Personalități din știință și tehnică

Elihu Thomson- un inventator prolific, Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Electrotehnică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elihu Thomson, inventator prolific, Președinte al Comisiei Internaționale de Electrotehnică.

Povestesc adesea despre inventatori. Mulţi oameni se declară ei înşişi  inventatori. Se poate pune întrebarea : când o persoană are această calitate? câte invenţii trebuie să aibă ?. Desigur, în mod oficial, o persoană poate fi considerată inventator dacă posedă un Brevet de invenţie eliberat de o autoritate naţională sau internaţională. Numărul de invenţii nu este semnificativ pentru a declara sau a utiliza  această calitate, de inventator. Petrache Poenaru a avut un singur Brevet de invenţie- stiloul. A devenit celebru fără să fi reuşit aplicarea în practică a stiloului.   Alţii au doar  câteva Brevete.  Alţii au avut chiar sute de brevete pe care au reuşit să le aplice aproape pe toate. Un exemplu este Elihu Thomson.

Elihu Tomson s-a născut la data  de 29 martie 1853  în localitatea Manchester  din Anglia, în familia  formată  de Daniel Thomson şi  Mary Ann Rhodes Thomson.  A plecat din Anglia în 1858 cu familia şi s-au stabilit în Philadelphia. A urmat cursurile Licelui  din Philadelphia ( Central High School) din Philadelphia pe care le-a absolvit în 1870.

După absolvire i s-a oferit un post de instructor în fizică dar a preferat să lucreze în domeniul chimiei ocupând în 1876 Catedra de chimie de la  Liceu ( Central High School). În 1880 se hotărăşte să renunţe la această poziţie pentru a se ocupa de aplicaţiile electricităţii şi îşi dedică tot timpul cercetărilor în acest domeniu  în folosul propriei companii, înfiinţată în 1879 împreună cu Edwin J. Houston

A fost unul dintre cei mai prolifici inventatori americani obţinând 696 de Brevete între 1880 şi 1930 şi  care a format, alături de Edison, compania General Electric. Una dintre primele invenţii se referă la un regulator  pentru  reglarea automată a tensiunii unui generator de curent continuu, cunoscut și cu numele de  dinam, în funcţie de sarcină, pentru care a obţinut Brevetul nr.302 963 din data de 5 august 1884.

            În data de 17 aprilie 1894 a obţinut Brevetul  518. 291 pentru o metodă de răcire a motoarelor electrice. Este vorba de răcirea forţată prin utilizarea unui schimbător de căldură  montat pe tubulatura externă  prin care circulă aerul de răcire.

             În data de 4 august 1903 obţine Brevetul SUA  nr. 735 621 pentru „Motor electrostatic”  utilizat la  realizarea wattmetrului înregistrator, destinat măsurării  energiei electrice.

        A inventat sistemul de iluminat cu incandescenţă, transformatorul, wattmetrul înregistrator, motorul de inducţie cu repulsie ( 1888), generatorul trifazat, locomotiva electrică. A iniţiat cercetări în curent alternativ de înaltă frecvenţă.

             Vă reamintesc, stimați ascultători, că frecvența în rețeaua de distribuție a energiei electrice este de 50 de Hz și se încadrează în categoria „joasă frecvență”.

           A elaborat primul standard referitor la securitatea muncii în lucrările electrice.

           Împreună cu E.J.  Houston a înfiinţat, în 1879, o fabrică pentru producerea lămpilor de iluminat cu arc, apoi a becurilor cu incandescenţă. În 1887 pune la punct procedeul de sudare electrică, în curent alternativ, prin puncte sau în flux continuu, bazat pe aplicarea efectului Joule. El a construit un transformator coborâtor pentru a obţine o tensiune de 2  V şi un curent de 2.000 A  necesar topirii metalelor care se sudau.

                      În 1892 Compania Thomson-Houston Electric a fuzionat cu Compania Edison General Electric devenind General Electric, una dintre cele  mai mari companii producătoare de echipamente electrice din lume. Elihu Thomson a lucrat  la această   companie ca inginer până la sfârşitul vieţii, în 1937.

           Elihu Thomson a  fost unul dintre  membrii fondatori ai Comisiei Internaționle de Electrotehnică CEI, precum şi cel de-al doilea preşedinte, după Lord Kelvin. În zilele de 12-17 septembrie 1904 s-a organizat la Saint-Louis, SUA, Congresul Electricienilor  la care s-a hotărât înfiinţarea unei organizaţii profesionale  care  „să examineze problema unificării terminologiei electrotehnice  şi clasificarea aparatelor şi maşinilor electrice”. Această problemă, a unificării, a standardizării trebuia rezolvată deoarece aplicaţiile electricităţii  erau din ce în ce mai numeroase în iluminat, acţionarea electrică a utilajelor industriale, transportul pe calea ferată, iar schimburile comerciale  creşteau ca volum şi valoare. În aceste condiţii, terminologia  trebuia să fie aceiaşi în toată lumea. Definirea unei caracteristici de echipament electric ( tensiune, curent, randament, dimensiuni specifice)  trebuia să aibă aceiaşi semnificaţiei indiferent de zona geografică unde se produce echipamentul şi unde se utilizează echipamentul. Pregătirea acestui Congres a început cu un an înainte. Astfel la data 1 iulie 1903,  Comitetul de organizare  şi-a ţinut prima întrunire.  Elihu Thomson  a fost ales  ca preşedinte al Congresului din 1904. Pe perioada desfăşurării Congresului s-a înfiinţat o Comisie Internaţională. La închiderea lucrărilor Congresului, sâmbătă 17 septembrie 1904, Elihu Thomson a spus : „Nici un eveniment  de o asemenea importanţă pentru industria electrică  nu a depăşit activitatea începută în aceşti ultimi ani  în schimbul de idei privind electricitatea. Ducerea la bun sfârşit a acestor probleme în plan internaţional  este anevoioasă; trebuie depăşite geloziile şi trebuie  menajate susceptibilităţile”.  „Am observat că unanimitatea în acţiune, absenţa oricărei neînţelegeri a fost remarcabilă. De îndată ce o măsură a fost considerată ca fiind corespunzatoare, toate voturile au fost unanime şi aceasta este de bun augur pentru activitatea viitoare a Comisiei Internaţionale”. Apoi, în încheiere a spus  „pregatiti-vă deci să acceptaţi un univers electric”. In 1908, ca urmare a decesului lordului Kelvin, Primul președinte, Thomson devenea cel de al doilea Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Electrotehnică.

          Elihu  Thomson a fost unul dintre puţinii  fizicieni care au intuit    că razele X , puse în evidenţă de Röntgen, au şi efecte nocive şi de aceea trebuie să se ia masuri de protecţie. Pentru a demonstra acest fapt,  In 1896, Thomson deliberately exposed the little finger of his left hand to an x-ray tube for several days, half an hour per day. în 1896, Thomson  şi-a expus în mod deliberat  degetele de la mâna stângă  lângă  un tub de raze X pentru mai multe zile, timp de  o jumătate de oră pe zi. După această expunere demonstrativă şi excesivă  i-au apărut The resultant effects — pain, swelling, stiffness, erythema and blistering — were convincing for Thomson and others, but not for all.  dureri, umflături şi o rigiditate a articulaţiilor. Cu toate acestea, unii medici, din acea vreme, au negat  în continuare nocivitatea acestora.

          A primit multe medalii printre care, în 1909 a primit Medalia Edison din partea Institutului American de Inginerie Electrică, fondat în 1884, pentru  „Contribuţiile meritorii  în domeniul ştiinţelor inginereşti obţinute în ultimii treizeci de ani”. În 1963 acest institut a fuzionat  cu Institutul de Inginerie Electrică , fondat în 1912, rezultând una dintre cele ami mari organizaţii profesionale  non-profit din lume : Institutului de Inginerie Electrică şi Electronică (IEEE). A fost Preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale din 1908.

          A murit în  13 martie 1937 în SUA

          Așadar, stimați ascultători, azi v-am vorbit de Elihu Thomson și despre Comisia Electrotehnică Internațională, organizația care pregătește și publică standarde internaționale  din domeniul electrotehnic, adică generarea, transportul și distribuția energiei electrice, echipamente  electrocasnice,  energie solară etc.

          Mai mulți ingineri  români au activat în cadrul Comisiei Electrotehnice Internaționale printre care academicianul Remus Răduleț și  academicianul Constantin Budeanu.

            La finalul acestui episod, având în  vedere că Elihu Thomson a  construit un transformator coborâtor pentru a obţine o tensiune de 2  V şi un curent  mare, că în același mod sunt construite și transformatoarele folosite pentru pirogravură vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să discutații cu copiii,  cu nepoții sau cu prietenii despre pirogravură, despre instrumentele folosite, despre obiectele pirogravate, despre imaginile pirogravate.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea, vă urez toate cele  bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personaliăți din știință și tehnică

Heinrich Schliemann, arheolog pasionat de găsirea zidurilor cetății Troia.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” mi-am propus să vă spun câteva vorbe despre pasiunea cu care Heinrich Schliemann a făcut săpături arheologice pentru găsirea zidurilor cetății  Troia.

Am învățat la școală, la Istorie, la Istoria antică, despre  războiul dintre cetățile Troia și Sparta. Mai țin minte și alte detalii despre acest război, un amestec între legendă și adevăr. Totuși, detaliul pe care l-am  reținut și l-am urmărit  este legat de Calul Troian. Troia a fost asediată de spartani care nu reușeau să pătrundă în cetate. Într-o seară au simulat că se retrag și  au lăsat, la poarta cetății Troia, un cal imens din lemn. Părea un cadou lăsat de spartani pentru oștenii din cetatea Troia. Aceștia, păcăliți,  l-au împins în curtea cetății. Numai că, din interiorul calului de lemn, Calul Troian, au ieșit soldați spartani care au  reușit să deschidă porțile cetății, pe  care, apoi, au năvălit  ceilalți soldați spartani.

Această luptă, descrisă de Homer în poemele epice Iliada și Odiseea, pare să fie mai mult o legendă decât un fapt istoric, motiv pentru care mulți arheologi au făcut săpături pentru aflarea adevărului. Printre aceștia se numără și arheologul german  Heinrich Schliemann.

Heinrich Schliemann s-a născut la data de 6 ianuarie 1822 în orașul Neubkow, din nordul Germaniei,  situat la 10 km de Marea Nordului. Tatăl său era preot și îi povestea, adesea legendele care circulau despre satul lor. Într-una dintre ele se spunea că în cimitirul satului, cu mulți ani în urmă  a fost  îngropat un copil pus într-un  pătuț din aur.

Heinrich Schliemann încă nu împlinise 8 ani când a primit, cadou, o carte:  Istoria universală pentru copii.  A fost impresionat de tragedia orașului Pompei, acoperit la lava  vulcanului Vezuviu. Ilustrația bogată   despre zidurile și bastioanele  Cetății Troia și discuțiile  cu tatăl său despre poemele epice  scrise de Homer,  i-au dezvoltat imaginația tânărului Heinrich.  Acesta și-a propus ca, într-o zi, să scoată la lumină  zidurile Troiei. Mânat de aceste visuri a început să învețe sârguincios latina. A ajuns la un nivel atât de ridicat  încât a reușit să scrie un eseu în limba latină despre Războiul Troian.

Totuși, dificultățile materiale  care s-au abătut asupra familiei Schliemann, l-au obligat pe tânărul Heinrich, deja admis la liceu,  să renunțe la studiul latinei  și să urmeze o  școală profesională. A lucrat într-o băcănie până la vârsta de 19 ani când a hotărât să facă o schimbare radicală în viața lui. A plecat la Hamburg  și s-a îmbarcat pe  vasul Dorothea, un vapor destinat pasagerilor dar și transportului de marfă. În 28 noiembrie 1841 vasul a ridicat ancora îndreptându-se spre America de Sud. A navigat puțin pentru că o furtună năprasnică a scufundat vasul. Heinrich Schliemann, împreună cu marinarii care deserveau nava au reușit să se salveze, ajungând în Olanda, la Amsterdam. Consulatul  din Amsterdam i-a găsit  de lucru la o societate comercială din Amsterdam. Aici, obligat de împrejurări, învață engleza, franceza, olandeza, italiana și portugheza. Cartea, învățătura de carte, limbile străine, i-au deschis drumul  către un nou loc de muncă la societatea comercială B.H.Schröder.

Vă reamintesc, stimați ascultători,  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele pentru oamenii de azi și, de aceea, o să vă redau, pe scurt, metoda practicată  de Heinrich Schliemann, expusă în autobiografia sa: „ Se va citi mult cu voce tare. Se va evita cu orice preț să se traducă. Se va studia timp de o oră pe zi. Se vor  scrie compuneri pe temele de interes. Un profesor va corecta compunerile elevului. Se vor memora corecturile făcute și se vor recita în următoarea oră de studiu”. Aș putea să adaug  că metoda depinde de la om la om, dar fără un studiu perseverent nu se pot face progrese.

Dar să revenim la Heinrich Schliemann.

Aici, la noua firmă, în 1844, constată  că aveau nevoie de oameni care să știe limba rusă așa că, folosindu-și aptitudinile pentru limbi străine, învață repede să scrie,  în limba rusă, corespondența  companiei  Schröder. După doi ani, în 1846, când avea  douăzeci și patru de ani,  este trimis la Sankt Petersburg. Aici se ocupa  cu intermedieri comerciale de materii prime cum ar fi indigoul, folosit ca materie primă pentru vopselele textile, sau salpetrul de Chile,  folosit pentru prepararea prafului de pușcă, sau zahăr și altele. Clienții erau din toată lumea. Heinrich Schliemann știa să profite de orice oportunitate. A adunat o avere considerabilă.

Deși afacerile îi ocupau tot timpul, îi consumau o bună parte din energie, nu a uitat visul din copilărie: să descopere relicvele istorice ale Greciei antice, turnurile cetății Troia, îngropate sub pământ, pe nu se știe unde. Acum avea bani și putea să se ocupe de visul care i-a legănat copilăria. S-a pregătit metodic, ca de obicei: a învățat greaca modernă, a învățat greaca veche apoi a învățat limba arabă. Așadar,  în 1858 știa toate limbile de care avea nevoie pentru studiul civilizațiilor mediteraneene.

În 1863, când avea 41 de ani, lichidează afacerile și pleacă într-o călătorie de documentare arheologică. Pornește din Germania, traversează Marea Mediterană și se oprește în Tunisia. Aici vizitează Cartagina. Ajunge în Italia și vizitează Pompei, despre care citise în „Istoria universală pentru copii”. Traversează Egiptul, merge spre India pentru a studia ruinele hinduse. Ajunge în China și vizitează Marele  Zid chinezesc. Traversează oceanul pentru a vizita Japonia, apoi calcă și pe pământ american. Vizitează ruinele aztece din Mexic. Acest periplu a durat doi ani. Deși se simțea pregătit pentru a descoperi relicvele istorice ale Greciei antice, în stilul său metodic în care și-a pregătit acțiunile, a decis ca, mai întâi, să se înscrie la Universitatea  din Sorbona pentru a studia arheologia și istoria antică. Avea 43 de ani când s-a înscris la universitate.

În 1868 a plecat spre Grecia și s-a oprit pe insula Itaca,  o  insulă de 95 km². Pe această insulă, Itaca, patria lui Ulise, se petrec cele povestite de Homer  în poemul epic Odiseea.  Apoi a vizitat  Micene, vechiul centru al civilizației grecești unde, conform celor afirmate de Homer, se găsește mormântul lui Agamemnon.

Apoi, trecând prin strâmtoarea Dardanele, s-a îndreptat  spre Asia Minor, în cătarea locului  unde se presupunea că s-ar găsi ruinele cetății Troia. A făcut săpături ca un  arheolog,  dar fără să respecte toate  regulile acestei științe, iar rezultatele le-a publicat, în 1869, în cartea „Itaca, Pelopones și Troia”.

Pentru a avea un reper istoric, stimați ascultători, vă reamintesc că în 1869 s-a finalizat construcția căii ferate  București-Giurgiu și s-a inaugurat clădirea Universității din București.

Deși cartea conținea informații inedite, a fost ignorată de comunitatea  arheologilor.   Această indiferență a specialiștilor l-a determinat să-și facă un plan de săpături arheologice, așa cum învățase la Sorbona, pentru a găsi ruinele Cetății Troia. A avut nevoie de o autorizație din partea guvernului turc pentru a începe săpături în localitatea Isarlâk,  pe care el, Heinrich Schliemann, o identificase pe baza unor studii comparative. Săpăturile  au început în octombrie 1871 și s-au desfășurat timp de doi ani, până în mai1873.

Norocul este de partea celui care caută.  Heinrich Schliemann a scos la iveală, de sub stratul de pământ, un oraș din Epoca Bronzului, care aparținea  civilizației miceniene, adică din perioada descrisă de Homer. Deși contemporanii lui Heinrich Schliemann au contestat  valoarea descoperirilor făcute, el a continuat să sape  în zona Micene, locul  menționat de Homer, în poemul epic Odiseea, unde ar fi  fost îngropat Agamemnon, eroul Războiului  Troian. I-au trebuit trei ani pentru a primi autorizația necesară pentru începerea săpăturilor. Heinrich Schliemann are succes și de această dată. A descoperit un ansamblu funerar rotund, mare, cu  cincisprezece  seturi de oseminte și, mai ales, o mască de aur, menționată și de Homer.  Deși visul lui Heinrich Schliemann era să demonstreze că  faptele descrise de Homer s-au petrecut cu adevărat, a înțeles că într-o cercetare arheologică trebuie  utilizate metode științifice  care să conducă la descoperiri cu adevărat valoroase, încadrate corect  din punct de vedere istoric așa că nu s-a mai grăbit să anunțe că a descoperit Troia.

Deși a început să aibă  dureri la una dintre urechi, și-a continuat săpăturile în Creta, iar apoi în Egipt, neglijând    deteriorarea stării de sănătate. Când durerile din ureche deveniseră  insuportabile, a plecat singur din Atena și s-a internat, în 15 noiembrie 1890, la spitalul Universității din Halle, din Germania. Rezultatul operației nu era îmbucurător dar, din dorința de a fi împreună cu familia pentru a sărbătorii Crăciunul, Heinrich Schliemann, pleacă spre Napoli pentru a se îmbarca pe un  vapor cu destinația Atena. Din păcate, chiar înainte de îmbarcare, s-a prăbușit pe stradă, nu a beneficiat de o îngrijire medicală adecvată și nu a mai putut fi salvat.

În 4 aprilie 1891 a fost înmormântat,  în cadrul unei ceremonii cu onoruri naționale la care au participat personalități din domeniul arheologiei precum și diplomați din multe țări. Istoria spune că în sicriu, alături de trupul neînsuflețit al arheologului, au fost puse  câteva volume din „Iliada” și „Odiseea”,  poemele   scrise de Homer.

 La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre arheologul Heinrich Schliemann, vă sugerez să faceți o excursie la Corabia, pe malul Dunării, unde puteți vizita  Muzeul arheologic al Cetății Sucidava.

Istorici și arheologi  au adus  la lumină zidurile și au amenajat  atractiv, civilizat,  Muzeul  arheologic al Cetății Sucidava. Printre cele ce pot fi vizitate se numără și fântâna secretă de unde se alimentau cu apă locuitorii cetății. Alaiul de nuntă  din zilele noastre,  din satul Celei, însoțește  mireasa până la fântâna din vechea cetate, la care se ajunge printr-un tunel. Vizitatorul își poate imagina că, pe treptele de acolo, coboară …în istorie!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică       

André-Marie Ampère şi unitatea de măsură a curentului electric

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre André-Marie Ampère şi unitatea de măsură a curentului electric.

În discuţiile noastre  obişnuite  folosim adesea expresia  “ curent electric ” şi sintagme care conţin întreaga expresie sau numai cuvântul” curent”:

• S-a întrerupt curentul electric.
• Merg să plătesc curentul electric.
• Am nevoie de un conductor care să suporte un curent mai mare.

Asociem  expresia „curent electric”  cu notiunea „amper”.

     –   Vă rog să-mi daţi  o siguranţă electrică de 16 A.

    –   Este nevoie de un amperaj mai mare pentru a putea suda aceste piese.

   Unele dintre aceste sintagme sunt  incorecte din punct  de vedere tehnic, din punct de vedere electrotehnic, din punct de vedere academic, dar asta este altă problemă.

            Expresia „curent electric” a  fost folosită, acum peste 200 de ani de către  de fizicanul André-Marie Amper.

André-Marie Ampère  s-a născut la data de 20 ianuarie  1775 în localitatea Polémieux de lângă Lyon . Tatăl  său, Jean-Jacques Ampère,  un om instruit, era un comerciant înstărit  care, aplicând principiile educaţioanle ale lui Jean-Jacques Rousseau l-a încurajat să se documenteze  liber atât în biblioteca sa cât şi prin observaţii asupra naturii. Mama sa era  o femeie credincioasă şi l-a educat pe André-Marie în credinţa catolică. A găsit în bibliotecă multe capodopere ale  iluminismului francez printre care Histoire naturelle, generale et particulière, a lui Georges-Louis Leclerc,  şi Encyclopédie d’Alembert a lui Denis Diderot şi Jean Le Rond.

Istoria spune că părinții au invitat un profesor  de matematică să-i predea lecții lui André-Marie. După câteva întâlniri profesorul a înțeles că acesta este un elev extraordinar  pe care nu are ce să-l mai învețe.

 Din păcate, Jean-Jacques Ampère, tatăl lui André-Marie a fost ghilotinat, pe 24 noiembrie 1793, la cucerirea Lyon-ului de către armata republicană. André-Marie Amper  avea atunci   18 ani.           Copilul André-Marie Ampère  a manifestat  un interes special pentru studiu fiind interesat de matematică dar şi de botanică, poezie şi muzică. Istoria spune că la 12 ani stăpânea toate cunoştinţele de matematici  disponibile la vremea aceea. La 13 ani a scris un tratat despre secţiunile conice, iar  la vârsta de 14 ani citea cu pasiune toate cele douăzeci de volume ale Enciclopediei franceze. La vârsta de 18 ani cunoştea, pe lângă limba franceză, italiana, latina şi greaca. Istoria spune că puterea sa de memorare a fost atât de mare încât şi spre sfârşitul vieţii  era capabil  să recite pagini întregi din Enciclopedie.

André-Marie Ampère   a asimilat creativ  ceea ce a citit.

După moartea tatălui său, între anii 1796-1801, a predat la diferite şcoli din Lyon. În 1797 s-a logodit  cu Julie Caron, care provenea dintr-o familie înstărită şi cu care s-a căsătorit în 2 august 1799. După căsătorie, în 1800, s-a născut fiul lor Jean Jacques, botezat aşa în amintirea tatălui său, care va deveni mai târziu un scriitor recunoscut, membru al Academiei Franceze.  In aceiaşi perioadă   a publicat prima sa lucrare ştiinţifică  despre teoria probabilităţii: „Consideraţii  asupra teoriei matematice a jocurilor”.  Datorită noutăţii  subiectului tratat şi a soluţiilor  pe care le-a propus  în această lucrare a fost numit, în 1802,  profesor de fizică şi chimie la Şcoala Centrală din  Bourg-en-Bresse  unde funcţionează doi ani, până în 1804. Se face remarcat şi aici pentru activitatea sa ştiinţifică. Din păcate, în iulie 1803, soţia sa a murit  şi, în 1804, s-a mutat la Paris.  Din 1805  a  funcţionat ca asistent  la École Polytechnique   din Paris, iar din 1809 este numit profesor la  această universitate. În 1808 a fost numit de Napoleon  în funcţia de inspector al activităţilor din universităţi, funcţie pe care şi-a păstrat-o toată viaţa.

 În această perioadă a lucrat foarte mult în domeniul matematicii. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice despre teoria probabilităţii, despre aplicaţiile  matematicii superioare în mecanică şi despre diverse  probleme de analiză matematică.

Pentru lucrările sale ştiinţifice din domeniul ecuaţiilor diferenţiale a fost numit, în 1814, membru al Institutului francez care a  devenit ulterior Academia de Ştiinţe, iar în anul 1821 a fost numit profesor de fizică experimentală la College de France.

În data de 11 septembrie 1820,  la o şedinţă a Academiei Franceze de Ştiinţe , fizicianul François Arago, reîntors dintr-o călătorie făcută la Geneva,  reconstituie experienţa  descrisă de fizicianul danez Hans ChristianOersted  referitoare la acţiunea curentului electric asupra unui ac  magnetic. Ampère a înţeles fenomenul dar şi importanţa acestei observaţii aşa că, având o foarte bună pregătire teoretică, după o săptămână,  formulează şi prezintă teoria  fizico-matematică a acestei experienţe explicând legătura dintre electricitate şi magnetism. A explicat atunci similitudinea dintre un magnet permanent şi o bobină parcursă de curent, adică un electromagnet. Continuă cercetările experimentale începute de Oersted şi  observă că  polul nord al unui ac magnetic, plasat sub un conductor parcurs de un curent electric, tinde să devieze spre stânga aşa cum degetul mare de la mâna dreaptă se depărtează de palmă. Această afirmaţie este învăţată de elevii de astăzi sub numele de regula mâinii drepte. Ampere demonstrează că în natură există doar sarcini electrice, iar magnetismul apare numai  din cauza mișcării sarcinilor electrice.

În 1824, după multe discuții și situații neplăcute, a primit catedra de fizică generală și experimentală la College de France. A făcut cercetări  teoretice şi experimentale minuţioase în domeniul interacţiunii dintre  curenţii electrici după care, în 1826 Amper demonstrează că doi curenţi care parcurg  conductoare paralele  acţionează unul asupra celuilalt  punând astfel  bazele electrodinamicii. Formulează legea care acum îi poartă numele.

Precizez   că tot  în 1826  românul  Petrache Poenaru obţinuse o bursă   la École Polytechnique   din Paris. Putem să ne imaginăm că cei doi s-au întâlnit. Am făcut această afirmație și într-o conferință pe care am ținut-o la Lyon în urmă cu ceva ani. Unuia dintre participanți i s-a părut o ipoteză care merită să fie cercetată.

Toate aceste descoperiri  sunt expuse, în 1827, în lucrarea „ Despre teoria matematică a fenomenelor  electrodinamice deduse experimental”. În această lucrare foloseşte pentru prima dată  noţiunea de curent electric  şi tensiune electrică.

Împreună cu François  Arago a inventat  electromagnetul  şi primul telegraf electric, asemănător cu cel propus de Sommering , la care voltmetrele  erau înlocuite cu ace magnetice.

A inventat galvanometrul, adică aparatul cu care se  măsoară intensitatea curentului   electric şi pe care îl numim azi „ ampermetru”. În 1881, s-a stabilit ca  unitatea de măsură a curentului electric să poarte numele celebrului fizician – Amper –  fiind una dintre cele şapte mărimi  fundamentale din sistemul internaţional de unităţi de măsură.

După anul 1828, Ampère se reîntoarce la  activitatea ştiinţifică din domeniul matematicii şi a mai publicat câteva lucrări de matematici superioare. A încercat să alcătuiască şi o clasificare a ştiinţelor pe baza unor principii filosofice şi matematice.

În 1832 îl susţine pe Hippolyte Pixii să construiască prima maşină electromagnetică, de fapt un generator electric. Iniţial Hippolyte Pixii a prezentat la Academia de ştiinţe din Paris o maşină care producea  curent electric monofazat prin rotirea manuală a unui magnet permanent în faţa unei bobine fixe. André-Marie Ampère  i-a sugerat să adauge un comutator  care permitea obţinerea unui electric pulsatoriu, altfel spus, un curent redresat.

Ampère  a introdus în vocabularul oamenilor de știință mulți termini noi, multe cuvinte noi, printre care  „electrostatică”, „electrodinamică”, „solenoid”,  cuvinte folosite în mod obișnit în zilele noastre.

În 1814 devine membru al Academiei de Științe din Paris, iar în 1830 membru de onoare al Academiei de Științe din Sankt Petersburg.

A murit la Marsilia în 10 iunie 1836, în timpul unei inspecţii universitare,  fără să cunoască bucuriile recunoaşterii  de către comunitatea profesională, aproape uitat de contemporani. Avea numai 61 de ani.

Numele său este inclus în lista celor mai mari oameni de știință ai Franței, plasată la primul etaj al Turnului Eiffel din Paris.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un fizician celebru, André-Marie Ampère, al cărui nume a fost atribuit ca unitate de măsură  pentru curentul elecetric, Amper.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre  Amper, despre curentul electric, despre puterea  electrică în curent continuu, o să vă spun o poveste pe care am citit-o în vremurile de demult.

Se pune că Amper și Volta erau  buni prieteni. Se întâlneau într-o poiană cu umbra și cu un izvor cu apă minunantă, aproape miraculoasă. Când se simțeau obsosiți, după dispute  științifice prelungite, sorbeau din apa izovorului și oboseala le trecea ca prin minune.

Într-o zi, au stabilit să se întâlnească  în poiană pentr a discuta despre calculul puterii electrice în circuite de current continu. Volta a venit primul în poiană. A observat că peste izvor căzuse un bolovan. A încercat să-l dea la o parte dar, oricât a încercat, nu a reușit.După o vreme a venit și Amper. Și-au unit puterile și au reușit să îndepărteze bolovanul. Efortul îi obosise. Au sorbit din apa izovorului și puterea le-a revenit.

Apoi, întru-un glas au spus:

Puterea în curent continuu trebuie să se calculeze ca produs între Volt și Amper, adică P= UxI.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Marie Skłodowska Curie, mamă răsplătită de viață.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Marie Sklodowska Curie, mamă răsplătită de viață.

Luptătoare pe tărâmul ştiinţei,  a primit de două ori Premiul Nobel, realizând astfel o premieră. În plus,  a fost o mamă  răsplătită de viaţă: una dintre fiice i-a continuat drumul profesional, obţinând şi ea Premiul Nobel. A doua a vegheat-o în clipele de suferinţă, iar apoi a scris o carte despre mama ei, carte scrisă din suflet despre o savantă şi o mamă în care a văzut tot timpul studenta săracă, dornică să-şi atingă visele. Este vorba despre Marie  Skłodowska Curie.

Marie Sklodowska Curie s-a născut  la data de 7 noiembrie 1867   la Varşovia , în vremea în care Polonia nu mai exista ca ţară. Fusese împărţită între trei imperii. Marie Skłodowska Curie este un model  de perseverenţă, de încredere în valoarea proprie. Este un exemplu de cercetător care a învins prin perseverenţă şi muncă neostenită.

Tatăl său a fost profesor de fizică, iar mama sa directoarea unei şcoli cu pensiune. A adunat cu greu ban peste ban  pentru a-şi realiza visul: să fie studentă la vestita universitate  Sorbona din Paris. În 1891 s-a mutat la Paris. A locuit în suburbia La Vilette unde acum, întâmplător sau nu, Statul francez a  construit o Cetate a ştiinţei şi unde vin zilnic zeci de copii pentru a  descoperi drumurile ştiinţei. Marie  s-a înscris la Universitate şi a fost prima femeie care a obţinut licenţa în fizică la Sorbona, în 1893, absolvind cursurile cu  magna cum laude. După numai un an a obţinut şi licenţa în matematică. În această perioadă l-a cunoscut pe viitorul soţ, Pierre Curie, care conducea Laboratorul de la École de Phisique et Chimie. S-au căsătorit pe data de 26 iulie  1895, iar  drept călătorie de nuntă au făcut  o excursie cu biciclete prin satele Franţei. În 1897, abia refăcută după naşterea primei fiice, Irène,  şi-a ales ca teză de doctorat studiul radiaţiilor  abia descoperite de  Becquerel. A început să măsoare proprietăţile  uraniului şi a testat diferite materiale care conţin uraniu. În aprilie 1898 a întocmit raportul de  cercetare, apoi într-un articol, soţii Curie au anunţat descoperirea unui nou element. Ei au propus ca „ acest nou element să fie numit  poloniu, după numele ţării de origine a unuia dintre noi”. Nici că se poate o dovadă mai convingătoare a dragostei pentru pământul pe care a văzut lumina zilei. Soţii Curie au descoperit şi un nou fenomen pe care l-au numit radioactivitate. În 1900 soţii Curie şi-au sintetizat rezultatele  într-un articol prezentat la Congresul Internaţional de Fizică în care au pus întrebarea: Care este sursa de energie emanată de razele lui Becquerel? Vine din interiorul  corpurilor radioactive sau din  afara lor? Intuitiv, Marie Curie a presupus că această energie provine dintr-o activitate  din interiorul atomilor. Pornind de aici, misterele atomului aveau să fie dezvăluite la cumpăna dintre secole. Pentru a descoperi aceste mistere, Marie a prelucrat, kilogram cu kilogram, câteva tone de reziduuri de oxid de uraniu primite din Germania. Şi după atâta amar de muncă a obţinut zece grame de radiu pur. Cât despre condiţiile de muncă  şi despre salarii parcă nici nu-ţi vine să vorbeşti acum: un hangar şi un post de profesoară la Şcoala normală de fete din Sévres.

Așadar, stimați ascultători, cred că este locul să menționez  ce spunea Marie Curie despre munca științifică: „Nu trebuie să uităm că atunci când radiul a fost descoperit nimeni nu  ştiut că se va dovedi atât de folositor  în spitale. Munca era chiar ştiinţă pură. Iar asta dovedeşte  că munca ştiinţifică nu trebuie privită doar din punctul de vedere al  necesităţii directe. Trebuie făcută pentru ea însăşi, pentru frumuseţea ştiinţei, iar apoi există mereu şansa ca o descoperire ştiinţifică să devină, precum radiul, un beneficiu pentru umanitate” .

 Desigur azi cunoaştem utilitatea radiului. Dar în 1900 nu se ştia nimic. Fizicianul Becquerel a suferit o arsură ciudată  pe când transporta  în buzunar o sticluţă cu o sare de radiu. Aflând despre eveniment, Pierre Curie îşi expune în mod voluntar un braţ la acţiunea radiului timp de câteva ore. Apoi Marie Curie studiază  acţiunea radiului asupra animalelor şi descoperă că prin această terapie, numită mai apoi  Curieterapie, pot fi tratate anumite forme de cancer.

            În 10 decembrie 1903 soţii Curie au primit Premiul Nobel  pentru fizică pe care l-au împărţit cu Henri Becquerel. Din păcate, în 1906 Pierre Curie a murit într-un accident  de trăsură în Paris. Marie Curie a preluat postul de profesor la Sorbona deţinut de Pierre şi a devenit astfel prima femeie- profesor la această universitate. Istoria spune că înainte de primul curs, în ziua de 5 noiembrie 1906, cu două zile înainte de a  împlini 39 de ani, a făcut, mai întâi, o vizită la mormântul lui Pierre. A urmat  o perioadă grea dar, în final, munca ei a fost recompensată, în 1911,  cu al  doilea Premiu Nobel, pentru chimie. Până atunci nici un alt laureat nu fusese distins de două ori cu această  înaltă recompensă ştiinţifică. Dar aceste recunoaşteri internaţionale n-au putut  învinge mentalitatea membrilor Academiei de Ştiinţe din Franţa: o femeie nu poate ocupa un fotoliu în Academie. În şedinţa din 23 ianuarie 1911 preşedintele Academiei de ştiinţe le spune uşierilor:„Lăsaţi să intre toată lumea, cu excepţia femeilor”. Marie Curie nu a intrat în Academie. Întâmplări de genul acesta s-au mai petrecut şi se mai petrec. Titu Maiorescu, craiovean de-al nostru,  contemporan cu Marie Curie a spus într-un discurs „ Fereşte-te a doua zi după succes!”. Evident, nu s-a gândit la Marie Curie. Dar  oamenii mari au suferit totdeauna asaltul furibund al acelora care voiau să descopere, sub armura geniului, creaturi umane  imperfecte.

În timpul primului război mondial Marie Curie a  desfăşurat o bogată activitate pentru utilizarea razelor X, sau razele Roentgen, în intervenţiile medicale şi chirurgicale. A creat  primul automobil echipat cu un aparat radiologic, care circula din spital în spital, pentru a veni în ajutorul răniţilor. Tot în acea perioadă a echipat două sute de săli cu aparate radiologice.

După terminarea războiului a înfiinţat la Paris Institutul Radiului.

În 1922 a fost aleasă în Academia Franceză de Medicină, fiind prima femeie care a ocupat această poziţie, iar în 1923 Parlamentul  francez i-a acordat o pensie pe viaţă.

Câţiva ani, din 1928, a lucrat şi cu un român celebru în fizica teoretică, Alexandru Proca. Iată  ce spunea  Marie Curie despre Alexandru Proca: „De fiecare dată când am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, abilitate experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii care îmi convin, mă satisfac, şi totdeauna furnizează rezultate precise. Voi românii puteţi fi mândri de-a avea un cercetător ştiinţific de valoarea domnului Proca”

De altfel, Marie Curie, a lucrat și cu alți români printre care Dragomir Hurmuzescu, inventatorul electroscopului folosit pentru cercetarea proprietăților radiului, respectiv Ștefania Mărăcineanu, cunoscută pentru declanșarea ploii artificiale, în 1930.

Soţii Curie au avut două fiice:  Irène şi Eve. Irène a moştenit pasiunea pentru cercetare, pentru ştiinţă. Împreună cu soţul ei Jean- Frèdèric Joliot  a obţinut Premiul Nobel pentru fizică pentru descoperirea radioactivităţii artificiale. Eve a fost alături de mama ei  până în ultima clipă, adică până în ziua de 4 iulie 1934, când Marie Curie a murit de leucemie asociată cu intoxicaţie radioactivă. Apoi Eve Curie  a scris o carte plină de dragoste :Madame Curie.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit  despre Marie Curie, o luptătoare pe tărâmul ştiinţei care, în premieră, a primit de două ori Premiul Nobel.

În plus,  a fost o mamă  răsplătită de viaţă cu două fiice iubitoare de părinți.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Charles Darwin, cercetător și observator  al naturii.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  aș vrea să trecem în revistă viața lui Charles Darwin, cercetător și observator al naturii.

Vorbim, poate prea mult, despre educație, despre puterea  educației, chiar și despre „educația la putere”.

Mi-am adus aminte ( semn de bătrânețe) de diriginta noastră din liceu, profesoară de biologie, Claudia Târnăveanu.

Orele de dirigenție erau ore de … dirigenție!

Pregăteam  referate pe diferite teme. Ca să le pregătim, mergeam la Bibliotecă.

Unul dintre referate avea ca temă „Călătoria vasului Beagle  în insulele Galapagos”. Atunci, cu mulți ani în urmă, elev la liceu, am descoperit un cercetător complex al naturii, un observator fin al naturii, l-am descoperit pe Charles Darwin.

Charles Darwin s-a născut la data de 12  februarie 1809 în Țara Galilor, în familia doctorului Robert Darwin. Mama sa, Suzannah, preocupată  de științe și artă,  se trăgea dintr-o familie cu principii liberale, proprietara unei fabrici pentru obiecte din porțelan. Avea 8 ani când mama  sa  decedat. La 9 ani a fost trimis la o școală unde studiase atât tatăl cât și bunicul, medici. Copilul Charles era atras de științele naturii. A citit despre migrarea rațelor sălbatice,  mergea pe malul mării  ca să urmărească păsările și insectele. Cu toate acesta,  la 16 ani este trimis la Universitatea din Edinburgh pentru a face studii de medicină, ca tatăl și bunicul său.

Medicina nu îl atrăgea. Era atras de …științele naturii!

Universitatea pe care o urma, Universitatea din Edinburgh, avea un program de biologie marină și o grupare academică, o asociație  universitară  care se ocupa de istoria naturii, așa că s-a înscris în această asociație. Aici a aflat despre lucrarea „Filozofia zoologică”,  scrisă  în 1809 de naturalistul francez  Jean Baptiste Lamarck, în care acesta a formulat ipoteza că  animalele au evoluat de la organisme simple la organismele complexe  din  vremurile noastre. Charles Darwin era pasionat de activitatea pe care o făcea în acest grup profesional dar tatăl său, Robert Darwin, nemulțumit că a renunțat la medicină, l-a convins să  se facă preot având în vedere că mulți dintre aceștia erau și naturaliști. Se mută la Universitatea Cambridge. Aici  îl întâlnește pe profesorul John S. Henslow  care susținea, vineri seara, seminarii și studii despre științele naturii. Tot în această perioadă citește lucrarea botanistului german Humboldt „Călătorii spre noul continent”  care i-a plăcut atât de mult încât a reținut multe citate pe care le folosea în expunerile sale. Mai mult, își dorea să facă o călătorie în care să exploreze natura. Ocazia s-a ivit în anul 1831. Un grup de cercetători pregătiseră vasul Beagle pentru  o călătorie  cu scop geografic în Patagonia, Chile și Peru. Cercetătorii  doreau să facă  hărți detaliate ale acestei zone geografice.

În data de 27 decembrie 1831 vasul Beagle, cu Charles Darwin la bord  a plecat din Anglia spre America de Sud. După o călătorie de aproape patru ani, în 15 septembrie 1835, vasul Beagle a ajuns în insulele Vrăjite, numite mai târziu insulele  Galapagos, cele mai izolate insule de pe pământ.

Insulele Galapagos, insule vulcanice, se află la 80-90 km una de alta. Se poate spune că toate au aceeași climă, se află la aceeași latitudine și longitudine. Și totuși speciile diferă de la o insulă la alta. Spre exemplu, în Galapagos, țestoasa uriașă are carapacea ușor diferită de la o insulă la alta. Darwin a descoperit că cintezele aveau ciocurile de lungimi diferite în funcție de insula pe care trăiau. A constatat că iguanele aveau obiceiuri alimentare în funcție de mediul în care trăiau: cele de pe uscat se hrăneau cu ierburi, iar cele care trăiau pe malul mării se hrăneau cu animale marine.

Timp de 35 de zile a colectat mostre și fosile de diverse specii.

Timp de 35  de zile, în fiecare zi, își punea aceleași întrebări: De ce aspectul animalelor era ușor diferit de la o insulă la alta? De  ce obiceiurile alimentare ale animalelor erau ușor diferite de la o insulă la alta? După 35 de zile vasul Beagle a plecat. A ocolit Capul Horn și în luna mai a anului 1836 a reajuns în Anglia.

În ianuarie 1838 s-a căsătorit cu Emma Wedgwood. Au avut 10 copii, 6 băieți și 4 fete. Unii dintre ei au decedat înainte de  a ajunge la maturitate.

Charles Darwin, probabil ca urmare a înțepăturilor de insecte din timpul călătoriei, s-a îmbolnăvit. Avea amețeli și palpitații. Uneori  avea perioade de crize. Din acest motiv nu a mai călătorit. A rămas în  ținutul Kent din Anglia. Pentru a comunica cu lumea științifică nu avea nici telegraf, nici telefon. Încă nu se inventaseră. A folosit, în schimb, serviciul poștal.

A comunicat prin scrisori cu Charles Lyell,  geolog englez, autorul  „Teoriei geologiei”,   care susținea că „Pământul a fost format de niște forțe cu acțiune lentă  care există și azi”.

A comunicat prin scrisori cu membrii unui club care făcea experimente de pe culturi agricole și animale domestice. Ei experimentau după instinct, iar Darwin găsea explicația științifică a rezultatelor lor, le explica științific mutațiile care aveau loc.

Fiecare a câștigat.

Cultivatorii și-au îmbunătățit metodele de lucru și au obținut rezultate mai bune.

Charles Darwin a adunat multe informații  pentru lucrarea sa fundamentală, „Originea speciilor”, pe care, de altfel le ordona în vederea publicării lor într-o carte.

În această perioadă, mai precis prin1844, într-o scrisoare trimisă  botanistului Joseph  Hooker ,

Darwin scria:„ După studiile din insulele Galapagos, cercetând culturi, grădini și animale, am ajuns la o concluzie. Parcă aș mărturisi o crimă spunându-ți acest lucru, însă concluzia mea  este aceea  că speciile au evoluat de-a lungul timpului”.

Avea multe documente dar ezita să le publice. La un moment dat a afirmat că ar vrea ca rezultatele muncii lui, concluziile la care a ajuns ar vrea să fie publicate după moartea lui. Se gândea la soarta pe care a avut-o Copernic, pe care a avut-o Galileo Galilei.

Până într-o zi când…!

În 18 iunie 1858 a primit o scrisoare de la Alfred Wallace, naturalist englez, mai tânăr cu 14 ani, care îi scria că în opinia sa: „ speciile ar putea să treacă prin mutații de-a lungul timpului evoluând treptat într-o varietate infinită de specii noi, fiecare dintre ele având o diferență insesizabilă față de specia sursă”.

Scrisoarea lui Alfred Wallace a fost un șoc pentru Charles Darwin pentru că, în esență,  trata același subiect de care el se ocupa  de aproape 27 de ani. Alfred Wallace trăia în Indiile de vest și nu era la curent cu  rezultatele comunicate deja de Darwin.

În aceste condiții se decide să publice lucrarea cât mai repede. În 24 noiembrie 1859, cartea  „Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor  favorizate în lupta pentru existență”  vede lumina tiparului.  Cartea avea 600 de pagini. Trebuie subliniat că în nici-un paragraf Darwin nu face vreo referire la om. Cartea se ocupă de animale, iar ipoteza de la care a pornit  a rezultat  din analogia dintre „selecția umană” și  „selecția naturală”. Oamenii selectează plantele cele mai viguroase. Oamenii selectează animalele cele mai sănătoase pentru a produce urmași sănătoși.  Din această analogie a tras concluzia că și natura procedează la fel.  Darwin a afirmat: „Singurii care supraviețuiesc sunt aceia care se adaptează”. A numit acest proces „selecție naturală”. Exemplarele care reușesc să se adapteze mediului în care trăiesc transmit urmașilor aceste gene. Aceste mutații, în timp, conduc la o specie care diferă, mai mult sau mai puțin, de strămoșii săi. Spre exemplu, girafele care aveau gâtul mai lung puteau ajunge la hrana care le asigura supraviețuirea, iar această genă s-a transmis și a condus la exemplarele  de girafă din zilele noastre. El a ajuns la aceste concluzii  prin observarea fosilelor dar și prin discuții cu peroanele care făceau  experimente selective de împerechere între animale. În cercetarea sa a folosit raționamentul inductiv, a folosit metoda inductivă. Darwin este un exemplu de folosire a metodelor utilizare în cercetare: documentarea pe teren, observarea întâmplătoare, observarea sistematică, analogia, raționamentul sau metoda inductivă, metoda experimentală.

Apariția cărții „Oiginea speciilor”  a declanșat discuții  aprinse. Totuși, Darwin nu a avut soarta lui Galileo Galilei. Charles Darwin și-a continuat studiile având un program foarte riguros.

Și-a pus întrebarea: cum de plantele din aceeași specie se întâlnesc în diverse zone, în număr mare, deși ele sunt imobile? A studiat, a scris și a publicat cartea „Puterea mișcării la plante”. A publicat și cartea „Formarea mucegaiului vegetal prin acțiunea viermilor”, carte mult apreciată de către grădinari.

În anul 1882 sănătatea lui Darwin s-a deteriorat mult. A murit la data de 19 aprilie 1882. Avea 73 de ani.

Trebuie să spun că după vizita lui  Charles Darwin  în Insulele Galapagos oamenii au adus aici alte animale și … echilibrul natural s-a stricat.  Trebuie să spun că tot oamenii au decis să refacă echilibrul inițial. În 1978, insulele Galapagos au fost primul  teritoriu natural înscris în patrimoniul mondial.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, pentru consolidarea informațiilor despre Charles Darwin vă sugerez să faceți măcar una dintre următoarele vizite.

Vă sugerez să vizitați Secția de Științele Naturii din Craiova, strada Popa Șapcă nr.8, componentă a Muzeului Olteniei, inaugurată acum aproape 100 de ani, în decembrie 1923.

Vă sugerez să vizitați Biblioteca Universității din Craiova și să răsfoiți  volumul „Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”, publicată de Editura Academiei Române în anul 1957.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Fraţii Lumière – inventatorii cinematografului.

Azi, la emisiuna Personalități din știință și  tehnică o sa vă povestesc despre Fraţii Lumière, inventatorii cinematografului.

Nu de mult am primit o scrisoare  din partea comunităţii ştiinţifice din Lyon.  Am fost invitat să prezint câteva repere  din istoria ingineriei  din România. Lyon este oraş partener cu oraşul nostru – Craiova. În Lyon funcţionează patru instituţii de învăţământ superior, iar două dintre ele poartă numele unor mari inventatori. În acest context am realizat că amintirile despre oameni, fiinţe trecătoare, se păstrează prin documente cu viaţă lungă, fie că sunt  ele documente scrise, fie că sunt ele  monumente dedicate,  adică statui, busturi  sau tablouri. Uneori  amintirile despre personalităţi de valoare, fiinţe trecătoare,  sunt ţinute  la lumină    botezând  cu numele lor instituţii, instituţii de utilitate publică, instituţii importante frecventate de mulţi oameni, de mulţi  tineri. Multe universităţi poartă un nume cu rezonanţă pentru oraşul în care funcţionează, sau pentru domeniul lor  de formare. Multe universităţi  poartă numele unor  mari inventatori. Obiceiul este practicat  în toată lumea. A fost practicat şi la Lyon. Una dintre universităţile de aici   este   Universitatea Lumière, înfiinţată în 1973 prin reorganizarea Universităţii  din Lyon, creată în 1896.  Numele său aminteşte de fraţii Lumière. August şi Louis Lumière.

Auguste Lumière s-a născut la data de  18 octombrie 1862  în oraşul Besançon, iar fratele său Louis, doi ani mai târziu  la data de  5 octombrie 1864.

Ei sunt model de colaborare între doi fraţi, sunt model de perseverenţă pentru perfecţionarea unei soluţii tehnice: cinematograful. Au avut şi alte preocupări ştiinţifice. Auguste, ca biolog, a studiat patogenia anafilaxiei şi reumatismului, a studiat terapeutica bazată pe săruri de magneziu. Louis s-a ocupat, în timpul Primului Război mondial, de reperajul acustic al avioanelor şi a creat încălzitorul catalic pentru aeronautică.

Louis Lumière a lucrat în laboratorul  tatălui său, Antoine Lumière,  fotograf în Lyon, iar în 1881,   la vârsta de 17 ani, a inventat o emulsie  care permitea  realizarea   fotografiei instantanee.

Anul 1895 a fost pentru familia Lumière un an de succes. În acel an 1895 ,  au deschis la Lyon uzina Monplaisir destinată fabricării aparatelor de fotografiat. Tot în 1895 Auguste şi  Louis Lumière  inventează aparatul cinematografic propriu-zis, care era în acelaşi timp şi aparat de filmat şi aparat de proiecţie pe care l-au prezentat Academiei de ştiinţe din Paris la 22 martie 1895.Au numit acest aparat „Cinèmatographe”, un nume care s-a răspândit în întreaga lume, un nume care a rămas. Pentru a respecta regulile de etică profesională, trebuie spus, măcar în treacăt, că în acea perioadă au fost şi alţi inventatori  care s-au ocupat de proiectarea unor imagini mişcătoare.  Fraţii Lumière au  prezentat aparatul dar şi primul film „La sortie des Usines Lumière ”:  filmul prezenta un grup compact de bărbaţi şi femei care râd , fac semne, se dispersează.

Ulterior, aparatul a fost separat în două  cu funcţii distincte : unul pentru filmare şi altul pentru proiecţie.

 În 28 decembrie 1895,  la  cafeneaua „Grand Café” , Boulevard des Capucines din Paris are loc prima proiecţie publică a unui film, realizată de fraţii Lumière. Filmul proiectat avea titlul  „Sosirea unui tren în gară”. Filmul durează  35 de secunde  şi prezintă intrarea unei locomotive cu abur în gara Ciotat, situată pe malul mării Mediterana, o staţiune estivală în vogă la vremea respectivă dar şi cu un şantier naval în expansiune.

 Data de 28 decembrie 1895, marchează nu numai prima proiecţie cinematografică. Ea marchează  naşterea unei noi arte, arta cinematografică, cea de-a şaptea artă cum mai este cunoscută, şi o nouă industrie, industria cinematografică.

Primul promotor al noii arte şi industrii, se poate spune că a fost Louis Lumière. El realizează primele filme alegând  subiecte hazlii din  fabrica lor de aparate de fotografiat. Astfel au fost realizate pelicule ca: Tâmplarul, Fierarul, Dărâmarea unui zid. Alte subiecte tot hazlii sunt alese din viaţa de familie: Dejunul lui Bébé, Borcanul cu peştişori roşii, Ceartă între copii,  Partida de cărţi, Partide de table, Pescuitul crevetelor.

 Auguste Lumière, filmează câteva pelicule inspirate din activitatea fermierilor la proprietatea tatălui lor, una dintre ele numindu-se „Femei care ard ierburi”.                                               
              Louis Lumière a fost primul operator de actualităţi. In iunie 1895, când proiecţia cinematografică se făcea numai sub titlu de experienţă, el filmează, cu ocazia Congresului de fotografie, sosirea participanţilor coborând din vapor la Neuville sur Saone. Succesul obţinut de fraţii Lumière cu prima proiecţie cinematografică, îi determină pe aceştia să angajeze operatori care să înregistreze pe peliculă aspecte din viaţa cotidiană. Aceştia sunt cei care au făcut posibilă apariţia jurnalului de actualităţi, a documentarului, a reportajului. Primul montaj de film îl realizează Louis Lumière prin unirea a patru filme cu durata de un minut despre activitatea pompierilor (ieşirea cu pompa, punerea în baterie, atacul focului şi salvarea).

În 1896 este înfiinţată  Universitatea din Lyon, adică la un an după prima proiecție cinematografică.

Filmul a fost multă vreme socotit ca un amuzament de bâlci, tratat cu dispreţ de oamenii  care se considerau serioşi.  Din fericire, au fost şi oameni care au văzut în această tehnică o nouă metodă de investigare ştiinţifică. Astfel, între 1898 şi 1902, profesorul  român Gheorghe Marinescu realizează mai multe filme ştiinţifice pentru depistarea tulburărilor  manifestate în mers de bolnavii internaţi la clinica de neurologie  de la spitalul Pantelimon din Bucureşti, prin studiul gesturilor  şi atitudinilor acestora. Prin această aplicaţie, Gheorghe Marinescu, a fost primul în lume care a aplicat cinematografia în cercetarea ştiinţifică.

La numai un an la prima proiecţie de la Paris, în 27 mai 1896  în saloanele din Bucureşti ale  ziarului „L’Indépendance  Roumanie”  este proiectat filmul „Sosirea unui tren în gară”. După un an , 8 iunie 1897 se prezintă în acelaşi loc primele trei subiecte de   actualitate româneşti legate de serbările de la 10 mai 1897.

În 1900 fraţii Lumière au depus un brevet de invenţie pentru cinematograful stereoscopic, iar în 1904 realizează placa fotografică autocromă, cu ajutorul căreia se perfecţionează fotografia în culori.

În 1907 Sala circului „Sidoli” din Iaşi este amenajată şi transformată în prima sală de cinematograf din România, în care se puteau face proiecţii cu caracter permanent., iar în mai 1909 se deschide  la Bucureşti „ Cinema Volta”.

În 1920 Louis Lumière , prezintă la Academia de ştiinţe din Paris o sinteză a cercetărilor efectuate  asupra fotografiei în relief.

În 1924 , inginerul român Dumitru Daponte face primele încercări pentru a realiza cinematograful în relief. El a conceput o cameră de luat vederi cu două obiective pentru ca perceperea  reliefului să rezulte prin proiectarea simultană pe ecran a ambelor imagini filmate  cu cele două obiective.

În 1935 Louis  Lumière pune la punct cinematografia în relief cu ajutorul anaglifelor, adică prin folosirea culorilor suplimentare, câte una pentru fiecare ochi, şi reconstituirea corespunzătoare prin ochelari în două culori- roşu şi vede.

Louis Lumière a murit  la data de 6 iunie 1948 în Bandol , Var, iar August Lumière  la 10 aprilie 1954 la Lyon.

La  finalul fiecărui episod fac o sugestie, o recomandare, prin care un ascultător interesat  să-și poată  consolida informațiile  despre subiectul evocat.

Aș putea să vă invit să redescoperiți vechile cinematografice  din Craiova, cu numele pe care le-am apucat eu: Patria, 30 decembrie- de lângă Minerva, Central sau Jean Negulescu, 23 august.

Totuși, vă invit să căutați și să descoperiți  noile cinematografe!

Vă invit să vizionați un film în noile cinematografe!

Vă sugerez să vizionați un film 3D!

Dar, mai ales, vă propun să-i studiați pe spectatorii din noile cinematografe.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Alfred Nobel, inventatorul dinamitei și inițiatorul celebrului Premiu care îi poartă numele.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Alfred Nobel, inventatorul dinamitei și inițiatorul celebrului Premiu care îi poartă numele.

Despre premiile Nobel

       Premiile Nobel sunt acordate din anul 1901 pentru literatură, pace, fizică, chimie şi medicină. În anul 1901, la 10 decembrie, au fost decernate primele premii Nobel, la cinci ani după dispariţia lui Alfred Nobel: Premiul pentru literatură – francezului  Sully Prudhomme , Premiul pentru pace -elveţianului  Henry Dunant şi francezului Frédéric Passy, Premiul pentru fizică- germanului Wilhelm Röntgen,  Premiul pentru chimie olandezului  Jacobus H. Van’t Hoff  şi Premiul pentru medicină germanului Emil von Behring.

         In fiecare an, cei 18 membri ai Academiei Suedeze, aleşi pe viaţă, îi desemnează pe câştigătorii premiilor. Primele premii Nobel constau din: o medalie, o diplomă şi o sumă de bani, care la început a fost în valoare de 40.000 dolari SUA, iar apoi a crescut la 1.000.000 dolari SUA.

În anul 2001, la o sută de ani de la înmânarea primelor  Premii Nobel, s-a inaugurat la Stockholm un muzeu dedicat memoriei lui Alfred Nobel, dar şi deţinătorilor acestui Premiu:  copii ale medaliilor obţinute, documente de la ceremonia de înmânare a acestor premii dar şi din etapa de selecţie a laureaţilor.

Consider, stimați ascultători, este important să-i menționez acum pe cei patru români care au primit Premiul Nobel: George Emil Palade, în 1974, Ioan Moraru în 1985, Elie Wiesel, în 1986 și Herta Muller în 2009.

Acum să revenim la personalitatea  despre care mi-am propus să vă povestesc azi: Alfred Nobel.

          Alfred Nobel s-a născut la Stockholm în data de 21 octombrie 1833. Tatăl său, Immanuel Nobel, a fost inginer  şi s-a confruntat,  de multe  ori, cu problema aruncării în aer a blocurilor de piatră pentru a putea construi poduri şi clădiri în Stockholm. Deşi avea mereu idei, acestea nu erau aplicabile. Întreţinerea familiei a revenit, mulţi ani lui Andriette , mama lui Alfred. Trebuie subliniat că Alfred, ca răspuns la afecţiunea pe care i-o arăta mama lui, s-a concentrat pe învăţătură, astfel că, în şcoala primară a obţinut note foarte mari prin disciplină şi rigurozitate. In 1842 familia Nobel  se mută în Rusia, la  Sankt Petersburg, unde tatăl lui Alfred Nobel a pus pe picioare o afacere cu mine terestre şi mine marine, inventate de el şi pe care le vindea armatei ţariste. Copii  familiei Nobel sunt instruiţi în ştiinţele naturii, limbi străine şi literatură. La 17 ani, Alfred vorbea fluent suedeza, rusa, franceza, engleza şi germana. Era atras deopotrivă de literatura engleza şi de „ştiinţele exacte” cum ar fi fizica sau chimia. Tatăl său a angajat un profesor special  pentru chimie.  Timp de 2 ani, Alfred  vizitează Suedia, Germania, Franţa și Statele Unite.             

La Paris are şansa să lucreze în laboratorul unui chimist renumit în epocă, T.J. Pelouze. Aici îl întâlneşte pe tânărul chimist italian Ascanio Sobrero, care, trei ani mai devreme, inventase nitroglicerina, un lichid exploziv deosebit de puternic  dar foarte  instabil care putea provoca explozii la variaţii mici de temperatură sau presiune. Alfred era însă interesat de posibilitatea folosirii ei în construcţii şi începe să lucreze la elaborarea unor metode de controlare a exploziei nitroglicerinei. In 1852 Alfred este chemat să lucreze pentru compania tatălui său care cunoştea o dezvoltare continuă datorită livrărilor către armata rusă. Cu toate acestea, sfârşitul Războiului Crimeei    avea să aducă după el falimentul companiei „Nobel şi fii” prin sistarea comenzilor şi neplata livrărilor anterioare făcute către armata  Ţarului Nicolae I.   Immanuel Nobel şi  doi dintre fii săi,  se  reîntorc la Stockholm. Ajuns în oraşul său natal, Alfred continuă cercetările prin care încearcă să folosească nitroglicerina ca exploziv. Cercetările sale vor avea însă urmări tragice determinând, în 1864, moartea fratelui său Emil. Din acest motiv, autorităţile se văd nevoite  să-i interzică experimentele în interiorul oraşului iar Alfred se mută pe un vas ancorat în larg. După mai multe cercetări  a descoperit  că solul de pe fundul unor lacuri, format din roci sedimentare silicioase, poate absorbi un volum de nitroglicerină  de tei ori mai mare decât volumul propriu şi că se formează o pasta care putea fi modelată în diferite forme şi dimensiuni.

 In 1867 îşi brevetează invenţia sub numele de dinamită,  cuvânt de origine greacă însemnând  „Putere”. Avea 34 de ani. Pentru a putea iniţia   explozia, Alfred brevetează  un detonator care permite activarea dinamitei prin aprinderea unui fitil. Datorită faptului că dinamita reducea substanţial costurile aruncării în aer a blocurilor de piatră, Alfred a făcut din vânzarea dinamitei o afacere profitabilă, astfel încât fabrica sa din Germania  începe să-şi exporte produsele în alte ţări din Europa şi chiar în America şi Australia.  Cu timpul, Alfred şi-a deschis fabrici şi laboratoare în peste 20 de ţări iar când nu călătorea lucra intens în laboratoarele sale. El şi-a brevetat invenţiile în toate ţările în care a deschis fabrici. Alfred Nobel a brevetat peste 355 de invenţii, printre care cauciucul sintetic, pielea artificială şi mătasea sintetică. La data de 10 decembrie 1896, în jurul orei 14,00, în urma unei comoţii cerebrale, înconjurat de membrii familei şi câţiva prieteni îşi dă ultima  suflare. Avea 63 de ani.

Celibatar, mizantrop, dar generos, inventatorul dinamitei a murit fără sa aibă moştenitori direcţi, lăsând în urma sa un testament de 300 de cuvinte  prin care dona  o mare parte din averea sa  pentru acordarea unor premii celor care promovează idei şi „doctrine” noi. Testamentul savantului suedez, redactat la Paris, cu un an înainte de moartea lui, dispune ca premiile să fie repartizate astfel: „o parte celui care a făcut descoperirea sau invenţia cea mai importantă în domeniul fizicii, alta celui care a făcut descoperirea sau a înregistrat progresul cel mai remarcabil în chimie, alta celui care a făcut descoperirea cea mai importantă în domeniul fiziologiei sau medicinei, alta celui care a produs în domeniul literar lucrarea cea mai remarcabilă de o tendinţa idealistă şi o altă parte celui care a acţionat cel mai bine sau mai vizibil pentru fraternitatea popoarelor, abolirea sau reducerea numărului armelor permanente, ca şi pentru organizarea şi difuzarea congreselor de pace”. Totuşi, din punct de vedere legal, testamentul nu desemna un legatar pentru averea în sine, iar după lectura sa în ianuarie 1897 el a fost vehement contestat de unii membri ai familiei Nobel. De altfel, Alfred Nobel nu consultase diversele instituţii în chestiune pentru a se asigura că sunt de acord să-şi asume responsabilitatea atribuirii premiilor. S-au mai scurs trei ani până când problema a fost  rezolvată, atunci când s-a decis să se instituie ca legatar Fundaţia Nobel, care administrează capitalul premiilor Nobel, în timp ce diversele organisme menţionate în testament au acceptat să se ocupe de atribuirea premiilor.

.

Ca de obicei, la finalul fiecărui episod fac o sugestie, o recomandare, prin care un ascultător interesat  să-și poată  consolida informațiile despre personalitatea evocată.

                        Azi am discutat, în bună parte, despre Premiile Nobel.

            Vă sugerez  ca într-o zi, dacă aveți la dispoziție o jumătate de oră, să accesați blogul gheporghe.manolea.ro și să citiți postarea din 1 noiembrie 2011 intitulată „Premiul Nobel – împliniri și aspirații românești sau Cultura Recunoștinței” în care îi prezint, pe scurt, pe cei patru români care au primit Premiul Nobel.

La finalul postării menționez: „Din aceste exemple, din exemplele cu ceilalţi români care ar fi putut  obţine Premiul Nobel, pot spune că avem datoria morală să construim o Cultură a Recunoştinţei care să înceapă cu Recunoaşterea meritelor fiecăruia dintre noi, să continue cu Susţinerea Naţională şi , când este cazul, cu Susţinerea Internaţională”.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Ferdinand Porche  și fabricarea  mașinilor de calitate.

Bună seara, stimați ascultători!

Azi la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să vă povestesc despre  Ferdinand Porche, omul care și-a dedicat întreaga viață conceperii automobilelor de înaltă calitate.

În ultima vreme  se discută mult despre automobilul electric, despre autonomia acestuia, adică despre distanța pe care o poate parcurge până la următoarea alimentare, despre bateriile care trebuie montate pe automobil, despre stațiile de încărcare, despre timpul de reîncărcare a bateriilor.

În ultimii ani vedem pe străzile din orașe din ce în ce mai multe automobile electrice. Putem crede că automobilul electric este o invenție a timpurilor noastre.

Și totuși, primele încercări au fost  făcute în urmă cu aproape 200 de ani, pe la 1828.

Mai mult, la Expozitia Universală de la Paris, în 1900, a fost prezentat un automobil propulsat cu motoare electrice integrate în cele patru roți. Ca să ajungă la Paris, parcursese   peste 1000 de km, fiind condus chiar de către inventatorul său, Ferdinand Porche.

           Ferdinand Porche s-a născut la data de 3 septembrie 1875, în satul Maffersdorf,  acum Vratislavice,  situat pe malul râului Elba, într-o familie  cu cinci copii, trei băieți și două fete. Satul face parte din regiunea Boemia, Cehia de azi, dar care, în 1875, făcea parte din Imperiul Austro-Ungar.

Istoria  spune că, încă din copilărie, era foarte curios și acorda importanță fiecărui detaliu. Istoria spune că, pe când avea cincisprezece ani, a mers într-un sat vecin unde funcționa o fabrică de covoare care era dotată cu instalații electrice de iluminat. În fabrica tatălui  său nu aveau lumină electrică. Curiozitatea i-a data puterea ca în fiecare zi, după ce termina munca în fabrica tatălui său, merge în satul vecin să se documenteze, pe teren, despre rețelele electrice de iluminat.

          Deși tatăl  său, Anton, dorea ca Ferdinand să continue afacerea familiei lor, mama sa Anna, l-a încurajat să se înscrie la o Școală Tehnică de electricitate. Dimineața lucra în atelierul familiei, iar după amiaza parcurgea opt kilometri până la școala unde a învățat cum se construiește un generator electric, cum se realizează o rețea electrică pentru iluminat.

          A aplicat cele învățate chiar în casa din satul lui. A fost prima casă iluminată electric din sat. În felul aceasta l-a convins pe tatăl său să accepte să facă studii inginerești la o universitate din Viena.

Deși avea optsprezece ani, Ferdinand Porche a făcut față cu greu  trecerii de satul liniștit din Boemia, la metropola  agitată, Viena. I-a fost greu să urmărească lecțiile predate la universitate dar îi plăcea să învețe așa că mergea des la biblioteca fabricii de aparate electrice la care lucra. Aici a cunoscut-o pe Aloisia Johanna Kaes, cu rădăcini în Boemia lui Ferdinand Porche, persoana care l-a ajutat să-și mențină echilibrul emoțional și cu care s-a căsătorit peste câțiva ani.

          Aloisia l-a ajutat să descopere Viena. Într-o zi au ajuns la un muzeu unde erau expuse câteva automobile. Unul dintre automobile fusese construit în 1875, adică în anul  în care se născuse el, Ferdinand Porche. El, Ferdinand Porche, nu mai văzuse așa ceva, dar era fascinat de trăsura care se deplasa fără să fie trasă de cai. Din acest moment mintea lui a început să fie preocupată de construirea motoarelor pentru automobile.

          Vă reamintesc că, în vremea  aceea, Porche lucra într-o fabrică de aparte electrice și era student la universitate. Patronul fabricii era Bélla Egger. Ferdinand Porche avea multe idei privind îmbunătățirea procesului de producție încât, la un moment dat, Porche a fost numit șef al departamentului  de încercare, de testare a echipamentelor construite în fabrică.

          Într-o zi a fost adus la reparat un automobil electric, fabricat de firma Jakob Lohner. Ferdinand Porche s-a mutat la compania Jakob Lohner pe post de ajutor de proiectant. Avea  douăzeci și trei de ani. Noua activitate l-a captivat total. A analizat  dezavantajele  automobilelor electrice construite la vremea aceea și a conceput un nou model de automobil, numit Lohner-Porche. A introdus tracțiunea pe față în vremea în care toate modele de automobile aveau tracțiunea pe spate. Fiind un automobil electric, a prevăzut posibilitatea montării  câte unui motor electric pentru fiecare roată. Așadar un  precursor al tracțiunii integrale.

Modelul  a fost prezentat la Expoziția Mondială de la Paris din 1900. Fusese condus Ferdinand Porche de la Viena la Paris, pe distanță de aproape 1300 km, înregistrând o viteză medie de 14,5 km/oră.  A câștigat Marele Premiu la Expoziția Mondială de la Paris. Porche avea 25 de ani. În același an, 1900, a câștigat și cursa de viteză pe circuitul montan de la Semering. Atunci a atins

 viteza de 45 km/oră.

În 1902 a realizat modelul Lohner-Porche Mixte, un model hibrid echipat cu motor termic, un generator de curent continuu, adică un dinam, care alimenta motoarele electrice integrate în construcția automobilului. În 1905 a primit Premiul Poetting, cea mai înaltă distincție acordată  celor mai buni ingineri din Austria.

Încurajat de aceste recunoașteri dar și din dorința a lucra într-o companie cu putere financiară mai mare, în 1905, Porche se mută la compania Austro-Daimler care producea, la vremea aceea modelele Mercedes și Maya.

Ca fapt divers, menționez, stimați ascultători, că Mercedes și Maya erau fiicele industriașului austriac Emil Jellinek, finanțatorul companiei Austro-Daimler.

Porche și-a concentrat atenția pe modelul Maya pe care, după patru ani de cercetări, de căutări,  l-a dotat cu un motor de 32 de CP, devenind vehiculul oficial al casei regale din Austria.

Din experințele acestor ani a înțeles că, în industria auto, căutările trebuie dirijate către mașinile dedicate curselor  automobilistice dificile, care trebuie să fie mașini de înaltă performanță, și transferarea soluțiilor găsite  către producția de serie. Această concepție, aplicată de Porche  prin 1910, se numește acum transfer tehnologic.

Cred că este locul, stimați ascultători, să vă reamintesc că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi oamenilor de azi modele de succes, exemple de bune practici. Episodul de azi este un bun exemplu  legat de importanța cercetării aplicative, de importanța transferului tehnologic, teme mult discutate în zilele noastre.

S-a pregătit pentru cea mai mare cursă auto din acea vreme, cursa „Prințul Heinrich”. A ocupat doar locul doi, iar acest succes „secund”  i-a dat puterea să se pregătească pntru următoarea confruntare. A conceput un motor cu patru cilindri, a conceput țeava de eșapament pentru evacuarea gazelor de ardere, a conceput o caroserie cu formă aerodinamică. La următoarea competiție „Prințul Heinrich” s-au înscris 200 de mașini și s-au pus la bătaie  12 premii. Efortul făcut de Porche pentru pregătirea acestei participări a dat roade.  Mașinile pregătite de Porche au câștigat 9 dintre cele douăsprezece premii. Așadar, ca să   câștigi trebuie să te pregătești.

Ferdinand Porche visa la un motor puternic și ușor. În 1912 a conceput un motor cu patru cilindri, răcit cu aer, care, mai târziu, după ce a fost supus mai multor transformări tehnologice, a  devenit, după mai bine de 20 de ani,  motorul mașinii Wolkswagen, considerată cea mai populară mașină. Pentru meritele sale a primit și titlul de Doctor Honoris Causa al Universității Tehnice din Viena dar  a fost numit, în 1916, Director General la Austro-Daimler. În această  calitate a contribuit la dezvoltarea vehiculelor cu tracțiune integrală, altfel spus a camioanelor folosite în armată apoi în  transporturile civile.

Sfârșitul Primului Război Mondial a adus multe transformări în viața Europei, inclusiv în viața lui Ferdinand Porche. În 1926, compania la care lucra  devine concernul Daimler-Benz.  Porche se dedică fabricării de mașini sport mari. Așa au rezultat, în 1927, automobilele Mercedes din seria S. Modelul Mercedes SSK a câștigat toate cursele organizate între 1928 și 1931.

Deși a contribuit substanțial la faima firmei Daimler, conducerea acesteia îl transferă, în 1928, când  Ferdinand Porche avea 53 de ani, pe un post de consultanță.

Așadar, stimați ascultători, această întâmplare ne arată că invidia oamenilor are …istorie.

În acest context, Ferdinand Porche se decide, în 1930, să-și înființeze  propria companie pe care a numit-o „ Dr.ing.H.C. F.Porche GmbH”. A angajat oameni talentați printre care și fiul său, Ferry, care avea, atunci, 20 de ani.

Ferdinand Porche visa la o mașină compactă pentru oamenii de rând. În 1934 finalizează proiectul  Wolkswagen, iar în 1936 era gata prototipul  Wolkswagen  3 cu care a făcut o cursă de probă  pe distanța de 5.000 km.

În 1936 vizitează fabricile Ford și  are mai multe discuții entuziasmate cu Henry Ford. Continuă perfecționarea mașinii concepute și, în 1938, ajunge la modelul Wlokswagen 38, asemănător cu  modelul Wolkswagen Beetle  de mai târziu, cunoscut sub numele de „broscuța”. Wlokswagen, tradus în limba română, înseamnă „mașina poporului”. S-a construit și o fabrică, în apropiere a Hanovra. Din păcate, izbucnește al Doilea Război Mondial  și Fabrica lui Porche este obligată să-și adapteze producția pentru război.

Această situație îi va produce, după terminarea războiului, multe neplăceri, inclusiv  întemnițarea într-o închisoare din Franța, la Dijon.

Fiul său, Ferry Porche, reușește să-i continue activitatea și fabrică  mașina sport Porche 356. Istoria spune că pe 3 septembrie 1950, când Ferdinand Porche a împlinit 75 de ani, mai mulți posesori de automobile Porche 356 s-au adunat în fața casei lui din Stuttgard și, pentru ai ura „La mulți ani” șoferii își aprindeau farurile. Se pare ca obiceiul acestui salut între șoferi s-a transmis până în zilele noastre.

S-a stins din viață la data de 30 ianuarie 1951.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un geniu în domeniul automobilelor: Ferdinand Porche. Și-a dorit să construiască trei tipuri de mașini: mașini de curse, tractoare pentru agricultură și o mașină  pentru omul de rând. Într-un final, a reușit

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Alexandre Gustave Eiffel constructorul turnului Eiffel din Paris și al Hotelului  Traian din Iași.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Alexandre Gustave Eiffel, constructorul celebrului turn cu același nume dar și constructorul Hotelului Traian din Iași.

Cine merge la Paris vrea să viziteze Turnul Eiffel.

 Cine a fost la Paris, a vizitat Turnul Eiffel. Dacă cineva povesteşte despre Paris, cu siguranţă va povesti şi despre Turnul Eiffel. Şi în alte oraşe sunt turnuri celebre. Spre exemplu turnul înclinat din Pisa. Turnul din Londra.Numele lor  este legat de oraşul în care au fost construite. Turnul Eiffel este legat de numele constructorului său: Alexandre  Gustave Eiffel.Dacă multă lume a auzit de Turnul Eiffel se poate trage concluzia că a auzit şi de constructorul său. Mai puţin ştiu însă de legăturile acestuia cu România.

Cine merge la New York vrea să viziteze sau să vadă, măcar de la distanță, Statuia Libertății.

Puțini dintre noi, mergând la Iași, vrea să vadă Hotelul Traian.

Și totuși, toate aceste construcții sunt legate de aceeași personalitate: Alexandre Gustave Eiffel.

Alexandre Gustave Eiffel – Bönickhausen s-a născut în data de 15 decembrie 1832  la Dijon. În 1850 vine la Paris pentru a urma  cursurile Colegiului „Sainte-Barbe“, situat în apropierea   bibliotecii „Sainte-Genevieve” A absolvit, în 1855,  Şcoala Centrală  de Arte şi Meserii din Paris , o universitate particulară celebră la vremea aceea,  obţinând diploma de inginer chimist. Şi-a început activitatea la compania de material pentru căi ferate Nepveu-Pauwels unde a avut ca atribuţii construirea podului de la Bordeaux la care a lucrat între 1855 şi 1860. Apoi, în 1864,  a pus bazele Atelierului de Construcţii Mecanice din Levallois, devenită ulterior Societatea Eiffel care  s-a ocupat de construirea de poduri feroviare şi rutiere, şarpante de uzine, gări, galerii pentru expoziţii.Printre acestea se numără  cazinoul  din Sables-D’Olonne, construit în 1875, cupola Observatorului din Nice, construit în 1885. Timp de patru  ani, între 1884 şi 1888  a construit viaductul  Garabit, cu deschidere de 165 m,  la 122 m deasupra   râului  Truyère  din  Franţa. 

             Şi-a extins activitatea şi în afara Franţei realizând construcţii celebre în Rusia, România, Ungaria, Spania, Portugalia, Panama, Vietnam. În perioada 1876-1877 a construit  podul Maria Pia peste  râul Duero, la Porto, în Spania, cu o lungime de 160 m.

A construi podul de cale ferată  de la Ungheni , peste Prut.

A conceput, în 1866,  structura de rezistenţă a Statuii Libertăţii din New York, opera artistului Bertholdi.

 Promotor de seamă al constructiilor metalice, Eiffel a înlocuit fonta cu fierul laminat şi a folosit arcul articulat de rezistenţă egală care, împreună cu pilonii, permite realizarea de deschideri mari.

Este momentul stimați ascultători sa vă spun câteva date tehnice despre Turnul Eiffel. Cu siguranță, nu o să țineți minte nici-unul dintre numerele pe care o să le spun eu acum, dar menționarea lor contribuie la  formarea unei imagini  despre grandoarea acestei construcții inginerești.

 Turnul Eiffel   a fost construit în intervalul  ianuarie 1887– martie 1889 ca să servească drept arc de intrare la Expoziţia Universală  din 1889, un târg mondial ce sărbătorea centenarului Revoluţiei franceze, dar şi o modalitate de relansare economică prin deschiderea unor şantiere de mare amploare.

La construcţia turnului  au lucrat 300 de muncitori  care au unit 18.038 de piese de oţel, folosind două milioane jumătate de nituri. Peste 100 de muncitori au lucrat în atelier, iar restul pe şantier. Pe perioada verii se lucra 12 ore pe zi, iar în perioada de iarnă câte 9 ore pe zi. S-au realizat 700 de desene de ansamblu şi 3.500 de desene de execuţie la care au lucrat  40 de desenatori timp de doi ani. Turnul Eiffel are 300 m înălţime, o greutate de peste 10.000 de tone. Turnul a fost inaugurat pe 31 martie 1889 când Gustave Eiffel, însoţit de câţiva curajoşi, a urcat 1710 trepte şi  a fixat steagul francez în vârful turnului. La acea dată era cea mai înaltă clădire din lume.  S-au tras atunci  21 de salve de tun. Expoziţia a fost deschisă în data de 15 mai. Deşi controversat pe perioada construcţiei, în prima săptămână de la darea în funcţiune turnul  a fost escaladat   de 28.922 vizitatori care au urcat pe picioare până la primul sau la al doilea nivel. Pentru a ajunge la primul etaj, se urcă 387 de trepte, 674 de trepte pentru a ajunge la al doilea etaj, 1.130 de trepte pentru a ajunge la al treilea etaj. Abia la o săptămână după inaugurarea expoziţiei au fost puse în funcţiune şi ascensoarele. Lifturile originale funcţionau cu ajutorul unui sistem hidraulic, iar lifturile actuale sunt electrice.  La  primul etaj a fost amenajată o sală de spectacol, un restaurant francez şi un restaurant rusesc, o braserie flamandă şi un bar american. La etajul al doilea a fost instalată o imprimerie unde se tipărea în fiecare zi o ediţie specială din  ziarul Le Figaro fiind, și acum, unul dintre cele mai importante cotidiene din Franța. La etajul al treilea Gustave Eiffel şi-a rezervat un birou de lucru şi alte trei laboratoare pentru astronomie, fiziologie şi meteorolgie. În prezent aceste laboratoare sunt amenajate ca muzeu. Prin aceste spaţii, constructorul vroia să demonstreze că Turnul poate avea  diferite utilizări fie pentru apărarea naţională fie pentru cercetări ştiinţifice şi astfel să evite demolarea lui deoarece aprobarea construcţiei fusese dată numai pentru 20 de ani. În 1910 concesiunea a fost reînnoită pentru încă 60 de ani datorită  interesului strategic rezultat din dezvoltarea telegrafiei fără fir. În 1957 înălţimea turnului a ajuns la 320,75 m prin montarea antenelor de televiziune.

Gustave Eiffel s-a stins din viaţă  la 27 decembrie  1923, iar turnul construit de el dăinuie şi azi devenind, între timp, simbolul al Parisului.

Pentru ca povestea despre inginerul Gustav Eiffel să aibă „sare și piper” o să menționez câteva informații despre legătura lui cu țara noastră.

Interesant de menţionat că în 1882, înainte de a deveni celebru ,adică înainte de a construi Statuia Libertăţii  de la New York  şi înainte de a înălţa  Turnul din Paris, Gustave Eiffel retuşa ultimele detalii ale unei veritabile bijuterii arhitectonice din România: Hotelul Traian din Iaşi.

Puţini sunt cei care ştiu că simbolul Parisului, Turnul Eiffel, a fost realizat după o tehnologie descoperită de inginerul român Gheorghe Pănculescu. După ce a absolvit cursurile Politehnicii din Zürich, inginerul Pănculescu ajunge să lucreze în cadrul Companiei Eiffel la recomandarea marelui poet Vasile Alecsandri. În 1878, Pănculescu revine în ţară pentru a construi calea ferată Bucureşti – Predeal. În acea perioadă, inginerul inventează un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată, care avea să revoluţioneze construcţiile metalice. Astfel, datorită metodei de montare a şinei pe traverse în afara spaţiului căii ferate, Pănculescu a reuşit să termine lucrarea concesionată în mai puţin de un an, deşi termenul era de aproape cinci ani. Impresionat de proiectul inginerului român, Alexandre Gustave Eiffel se deplasează special la Vălenii de Munte pentru a-l întâlni pe Pănculescu, cel care avea să devină inspectorul general al Căilor Ferate Române. Eiffel a vrut să vadă tehnologia folosită de acesta la montarea căii ferate. În 1879, în casa unde se află acum Muzeul „Nicolae Iorga”, francezul a fost găzduit de Pănculescu şi a fost impresionat de geniul românului. Aici, Eiffel i-a vorbit gazdei despre proiectul său, înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris, pentru Expoziţia Universală din 1889. Împreună au discutat despre adaptarea tehnicii la construcţia turnului, folosind subansamble metalice, confecţionate la sol şi asamblate după aceea, pe măsură ce se înalţă lucrarea. Într-un  studiu intitulat „Comunication sur les travaux de la tour de 300 m”, datat în 1887,  Alexandre Gustave Eiffel precizează că turnul, care îi poartă numele, nu s-ar fi putut construi dacă nu ar fi aflat de tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la  construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti – Predeal. Din păcate, numele românului este mult mai cunoscut în Franţa decât în ţara unde s-a născut. Doar  o şcoală generală din Vălenii de Munte  poartă numele Gheorghe Pănculescu.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit, în principal, despre Gustav Eiffel și turnul construit de el în Paris și care îi poartă numele. Istorisirea mea despre Gustave Eiffel şi hotelul Traian din Iaşi, despre Gustave Eiffel şi inginerul român Gheorghe Pănculescu este încă  o dovadă a modului în care istoria românilor s-a împletit cu istoria altor popoare. Făcând o paralelă între modul în care a fost privit Turnul Eiffel în 1890 şi modul în  care a fost privită în 1990 Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului din București  şi ţinând seama că  azi Turnul Eiffel este simbolul Parisului, iar Palatul Parlamentului tinde să devină simbolul Bucureştiului  se poate trage concluzia că… istoria se repetă în timp şi în spaţiu.

            Istoria este ca o busolă care ne arată de unde venim, încotro ne ăndreptăm dar, mai ales,  ne dă puterea de a merge mai departe.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Peronalități din știință și tehnică

John Bardeen- inventatorul tranzistorului

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc   despre John Bardeen,   inventatorul tranzistorului.

Dacă s-ar face un sondaj privind cele mai importante invenţii din ultimii 75  de ani, cu siguranţă  tranzistorul ar fi pe primele locuri.Mulţi dintre noi au învăţat la facultate despre tuburile electronice dar şi despre tranzistoare. Astăzi tuburile electronice nici măcar nu mai sunt aminitie în cărţile de şcoală. Poate doar în treacăt, pentru a scoate în evidenţă superioritatea tranzistorului. Multă vreme aparatele de radio portabile,  numite  aveau dimeniunea unei cărămizi sau a unei jumătăţi de cărămiză. Conţineau 10-15 tranzistoare ca elemente fizice distincte. Azi aparatele de comunicaţie, radiourile, telefoanele mobile conţin sute de tranzistoare dar care nu se mai văd. Ele sunt integrate într-un singur element  numit adesea chip.Drumul  miniaturizării componentelor electronice, a dispozitivelor semiconductoare, a  fost deschis de o echipă de cercetători condusă de John Bardeen

Dar oare cine a deschis poarta  drumului către Era Electronicii miniaturizate? Poarta a fost deschisă de o echipă din care a făcut parte şi John Bardeen.
John  Bardeen  s-a  născut la data de 23 mai 1908   în  oraşul  Madison,  statul Wisconsis  din Statele Unite ale Americii . Tatăl său, Charles Bardeen  a fost profesor de anatomie la Universitatea din Wisconsis. A  urmat şcoala primară  şi şcoala medie centrală din Madison până în anul 1923 după care s-a înscris la Universitatea din Wisconsis. A absolvit facultatea de electrotehnică în anul 1928  dar, pe lângă disciplinele specifice, a studiat matematica şi fizica. A făcut apoi, în 1930, o specializare postuniversitară în domeniul geofizicii aplicate şi  în domeniul radiaţiei antenelor, specializare care i-a permis să lucreze la compania „Gulf Research”   specializată în cercetări geofizice. În această perioadă a inventat o metodă de  identificare a zăcămintelor de petrol pe baza tensiunilor gravitaţionale şi magnetice terestre.

               Deşi avea diploma inginer şi o specializare post universitară, se simţea atras  de fizică şi matematică, aşa  că în 1933  este admis la Universitatea din Princeton unde se specializează în domeniul aplicării teoriei cuantice în fizica corpului solid şi îşi susţine teza de doctorat în 1936.Se mută apoi la Universitatea din Minnesota unde şi-a continuat cercetările privind comportarea electronilor în metale.

               Al Doilea Război  Mondial îl obligă să-şi întrerupă cercetările în fizica corpului solid  deoarece va lucra  într-un laborator  militar  din Washington unde a studiat aplicarea câmpurilor magnetice pentru detectarea torpilelor şi minelor.

               După terminarea războiului este angajat  la  Laboratoarele Bell  unde, împreună cu William Shockley  şi Walter Brattain       au început să studieze  înlocuirea tuburilor electronice cu  dispozitive semiconductoare pe bază de siliciu şi germaniu. Echipa era condusă de William Shockley care se ocupa de tranzistorul unipolar, iar  Jhon Bardeen  şi Walter Brattain s-au ocupat de tranzistorul bipolar. Pe data 16 decembrie 1947,  cei trei  au realizat primul tranzistor , numit tranzistor cu punct de contact. Au mai trecut şase luni  de teste şi încercări, de întocmire a documentelor pentru brevetare. Prezentarea oficială  s-a făcut într-o conferinţă de presă în iunie 1948.

          Având în vedere obiectivele educative ale acestei emisiuni este important, stimați ascultători, să vă spun că la această conferință de presă, inventatorii au făcut o demonstrație practică. Cu acestă demonstrație, inventatorii au vrut să-i convingă pe ziariștii participanți că dispozitivul funcționează. Se foloseau atunci aparate de radio cu tuburi  electronice așa că au preluat semnalul radio și l-au amplificat cu noul dispozitiv, numit trazistor. Din punctul lor de vedere, dar și după opinia mea de inginer, demonstrația trebuia să fie convingătoare. Participanții la conferință, în bună parte nespecialiști, nu au reacționat. Nici comunitatea ştiinţifică, adică specialiștii, nu a reacţioant , aşa cum s-a întâmplat şi în cazul altor invenţii pionier   pentru care nu se întrevedea o aplicaţie concretă. Au mai trecut încă patru ani până când  tranzitorul a fost folosit într-o aplicaţie cu impact social. El a fost folosit pentru prima dată pentru realizarea unui aparat auditiv. Avea toate atributele: era de dimensiuni mici , avea un consum redus, asigura un factor de amplificare mare.

Tranzistorul este  un exemplu de invenţie pionier care a revoluţionat industria electrotehnică, în general,  industria electronică în particular, industria comunicaţiilor şi a calculatoarelor.

John Bardeen, împreună cu William Shockley  şi Walter Brattain      au primit Premiul Nobel  pentru fizică în anul 1956.

John  Bardeen  simţea că mai are multe  de făcut pentru lumea ştiinţifică, aşa  că  în anul 1951 pleacă de la compania telefonică Bell  şi s-a angajat la Universitatea Illinois ca profesor de fizică şi electrotehnică  şi a reînceput cercetările  asupra supraconductibilităţii , cercetări pe care le începuse în perioada elaborării tezei de doctorat. Sâmburele acestor  cercetări  a apărut dintr-o enigmă a fizicii pusă în evidenţă în 1911. S-a constatat, atunci, că la temperature foarte joase  mercurul nu mai opune nici-o rezistenţă la trecerea curentului electric. John  Bardeen  a atras în echipa sa doi  tineri doctoranzi: Leon Neil Cooper şi John Robert Schrieffer . Au lucrat împreună mai bine şapte ani, iar rezultatele  se lăsau aşteptate. Aproape că renunţaseră când , în 1958 , au reuşit  să  demonstreze existenţa extrafluidităţii, adică a absenţei vâscozităţii şi tensiunilor superficiale la heliu-3 lichid.

În 1972,   celor trei , Bardeen, Cooper şi Schrieffer li s-a decernat  Premiul Nobel pentru fizică pentru „ crearea comună a teoriei supraconductibilităţii”. În felul acesta John Bardeen este primul savant care a primit două Premii Nobel în acelaşi domeniu.

       Au urmat alţi ani de cercetări, iar teoria supraconductibilităţii a permis realizarea electromagneţilor  folosiţi la sinteza nucleară, la construirea acceleratoarelor  cu particule de energie înaltă, la realizarea trenurilor cu levitaţie magnetică.

           Aplicaţiile practice în domeniul supraconductibilităţii  sunt dificile datorită temperaturilor foarte joase, dar iată că în 1986  s-a descoperit un material ceramic care devine supraconductor la 35 Kelvin, apoi la scurt timp, alte substanţe, cu aplicabilitate în medicină, care devin supraconductoare la 100 K. Deşi perspectiva unui material supraconductor la temperatura camerei pare un vis, el este realizabil.

John Bardeen  s-a stins din viaţă la 30 ianuarie 1991 în urma unui atac de cord. Avea aproape 83   de ani.

Așadar, stimați ascultători, azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, v-am  spus povestea unei invenții, tranzistorul care în 1948, era o invenție pionier, adică o noutate absolută, iar acum …aproape am uitat de el.

Este o poveste pe care viața o repetă cu toate invențiile.

Este o poveste pe care viața o repetă cu fiecare om, cu fiecare dintre noi, mai devreme sau mai târziu.

La finalul acestui episod va sugerez să faceți un exercițiu de … descoperire a unui tranzistor.

Într-o zi de lucru, după ora 9:00 până la ora 17:00,  mergeți la un magazin de componente electronice sau la un atelier pentru reparații radio și televizoare.

În Craiova sunt câteva.

Cereți un tranzistor. Uitați-vă la el. Studiați-l!

Puteți să încercați și altă … experiență!

Mergeți la Târgul de vechituri! O să descoperiți o lume fascinantă, indiferent de vârsta pe care o aveți.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.