei Moroieni respectiv pentru lucrarea  Cauza supratensiunilor prelungite în  rețelele cu neutrul izolat, în 1954.

            În 1961, Academia Romana i-a acordat Premiul „Traian Vuia” pentru contribuțiile la Studiul stabilității statice a sistemelor energetice.

S-a făcut cunoscut pe plan mondial în calitate de creator al metodei REI(Radial, Equivalent, Independent – network) – DIMO de analiză nodală a sistemelor electroenergetice.

            A utilizat calculatorul numeric, asociat cu analizorul grafic – anagraful DIMO– pentru analiza nodală a rețelelor complexe care puteau fi aduse  la o structură topologică echivalentă, reprezentativă. A stabilit, împreună cu alți colaboratori, principiile de dezvoltare  a rețelelor electrice de 35, 110, 220 și 440 kV din România

            Pentru activitatea desfășurată a primit numeroase premii și distincții.

În 21 martie 1963 a fost ales Membru corespondent al  Academiei Române, iar în 22 ianuarie 1990 a fost ales Membru titular. Din păcate, după câteva luni, în 17 aprilie 1990, s-a stins din viață.

Bustul lui Paul Dimo este amplasat în curtea Academiei Române.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am spus povestea lui Paul Gheorghe Dimo, născut la Turnu Severin, care a demonstrat  că știința de carte l-a ajutat să rezolve probleme de importante pentru oamenii din vremea lui și care, recunoscându-i  valoarea, l-au inclus în Panteonul Academicienilor  din România.

 Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea,  să urez  toate cele bune!

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

George-Gogu Constantinescu, exponent al României

Ieri, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, v-am prezentat episodul  „Gogu Constantinescu-fiu al Craiovei”. Azi voi continua povestirea cu partea a II-a intitulată „Gogu Constantinescu – exponent al României”.

În noiembrie 1910 pleacă în Anglia pentru a-şi pune în aplicare ideile extrem de îndrăzneţe. În 1913 avea deja 18 Brevete de invenţie. În 1913 pleacă în America pentru a-şi susţine, la Oficiul de brevete, soluţiile pentru care ceruse protecţie. Aici se întâlneşte şi cu Edison care avea atunci 66 de ani. Deoarece nu găseşte înţelegerea şi susţinerea financiară pe care şi-o dorea se reîntoarce în Anglia.

Izbucnirea Primului război mondial facilitează aplicarea invenţiilor lui, respinse la început ca fiind fanteziste, în tehnica militară. Între 1914 şi 1918 a fost consilier al Amiralităţii Britanice, poziţie pe care o va reocupa şi în perioada 1940 – 1945.

În 1919 a devenit cetăţean englez.

La 45 de ani era deja celebru. Revista engleză  „The Graphycs” –  din 10 ianuarie 1926 – îl menţionează ca unul din cei 17 cei mai renumiţi oameni de ştiinţă ai lumii din perioada 1900 – 1925 împreună cu Einstein, Lord Kelvin, Marconi, ş.a.

Recunoaşterea sa poate fi demonstrată şi prin numărul de Brevete de invenţie obţinute:

• Anglia – 114 Brevete de invenţie
• SUA – 45 Brevete de invenţie
• Franţa – 18 Brevete de invenţie
• România – 5 Brevete de invenţie

Cea mai prolifică latură a activităţii sale tehnico-ştiinţifice o constituie domeniul sonicităţii. Sonicitatea este ştiinţa transmiterii energiei mecanice prin vibraţii.

De fapt, Gogu Constantinescu a găsit legile pentru transmiterea puterii mecanice la distanţă prin oscilaţiile care se propagă în medii continui (lichide, solide) datorită elasticităţii acestora.

Acest rezultat este un foarte bun exemplu pentru a demonstra că una dintre barierele care stopează creativitatea este legată de cunoştinţele dobândite anterior. În vremea aceea savanţii şi inginerii erau convinşi că lichidele, şi în special apa, sunt incompresibile. În toate calculele hidraulice din acea vreme se pornea de la ipoteza că apa este incompresibilă.

Ori, la baza acestei noi ştiinţe se află fenomenul compresibilităţii lichidelor şi propagarea de forţe şi mişcări periodice, sub forma undelor elastice, cu viteză finită, din aproape în aproape.

Legile care se aplică în sonicitate sunt identice cu cele din curentul electric. Aceasta a fost analogia pe care a făcut-o Gogu Constantinescu şi care, aşa cum spunea René Descartes că „metoda creează rezultatele” l-a condus la rezultate spectaculoase.

Electrotehnicienii au conceput motoare electrice sincrone, asincrone, monofazate, trifazate, serie, derivaţie.

Gogu Constantinescu a creat motoare sonice sincrone, asincrone, monofazate, bifazate, trifazate, serie, derivaţie.

Legenda spune că fizicianul englez Lord Rayleigh, văzând aceste motoare în funcţiune a spus „Existenţa şi funcţionarea motoarelor dumitale sunt de domeniul magiei. Cu toate că m-am ocupat o viaţă întreagă de sunet nu mi-aş fi putut imagina că transmisia acestuia prin apă poate produce asemenea efecte”.

A scris puţin şi a publicat puţin.

În 1918 a publicat la Londra prima lucrare  „Teoria sonicității. Un tratat despre transmiterea  puterii prin vibrații”.

            În 14 noiembrie 1919 a susţinut, la București,  conferinţa de primire în Academia Română, iar în decembrie 1919 ţine prima conferinţă publică despre sonicitate şi aplicaţiile ei. A început conferinţa astfel „Este o mare bucurie pentru mine să pot să fac această comunicare pentru prima oară în public, în localul Şcoalei Naţionale de Drumuri şi Şosele, în acelaşi amfiteatru în care am avut cinstea să învăţ şi eu”. Şi-a continuat conferinţa în ianuarie 1920 în acelaşi loc.

Gogu Constantinescu a manifestat permanent interes pentru aplicaţia practică finală şi de aceea a depus toate eforturile pentru a găsi aplicaţii ale teoriei sonicităţii.

 În 1915 nemţii foloseau un sistem nou de tragere printre elicele avionului. Soluţiile propuse de inginerii britanici erau mecanice şi nu dădeau rezultatele dorite. Salvarea a venit de la sonicitate şi de la Gogu Constantinescu care a câştigat concursul lansat de Amiralitatea britanică în acest scop. În august 1916 s-au realizat primele teste cu un avion echipat cu dispozitivul conceput de Gogu Constatinescu    pentru tragerea printre palele elicei.

Superioritatea faţă de sistemul utilizat de aviaţia germană  a făcut ca, până la sfârşitul războiului, peste 50 000 avioane  să fie  echipate cu acest dispozitiv.

Gogu Constantinescu a realizat, în mai 1923, primul automobil cu schimbător de viteze automat.

Revine pentru prima dată în ţară în anul 1919, în dorinţa de a-şi valorifica aici invenţiile. Înconjurat cu simpatie de tehnicieni, este ales membru de onoare al Academiei Române.

Cu toate acestea, aceeaşi lipsă de înţelegere a autorităţilor îl face să plece din nou în Anglia, unde face noi descoperiri importante.                                                             

Se mai întoarce în 1933, pentru scurt timp, din dorinţa de a aplica în ţară, la locomotivele fabricate de Uzinele Malaxa, convertorul de cuplu (invenţie prin care se înlocuiau cutiile de viteză).

La invitaţia Prezidiului Academiei Române, în toamna anului 1961 (între 8 septembrie şi 8 octombrie), în vârstă de 80 de ani, Gogu Constantinescu vizitează ţara. Vizitează, desigur, Craiova. Vizitează şi Şcoala care se numea atunci „Liceul Nicolae Bălcescu”.  

În timpul şederii sale în ţară, i-a fost decernată diploma de Doctor Honoris Causa de către Institutul Politehnic din Bucureşti (fosta Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele, în cadrul căreia şi-a terminat studiile universitare). Aceasta a fost prima diplomă de Doctor Honoris Causa în domeniul tehnic, acordată în România, decernată de Institutul Politehnic din Bucureşti.

În anul 1963 a revenit în România împreună cu a doua soţie, Eva, pentru a petrece vacanţa la Constanţa şi pentru a sărbători, la Bucureşti, împlinirea a 82 de ani. Cu această ocazie vizitează şi Institutul de Studii şi Cercetări Hidrotehnice (ISCH), respectiv standul experimental de cercetări sonice, unde inventatorul Ion St. Basgan îi prezintă una dintre invenţiile care foloseau teoria sonicităţii.

Concepută între 1930-1934, această invenţie avea să realizeze, în premieră absolută, transmiterea energiei sonice create la suprafaţă, prin garnitura de forare, la sapă, punând sapa să oscileze în sus şi în jos (fară a ridica garnitura de forare), astfel ca ea să cadă pe verticală, cu o frecvenţă stabilită, săpând găuri nedeviate.

În 1957, toamna, academicianul Aurel Beleş a participat la Congresul de geotehnică şi fundaţii din Londra. Cu acest prilej i-a făcut o vizită lui Gogu Constantinescu la reşedinţa sa situată pe malul lacului Coniston. La întoarcerea în ţară a ţinut mai multe conferinţe. Una dintre ele a fost prezentată la Academia Română în data de 5 mai 1958. Iată ce a consemnat Aurel Beleş: „ Ca român, cu sufletul şi cu gândul, se trudeşte să facă cunoscut străinătăţii geniul şi arta poporului român, realizările şi aportul pe care poporul român îl poate aduce ştiinţei, culturii şi progresului general”.

Diploma de Doctor Honoris Causa acordată de  Institutul Politehnic din Bucureşti în data de 27 septembrie 1961 a fost semnată de Ilie Murgulescu,  născut în Dolj, la vremea aceea Ministrul Învăţământului şi Culturii, Preşedintele Comisiei de Confirmare a Diplomelor.

Ideile de avangardă ale lui Gogu Constantinescu, după mai bine de 100 de ani, sunt reluate de cercetătorii care încearcă tratarea cancerului şi a altor boli grave prin intermediul vibraţiilor.

A fost un inventator prolific, cu peste 193 de brevete, multe dintre ele invenţii pionier.

S-a stins din viaţă la 12 decembrie 1965 şi este înmormântat în curtea bisericii din Lowick, la sud de Lacul Coniston, Anglia.

Ieri și azi v-am povestit  despre Gogu Constantinescu, născut şi educat la Craiova, format ca inginer  la Bucureşti, şi-a pus în practică ideile în Anglia, dar a rămas mereu un mare om- exponent al României.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

George-Gogu Constantinescu- fiu al  Craiovei

Azi și mâine, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc despre  Gogu Constantinescu. Episodul de azi l-am institulat Gogu Constantinescu- fiu al Craiovei.

În 2007, inginerul Alexandru Manda, la vremea aceea Director al  Editurii ALMA din Craiova, în colaborare cu Fundația  Culturală Magazin Istoric,  s-a ocupat de editarea unui număr special din publicația Magazin Istoric dedicat Craiovei și personalităților legate de Craiova. Eu trebuia să scriu despre un inventator. Decizie grea. Soluția a venit în mod firesc după o discuție cu Alexandru Manda. Domnia sa, student fiind, a participat, în toamna anului  1961, la ceremonia prilejuită de acordarea titlului de Doctora Honoris Casua, de către Institutul Politehnic din București, craioveanului George Gogu Constantinescu.

Discuția, purtată în 2007, a avut un efect  greu de explicat: am avut sentimentul că am stat de vorbă cu …Gogu Constantinescu. Din acest motiv, este personalitatea despre care am scris, despre care am povestit cel mai mult.

            George Constantinescu s-a născut la data de 4 octombrie 1881, într-o casă situată lângă Grădina Mihai Bravu. O casă maiestuoasă, învecinată cu alte case încărcate de istorie: în stânga casa Glogoveanu, care l-a adăpostit o vreme pe Tudor Vladimirescu, apoi între 1913-1949 Primăria Craiovei,  mai în faţă casa în care o poposit Alexandru Ioan Cuza în 27 iunie 1859.

          Tatăl său, George  Constantinescu a fost profesor de matematică, absolvent al Facultăţii de ştiinţe din Bucureşti, secţia matematică dar şi absolvent al cursurilor de specializare de la Sorbona. A fost  director al Şcolii Superioare din Craiova, actualul Colegiu Carol I, unde a funcţionat timp de 30 de ani. Mama sa, Ana, de origine alsaciană, născută Roy, era o iubitoare de muzică şi o pianistă desăvârşită.

            La început părinţii îl strigau George, iar uneori Gogu, pentru a evita confuzia cu numele tatălui său. Copilul răspundea bucuros la apelativul Gogu, pe care şi l-a păstrat apoi devenind prenumele acceptat chiar şi oficial.

A urmat Şcoala Primară Obedeanu, cea mai veche şcoală din Craiova. Se povesteşte că în acea perioadă a construit un telefon cu ajutorul căruia comunica din dormitor cu mama sa aflată la bucătărie sau în curte. La început a fost un simplu sistem de semnalizare: o sfoară şi un clopoţel. A citit, a experimentat şi a construit un aparat din ce în ce mai perfecţionat.

Din 1892 urmează Şcoala Superioară din Craiova. A apucat perioada construcţiei localului actual al Colegiului Naţional Carol I, edificat între 1893 şi 1895 şi proiectat de arhitecţii Toma Dobrescu şi D. Nedelcu. Era dotat cu instalaţii de încălzire centrală şi cu instalaţii electrice.

În vremea liceului şi-a transformat camera într-un adevărat laborator pentru experimente fizico-chimice. Aici a realizat o lampă electrică cu mercur, alimentată de la acumulatori, şi diverse motoare. Din dorinţa de a-şi ajuta sora, Maria, să se descurce mai bine la matematică a realizat un calculator, bazat pe un sistem mecanic, care putea realiza calcule cu până la 30 de cifre.

Se povesteşte că tatăl său, George, a sesizat că fiul agrea în special fizica, chimia şi matematica, şi i-a spus: „Gogule, n-ai să ajungi nici sacagiu dacă nu-ţi însuşeşti cultura generală, deschizătoare de orizonturi pentru toate specialităţile”. L-a ascultat. Petrecea adesea multe ore în biblioteca liceului.

Acompania la pian corul liceului în care cânta vocal şi Nicolae Titulescu. S-au mai întâlnit peste ani în Anglia. Prin anii 1897-1898 a venit la Craiova o delegaţie din Bulgaria. La sfârşit corul şcolii, din care făcea parte şi Nicolae Titulescu, a cântat imnul naţional bulgar „Sumi Mariţa”. La pian acompania  Gogu Constantinescu. La final a fost un moment de confuzie. Participanţii nu ştiau dacă ceremonia s-a încheiat şi trebuie să plece sau mai urmează ceva. Gogu Constantinescu, a cărui prezenţă de spirit s-a manifestat în multe ocazii, a sesizat  momentul delicat şi a început să cânte solo la pian „Sumi Mariţa”. Toată asistenţa s-a aşezat pe scaune, iar finalul a fost un entuziasm greu de descris în cuvinte. Istoria spune că profesorul de matematică, Ionciovici, i-a zis „Minunat eşti Gogule, la muzică, dar tu ai să fii un mare inginer şi inventator”.

Din nefericire, tatăl său moare în 1896 din cauza unei boli de inimă. Era elev în clasa a V-a de liceu. Evenimentul i-a dat puterea să se descurce singur şi să-şi asume şi multe alte obligaţii legate de familie.  

În 1899 îşi ia Bacalaureatul cu nota 8,90. A fost al 8-lea din 75 de elevi. S-a înscris la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, pe care o termină în 1904 ca şef de promoţie cu cea mai mare notă obţinută până atunci: 18,51, nota maximă fiind 20. Secolul XX a debutat, în Occident, cu o puternică  criză economică. Nici România nu a fost ocolită. A fost o perioadă grea pentru absolvenţii Şcolii de poduri şi şosele deoarece s-au sistat toate lucrările publice din lipsă de fonduri. Proiectanţii străini, la care se făcea apel până atunci, cereau sume pe care Guvernul nu le putea da. Pentru relansare erau necesare noi soluţii autohtone, noi tehnologii, noi materiale de construcţii. A fost un moment prielnic pentru ca betonul armat să se impună, pentru ca un inginer din ţară să impună soluţia sa.

Spirit novator, Gogu Constantinescu încearcă să demonstreze, prin proiectul de absolvire, avantajele noilor materiale şi tehnologii şi a calculat un pod din beton armat, după o metodă proprie, deşi profesorul de poduri, Anghel Saligny, i-a avertizat pe elevii săi să nu folosească betonul, material nesigur şi chiar periculos. 

Teoria  betonului armat, nu era bine pusă la punct. Betonul armat este un material neomogen, compozit, cu discontinuităţi. Tratarea lui ca un corp elastic era încă la început.

Încearcă, fără succes, să obţină unicul post vacant de inginer din Bucureşti. La insistenţele fostului său profesor, Elie Radu, este angajat la Ministerul Lucrărilor Publice, iar între 1906 şi 1908 este asistentul acestuia la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele. Sarcina lui Gogu Constantinescu era să perfecţioneze teoria betonului armat, să lămurească problema aderenţei şi transmiterii eforturilor de la beton la oţel. Meritul lui Gogu Constantinescu este că a elaborat o teorie corectă a betonului armat şi o metodă originală de calcul a bolţilor încastrate. În toată viaţa sa, Gogu Constantinescu a imaginat, a calculat şi a verificat experimental. Verificarea acestor soluţii s-a făcut prin construirea primului pod cu arc, de 14 m deschidere, în 1905, la Doftana, după planurile inginerului Tiberiu Eremia. Apoi, în 1906, podul cu grinzi drepte şi 16 m deschidere din Parcul Carol din Bucureşti.

Istoria spune că în 1906 a fost  solicitat să rezolve o problemă la Camera Deputaţilor: peretele eliptic ce înconjura camera a început să se deplaseze. A rezolvat problema utilizând o centură eliptică de beton armat. Gogu Constantinescu a verificat zilnic, timp de o săptămână, dacă zidul se mai deplasează. La terminarea lucrărilor, deputaţii au refuzat, de teamă, să intre în clădire pentru că a fost consolidată cu beton armat de către un inginer tânăr, necunoscut. Din păcate această mentalitate despre competenţa tinerilor ingineri se păstrează şi azi. S-au numit două comisii de anchetă prezidate de profesorul Davidescu şi respectiv de profesorul Ion Ionescu. Soluţia finală, practică, a venit tot de la Gogu Constantinescu. Le-a alungat teama deputaţilor încărcând clădirea cu saci umpluţi cu nisip având fiecare greutatea unui om.  Sacilor nu le-a fost teamă!

                   Tot în acea perioadă a construit  cele două poduri de la Lainici, acum scoase din funcțiune, cu două arce din beton armat, având deschideri de 60 m şi calea suspendată cu tiranţi. La vremea aceea era o performanţă pentru că nu se mai construiseră în ţară astfel de poduri.

În anul 1908, ca protest faţă de refuzul Consiliului tehnic superior de a accepta soluţiile lui bazate pe construcţiile din beton armat, îşi dă demisia din serviciul statului şi înfiinţează, împreună cu Tiberiu Eremia, o antrepriză prin intermediul căreia construieşte mai multe poduri şi clădiri din beton armat.

Dintre realizările sale în domeniul construcţiilor, care pot fi văzute şi astăzi, se

menţionează:

– Moscheea din Constanţa, construită în 1910. Cupola minaretului este formată dintr-o pânză de beton armat de 5 cm grosime deşi are o deschidere de 8 m;

– Castelul de apă de la Periş (judeţul Ilfov);

– fostul Minister al Lucrărilor Publice (astăzi Primăria Generală a Municipiului Bucureşti).

La acestea poate fi adăugat proiectul de alimentare cu apă a oraşului Calafat, din judeţul Dolj,  realizat între 1908 şi 1910. O bună parte din reţeaua de alimentare  executată atunci, este funcţională şi azi.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Silviu Puşcaşu –  profesor la Facultatea de electrotehnică din Craiova

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Silviu Pușcașu-  profesor la facultatea de electrotehnică din Craiova.

 “Dragostea este ca sănătatea, cât timp există nu îţi dai seama de ea”- spunea Ivan  Turgheniev.

Aşa este şi cu oamenii.

 Numai după ce pleacă de lângă noi, după ce pleacă dintre noi le simţim lipsa. Atunci începem să căutăm în memoria nostră informaţii despre ei dar constatăm, cu suprindere, că datele se amestecă sau  sunt vagi. Memoria documentelor scrise are altă putere.În urmă cu mai mulți ani am participat la întocmirea unui „Dicţionar de personalităţi din Oltenia”  în care erau înscrise şi persoane care, la vremea accea, se flau printre noi, iar informaţiile au fost culese  direct de la sursă.

În aceste zile l-am răsfoit

Mulţi au plecat dintre noi. Unul dintre cei plecați este Silviu Puşcaşu.

Silviu Puşcaşu s-a născut în Craiova  la data de 10 mai 1927. Tatăl  său , Marin Puşcaşu, a fost învăţător, apoi director la Şcola “ Ion Eliade Rădulescu”  din Craiova. Mama sa, învăţătoarea  Eliza Puşcaşu , născută Schindler,  era  pasionată de pictură şi pian . O vreme a cântat la orga Bisericii catolice din Craiova.

A urmat, între 1934 şi 1938, cursurile primare sub îndrumarea  părinţilor săi, apoi   a fost admis în clasa I-a de liceu  la   „Fraţii Buzeşti”   pe care l-a absolvit în 1946.În acelaşi an s-a înscris la concursul de admitere la Facultatea de Electromecanică   din Timişoara. S-au înscris 400 de candidaţi, dar tânărul craiovean  a ocupat poziţia a doua remarcându-se  prin pregătirea sa  temeinică . Sectorul energetic era în plină dezvoltare aşa că, parcă intuind rolul pe care îl va juca Oltenia în energetica românească,  a optat pentru  specializarea „ Transportul şi Distribuţia Energiei Electrice”.

În iunie  1950 a obţinut diploma de inginer.A fost repartizat  la Întreprinderea Regională de Electricitate Oraşul Stalin, nume pe care l-a avut o vreme vechiul Braşov .În decembrie 1950 a fost angajat ca asistent la  Facultatea de Mecanizare a Agriculturii din cadrul  Institutului  Agronomic din Craiova, înfiinţat cu doar trei ani înainte. Din  mai 1951 ocupă funcţia didactică   de şef de lucrări. În anii aceia  , prioritatea  economică era legată de electrificare: electrificarea industriei, a agriculturii, a transporturilor. În aceste condiţii, în 1951  s-a înfiinţat la Craiova Institutul de Maşini şi Aparate Electrice care cuprindea facultatea de Electrotehnică, iar apoi, din 1953  şi Facultatea de Electrificare a Industriei, Agriculturii şi Transporturilor. Pregătirea  profesorului Silviu Puşcaşu  se potrivea cu cerinţele învăţământului ingineresc craiovean aşa că din septembrie 1952 până în septembrie 1958 a funcţionat  în cadrul acestui institut.

În 1970 şi-a susţinut , la  Timişoara, teza de doctorat cu tema „ Contribuţii la studiul comportării tuburilor fluorescente în regim de alimentare cu frecvenţă variabilă” .

A scris două cărţi de referinţă: Izvoare moderne de lumină, Editura ştiinţifică 1968 şi Mărimi şi regimuri electrice nesinusoidale, Editura Scrisul Românesc, 1974 la care se adaugă  peste 120 de lucrări ştiinţifice publicate în ţară şi străinătate şi numeroase contracte de cercetare ştiinţifică.

În anii ’50  s-a dezvoltat în România   activitatea de radioamatori dar şi electronica.  Silviu Puşcaşu, pasionat de electronică,  a devenit şi radioamator, aşa că în 1958 obţine diploma de emiţător categoria a III-a. ,indicativ   YO7 – 136 .Pasiunea pentru electronică şi radio  i-a condus paşii profesionali şi spre Studioul de Radio Craiova unde a fost , o vreme, Inginer-şef şi mulţi ani colaborator fidel.

În septembrie 1958, Institutul  de Maşini şi Aparate Electrice este desfiinţat, iar Silviu Puşcaşu  se transferă, cu activitatea didactică,  la Institutul Politehnic  din Timişoara dar familia sa a rămas la Craiova. Timp de doi ani, până în 1960 , a făcut naveta săptămânală Craiova-Timişoara. În aceşti doi ani şi-a făcut mulţi prieteni la Timişoara. Unul dintre  ei- profesorul   Eugen Seracin, născut la Turnu Severin, alpinist pasionat, cu care a făcut multe excursii în munţii României.

În 1960 se înfiinţează Institutul  Pedagogic din Craiova aşa că revine la Craiova. Experienţa acumulată în aceşti ani  dar şi calităţile sale l-au impus printre cadrele didactice universitare de la Craiova . Aşa se face că  între 1963 şi 1968 a fost şeful catedrei de Electrotehnică şi cunoştinţe industriale . În paralel a  ocupat şi funcţia de Decan al Facultăţii de Fizică şi Chimie (martie 1963- martie 1964)  şi prorector al Institutului Pedagogic ( martie 1964- septembrie 1966).

 Între timp s-a înfiinţat Universitatea din Craiova iar Silviu Puşcaşu devine, în 1966, conferenţiar. Timp de doi ani a fost unul dintre  primii  prorectori ai Universităţii din Craiova: septembrie 1966 – martie 1968 .Apoi, timp de 12 ani,  septembrie 1968  – septembrie 1980, a fost şeful catedrei de Bazele electrotehnicii, transformată  în septembrie 1980, în  catedra de Electromecanică prin reunirea cu catedra de Maşini, aparate şi acţionări electrice. Catedră mare şi eterogenă din care am făcut şi eu parte . Îmi amintesc de disputele pe teme ştiinţifice dar şi tactul cu care profesorul Silviu Puşcaşu  a ştiut să le  dirijeze spre un final creativ. Domnia sa se ocupa, atunci, de criogenie sau mai bine spus de  electrotehnica la temperaturi foarte scăzute. Şi acum , la Craiova,  discipolii domniei sale continuă această activitate.

            Din mai 1981 până în octombrie 1984 a fost Rector al Universităţii din Craiova. În acea perioadă a făcut multe. Eu sunt dator să spun  că m-a sprijinit să aduc, în 1982,  la disciplina de „ Utilizarea calculatoarelor în acţionări electrice”  un calculator M18 fabricat la Fabrica de calculatoare din Bucureşti. La vremea aceea mai era doar un singur calculator în Facultate, la secţia de calculatoare. Mai multe persoane s-au implicat pentru a face această achiziţie dar domnia sa, în calitate de Rector, a aprobat să construiesc  în laboratorul de Acţionări electrice două spaţii vitrate , foarte moderne. Aceste spaţii există şi acum şi sunt utilizate tot  pentru ca studenţii să înveţe despre  calculatoare. Cu acest calculator ,câţiva colegi şi-au finalizat  tezele de doctorat, alţii au învăţat abc-ul meseriei.A  susţinut concret pregătirea practică a studenţilor de la Universitatea din Craiova. Îmi amintesc de interesul cu care  studia realizările practice ale studenţilor căutând produse inovative pentru Atelierul de producţie al Facultăţii de Electrotehnică.

 După 1984 a revenit  la  Facultatea de Electrotehnică în calitate de şef al catedrei de Electrotehnică şi Electromecanică până în 1990. În acel an s-au produs mutaţii radicale dar Silviu Puşcaşu a rămas şef al catedrei de Electrotehnică.

            S-a retras definitiv din activitatea didactică  în anul 2000. Cu siguranţă s-a despărţit greu de Craiova şi de  România. Se mai despărţise o dată de Craiova, în 1958, dar a revenit.

            De data aceasta nu a mai revenit fizic.

În 4 septembrie 2007 , ora 22,30  sufletul său a zburat prin eter  , probabil  spre Craiova,  însoţit , probabil , de  indicativul YO7 – 136.

În partea finală a fiecărui episod, în încercarea de a face legătura cu prezentul,  vă invit, de obicei, să vizitați localitatea în care s-a născut personalitatea prezentată sau  vă invit să vizitați strada care poartă numele personalității evocate.

În cazul profesorului Silviu Pușcașu o  să vă ofer o secvență sonoră. Desigur, în zilele noastre, o secvență sonoră nu  este ceva deosebit și de aceea este important să vă spun povestea acestei înregistrări pentru că în această poveste puteți să găsiți un model de legătură între fiu și tată, un model de amintiri transmise de către un tată către fiu.

Iată povestea.

În  mai 2014 am organizat, la Craiova, Colocviul AGIR Dolj  în care a fost evocat profesorul Silviu Pușcașu. În acest context, i-am cerut lui Dan Pușcașu, fiul profesorului Silviu Pușcașu, câteva fotografii. Mi-a trimis un montaj cu fotografii în care apare profesorul Pușcașu. Montajul, un adevărat film de cca 30 minute, era comentat, într-o manieră emoționantă, de către Dan Pușcașu, fiul profesorului Silviu Pușcașu.

În secvența sonoră extrasă, fiul profesorului  redă amintirile lui Silviu Pușcașu despre profesorii săi  de la Politehnica din Timișoara, amintiri păstrate cu sfințenie  de către Silviu Pușcașu   și povestite, probabil, de mai multe ori, fiului său.

Aceasta a fost povestea despre Silviu Pușcașu, profesor la Facultatea de electrotehnică din Craiova.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea, vă urez toate cele  bune.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Petrache Poenaru- susţinător al învăţământului  din Ţara Românească

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Petrache Poenaru – susținător l învățământului din Țara Românească.

Probabil că unii dintre dumneavostră se vor întreba de ce îl asociez  pe Petrache Poenaru cu  învățământul dinȚara Românească și nu îl asociez cu inventarea stiloului, așa cum este cunoscut  de foarte mulți dintre noi.

Iată care este explicația.

M-au interesat invențiile încă din vremea studenției. Mai târziu,  devenit cadru didactic, am organizat un curs facultativ, despre Invenții, la care participau studenții din anul IV de la facultatea de electrotehnică din Craiova.

Pregătisem lecția despre Prache Poenaru așa că i-am întrebat pe ei, pe studenți, ce știu despre Petrache Poenaru.

Majoritatea au asociat numele lui Petrache Poenaru cu organizarea  școlilor din Țara Românescă pentru că fie fuseseră elevi ai unor licee care îi purtau numele, fie că profesorii lor l-au prezentat  ca pe un creator de școală. Pornind de la această discuție, care a avut loc cu foarte mulți ani în urmă, m-am documentat mai mult și am descoperit, în Petrache Poenaru, o personalitate complexă, implicată decisiv în dezvoltarea învățământului și a ingineriei din Țara Românescă.

Petrache Poenaru s-a născut la data de 10 ianuarie 1799, în localitatea Băneşti  din judeţul Vâlcea în apropiere de Bălceşti.El şi-a făcut studiile secundare la Craiova , la şcoala de pe lângă  Biserica Obedeanu , între 1811 şi 1818.  Petrache Poenaru era nepotul vornicului Iordache Oteteleşanu , cel care a avut un rol foarte important în evoluţia şcolilor din Craiova.

Din 1818 a lucrat la cancelaria Episcopiei din Râmnicu Vâlcea , iar între 1820 şi 1821  a predat limba elină la Şcoala Mitropoliei din Bucureşti.

In anul 1821 Petrache Poenaru  a fost secretarul lui Tudor Vladimirescu în timpul revoluţiei.Aceasta era o funcţie publică , activitatea lui fiind legată de pană şi călimară.

Deşi după înfrângerea  lui Tudor Vladimirescu  pandurii erau vânaţi şi decapitaţi , Petrache Poenaru scapă ,iar în 1822 obţine o bursă de studii la Şcoala Tehnică din Viena şi Berlin. Aici învaţă despre o seamă de instrumente tehnice noi la vremea aceea : şublere , micrometre.In 1826 primeşte o bursă franceză şi îşi completează studiile la Ecole Polytechnique  din Paris în domeniul topografiei şi geodeziei.

In 1827 , la data de 25 mai , obţine Brevetul Francez 3208 pentru „ Condei portăreţ fără sfârşit , alimentându-se el însuşi cu cerneală”. Această invenţie a revoluţionat domeniul instrumentelor de scris , contribuind la crearea unui obiect folosit şi în prezent  de milioane de oameni. Tocul cu rezervor a lui Poenaru ,elimina zgârieturile de pe hârtie şi scurgerile nedorite de cerneală şi propunea soluţii pentru îmbunătăţirea părţilor  componente pentru a asigura un debit constant de cerneală, precum şi posibilitatea înlocuirii unor piese.    

În 1831 , la 27 octombrie , aflat în Anglia  , călătoreşte cu trenul , fiind astfel primul român care foloseşte acest mijloc de transport  pus în funcţiune cu doar un an urmă între Liverpool şi Manchester.

„Am făcut această călătorie  cu un nou mijloc de transport , care este una din minunile industriei secolului nostru. Douăzeci de trăsuri legate unele de altele , încărcate  cu 240 de persoane sunt trase deodată de o singură maşină cu aburi”.

            Petrache  Poenaru se întoarce în Ţara Românească  în 1832 şi este numit profesor de fizică şi  matematică la Sf. Sava din Bucureşti , iar din 1833  devine directorul acestei şcoli.Tot în 1833 contribuie la înfiinţarea în Ţara Românească a cursurilor  speciale de matematici superioare , geodezie, mecanică , arhitectură , agricultură şi silvicultură.El creează două clase cu profil ingineresc şi le dotează cu manuale şi aparatură.

                        În 1837 traduce şi publică în limba română primul curs de  „Geometrie „ , iar în 1841 cursul de „Algebră” . Tot în 1841 publică , în colaborare ,  „ Vocabularul franţezo – român” în două volume.Pe acest considerent , Petrache Poenaru este evocat şi azi ca un susţinător al francofoniei în România.

            În 1838 , în calitate de Director General al Şcolilor din Ţara Românească , funcţie cu grad de demnitar , înfiinţează şcolile publice săteşti din Muntenia. De reţinut că aceste şcoli au fost desfinţate de caimacamia reacţionară  instaurată după înfrângerea  Revoluţiei de la 1848.Se pare că dintotdeauna, inclusiv în zilele noastre  , şcoala , ca instituţie , nu a fost iubită de conducătorii profitori.Istoria se repetă?

            Petrache Poenaru s-a implicat direct în dotarea şcolilor Craiovei.Astfel , în 1837 el donează Pensionului de fete din Craiova , actualul  Colegiu Naţional Elena Cuza , un set de hărţi – Europa, Asia , Africa , America , Australia – precum şi 20 de cărţi privind  „Cours complet d’education domestiques pour les filles”.

            La 20 octombrie 1850 este numit  membru al Eforiei Şcolilor Naţionale având ca sarcină  să urmărească aplicarea Regulamentului de  funcţionare a şcolilor din Ţara Românească, semnat de domnitorul Barbu D. Ştirbei  la 17 octombrie 1850 şi în care se prevedea  să se înfiinţeze o „ Facultate de ştiinţe eczacte cu 3  secţii : pentru topografi; ingineri de poduri şi şosele;arhitecţi”. Ca urmare a  implicării  directe a lui Petrache Poenaru cursurile Şcolii de Poduri şi Şosele –  actuala Universitate  „Politehnica” din Bucureşti  îşi începe cursurile în ianuarie 1851.

            După unirea Principatelor Române , Petrache Poenaru participă intens la viaţa publică şi concepe textul „Legii instrucţiunii publice „ de la 1864.

            În 1836 , la iniţiativa lui Petrache Poenaru , se organizează primele observaţii meteorologice sistematice pentru determinarea temperaturii , presiunii şi umezelii aerului.

            Introducerea Sistemului Metric Zecimal  în Ţara Românească  i se datorează lui Petrache Poenaru care, în 1837  elaborează primul proiect  românesc de lege pe această temă şi discutat între 1834 şi 1836 în forurile legislative ale ţării. Victoria a fost parţială –  introducerea Sistemului Zecimal al Stânjenului lui Şerban Vodă în 1836-  iar lupta a fost lungă ,până în 1864 când s-a legiferat acest sistem. Motive s-au găsit, inclusiv că în Ţara Românească nu sunt suficienţi ingineri deşi Petrache Poenaru înfiinţase ,la Şcoala Naţională, cursuri de Matematici teoretice şi Practice destinate inginerilor topografi.

            Un motiv asemănător a fost adus şi în 1857 , la preluarea liniilor telegrafice de către oficianţii români: incapacitatea românilor de a asigura acest serviciu. Şi în acest domeniu s-a făcut apel la competenţa şi notorietatea lui Petrache Poenaru .Acesta, în calitate de Preşedinte al unei comisii de examinare , a organizat  un examen riguros care a demonstrat  capacitatea oficianţilor români de a asigura acest serviciu în Ţara Românească.

            La 8 septembrie 1847 s-a inaugurat, la Slatina ,primul pod peste Olt dat efectiv în exploatare la 15 decembrie .Soluţia tehnică şi administrativă care a condus la construirea podului a fost dată de Petrache Poenaru şi Ioan Em.Florescu

            Pentru a sublinia complexitatea activităţii lui Petrache Poenaru, amintesc că în 1849 publică o lucrare de sericicultură „ Învăţături pentru prăsirea duzilor şi creşterea gândacilor de mătase”, precedată de editarea , începând cu  1 octombrie 1843, a periodicului Învăţătorul satului.

            Petrache Poenaru , ca membru din 5 martie 1850 al   Comisiei Tehnice  a Departamentului Treburilor din Lăuntru   a fost un  militant pentru introducerea maşinilor în activitatea din Ţara Românească. La propunerea  din 8 aprilie 1854 a Comisiei Tehnice este achiziţionată de la Paris o dragă  pentru a curăţa Dâmboviţa de gunoaie. A grăbit  montarea unei fabrici de cărămidă în 1858 dar a avut grijă să menţioneze :” a nu lăsa băltoace ,ci a le umple cu gunoi” . Un alt  exemplu: tipizarea cărămizilor. La 18 martie 1858 spunea „ va trebui să domine o analoghie a lungimii către lăţime, plus o jumătate de deget sau un rost astfel încât lungimea să acopere în lucrare cele două lăţimi aşezate cu micul interval între ele .Atunci, numai, suprafeţele pereţilor vor fi suprafeţe plane la orice grosime de zid”.

            În 1841 a fost  ales deputat de Dolj.

            În 1870, 10 septembrie,  devine membru al Academiei Române. Primirea oficială a fost programată pentru  8 septembrie 1871 dar, Petrache Poenaru fiind bolnav, discursul de recepţie, intitulat „ Gheorghe Lazar şi Şcoala Română” , a fost citit de prietenul său Gheorghe Sion.

            S-a stins din viaţă la 2 octombrie 1875 , la vârsta de 76 de ani şi a lăsat în urma sa o operă socială cu efecte până în zilele noastre. Şi  descendenţii săi i-au urmat exemplul. Mă gândesc la strănepoata sa , scriitoarea  Alice Voinescu ( 1885 – 1961) născută  la Tr. Severin.

            Aceasta este  istoria lui   Petrache Poenaru, poate prea puţin cunoscut, poate prea puţin evocat de noi , cei din Oltenia – mamă a  unuia dintre cei mai  implicaţi oameni în dezvoltarea învăţământului şi a ingineriei din Ţara Românească 

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Mihail Cănciulescu, unul dintre promotorii înființării învățământului medical din Craiova

            Azi la emisiunea „Personalități in știință și tehnică” aș vrea să   discut cu dumneavoastră  despre doctorul Mihail Cănciulescu, unul dintre promotorii inițiativelor pentru înființarea învățământului medical în Craiova.

            Locuitorii Olteniei și-au  exprimat, în felurite moduri și în diverse  perioade istorice, dorința de a avea o Universitate la Craiova. Prin 1942, „un grup de intelectuali, în frunte cu domnii docent dr.Cănciulescu, profesor C.D.Fortunescu și Preotul Brânzei, Consilier Mitropolitan” au reluat idea și, într-un final, în 27 decembrie 1944 s-a organizat la Craiova o consfătuire, o adunare a mai multor  organizații, inclusiv partide politice.  Cu această ocazie  s-a adresat o scrisoare  domnului Ministru al Culturii Naționale, Ștefan Voitec, prin care se cerea înființarea la Craiova a unei Universități cu Facultățile: Medicină, Politehnică  cu secțiile Agronomie, Construcții, Electro-Mecanică, și Academie Comercială.

            Unul dintre membri grupului de inițiativă scria:„ Am activat cu cel mai mare interes pentru înființarea unei Universități în Craiova, prin conferințe publice, ținute în fiecare capitală de județ, în Sala Dalles din București și la întrunirea publică de la Teatrul Național din Craiova”.Spusele îi aparțin doctorului Mihail Cănciluescu.

            Mihail Cănciulescu s-a născut la data de 22 februarie 1885 în comuna Poiana Mare din județul Dolj, una dintre cele mai mari comune din țara noastră, atestată documentar din 1525, din vremea domnitorului  Radu de la Afumați. Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, adică pe la 1898, majoritatea locuitorilor erau bulgari și sârbi, care  s-au stabilit aici de pe la începutul secolului XIX, adică din anii 1806-1814.

            Tatăl său, Câncea Savu, cunoscut și cu numele Savovici, având în vedere că mulți locuitori aveau origini bulgărești sau sârbești, era boiangiu dar  se ocupa și cu comerțul. Mama sa, Constantina Dragu, s-a ocupat de cei trei copii ai familiei, Mihail, cel despre care o să vă povestesc, Elena și Petre, cu doi ani mai mic decât Mihail.

            Istoria consemnează că a urmat  școala primară în Poiana Mare, din 1890 până în 1896, apoi gimnaziul și Liceul Carol I din Craiova, pe care l-a absolvit în 1904.

            În același an, 1904, s-a înscris la Facultatea de Medicină din București  obținând titlul de doctor, de medic,  în anul 1914. În autobiografia scrisă mult mai târziu, în 1949,  Mihail Cănciulescu menționează că în perioada 1907-1910 a funcționat ca Extern al Spitalului Brâncovenesc, iar în perioada 1910-1914 a funcționat ca intern al Spitalelor Eforiei Civile din București. Într-un document elaborat după pensionare mențioana că în perioada 1906-1909, când a funcționat ca medic extern, nu s-au făcut reținerile  pentru Casa de Pensii, așa că, la  1 decembrie 1957 avea o pensie de 945 lei.

            După absolvire, în 1914, a lucrat ca medic intern la Sanatoriul din Techirgiol unde, începând cu 1901 s-a introdus un regulament oficial de  aplicare a băilor de nămol pentru copii cu vârste cuprinse între 4 și 14 ani. Trebuie menționat că, pe lângă  tratamentul balnear, copii beneficiau și de un program școlar, tip internat, iar activitatea lor era observată metodic. A fost o experiență utilă pentru dr. Mihail Cănciulescu, care s-a ocupat toată viața și de îngrijirea copiilor.

            În 1915  a revenit în București, la Spitalul Brâncovenesc , unde a lucrat ca asisetnt  benevol în secția  de cardiologie.

             Între anii 1916 – 1918,  pe perioada războiului, în calitate de medic, a fost mobilizat la Spitalul din Dorohoi unde a îndeplinit și funcția de conducător, de  director al acestei instituții. A fost demobilizat în august 1919 și a revenit în Craiova, ca medic secundar la Spitalul Filantropia. În 1923  a fost înființată Secția pentru copii, iar dr. Mihail Cănciulescu a fost promovat ca medic  primar  și a condus această  secție din 1923  până în 1945, când s-a pensionat. Iată ce spunea Mihail Cănciulescu despre activitatea din această perioada: „ În acest interval am asigurat, în mod gratuit, asistența medicală și produse medicale pentru copii internați la Azilele  Sofia Careciu și Bucureșteanu, și am condus, temporar, prin delegație, Centrul de Ocrotire a Copiilor din Craiova”.

Este important să menționez că, timp de aproape trei ani, între 1941 și 1944, a fost directorul acestei instituții. A activat și  în Cercul Medico-Farmaceutic, ca bibliotecar.

            Cred că este locul potrivit să menționez  că Cercul Medico-Farmaceutic a fost înființat în 1902 de către dr. Charles Laugier, dr.Dumitru Vernescu și dr. George Mileticiu. Prin această precizare vreau să evidențiez   implicarea și profesionalismul  corpului medical din Craiova.

            Revenind la dr. Mihail Cănciulescu, adaug că în 1928 a  fondat revista „Mișcarea Medicală Română”, a cărei apariție a coordonat-o timp de douăzeci de ani, până în 1948. Interesant de menționat că s-a ocupat atât de conținutul articolelor dar și de sănătatea zețarilor  de la Tipografia „Scrisul Românesc” care asigurau  tipărirea revistei: „Mai toți lucrătorii sufereau de saturnism  acut și cronic, îngrijind gratuit pe cei bolnavi cu medicamente trimise,  la cerere, de către Casele de  Farmacie, a căror publicitate se făcea în coloanele revistei ce însăși lucrătorii o  culegeau și o tipăreau”. Saturnismul este o bolă profesională produsă de intoxicarea cu plumb.

 În perioada interbelică, dr. Mihail Cănciulescu a fost unul dintre promotorii inițiativelor pentru înființarea învățământului medical în Craiova, pledând pentru necesitatea înființării unei facultăți de medicină. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu în 1949: „ Am activat cu cel mai mare interes pentru înființarea unei Universități în Craiova, prin conferințe, publice ținute în fiecare capitală de județ, în Sala Dalles din București, și la întrunirea publică de la Teatrul Național din Craiova”.Mai mult, într-una  dintre ultimele scrisori, datată 15 februarie 1970, dr. Mihail Cănciulescu îi  scria academicialunului Theodor Burghele, pe 4 pagini, despre vechea lui  dorință  de înființare a Facultății de Medicină din Craiova, devenită realitate prin publicarea Decretului din 10 februarie 1970.

 În1948 dr. Mihail Cănciulescu a fost numit conducător  al Centrului TBC al județul Dolj. În această  calitate  a organizat diverese acțiuni de profilaxie și a contribuit la înființarea dispensarelor TBC din  Maglavit, Băilești și Filiași, precum și  a dispensarului materno-infantil din Brădești.

Dr. Mihail Cănciulescu a fost o personalitate complexă  a comunității medicale românești din perioada interbelică, implicat în   activitatea medicală  din Oltenia. Iată ce scria dr. Mihail Cănciulescu despre această perioadă: „Am făcut Cercetări clinice și statistice asupra Tuberculozei în mediul rural din Oltenia, 1931, și am făcut Recomandări privind combaterea tuberculozei în România, 1941”.

A studiat și a publicat, în 1936, un articol privind „Intoxicațille  prin struguri nespălați” în care  indica și  modul în care  pot fi evitate aceste intoxicații.

În 1937 a publicat lucrarea „Contribuțiuni la lupta antimalarică dusă până la eradicare” în  care a propus probele de  concentrație ale pigmentului malaric în sânge și urină.

 Printre altele, a fost membru al Societății de Științe Medicale din România, îndeplinind funcția de Președinte al Secției  de Istoria Medicinei, Filiala Regională Oltenia.

 Pentru activitatea sa,  a fost răsplătit cu numeroase titluri, ordine și medalii. Prin Decretul nr.909 din 19 aprilie 1918,  i s-a conferit Ordinul „Coroana României cu spade, pentru zelul și devotamentul exceptional cu care a îngrijit bolnavii și răniții”, iar în  14 august 1929,  i s-a acordat, prin Decret Regal, Ordinul Steaua României.

            Deși s-a pensionat în 1957 și-a continuat activitatea de medic practician dar și pe cea de cercetător. O dovadă în acest sens poate fi scrisoarea din 29 iunie 1962, trimisă de dr. Mihail Cănciulescu  Șefului  serviciului de difuzare a presei din Craiova, prin care îi cere acestuia ca  revista „Gaceto Medico de Mexico”, pe care o primea de  30  de ani, să-i fie expediată la adresa din strada 24 Ianuarie nr.5.

            Casa din strada 24 Ianuarie, fostă Sfinții Arhangheli, din apropierea Bisericii Sfinții Apostoli Petru și Pavel,  a fost cumpărată  de dr. Mihail Cănciulescu în anul 1926. Mai apoi,  prin 1958, poate din motive financiare, dr.Mihail Cănciulescu a închiriat  câteva camere. Casa  există și în prezent, fiind situată la interecția străzii 24 Ianuarie  cu strada Simion Bărnuțiu.

Mihail Cănciulescu s-a pensionat în 1957, dar a continuat să profeseze la propriul cabinet privat.

            Deși în documentele studiate nu am găsit  o informație precisă despre data decesului,  având în vedere  corespondența purtată de dr. Mihail Căncescu, prespun că s-a stins din viață în 1970.

            Craiova, craiovenii și-au manifestat recunoștința pentru activitatea doctorului Mihail Cănciulescu prin includerea acestuia în cartea „Repere spirituale românești. Un dicționar al personalităților din Dolj”, editată de Biblioteca Județeană „ Alexandru și Aristia Aman” și tipărită la  Editura AIUS în anul 2005. De asemenea, o  stradă din Craiova, cartierul 1Mai, poartă numele dr. Mihail Cănciulescu.

            Ca de obicei, pentru consolidarea informațiilor  despre personalitatea evoacată, la finalul acestui episod vă recomand  ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică, să faceți o plimbare pe strada 24 Ianuarie. Vă opriți la intersecția cu strada Simion Bărnuțiu pentru a privi, preț de câteva minute, casa în care a locuit doctorul Mihail Cănciulescu. O casă cu demisol, parter și  mansardă, cu ornamente bogate în jurul ferestrelor și tencuieli decorative. Apoi, vă continuați plimbarea până la Autogara Sud.  Strada dr. Mihail Cănciluescu, o stradă cu blocuri,  începe de la Autogară și face legătura între strada Popoveni și strada dr.Ion Cantacuzino. O stradă   liniștită, potrivită pentru o plimbare.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Eugen Seracin, un exemplu de tenacitate în profesie și în viață-  a „urcat” mereu.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” mi-am propus să vă vorbesc despre profesorul Eugen Seracin.

Îi admir pe sportivi.

Îi admir pe alergătorii de la proba de 100 m pentru modul concentrat în care își folosesc energia în cele 10-15 secunde cât durează proba. Îi admir pe alergătorii de la maraton care își dozează energia în circa două ore pentru a alerga 42 de km. Îi admir pe înotătorii care reușesc să se miște în apă la fel  de ușor ca în mediul nostru natural.

A fost o vreme când nu i-am înțeles pe cei care urcă pe munte ca apoi, după puțin timp să coboare de unde au plecat. I-am înțeles numai după ce am  descoperit plăcerea drumețiilor epuizante.

A fost o vreme când nu i-am înțeles pe alpiniști. Până când am cunoscut un alpinist, Eugen Seracin.

Eugen Seracin, s-a născut la data de 28 noiembrie 1928 în Drobeta Turnu Severin. Tatăl său a fost ofițer în armata română așa că familia a „colindat din oraș în oraș”. A ajuns la Deva unde a „făcut ultimele șase clase de liceu”.  A absolvit Liceul Decebal din Deva în anul 1947 cu rezultatul de „prin clasat” cu media 9,80.  În toamna anului 1947 este admis ca student la Institutul Politehnic din Timișoara,  Facultatea de electromecanică.  În 1948 Facultatea de Electromecanică s-a scindat în Electrotehică și Energetică. Eugen Seracin au  optat pentru Facultatea de electrotehnică pe care a absolvit-o în anul 1951. Examenul de diplomă l-a susținut în februarie 1952 obținând titlul de inginer cu diplomă de merit. Din decembrie 1951 și-a început activitatea ca preparator la Facultatea de electrotehnică din Timișoara apoi asistent 1952-1962, șef de lucrări 1962-1964, conferențiar 1964-1970 iar din 1970 ca profesor titular.

 La începutul activității, în perioada 1952-1957 a lucrat și la Întreprinderea Electromotor din Timișoara, ca inginer proiectant A început să lucreze la Teza de doctorat sub conducerea academicianului Corneliu Micloși,  iar după decesul acestuia și-a continuat cercetarea doctorală  sub conducerea profesorului Mihai Brașovan. În 1965 a obținut titlul de doctor inginer, iar din 1969 obține dreptul de a conduce doctoranzi.

A predat discipiline  și a scris cărți din domeniul acționărilor electrice. O acționare electrică este un ansamblu format dintr-o mașină de lucru și un motor electric. Iată câteva titluri de cărți scrise de profesorul Eugen Seracin: Utilajul electromecanic al întreprinderilor industriale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, Tehnica acționărilor electrice, Editura Tehnică, București, 1985. A acordat o atenție specială părții aplicative și, în acest cotext, a elaborat îndrumare de laborator și culegeri de probleme dintre care „Acționări electrice.Îndrumător de lucrări practice”, Institutul Politehnic din Timișoara, 1977, „Acționări electrice.Aplicații industriale”, Editura Tehnică, București, 1977.

Iată cum și-l amintește unul dintre studenții săi, Liviu Băjan.

Amintirile mele  încep din anii studentiei pe când cursul de „Acţionări Electrice” al eminentului profesor Eugen Seracin se desfăşura cu audienţă maximă. Meticulozitatea, claritatea explicațiilor precum şi prezentarea  fizică a fenomenelor asociate acestei discipline era apreciată de intregul auditoriu”

Din 1969 a obținut dreptul de a conduce doctoranzi. Sub conducerea domniei  sale au obținut titlul de doctor  25 de ingineri  atât din zona Banatului cât și din alte zone ale țării.

Una dintre primele teze conduse de profesorul Eugen Seracin  „Contribuții cu privire la stabilirea performanțelor mașinilor electrice de acționare folosite la instalațiile de ridicat  și transportat”, a fost susținută de inginerul Mircea Gudumac în 1978. Profesorul Eugen Seracina abordat, mereu, teme de cercetare cu aplicabilitate practică  dar în conconcordanță cu progresele în domeniul sistemelor de acționare. Un argument în acest sens poate fi  Teza de doctorat,  elaborată de inginerul Liviu Băjan și finalizată în 2008, în care s-a ocupat de „Sisteme de conducere cu reglaj vectorial, fără fir și fără traductoare pentru mărimi mecanice, destinate acționărilor electrice de current alternativ”. Iată ce spune dr.ing. Liviu Băjan despre perioada în care a  colaborat cu profesorul Eugen Seracin: „Odată  cu angajarea mea ca proaspăt asistent la Facultatea de Electrotehnică, în anul1991, pe atunci la catedra de Maşini şi  Acţionări Electrice, unde am profesat mai bine de 15 ani, am observant că domnul profesor era sufletul, liantul înregului colectiv de acționări electrice și unul dintre cei mai apreciați oameni în intreaga catedră. Activitatea dânsuluii începea dimineţa devreme când putea fi observant din corpul D al clădirii facultăţii cum îşi antrena corpul  şi totodată îsi „limpezea” gândurile pentru activitatea zilnică făcând exercitii fizice şi câteva ture bune de stadion. Pentru fiecare dintre noi avea o vorbă bună sau un sfat, atât în plan didactic, profesional cât şi personal.În ceea ce priveşte conducerea  tezei mele de doctorat nu cred că poate să existe un om mai meticulous, mai precis şi mai ordonat în a performa împreună şi în beneficiul candidatului său pentru a duce la bun sfârşit imensa muncă a unei teze de doctorat”.

A scris 12 cărți, 77 de articole, 2 brevete de invenție, 38 de rapoarte de cercetare.

Profesorul Eugen Seracin, preocupat, profesional, de acționări electrice,  și-a împletit activitatea cu  o manifestare științifică națională din acest domeniu. Este vorba despre Conferința Națională de Acționări Electrice CNAE, inițiată în 1972, la Iași, de către profesorul Nicolae Boțan, prezentat într-unul  din episoadele acestei emisiuni. Începând cu anul 1981 Conferința a fost organizată, din doi în doi ani, itinerant, în centre universitare cu  preocupări  științifice în domeniul acționărilor electrice: Iași, Cluj-Napoca, Brașov, Craiova, Timișoara, Galați, Reșița, Suceava. Ediția  a VI-a, din 1988, s-a organizat la Timișoara.  Profesorul Eugen Seracin s-a implicat în tot ceeace a însemnat organizarea și desfășurarea Conferinței, conform programului orar stabilit. S-a mai organizat, la Timișoara, o ediție CNAE în 2008. Profesorul Eugen Seracin  avea 80 de ani. Deși se deplasa greu, a participat la toate secvențele Conferinței. Următoarea ediție CNAE 2010 s-a organizat la Craiova.  A participat, cu lucrări,  la toate edițiile CNAE. Pentru ediția de la Craiova a pregătit lucrarea  „Studiu privind reducerea numărului și conecințele accidentelor care apar în unele activități umane speciale  periculoase. Folosirea similitudinii cu serviciile de funcționare ale acționărilor electrice”. Un titlu lung care necesită explicații suplimentare. Profesorul Eugen Seracin  s-a ocupat, cu pasiune, de  alpinism și acționări electrice. Ei bine, în lucrarea prezentată la Craiova, domnia sa a utilizat , pentru studiul accidentelor din alpinism, metodele din acționările electrice. A fost  implicat direct în multe dintre accidentele  alpine  analizate în lucrarea prezentată la Craiova. La finalul expunerii, profesorul Eugen Seracin a spus:„ Închei cu speranța că nu voi fi împiedicat de vârstă, peste o lună împlinesc 82 de ani, nu voi fi împidicat de sănătate ca să realizez un model experimental pentru a demonstra că prin aplicarea schemei  prezentate aici se pot evita accidentele nedorite din alpinism”. Așadar, așa cum a făcut toată viață, s-a gândit cum să aplice teoria în practică.

 La întoarcerea de la Craiova spre Timișoara a trecut prin Turnu Severin, orașul în care s-a născut.

Peste aproape un an, în 20 decembrie 2011 mi-a trimis o scrisoare în care spunea: „Din păcate am întâmpinat  o serie de probleme din punct de vedere al sănătății, chiar acum mă aflu în spital. Vă mărturisesc de la început că țin mult la activitatea CNAE și sunt atașat sufletește de ea”. Apoi, în scrisoare, profesorul Eugen Seracin  a făcut câteva propuneri privind organizarea viitoarelor ediții ale Conferinței Naționale de Acționări Electrice, conferință cu istorie scrisă de oameni,   conferință națională care unește oameni cu aceleași preocupări profesionale.

Într-o altă scrisoare, din 2011, îmi spunea:„ În prezent mă realizez scriind și publicând cărți și articole din domeniile mele preferate adică acționările electrice, problema infinitului și alpinismul”. 

Așadar, stimați ascultători, Eugen Seracin s-a ocupat de inginerie dar a fost îndrăgostit și de alpinism. A descoperit frumusețea alpinismului în vremea liceului. Atunci locuia la Deva. Iată cum a descris, mai târziu,  aceste locuri:„ Orașul este dominat e un deal conic, pe vârful căruia se află ruinele unei vechi cetăți. Plăcerea mea era să hoinăresc, de obicei singur, cu sandalele legate la brâu, însoțit de gândurile mele. Sub cetatea Devei se află o porțiune de perete de stâncă bună pentru trasee scurte de alpinism. Am început primele cățărări în joacă, cu colegii mei”.

În 1968, când era deja conferențiar, a înființat Secția de Alpinism din cadrul Clubului Sportiv Politehnica Timișoară. O adevărată școală pentru formarea caracterului unui om. Pentru această școală, Eigen Seracin a fost un model. Odiseea acestei activități este adunată în cele 360 de pagini ale  cărții „Omul, Muntele și Alpinismul. Trasee și întâmplări adevărate” , publicată de Editura Orizonturi Universitare din Timișoara în 2007, apoi reeditată în 2010.Cartea are următorul Motto:„Nimeni nu este atât de rău pe cât pare și nici atât de  bun pe cât vrea să pară”.

Boala Parkinson i-a afectat picioarele. Nu mai putea merge cu picioarele dar s-a cățărat pe munte cu ajutorul mâinilor. În septembrie 2013, când se apropia de vârsta  de 85 de ani, a mai urcat, ancorat în coardă, pe unul dintre traseele amenjate de domnia sa la Băile Herculane.

În 18 decembrie 2013, doar  ce împlinise 85 de ani,  a urcat spre cer, pe drumul fără întoarcere. Este înmormântat la Timișoara în cimitirul situat pe strada Cosminului.

Profesorul Eugen Seracin a avut trei mari pasiuni: Facultatea, Familia și Alpinismul.

Soția domniei sale, Doina Seracin,  s-a născut în localitatea Vasiova-Bocșa. A absolvit Liceul „Carmen Sylva” din Timișoara, apoi Facultatea de Chimie idustrială din Timișoara. A lucrat într-o întreprindere din Timișoara, în învățământul universitar și  în învățământul preuniversitar. După  decesului soțului, Eugen Seracin, s-a închinovat în obștea schitului „Nașterea Maicii Domnului” din Băile Herculane. S-a stins din viață la data de 21 august 2022. În familia Seracin s-au născut doi copii. O fată, Angela, și un  băiat, Adrian.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor  despre profesorul Eugen Seracin vă sugerez să faceți o excursie până la Băile Herculane. Treceți de Hotelul  Roman, situat pe șoseaua Băile Herculane- Baia de Aramă. După cca. 200 m este marcată intrarea în Traseul Alpin Haiducilor. Aici, pe acest traseu,  membrii Clubului Sportiv Univesitar Politehnica Timișoara, au montat o placă pe care scrie:„In memoria alpinistului, mentorului și prietenului nostru, prof.univ.dr.ing. Eugen Seracin”.

            Puteți accesa climbromania.ro/video/6942.

Vă sugerez să  mergeți și  la Biblioteca Universității din Craiova unde găsiți cartea „Omul, muntele și alpinismul. Trasee și întâmplări adevărate”.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.