Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Alfred Nobel, inventatorul dinamitei și inițiatorul celebrului Premiu care îi poartă numele.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Alfred Nobel, inventatorul dinamitei și inițiatorul celebrului Premiu care îi poartă numele.

Despre premiile Nobel

       Premiile Nobel sunt acordate din anul 1901 pentru literatură, pace, fizică, chimie şi medicină. În anul 1901, la 10 decembrie, au fost decernate primele premii Nobel, la cinci ani după dispariţia lui Alfred Nobel: Premiul pentru literatură – francezului  Sully Prudhomme , Premiul pentru pace -elveţianului  Henry Dunant şi francezului Frédéric Passy, Premiul pentru fizică- germanului Wilhelm Röntgen,  Premiul pentru chimie olandezului  Jacobus H. Van’t Hoff  şi Premiul pentru medicină germanului Emil von Behring.

         In fiecare an, cei 18 membri ai Academiei Suedeze, aleşi pe viaţă, îi desemnează pe câştigătorii premiilor. Primele premii Nobel constau din: o medalie, o diplomă şi o sumă de bani, care la început a fost în valoare de 40.000 dolari SUA, iar apoi a crescut la 1.000.000 dolari SUA.

În anul 2001, la o sută de ani de la înmânarea primelor  Premii Nobel, s-a inaugurat la Stockholm un muzeu dedicat memoriei lui Alfred Nobel, dar şi deţinătorilor acestui Premiu:  copii ale medaliilor obţinute, documente de la ceremonia de înmânare a acestor premii dar şi din etapa de selecţie a laureaţilor.

Consider, stimați ascultători, este important să-i menționez acum pe cei patru români care au primit Premiul Nobel: George Emil Palade, în 1974, Ioan Moraru în 1985, Elie Wiesel, în 1986 și Herta Muller în 2009.

Acum să revenim la personalitatea  despre care mi-am propus să vă povestesc azi: Alfred Nobel.

          Alfred Nobel s-a născut la Stockholm în data de 21 octombrie 1833. Tatăl său, Immanuel Nobel, a fost inginer  şi s-a confruntat,  de multe  ori, cu problema aruncării în aer a blocurilor de piatră pentru a putea construi poduri şi clădiri în Stockholm. Deşi avea mereu idei, acestea nu erau aplicabile. Întreţinerea familiei a revenit, mulţi ani lui Andriette , mama lui Alfred. Trebuie subliniat că Alfred, ca răspuns la afecţiunea pe care i-o arăta mama lui, s-a concentrat pe învăţătură, astfel că, în şcoala primară a obţinut note foarte mari prin disciplină şi rigurozitate. In 1842 familia Nobel  se mută în Rusia, la  Sankt Petersburg, unde tatăl lui Alfred Nobel a pus pe picioare o afacere cu mine terestre şi mine marine, inventate de el şi pe care le vindea armatei ţariste. Copii  familiei Nobel sunt instruiţi în ştiinţele naturii, limbi străine şi literatură. La 17 ani, Alfred vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza şi germana. Era atras deopotrivă de literatura engleza şi de „ştiinţele exacte” cum ar fi fizica sau chimia. Tatăl său a angajat un profesor special  pentru chimie.  Timp de 2 ani, Alfred  vizitează Suedia, Germania, Franţa și Statele Unite.             

La Paris are şansa să lucreze în laboratorul unui chimist renumit în epocă, T.J. Pelouze. Aici îl întâlneşte pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care, trei ani mai devreme, inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic  dar foarte  instabil care putea provoca explozii la variaţii mici de temperatură sau presiune. Alfred era însă interesat de posibilitatea folosirii ei în construcţii şi începe să lucreze la elaborarea unor metode de controlare a exploziei nitroglicerinei. In 1852 Alfred este chemat să lucreze pentru compania tatălui său care cunoştea o dezvoltare continuă datorită livrărilor către armata rusă. Cu toate acestea, sfârşitul Războiului Crimeei    avea să aducă după el falimentul companiei „Nobel şi fii” prin sistarea comenzilor şi neplata livrărilor anterioare făcute către armata  Ţarului Nicolae I.   Immanuel Nobel şi  doi dintre fii săi,  se  reîntorc la Stockholm. Ajuns în oraşul său natal, Alfred continuă cercetările prin care încearcă să folosească nitroglicerina ca exploziv. Cercetările sale vor avea însă urmări tragice determinând, în 1864, moartea fratelui său Emil. Din acest motiv, autorităţile se văd nevoite  să-i interzică experimentele în interiorul oraşului iar Alfred se mută pe un vas ancorat în larg. După mai multe cercetări  a descoperit  că solul de pe fundul unor lacuri, format din roci sedimentare silicioase, poate absorbi un volum de nitroglicerină  de tei ori mai mare decât volumul propriu şi că se formează o pasta care putea fi modelată în diferite forme şi dimensiuni.

 In 1867 îşi brevetează invenţia sub numele de dinamită,  cuvânt de origine greacă însemnând  „Putere”. Avea 34 de ani. Pentru a putea iniţia   explozia, Alfred brevetează  un detonator care permite activarea dinamitei prin aprinderea unui fitil. Datorită faptului că dinamita reducea substanţial costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă, astfel încât fabrica sa din Germania  începe să-şi exporte produsele în alte ţări din Europa şi chiar în America şi Australia.  Cu timpul, Alfred şi-a deschis fabrici şi laboratoare în peste 20 de ţări iar când nu călătorea lucra intens în laboratoarele sale. El şi-a brevetat invenţiile în toate ţările în care a deschis fabrici. Alfred Nobel a brevetat peste 355 de invenţii, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială şi mătasea sintetică. La data de 10 decembrie 1896, în jurul orei 14,00, în urma unei comoţii cerebrale, înconjurat de membrii familei şi câţiva prieteni îşi dă ultima  suflare. Avea 63 de ani.

Celibatar, mizantrop, dar generos, inventatorul dinamitei a murit fără sa aibă moştenitori direcţi, lăsând în urma sa un testament de 300 de cuvinte  prin care dona  o mare parte din averea sa  pentru acordarea unor premii celor care promovează idei şi „doctrine” noi. Testamentul savantului suedez, redactat la Paris, cu un an înainte de moartea lui, dispune ca premiile să fie repartizate astfel: „o parte celui care a făcut descoperirea sau invenţia cea mai importantă în domeniul fizicii, alta celui care a făcut descoperirea sau a înregistrat progresul cel mai remarcabil în chimie, alta celui care a făcut descoperirea cea mai importantă în domeniul fiziologiei sau medicinei, alta celui care a produs în domeniul literar lucrarea cea mai remarcabilă de o tendinţa idealistă şi o altă parte celui care a acţionat cel mai bine sau mai vizibil pentru fraternitatea popoarelor, abolirea sau reducerea numărului armelor permanente, ca şi pentru organizarea şi difuzarea congreselor de pace”. Totuşi, din punct de vedere legal, testamentul nu desemna un legatar pentru averea în sine, iar după lectura sa în ianuarie 1897 el a fost vehement contestat de unii membri ai familiei Nobel. De altfel, Alfred Nobel nu consultase diversele instituţii în chestiune pentru a se asigura că sunt de acord să-şi asume responsabilitatea atribuirii premiilor. S-au mai scurs trei ani până când problema a fost  rezolvată, atunci când s-a decis să se instituie ca legatar Fundaţia Nobel, care administrează capitalul premiilor Nobel, în timp ce diversele organisme menţionate în testament au acceptat să se ocupe de atribuirea premiilor.

.

Ca de obicei, la finalul fiecărui episod fac o sugestie, o recomandare, prin care un ascultător interesat  să-și poată  consolida informațiile despre personalitatea evocată.

                        Azi am discutat, în bună parte, despre Premiile Nobel.

            Vă sugerez  ca într-o zi, dacă aveți la dispoziție o jumătate de oră, să accesați blogul gheporghe.manolea.ro și să citiți postarea din 1 noiembrie 2011 intitulată „Premiul Nobel – împliniri și aspirații românești sau Cultura Recunoștinței” în care îi prezint, pe scurt, pe cei patru români care au primit Premiul Nobel.

La finalul postării menționez: „Din aceste exemple, din exemplele cu ceilalţi români care ar fi putut  obţine Premiul Nobel, pot spune că avem datoria morală să construim o Cultură a Recunoştinţei care să înceapă cu Recunoaşterea meritelor fiecăruia dintre noi, să continue cu Susţinerea Naţională şi , când este cazul, cu Susţinerea Internaţională”.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Ferdinand Porche  și fabricarea  mașinilor de calitate.

Bună seara, stimați ascultători!

Azi la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să vă povestesc despre  Ferdinand Porche, omul care și-a dedicat întreaga viață conceperii automobilelor de înaltă calitate.

În ultima vreme  se discută mult despre automobilul electric, despre autonomia acestuia, adică despre distanța pe care o poate parcurge până la următoarea alimentare, despre bateriile care trebuie montate pe automobil, despre stațiile de încărcare, despre timpul de reîncărcare a bateriilor.

În ultimii ani vedem pe străzile din orașe din ce în ce mai multe automobile electrice. Putem crede că automobilul electric este o invenție a timpurilor noastre.

Și totuși, primele încercări au fost  făcute în urmă cu aproape 200 de ani, pe la 1828.

Mai mult, la Expozitia Universală de la Paris, în 1900, a fost prezentat un automobil propulsat cu motoare electrice integrate în cele patru roți. Ca să ajungă la Paris, parcursese   peste 1000 de km, fiind condus chiar de către inventatorul său, Ferdinand Porche.

           Ferdinand Porche s-a născut la data de 3 septembrie 1875, în satul Maffersdorf,  acum Vratislavice,  situat pe malul râului Elba, într-o familie  cu cinci copii, trei băieți și două fete. Satul face parte din regiunea Boemia, Cehia de azi, dar care, în 1875, făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.

Istoria  spune că, încă din copilărie, era foarte curios și acorda importanță fiecărui detaliu. Istoria spune că, pe când avea cincisprezece ani, a mers într-un sat vecin unde funcționa o fabrică de covoare care era dotată cu instalații electrice de iluminat. În fabrica tatălui  său nu aveau lumină electrică. Curiozitatea i-a data puterea ca în fiecare zi, după ce termina munca în fabrica tatălui său, merge în satul vecin să se documenteze, pe teren, despre rețelele electrice de iluminat.

          Deși tatăl  său, Anton, dorea ca Ferdinand să continue afacerea familiei lor, mama sa Anna, l-a încurajat să se înscrie la o Școală Tehnică de electricitate. Dimineața lucra în atelierul familiei, iar după amiaza parcurgea opt kilometri până la școala unde a învățat cum se construiește un generator electric, cum se realizează o rețea electrică pentru iluminat.

          A aplicat cele învățate chiar în casa din satul lui. A fost prima casă iluminată electric din sat. În felul aceasta l-a convins pe tatăl său să accepte să facă studii inginerești la o universitate din Viena.

Deși avea optsprezece ani, Ferdinand Porche a făcut față cu greu  trecerii de satul liniștit din Boemia, la metropola  agitată, Viena. I-a fost greu să urmărească lecțiile predate la universitate dar îi plăcea să învețe așa că mergea des la biblioteca fabricii de aparate electrice la care lucra. Aici a cunoscut-o pe Aloisia Johanna Kaes, cu rădăcini în Boemia lui Ferdinand Porche, persoana care l-a ajutat să-și mențină echilibrul emoțional și cu care s-a căsătorit peste câțiva ani.

          Aloisia l-a ajutat să descopere Viena. Într-o zi au ajuns la un muzeu unde erau expuse câteva automobile. Unul dintre automobile fusese construit în 1875, adică în anul  în care se născuse el, Ferdinand Porche. El, Ferdinand Porche, nu mai văzuse așa ceva, dar era fascinat de trăsura care se deplasa fără să fie trasă de cai. Din acest moment mintea lui a început să fie preocupată de construirea motoarelor pentru automobile.

          Vă reamintesc că, în vremea  aceea, Porche lucra într-o fabrică de aparte electrice și era student la universitate. Patronul fabricii era Bélla Egger. Ferdinand Porche avea multe idei privind îmbunătățirea procesului de producție încât, la un moment dat, Porche a fost numit șef al departamentului  de încercare, de testare a echipamentelor construite în fabrică.

          Într-o zi a fost adus la reparat un automobil electric, fabricat de firma Jakob Lohner. Ferdinand Porche s-a mutat la compania Jakob Lohner pe post de ajutor de proiectant. Avea  douăzeci și trei de ani. Noua activitate l-a captivat total. A analizat  dezavantajele  automobilelor electrice construite la vremea aceea și a conceput un nou model de automobil, numit Lohner-Porche. A introdus tracțiunea pe față în vremea în care toate modele de automobile aveau tracțiunea pe spate. Fiind un automobil electric, a prevăzut posibilitatea montării  câte unui motor electric pentru fiecare roată. Așadar un  precursor al tracțiunii integrale.

Modelul  a fost prezentat la Expoziția Mondială de la Paris din 1900. Fusese condus Ferdinand Porche de la Viena la Paris, pe distanță de aproape 1300 km, înregistrând o viteză medie de 14,5 km/oră.  A câștigat Marele Premiu la Expoziția Mondială de la Paris. Porche avea 25 de ani. În același an, 1900, a câștigat și cursa de viteză pe circuitul montan de la Semering. Atunci a atins

 viteza de 45 km/oră.

În 1902 a realizat modelul Lohner-Porche Mixte, un model hibrid echipat cu motor termic, un generator de curent continuu, adică un dinam, care alimenta motoarele electrice integrate în construcția automobilului. În 1905 a primit Premiul Poetting, cea mai înaltă distincție acordată  celor mai buni ingineri din Austria.

Încurajat de aceste recunoașteri dar și din dorința a lucra într-o companie cu putere financiară mai mare, în 1905, Porche se mută la compania Austro-Daimler care producea, la vremea aceea modelele Mercedes și Maya.

Ca fapt divers, menționez, stimați ascultători, că Mercedes și Maya erau fiicele industriașului austriac Emil Jellinek, finanțatorul companiei Austro-Daimler.

Porche și-a concentrat atenția pe modelul Maya pe care, după patru ani de cercetări, de căutări,  l-a dotat cu un motor de 32 de CP, devenind vehiculul oficial al casei regale din Austria.

Din experințele acestor ani a înțeles că, în industria auto, căutările trebuie dirijate către mașinile dedicate curselor  automobilistice dificile, care trebuie să fie mașini de înaltă performanță, și transferarea soluțiilor găsite  către producția de serie. Această concepție, aplicată de Porche  prin 1910, se numește acum transfer tehnologic.

Cred că este locul, stimați ascultători, să vă reamintesc că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi oamenilor de azi modele de succes, exemple de bune practici. Episodul de azi este un bun exemplu  legat de importanța cercetării aplicative, de importanța transferului tehnologic, teme mult discutate în zilele noastre.

S-a pregătit pentru cea mai mare cursă auto din acea vreme, cursa „Prințul Heinrich”. A ocupat doar locul doi, iar acest succes „secund”  i-a dat puterea să se pregătească pntru următoarea confruntare. A conceput un motor cu patru cilindri, a conceput țeava de eșapament pentru evacuarea gazelor de ardere, a conceput o caroserie cu formă aerodinamică. La următoarea competiție „Prințul Heinrich” s-au înscris 200 de mașini și s-au pus la bătaie  12 premii. Efortul făcut de Porche pentru pregătirea acestei participări a dat roade.  Mașinile pregătite de Porche au câștigat 9 dintre cele douăsprezece premii. Așadar, ca să   câștigi trebuie să te pregătești.

Ferdinand Porche visa la un motor puternic și ușor. În 1912 a conceput un motor cu patru cilindri, răcit cu aer, care, mai târziu, după ce a fost supus mai multor transformări tehnologice, a  devenit, după mai bine de 20 de ani,  motorul mașinii Wolkswagen, considerată cea mai populară mașină. Pentru meritele sale a primit și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Viena dar  a fost numit, în 1916, Director General la Austro-Daimler. În această  calitate a contribuit la dezvoltarea vehiculelor cu tracțiune integrală, altfel spus a camioanelor folosite în armată apoi în  transporturile civile.

Sfârșitul Primului Război Mondial a adus multe transformări în viața Europei, inclusiv în viața lui Ferdinand Porche. În 1926, compania la care lucra  devine concernul Daimler-Benz.  Porche se dedică fabricării de mașini sport mari. Așa au rezultat, în 1927, automobilele Mercedes din seria S. Modelul Mercedes SSK a câștigat toate cursele organizate între 1928 și 1931.

Deși a contribuit substanțial la faima firmei Daimler, conducerea acesteia îl transferă, în 1928, când  Ferdinand Porche avea 53 de ani, pe un post de consultanță.

Așadar, stimați ascultători, această întâmplare ne arată că invidia oamenilor are …istorie.

În acest context, Ferdinand Porche se decide, în 1930, să-și înființeze  propria companie pe care a numit-o „ Dr.ing.H.C. F.Porche GmbH”. A angajat oameni talentați printre care și fiul său, Ferry, care avea, atunci, 20 de ani.

Ferdinand Porche visa la o mașină compactă pentru oamenii de rând. În 1934 finalizează proiectul  Wolkswagen, iar în 1936 era gata prototipul  Wolkswagen  3 cu care a făcut o cursă de probă  pe distanța de 5.000 km.

În 1936 vizitează fabricile Ford și  are mai multe discuții entuziasmate cu Henry Ford. Continuă perfecționarea mașinii concepute și, în 1938, ajunge la modelul Wlokswagen 38, asemănător cu  modelul Wolkswagen Beetle  de mai târziu, cunoscut sub numele de „broscuța”. Wlokswagen, tradus în limba română, înseamnă „mașina poporului”. S-a construit și o fabrică, în apropiere a Hanovra. Din păcate, izbucnește al Doilea Război Mondial  și Fabrica lui Porche este obligată să-și adapteze producția pentru război.

Această situație îi va produce, după terminarea războiului, multe neplăceri, inclusiv  întemnițarea într-o închisoare din Franța, la Dijon.

Fiul său, Ferry Porche, reușește să-i continue activitatea și fabrică  mașina sport Porche 356. Istoria spune că pe 3 septembrie 1950, când Ferdinand Porche a împlinit 75 de ani, mai mulți posesori de automobile Porche 356 s-au adunat în fața casei lui din Stuttgard și, pentru ai ura „La mulți ani” șoferii își aprindeau farurile. Se pare ca obiceiul acestui salut între șoferi s-a transmis până în zilele noastre.

S-a stins din viață la data de 30 ianuarie 1951.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un geniu în domeniul automobilelor: Ferdinand Porche. Și-a dorit să construiască trei tipuri de mașini: mașini de curse, tractoare pentru agricultură și o mașină  pentru omul de rând. Într-un final, a reușit

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Alexandre Gustave Eiffel constructorul turnului Eiffel din Paris și al Hotelului  Traian din Iași.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Alexandre Gustave Eiffel, constructorul celebrului turn cu același nume dar și constructorul Hotelului Traian din Iași.

Cine merge la Paris vrea să viziteze Turnul Eiffel.

 Cine a fost la Paris, a vizitat Turnul Eiffel. Dacă cineva povesteşte despre Paris, cu siguranţă va povesti şi despre Turnul Eiffel. Şi în alte oraşe sunt turnuri celebre. Spre exemplu turnul înclinat din Pisa. Turnul din Londra.Numele lor  este legat de oraşul în care au fost construite. Turnul Eiffel este legat de numele constructorului său: Alexandre  Gustave Eiffel.Dacă multă lume a auzit de Turnul Eiffel se poate trage concluzia că a auzit şi de constructorul său. Mai puţin ştiu însă de legăturile acestuia cu România.

Cine merge la New York vrea să viziteze sau să vadă, măcar de la distanță, Statuia Libertății.

Puțini dintre noi, mergând la Iași, vrea să vadă Hotelul Traian.

Și totuși, toate aceste construcții sunt legate de aceeași personalitate: Alexandre Gustave Eiffel.

Alexandre Gustave Eiffel – Bönickhausen s-a născut în data de 15 decembrie 1832  la Dijon. În 1850 vine la Paris pentru a urma  cursurile Colegiului „Sainte-Barbe“, situat în apropierea   bibliotecii „Sainte-Genevieve” A absolvit, în 1855,  Şcoala Centrală  de Arte şi Meserii din Paris , o universitate particulară celebră la vremea aceea,  obţinând diploma de inginer chimist. Şi-a început activitatea la compania de material pentru căi ferate Nepveu-Pauwels unde a avut ca atribuţii construirea podului de la Bordeaux la care a lucrat între 1855 şi 1860. Apoi, în 1864,  a pus bazele Atelierului de Construcţii Mecanice din Levallois, devenită ulterior Societatea Eiffel care  s-a ocupat de construirea de poduri feroviare şi rutiere, şarpante de uzine, gări, galerii pentru expoziţii.Printre acestea se numără  cazinoul  din Sables-D’Olonne, construit în 1875, cupola Observatorului din Nice, construit în 1885. Timp de patru  ani, între 1884 şi 1888  a construit viaductul  Garabit, cu deschidere de 165 m,  la 122 m deasupra   râului  Truyère  din  Franţa. 

             Şi-a extins activitatea şi în afara Franţei realizând construcţii celebre în Rusia, România, Ungaria, Spania, Portugalia, Panama, Vietnam. În perioada 1876-1877 a construit  podul Maria Pia peste  râul Duero, la Porto, în Spania, cu o lungime de 160 m.

A construi podul de cale ferată  de la Ungheni , peste Prut.

A conceput, în 1866,  structura de rezistenţă a Statuii Libertăţii din New York, opera artistului Bertholdi.

 Promotor de seamă al constructiilor metalice, Eiffel a înlocuit fonta cu fierul laminat şi a folosit arcul articulat de rezistenţă egală care, împreună cu pilonii, permite realizarea de deschideri mari.

Este momentul stimați ascultători sa vă spun câteva date tehnice despre Turnul Eiffel. Cu siguranță, nu o să țineți minte nici-unul dintre numerele pe care o să le spun eu acum, dar menționarea lor contribuie la  formarea unei imagini  despre grandoarea acestei construcții inginerești.

 Turnul Eiffel   a fost construit în intervalul  ianuarie 1887– martie 1889 ca să servească drept arc de intrare la Expoziţia Universală  din 1889, un târg mondial ce sărbătorea centenarului Revoluţiei franceze, dar şi o modalitate de relansare economică prin deschiderea unor şantiere de mare amploare.

La construcţia turnului  au lucrat 300 de muncitori  care au unit 18.038 de piese de oţel, folosind două milioane jumătate de nituri. Peste 100 de muncitori au lucrat în atelier, iar restul pe şantier. Pe perioada verii se lucra 12 ore pe zi, iar în perioada de iarnă câte 9 ore pe zi. S-au realizat 700 de desene de ansamblu şi 3.500 de desene de execuţie la care au lucrat  40 de desenatori timp de doi ani. Turnul Eiffel are 300 m înălţime, o greutate de peste 10.000 de tone. Turnul a fost inaugurat pe 31 martie 1889 când Gustave Eiffel, însoţit de câţiva curajoşi, a urcat 1710 trepte şi  a fixat steagul francez în vârful turnului. La acea dată era cea mai înaltă clădire din lume.  S-au tras atunci  21 de salve de tun. Expoziţia a fost deschisă în data de 15 mai. Deşi controversat pe perioada construcţiei, în prima săptămână de la darea în funcţiune turnul  a fost escaladat   de 28.922 vizitatori care au urcat pe picioare până la primul sau la al doilea nivel. Pentru a ajunge la primul etaj, se urcă 387 de trepte, 674 de trepte pentru a ajunge la al doilea etaj, 1.130 de trepte pentru a ajunge la al treilea etaj. Abia la o săptămână după inaugurarea expoziţiei au fost puse în funcţiune şi ascensoarele. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic, iar lifturile actuale sunt electrice.  La  primul etaj a fost amenajată o sală de spectacol, un restaurant francez şi un restaurant rusesc, o braserie flamandă şi un bar american. La etajul al doilea a fost instalată o imprimerie unde se tipărea în fiecare zi o ediţie specială din  ziarul Le Figaro fiind, și acum, unul dintre cele mai importante cotidiene din Franța. La etajul al treilea Gustave Eiffel şi-a rezervat un birou de lucru şi alte trei laboratoare pentru astronomie, fiziologie şi meteorolgie. În prezent aceste laboratoare sunt amenajate ca muzeu. Prin aceste spaţii, constructorul vroia să demonstreze că Turnul poate avea  diferite utilizări fie pentru apărarea naţională fie pentru cercetări ştiinţifice şi astfel să evite demolarea lui deoarece aprobarea construcţiei fusese dată numai pentru 20 de ani. În 1910 concesiunea a fost reînnoită pentru încă 60 de ani datorită  interesului strategic rezultat din dezvoltarea telegrafiei fără fir. În 1957 înălţimea turnului a ajuns la 320,75 m prin montarea antenelor de televiziune.

Gustave Eiffel s-a stins din viaţă  la 27 decembrie  1923, iar turnul construit de el dăinuie şi azi devenind, între timp, simbolul al Parisului.

Pentru ca povestea despre inginerul Gustav Eiffel să aibă „sare și piper” o să menționez câteva informații despre legătura lui cu țara noastră.

Interesant de menţionat că în 1882, înainte de a deveni celebru ,adică înainte de a construi Statuia Libertăţii  de la New York  şi înainte de a înălţa  Turnul din Paris, Gustave Eiffel retuşa ultimele detalii ale unei veritabile bijuterii arhitectonice din România: Hotelul Traian din Iaşi.

Puţini sunt cei care ştiu că simbolul Parisului, Turnul Eiffel, a fost realizat după o tehnologie descoperită de inginerul român Gheorghe Pănculescu. După ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zürich, inginerul Pănculescu ajunge să lucreze în cadrul Companiei Eiffel la recomandarea marelui poet Vasile Alecsandri. În 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferată Bucureşti – Predeal. În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului căii ferate, Pănculescu a reuşit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul era de aproape cinci ani. Impresionat de proiectul inginerului român, Alexandre Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-l întâlni pe Pănculescu, cel care avea să devină inspectorul general al Căilor Ferate Române. Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate. În 1879, în casa unde se află acum Muzeul „Nicolae Iorga”, francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de geniul românului. Aici, Eiffel i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris, pentru Expoziţia Universală din 1889. Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii la construcţia turnului, folosind subansamble metalice, confecţionate la sol şi asamblate după aceea, pe măsură ce se înalţă lucrarea. Într-un  studiu intitulat „Comunication sur les travaux de la tour de 300 m”, datat în 1887,  Alexandre Gustave Eiffel precizează că turnul, care îi poartă numele, nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la  construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti – Predeal. Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa decât în ţara unde s-a născut. Doar  o şcoală generală din Vălenii de Munte  poartă numele Gheorghe Pănculescu.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit, în principal, despre Gustav Eiffel și turnul construit de el în Paris și care îi poartă numele. Istorisirea mea despre Gustave Eiffel şi hotelul Traian din Iaşi, despre Gustave Eiffel şi inginerul român Gheorghe Pănculescu este încă  o dovadă a modului în care istoria românilor s-a împletit cu istoria altor popoare. Făcând o paralelă între modul în care a fost privit Turnul Eiffel în 1890 şi modul în  care a fost privită în 1990 Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului din București  şi ţinând seama că  azi Turnul Eiffel este simbolul Parisului, iar Palatul Parlamentului tinde să devină simbolul Bucureştiului  se poate trage concluzia că… istoria se repetă în timp şi în spaţiu.

            Istoria este ca o busolă care ne arată de unde venim, încotro ne ăndreptăm dar, mai ales,  ne dă puterea de a merge mai departe.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Peronalități din știință și tehnică

John Bardeen- inventatorul tranzistorului

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc   despre John Bardeen,   inventatorul tranzistorului.

Dacă s-ar face un sondaj privind cele mai importante invenţii din ultimii 75  de ani, cu siguranţă  tranzistorul ar fi pe primele locuri.Mulţi dintre noi au învăţat la facultate despre tuburile electronice dar şi despre tranzistoare. Astăzi tuburile electronice nici măcar nu mai sunt aminitie în cărţile de şcoală. Poate doar în treacăt, pentru a scoate în evidenţă superioritatea tranzistorului. Multă vreme aparatele de radio portabile,  numite  aveau dimeniunea unei cărămizi sau a unei jumătăţi de cărămiză. Conţineau 10-15 tranzistoare ca elemente fizice distincte. Azi aparatele de comunicaţie, radiourile, telefoanele mobile conţin sute de tranzistoare dar care nu se mai văd. Ele sunt integrate într-un singur element  numit adesea chip.Drumul  miniaturizării componentelor electronice, a dispozitivelor semiconductoare, a  fost deschis de o echipă de cercetători condusă de John Bardeen

Dar oare cine a deschis poarta  drumului către Era Electronicii miniaturizate? Poarta a fost deschisă de o echipă din care a făcut parte şi John Bardeen.
John  Bardeen  s-a  născut la data de 23 mai 1908   în  oraşul  Madison,  statul Wisconsis  din Statele Unite ale Americii . Tatăl său, Charles Bardeen  a fost profesor de anatomie la Universitatea din Wisconsis. A  urmat şcoala primară  şi şcoala medie centrală din Madison până în anul 1923 după care s-a înscris la Universitatea din Wisconsis. A absolvit facultatea de electrotehnică în anul 1928  dar, pe lângă disciplinele specifice, a studiat matematica şi fizica. A făcut apoi, în 1930, o specializare postuniversitară în domeniul geofizicii aplicate şi  în domeniul radiaţiei antenelor, specializare care i-a permis să lucreze la compania „Gulf Research”   specializată în cercetări geofizice. În această perioadă a inventat o metodă de  identificare a zăcămintelor de petrol pe baza tensiunilor gravitaţionale şi magnetice terestre.

               Deşi avea diploma inginer şi o specializare post universitară, se simţea atras  de fizică şi matematică, aşa  că în 1933  este admis la Universitatea din Princeton unde se specializează în domeniul aplicării teoriei cuantice în fizica corpului solid şi îşi susţine teza de doctorat în 1936.Se mută apoi la Universitatea din Minnesota unde şi-a continuat cercetările privind comportarea electronilor în metale.

               Al Doilea Război  Mondial îl obligă să-şi întrerupă cercetările în fizica corpului solid  deoarece va lucra  într-un laborator  militar  din Washington unde a studiat aplicarea câmpurilor magnetice pentru detectarea torpilelor şi minelor.

               După terminarea războiului este angajat  la  Laboratoarele Bell  unde, împreună cu William Shockley  şi Walter Brattain       au început să studieze  înlocuirea tuburilor electronice cu  dispozitive semiconductoare pe bază de siliciu şi germaniu. Echipa era condusă de William Shockley care se ocupa de tranzistorul unipolar, iar  Jhon Bardeen  şi Walter Brattain s-au ocupat de tranzistorul bipolar. Pe data 16 decembrie 1947,  cei trei  au realizat primul tranzistor , numit tranzistor cu punct de contact. Au mai trecut şase luni  de teste şi încercări, de întocmire a documentelor pentru brevetare. Prezentarea oficială  s-a făcut într-o conferinţă de presă în iunie 1948.

          Având în vedere obiectivele educative ale acestei emisiuni este important, stimați ascultători, să vă spun că la această conferință de presă, inventatorii au făcut o demonstrație practică. Cu acestă demonstrație, inventatorii au vrut să-i convingă pe ziariștii participanți că dispozitivul funcționează. Se foloseau atunci aparate de radio cu tuburi  electronice așa că au preluat semnalul radio și l-au amplificat cu noul dispozitiv, numit trazistor. Din punctul lor de vedere, dar și după opinia mea de inginer, demonstrația trebuia să fie convingătoare. Participanții la conferință, în bună parte nespecialiști, nu au reacționat. Nici comunitatea ştiinţifică, adică specialiștii, nu a reacţioant , aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor invenţii pionier   pentru care nu se întrevedea o aplicaţie concretă. Au mai trecut încă patru ani până când  tranzitorul a fost folosit într-o aplicaţie cu impact social. El a fost folosit pentru prima dată pentru realizarea unui aparat auditiv. Avea toate atributele: era de dimensiuni mici , avea un consum redus, asigura un factor de amplificare mare.

Tranzistorul este  un exemplu de invenţie pionier care a revoluţionat industria electrotehnică, în general,  industria electronică în particular, industria comunicaţiilor şi a calculatoarelor.

John Bardeen, împreună cu William Shockley  şi Walter Brattain      au primit Premiul Nobel  pentru fizică în anul 1956.

John  Bardeen  simţea că mai are multe  de făcut pentru lumea ştiinţifică, aşa  că  în anul 1951 pleacă de la compania telefonică Bell  şi s-a angajat la Universitatea Illinois ca profesor de fizică şi electrotehnică  şi a reînceput cercetările  asupra supraconductibilităţii , cercetări pe care le începuse în perioada elaborării tezei de doctorat. Sâmburele acestor  cercetări  a apărut dintr-o enigmă a fizicii pusă în evidenţă în 1911. S-a constatat, atunci, că la temperature foarte joase  mercurul nu mai opune nici-o rezistenţă la trecerea curentului electric. John  Bardeen  a atras în echipa sa doi  tineri doctoranzi: Leon Neil Cooper şi John Robert Schrieffer . Au lucrat împreună mai bine şapte ani, iar rezultatele  se lăsau aşteptate. Aproape că renunţaseră când , în 1958 , au reuşit  să  demonstreze existenţa extrafluidităţii, adică a absenţei vâscozităţii şi tensiunilor superficiale la heliu-3 lichid.

În 1972,   celor trei , Bardeen, Cooper şi Schrieffer li s-a decernat  Premiul Nobel pentru fizică pentru „ crearea comună a teoriei supraconductibilităţii”. În felul acesta John Bardeen este primul savant care a primit două Premii Nobel în acelaşi domeniu.

       Au urmat alţi ani de cercetări, iar teoria supraconductibilităţii a permis realizarea electromagneţilor  folosiţi la sinteza nucleară, la construirea acceleratoarelor  cu particule de energie înaltă, la realizarea trenurilor cu levitaţie magnetică.

           Aplicaţiile practice în domeniul supraconductibilităţii  sunt dificile datorită temperaturilor foarte joase, dar iată că în 1986  s-a descoperit un material ceramic care devine supraconductor la 35 Kelvin, apoi la scurt timp, alte substanţe, cu aplicabilitate în medicină, care devin supraconductoare la 100 K. Deşi perspectiva unui material supraconductor la temperatura camerei pare un vis, el este realizabil.

John Bardeen  s-a stins din viaţă la 30 ianuarie 1991 în urma unui atac de cord. Avea aproape 83   de ani.

Așadar, stimați ascultători, azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, v-am  spus povestea unei invenții, tranzistorul care în 1948, era o invenție pionier, adică o noutate absolută, iar acum …aproape am uitat de el.

Este o poveste pe care viața o repetă cu toate invențiile.

Este o poveste pe care viața o repetă cu fiecare om, cu fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu.

La finalul acestui episod va sugerez să faceți un exercițiu de … descoperire a unui tranzistor.

Într-o zi de lucru, după ora 9:00 până la ora 17:00,  mergeți la un magazin de componente electronice sau la un atelier pentru reparații radio și televizoare.

În Craiova sunt câteva.

Cereți un tranzistor. Uitați-vă la el. Studiați-l!

Puteți să încercați și altă … experiență!

Mergeți la Târgul de vechituri! O să descoperiți o lume fascinantă, indiferent de vârsta pe care o aveți.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.