Personalități din știință și tehnică.

Luigi Galvani, descoperitorul curentului electric.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Luigi Galvani, descoperitorul curentului electric.

Trăim în epoca energiei electrice. Mai toate aparatele folosite în activităţi obişnuite, fie ele casnice, fie ele medicale, fie ele industriale sau de alt tip  folosesc energie electrică. Întreruperea furnizării energiei electrice, întreruperea curentului electric, ne produce o stare de  disconfort. Spre exemplu nu mai putem urmării emisiunea preferată la televizor sau  nu mai putem continua călătoria cu trenul. Dacă este noapte  şi suntem într-un oraş, întreruperea  furnizării energiei electrice, întreruperea curentului electric poate să perturbe serios circulaţia autovehiculelor. Rareori, în acele momente de disconfort, ne punem întrebarea cum s-a descoperit curentul electric. Se spune că marile descoperiri, marile invenţii au fost făcute întâmplător. Şi curentul electric a fost descoperit aparent  întâmplător de către italianul Luigi Galvani.

Luigi Galvani s-a născut în data de 9 septembrie 1737  la Bologna, Italia. Iniţial a început să studieze teologia, dar ulterior s-a dedicat medicinei. La finalul studiilor medicale a elaborat o remarcabilă  teză de doctorat  despre formarea oaselor, teză  care i-a asigurat obţinerea unui  post de profesor  la catedra de anatomie  a Universităţii din Bologna. A funcţionat aici din 1762 şi s-a ocupat de studiul fiziologiei păsărilor şi a instrumentelor pentru auz. Pe baza cercetărilor efectuate a publicat câteva lucrări privind structura oaselor, a rinichiului şi urechii la păsări. A pierdut postul de profesor  deoarece a refuzat să depună jurământul de credinţă guvernului Republicii Cisalpine, din timpul Revoluţiei Franceze, guvern pe care îl considera dictatorial. A reprimit acest post în 1794. Pentru o plasare în timp   a evenimentelor precizez că în 1775 s-a construit  la Craiova Şcoala Obedeanu.

După această etapă, Luigi Galvani şi-a dedicat  o parte din cercetări şi studiului  fenomenelor electrice. De aceea, în laboratorul său se găsea tot timpul  o maşină electrostatică pentru producerea  de electricitate. Aceasta era formată  dintr-un disc de sticlă, pus în mişcare de rotaţie manual, şi de care se frecau nişte perniţe. Prin frecare, discul de sticlă se încarcă electrostatic iar la apropierea unei baghete metalice legată la pământ se produce un arc electric. Istoria spune că într-o zi din anul 1790 a pregătit mai multe picioare amputate de broaşte. A tăiat picioarele  cu partea din spate a corpului broaştei, a îndepărtat pielea până la nervii măduvei spinării. Unul dintre asistenţi a  atins cu vârful scalpelului nervul crural intern al broaştei, iar piciorul broaştei a început să se smucească. Un alt asistent a afirmat că a văzut  ţâşnind  un arc electric din maşina electrostatică aflată în apropiere. Luigi Galvani a intuit importanţa  întâmplării şi a reluat experimentul pentru a desluşi, pentru a-şi explica  ce se întâmplase. A oprit   maşina electrostatică   şi  a atins cu scalpelul nervii  broaştei. Muşchii piciorului nu  au reacţionat. A repetat experimentul cu  maşina electrostatică   în funcţiune. Muşchiul broaştei a răspuns prin convulsii, deşi era desprins de corp.

Vă spuneam, stimați ascultători, că, în acea perioadă, Luigi Galvani era  preocupat de  studiul fenomenelor electrice, temă  la modă în anii 1790. El observase că arcul produs de maşina electrostatică seamănă cu  fulgerul produs pe vreme de furtună, aşa că a  organizat o serie de experimentări în afara laboratorului. A legat capătul unei   sârme de fier   de acoperişul casei, iar pe  celălalt  l-a izolat. A atârnat pe sârmă mai multe picioare  de broască  pe care le-a fixat cu cârlige  de cupru la capetele dinspre nervi. De fiecare picior a legat  o altă sârmă pe care a introdus-o în apa unei fântâni. În timpul unei furtuni a observat că fiecare fulgerare făcea ca picioarele de broască să  aibă nişte convulsii. În timpul experienţelor a mai observat însă că picioarele de broască  se contractau şi dacă sârma cu care legase picioarele atingea  un grilaj de fier  care înconjura fântâna.

A presupus că aceste convulsii erau produse de electricitatea atmosferei, electricitate care există şi pe vreme calmă. Totuşi, ipoteza trebuia verificată aşa că  a decis să reia experimentele într-un spaţiu închis. Istoria spune că a pus piciorul broaştei pe o placă de  fier şi a atins placa cu cârligul de cupru legat de nervii măduvei. Contracţia muşchilor s-a produs şi de această dată. Cercetător cu vocaţie, Luigi Galvani a utilizat şi alte metale pentru confecţionarea cârligului. A obţinut acelaşi rezultat. A utilizat şi materiale izolante. Fenomenul de contracţie nu a mai apărut. A tras concluzia că  smuciturile apar dacă picioarele sunt atinse cu metale diferite. Un an mai târziu, în 1791, a publicat eseul „ Comentariu despre efectul electricităţii  asupra mişcării muşchilor” în care a descris experienţele efectuate  susţinând că animalele au un „fluid electric animal”  care circulă prin muşchi şi nervi. Deşi prin această  descoperire, Luigi Galvani a pus bazele  cercetărilor  ulterioare  din domeniul electrochimismului celular  şi ale efectului electricităţii asupra ţesuturilor vii, ipoteza formulată de el  nu era corectă.

Istoria spune că Alessandro Volta ( 1745- 1827) , la vremea aceea profesor la Universitatea din Pavia a combătut ideea lui Galvani, dar  această critică l-a ajutat să inventeze pila voltaică. Repetând experienţele acestuia, Volta a avansat ipoteza că originea curentului electric apărut când muşchiul este în contact cu două metale diferite nu este ţesutul organic, ci contactul între metale – şi a demonstrat această ipoteză înlocuind ţesutul broaştei cu bucăţele de hârtie înmuiate în soluţie salină, bună conductoare de electricitate, obţinând astfel curent electric. Aşadar, în experienţele lui Galvani, piciorul broaştei juca rolul  de indicator al trecerii curentului electric, ca la un instrument de măsură. De altfel,  instrumentele   cu ac indicator pentru măsurarea curenţilor slabi sau a tensiunilor mici  se numesc galvanometre, după numele lui Luigi Galvani. Mai mult, pila voltaică, inventată de Alessandro Volta , pornind de la experienţele lui Luigi Galvani, marchează începutul unor multiple aplicaţii printre care   realizarea electrolizei apei, adică descompunerea apei în oxigen şi hidrogen pur cu ajutorul curentului electric continuu furnizat de pila voltaică, apoi a separării sodiului(Na) şi potasiului (K) din sărurile lor şi, în sfârşit a descoperirii efectului magnetic al curentului electric de către Oersted în 1820. Trebuie amintită, de asemenea, galvanoplastia adică tehnica acoperirii unor corpuri cu straturi subţiri  dintr-un metal : nichel – nichelarea, crom – cromarea, argint- argintarea , etc.  

Aşadar, stimați ascultători, aparent, o întâmplare a condus la  deschiderea  unei noi epoci în fizică. Doar aparent deoarece Luigi Galvani  desfăşura o activitate metodică de cercetare care i-a permis să formuleze concluzii de o importanţă  cu totul deosebită la vremea aceea.

 Luigi Galvani s-a stins din viaţă în  data de 4 decembrie 1798 la Bologna.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități in știință și tehnică

Pitagora și metoda documentării.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Pitagora și metoda documentării.

La cursul de Istoria şi metodologia cercetării ştiinţifice, încep cu o clasificare a  metodelor de cercetare. Unele dintre aceste metode, numite metode generale, se aplică, se utilizează în toate domeniile şi se referă la metoda documentării, metoda observaţiei şi metoda experimentală. Interesant de subliniat  că metoda documentării, metodă de bază şi în prezent, este şi cea mai veche, utilizată şi de părintele teoremei triunghiului dreptunghic, cunoscută  de toţi cei care au trecut prin primele clase gimnaziale, adică de Pitagora.

Pitagora s-a născut în jurul anului 582 îHr. în insula  Samos, una dintre insulele greceşti din Marea Egee, unde se află un templu  dedicat zeiţei Hera, care s-a născut aici fiind fiica lui Cronos, iar mai apoi soţia lui Zeus. La câţiva kilometrii de acest templu se află  localitatea Pythagóreion , numită astfel pentru a marca locul unde s-a născut cel care    punea la baza realităţii obiective şi subiective teoria numerelor şi a armoniei, făcând  din numere esenţa existenţei ştiinţifice. Tatăl lui Pitagora, Mnesarchus, era de origine siriană şi se ocupa cu negoţul de cereale. Pitagora a dovedit o aplecare specială către învăţătură şi de aceea şcoala primară a făcut-o cu Pherecydes, unul dintre înţelepţii Greciei, iar apoi, cu susţinerea conducătorului insulei, Policrate, a plecat la studii în Egipt. Avea 18 ani. Se pare că a primit învăţătură şi de la Thales din Milet care la un moment dat a recunoscut că nu mai are ce să-l înveţe. A studiat în Egipt, timp de 22 de ani, aritmetica, astronomia, geometria. În timpul invaziei persane a fost luat prizonier şi dus în Babilon unde şi-a desăvârşit cunoştinţele astronomice. Istoria spune că  aici, în Babilon, a descoperit, pe vase de argilă datând din jurul anului 1800 îHr, inscripţia „Un număr la pătrat este suma pătratelor altor două numere”.

S-a reîntors în insula natală şi a înfiinţat o şcoală numită „Semicercul lui Pitagora”. A făcut-o pentru aşi arăta recunoştinţa faţă de cei care îl ajutaseră dar  şi pentru a nu uita ceea ce învăţase. Istoria spune că la început nu a venit la şcoală nici-un elev, aceştia preferând  terenul de sport. Pitagora le-a propus să vină la şcoala sa şi îi va plăti. În final, s-au îndrăgostit de învăţătură şi au venit la şcoală fără să mai fie plătiţi.

Așadar, stimați ascultători, putem să facem o paralelă cu învățământul profesional dual din zilele noastre. Elevii sunt plătiți ca să vină la școală. Probabil că trebuie căutată metoda prin care ei, elevii din zilele noastre, să se îndrăgostească de învățătura, să se îndrăgostească de o meserie.

Dar să revenim la Pitagora.

Pitagora a plecat din Samos în jurul anului 525 îHr. pentru  a-şi duce  învăţătura şi în alte colţuri ale Greciei. A ales  zona de sud a Peninsulei Italice, oraşul Crotona,  a cărui dezvoltare fusese afectată de războaiele anterioare. Pitagora era deja cunoscut printre locuitorii din Crotona, aşa că acesta a început imediat să-şi prezinte învăţăturile în faţa tinerilor şi bătrânilor adunaţi în număr mare pe stadioane. În discursurile sale îi îndemna pe tineri să acorde respect părinţilor şi bătrânilor,  îi îndemna pe tineri să studieze cu seriozitate, le dădea sfaturi cum să îşi organizeze viaţa  într-un mod simplu, lipsit de exagerări extravagante şi lux costisitor, a prezentat un  nou  plan urbanistic. Toate acestea au avut ca rezultat reconstruirea oraşului Crotona, rămas în istorie până în zilele noastre fiind un atractiv oraş turistic din sudul Italiei, Crotone.

După  primele succese a decis să reia ideea înfiinţării unei şcoli, aşa cum făcuse şi în insula natală, Samos. Aici, în Crotona, a reuşit să facă mai mult decât o şcoală, a reuşit să constituie un grup  de oameni care trăiesc împreună după reguli foarte stricte. Însăşi primirea în grup, numită mai apoi Frăţia Pitagoreică, era condiţionată de trecerea unor teste care durau trei ani şi prin care doritorii demonstrau că sunt hotărâţi să studieze. Se spune că, după încheierea unei zile de lucru, discipolii se adunau în jurul lui Pitagora şi răspundeau la trei întrebări : „Ce ai greşit azi?” ,  „Ce ai realizat azi?” , „Ce ai uitat să faci azi ?”.Istoria spune că printre membrii Frăţiei Pitagoreice s-a numărat şi Milo din Croton, celebru ca atlet care a participat la şase Olimpiade consecutive şi care a câştigat multe dintre probe. Era  comparat, adesea, cu Hercule. Frăţia Pitagoreică s-a destrămat şi datorită caracterului exclusivist adoptat în ultima parte.

Teorema triunghiului dreptunghic sau teorema lui Pitagora este cea mai cunoscută ipoteză ştiinţifică datorită faptului că  teorema este cuprinsă în toate manualele de matematică  pentru elevi, că pentru memorarea ei s-au scris poezii şi cântece, iar  în rezolvarea ei s-au implicat sute de personalităţi ale lumii ştiinţifice, inclusiv un Preşedinte american , James Garfield, existând peste trei sute de  moduri de demonstrare. Se pare că Pitagora a aflat  despre această teoremă cât a stat în Egipt, deoarece egiptenii au folosit-o la construirea piramidelor, sau din perioada cât a fost prizonier în Babilon  unde s-a descoperit, pe vase de argilă datând din jurul anului 1800 îHr, inscripţia „Un număr la pătrat este suma pătratelor altor două numere”. El , Pitagora, a demonstrat această ipoteză printr-o metodă grafică, alăturând două pătrate de aceeași mărime.

Plecând de aici a găsit numerele pitagoreice :3,4,5  ;  (3²  + 4² =  5²) , 5,12,13  ; ( 5²  + 12² =  13²) ; 8,15, 17  ; (8²  + 15² =  17²) ;şi lista poate continua.

Ne amintim şi acum enunţul teoremei, fie că îl spunem ca atare, „într-un triunghi dreptunghic, pătratul ipotenuzei este egală cu suma pătratelor catetelor”, fie că folosim alte metode mnemotehnice:

„Numai dreptunghic dacă este
Un biet triunghi, nu e poveste,
Ci-n totdeauna este adevărat:
Ipotenuza la pătrat
Egală este, neapărat,
Cu o catetă la pătrat
Ce adunată trebuie-ndat
Cu cealălaltă la pătrat”

Pitagora a descoperit tabla de înmulţire, a introdus noţiunile de număr prim şi număr compus, a dezvoltat teoria numerelor iraţionale sub formă geometrică, a exprimat lungimile coardelor care dau notele muzicale prin rapoarte numerice simple, a afirmat că Pământul se mişcă în jurul unui foc central, iar Soarele reflectă lumina venită de la acesta, a explicat fazele Lunii şi a studiat mişcarea proprie a planetelor.

Vă reamintesc, stimați ascultători că emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  și-a propus să vă ofere ceea ce azi  numim „ exemple de bune practici”.

Iată un exemplu legat  de Pitagora.

Istoria spune că prin anul 530 î.Hr. Se lucra la alimentarea cu apă a insulei grecești Samos. Se obișnuia ca, în timpul zilei, să li se ofere lucrătorilor câte o cupă cu vin. Unii, mai lacomi, mai necumpătați, întreceau măsura. Pitagora a inventat „paharul cumpătării” pe care era marcat, în interior, nivelul până la acre  lucrătorul putea să-l umple. Dacă era depășit acest semn, ca prin minune, vinul se scurgea din cupă, din pahar și lacomul rămânea și fără partea la care avea dreptul ca și ceilalți lucrători.

Părea un miracol dar, de fapt, Pitagora a prevăzut în interiorul paharului un sistem de vase comunicante prin care lacomului, sau nemulțumitului, i se lua darul. Mai mult,  se făcea de rușine în fața celorlalți oameni.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Pitagora, născut acum aproape 2500 de ani, dar ale cărui  descoperiri le învățăm și azi la școală.

Vă reamintesc, stimați ascultători că unul dintre obiectivele emisiunii „Personalități din știință și tehnică” este de a oferi modele de viață pentru tinerii  dar și pentru adulții din zilele noastre.

În acest context, vă sugerez  să vă  răspundeți la următaore întrebări, la care răspundeau, în fiecare zi, cei care  fuseseră acceptați în Școala Pitagorică:

-„Ce ai greşit azi?” ,

–  „Ce ai realizat azi?” ,

–  „Ce ai uitat să faci azi ?”

Scrieți aceste răspunsuri! Cumpărați „paharul cumpătării” sau „paharul lui Pitagora”. Se poate cumpăra ușor. Într-o sâmbătă sau într-o duminică, invitați un prieten. Discutați cu el întrebările și răspunsurile scrise de dumneavoastră. Arătați-i și paharul cumpătării. Apoi discutați despre Pitagora.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

  Benjamin Franklin- exponent al  metodei experimentale în cercetare

   Bună seara, stimați ascultători!

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Benjamin Franklin, exponent al metodei experimentale în cercetare.

Vara, când soarele strălucește puternic, ne îmbrăcăm cu haine de culoare deschisă,  care ni se par mai răcoroase.

Vara, pe timp de furtună, clădirile care nu sunt prevăzute cu paratrăznete, niște tije metalice ascuțite la capăt, sunt, uneori, lovite de fulger, se aprind și ard. Uneori mor și oameni.

 Cel care demonstrat că hainele de culoare închisă absorb razele solare mai mult decât hainele de culoare deschisă, cel care a inventat paratrăznetul a fost Benjamin Franklin.        

            Benjamin  Franklin  [ bengiamin frenklin} s-a născut la data de 17 ianuarie 1706 în Boston,  fiind al şaptesprezecelea copil   al  Franklin. Mama sa, Abiah Folger, făcea parte dintr-o familie de cărturari din primul val de colonişti americani. Tatăl său a fost institutor.

            Începe şcoala la 8 ani şi îi uimeşte pe toţi prin inteligenţa sa dar, datorită condiţiilor materiale, la vârsta de 10 ani întrerupe, pentru totdeauna, mersul la şcoală. Nu a întrerupt niciodată  cititul, studiul.  Judecata sănătoasă moştenită de la tatăl său l-a ajutat să se afirme în tot ceea ce a făcut. Avea 12 ani când a început să lucreze ca ucenic în tipografia fratelui său. Leagă cărţi. Citeşte dar scrie şi poezii, compune balade, scrie nuvele şi schiţe apreciate de cititori.

            Avea 16 ani când a citit Memorii despre Socrate, scrise de Xenofon. Își formează  deja un stil, bazat  pe modestie şi concesii, stil folosit  în elaborarea viitoarelor lucrări. Succesul pe care îl are cu scrierile sale îl încurajează  să plece la New York. Avea 17 ani.

            În 2 noiembrie 1724, se îmbarcă pe vasul „Speranţa Londrei” cu destinaţia Anglia. Îşi începe activitatea tot într-o tipografie dar întâlneşte mulţi oameni de cultură, iar bagajul de cunoştinţe se îmbogăţeşte considerabil. Îl întâlneşte şi pe Sir Hans Slone, succesorul lui Sir Isaac Newton ca Secretar  la Academia din Anglia. Acesta, impresionat de punga din azbest adusă de Benjamin Franklin şi care se  curăţa de impurităţi prin introducerea ei în foc, îi face cunoştinţă cu mai multe personalităţi din lumea ştiinţifică din Londra. Formarea lui ştiinţifică este completată prin lecturi şi spectacole de teatru. În 23 iulie 1726 se reîntoarce în America .

            Benjamin Franklin a fost preocupat mereu de perfecţionarea sa. A citit, a filtrat informaţiile obţinute, le-a dat o formă clară, le-a aplicat, le-a spus şi altora. Prin anii 1727-1730   a înfiinţat  asociaţia intelectuală „Junta”  [ hunta] care a funcţionat aproape 40 de ani. La una dintre întâlniri le-a prezentat membrilor asociaţiei treisprezece virtuţi pe care le-a cultivat mereu în viaţa sa.

1.Cumpătarea: nu mânca în prostie şi nu bea până să te îmbeţi.

2.Tăcerea: nu vorbi decât ce poate fi folositor pentru tine şi pentru alţii; fereşte-te de bârfeli.

3.Ordinea: fiecare lucru să fie la locul lui, fiecare treabă la timpul său.

4.Hotărârea: fii decis să faci ce trebuie; execută fără şovăială ce ai decis.

5.Economia: nu cheltui nimic fără folos sau dacă nu faci aceasta, fă-o numai pentru binele altuia.

6.Munca: nu pierde timpul, ci ocupă-te neîncetat cu ce e mai folositor, abţine-te de la orice lucru de prisos.

7.Sinceritatea: fereşte-te de la orice prefăcătorie, formează-ţi cugetări drepte şi sincere şi te conformează lor când vorbeşti;

8.Dreptatea: nu face rău nimănui, nu vătăma interesele aproapelui şi nu întârzia să faci binele la care te obligă datoria;

9.Moderaţia: fereşte-te de extreme, nu te supăra pe nedreptăţile ce ţi se fac.

10.Curăţenia: nu suferii murdăria nici pe corp, nici pe haine, nici în casă.

11.Liniştea: nu te tulbura de fleacuri, nici de întâmplări obişnuite sau de care nu poţi scăpa.

12.Castitatea: oferă-te rar plăcerilor trupeşti, numai pentru sănătate. Nu strica reputaţia ta sau a altora.

13.Smerenia: imită pe Isus şi pe Socrate

 Mai mult, şi-a controlat greşelile şi a reuşit să-şi organizeze o viaţă ordonată, sănătoasă şi plină de activitate creatoare.

            În 1746 vine din Anglia doctorul Spencer care face, la Boston, câteva experienţe din domeniul electricităţii. Este fascinat şi se dedică cercetărilor din domeniul electricităţii. Mai mult, se ocupă de înfiinţarea unei academii pentru educarea tineretului din Pennsylvania. Primeşte de la Royal Society  din Londa, Academia engleză, o butelie de Leyda şi un tub de sticlă pentru experienţe în domeniul electricităţii. Franklin face o serie de experienţe pe care le descrie foarte amănunţit şi le trimite în Anglia, la Royal Society dar şi în Franţa, contelui Buffon. Acesta le traduce în limba franceză  şi astfel Europa  află despre experienţele americanului Benjamin Franklin. Trebuie menţionat că la vremea aceea  coloniile americane erau considerate foarte înapoiate, iar surprinderea europenilor era mare. Mai trebuie  spus că până la Franklin electricitatea  era doar o curiozitate, iar el  a transformat-o în ştiinţă  prin experienţe bine pregătite. Franklin a observat  că dacă un obiect ascuţit este apropiat de un corp electrizat între acestea se produce un arc asemănător cu fulgerul. Într-o zi  cu furtună din iunie 1752  a ridicat în aer  un zmeu confecţionat din pânză subţire  de mătase, întinsă pe câteva stinghii din brad, pe care îl dirija cu ajutorul unei sfori din mătase. La partea superioară a zmeului a legat o sârmă pentru atragerea electricităţii, iar la partea inferioară a plasat un întrerupător între sfoara legată de zmeu şi  sfoara ţinută în mână de Franklin. A început ploaia. Franklin şi fiul său  de 20 de ani, Williams, s-au retras sub un şopron. Ploaia a udat firul de mătase până la  întrerupător. Franklin a încercat să închidă întrerupătorul când un arc electric s-a produs între două cele două părţi metalice. Natura electrică a descărcărilor atmosferice era dovedită experimental. Atunci i s-a conturat soluţia pentru paratrăsnet:  o bară metalică ascuţită montată pe acoperişul casei şi legată cu un conductor electric la pământ. Primul paratrăsnet a fost montat în 1760 pe casa unui comerciant din Philadelphia. După 22 de ani, în 1782 se montaseră deja 400 de paratrăsnete. Doar ambasada Franţei nu avea paratrăsnet, iar în 27 martie 1782 un fulger a lovit clădirea şi un soldat. În 1772 Franklin a  propus o soluţie, bazată pe folosirea paratrăznetelor pentru  protejarea  depozitelor de praf de puşcă.

Benjamin Franklin şi-a demonstrat geniul în multe domenii ale ştiinţei.

În matematică este cunoscut pentru „pătratul magic” care are 16 numere pe verticală şi 16 pe orizontală. În total 256 de numere, aranjate astfel încât adunate pe orizontală, pe verticală sau pe diagonală dau acelaşi rezultat: 256.

A inventat  una dintre cele mai bune sobe din vremea sa  care nu scotea fum în cameră şi cu un randament foarte bun. De remarcat metoda inductivă aplicată în domeniul termotehnicii. A plecat de la soluţii intuitive, empirice pe care le-a generalizat ştiinţific. Mai trebuie subliniat că nu a vrut să breveteze soluţia sa dar a făcut descrieri foarte amănunţite astfel încât toţi oamenii să poată folosi soluţiile lui.

A făcut cercetări privind propagarea sunetului în lichide, deşi toţi specialiştii susţineau că, datorită incompresibilităţii acestora , sunetul nu se poate propaga în lichide.

A explicat apariţia aurorei boreale ca fenomen electric în aerul rarefiat.

Este celebru pentru o experienţă prin care a demonstrat gradul de absorbţie a razelor solare în funcţie de culoarea obiectului. Într-o iarnă a  întins pe zăpadă, una lângă alta, o batistă albă şi una neagră. Batista neagră a absorbit razele soarelui, zăpada s-a topit şi batista s-a afundat în zăpadă mai mult decât batista albă.

O altă experienţă din zoologie. Intr-o zi a găsit în borcanul cu dulceaţă multe furnici. A lăsat în borcan o singură furnică şi l-a agăţat de tavan cu o sfoară. Furnica a ieşit din borcan, s-a urcat pe sfoară şi a parcurs, pe tavan şi pe perete, drumul până la celelalte surate. Apoi celelalte furnici au refăcut drumul în sens invers până la borcan.

Se pot da numeroase exemple din care rezultă modul în care Benjamin Franklin i-a ajutat pe concetăţenii săi. Despre sobă am povestit mai sus. Se spune că, în vremea sa, gunoiul zăcea adunat în grămezi pe stradă sau în curţile oamenilor. Pentru rezolvarea problemei a constituit un grup de lucrători care au ridicat gunoiul de pe străzi apoi i-a convins pe cetăţeni să contribuie sistematic la plata acestor lucrători. Se poate spune că a organizat primul serviciu de salubritate publică din America.

Banjamin Franklin este unul dintre fondatorii Statelor Unite ale Americii.

S-a stins din viaţă la Boston, în  seara zilei 17 aprilie 1790, în urma unei pneumonii. Avea 84 de ani.

În partea finală a fiecărui episod vă fac o sugestie pentru consolidarea informațiilor despre  personalitatea prezentată. De regulă, sugestia presupune mișcare, presupune deplasare, presupune un experiment.  De data aceasta vă sugerez să citiți o carte. Vă sugerez să  citiți o carte scrisă de Benjamin Franklin. Cartea, autobiografică, se intitulează „Povestea vieții mele”. Dacă este posibil, citiți-o pe o bancă în parc. Asta așa, ca un exemplu pentru ceilalți!.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Arhimede, între legendă şi adevăr.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Arhimede, personalitate care a trăit înainte de nașterea lui Iisus Hristos.

În  episoadele acestei emisiuni v-am prezentat personalități  care au trăit în vremurile apropiate de noi, în era noastră,  unele chiar în secolele prinse de mulți dintre noi, adică scolul XX, care a început la 1 ianuarie  1901, sau secolul XXI, care a început  la 1 ianuarie 2001.

Istoria științei și tehnicii consemnează activitatea multor personalități care s-au născut înaintea erei noastre. Conform calendarului gregorian, numărătoarea anilor a început cu nașterea lui Iisus Hristos și desemnează „era noastră”, iar evenimentele petrecute înainte de nașterea lui Hristos sunt plasate „înaintea erei noastre”. Una dintre pesonalitățile născute înaintea erei noastre a fost Arhimede.

Arhimede s-a născut în jurul anului  287 îHr, în Siracuza  unul dintre cele mai prospere oraşe ale Siciliei, atunci sub stăpânirea  grecilor. De aceea Arhimede este considerat savant grec.Mai trebuie spus  că  doar cu 38  de ani înainte murise pe neaşteptate Alexandru Macedon , iar imperiul creat de el s-a divizat în trei. Partea care cuprindea Sicilia era condusă de Seleucus, iar Siracuza era guvernată de Hieron al II-lea.Tatăl lui Arhimede, astronomul Phidias,  era rudă cu regele Hieron, iar familiile lor erau în realţii foarte bune. Încă din copilărie a lucrat cu tatăl său, Phidias, şi a învăţat să lucreze cu instrumente astronomice, să facă observaţii astronomice.Situaţia financiară şi socială i-a permis să acumuleze multe cunoştinţe încă din perioada copilăriei. În vremea aceea oraşul Alexandria din Egipt era în plină înflorire intelectuală, era centrul culturii elene. Atras de faima  Bibliotecii din Alexandria, care conţinea peste 700.000 de volume, Arhimede  vine în acest centru  intelectual şi începe să studieze, alături de alţi prieteni, „Elementele lui Euclid”. Avea 20 de ani. Deşi profesorii şi colegii săi considerau că matematica  nu trebuie să fie aplicată, Arhimede era atras aspectele practice. Se pare că acesta a fost unul dintre motivele pentru care, după câţiva ani, s-a reîntors la Siracuza, pentru a se ocupa atât de aspectele abstracte ale matematicii dar şi de aplicaţiile acesteia. Alexandria este  situată în delta Nilului. Câmpiile erau mănoase, dar lipsa apei făcea ca, unoeri, recoltele să fie slabe. Aşa i-a venit ideea să  aplice  cunoştinţele despre spirale şi să construiască un şurub cu care să ridice apa, cunoscut în zilele noastre sub numele de şurubul lui Arhimede.

            Din studiul “Elementelor”, Arhimede a aflat modul în care Euclid a  calculat numărul π . Ştia deja că circumferinţa unui cerc este cu ceva mai mare decât diametrul său înmulţit cu trei. Vroia să calculeze şi aria cercului. A observat că un cerc  putea să fie înscris şi circumscris în acelaşi tip de poligon regulat. A observat că un poligon cu un număr mare de laturi poate fi asemănat cu un cerc. Ştia să calculze  aria poligoanelor regulate. Din aproape în aproape a ajuns la un poligon cu 96 laturi pe care la  înscris şi, respectiv, la circumscris aceluiaşi cerc. A calculat suprafaţa acestora şi a formulat ipoteza că suprafaţa cercului este media suprafeţelor celor două poligoane. A observat apoi că suprafaţa cercului este 3,14 R² . Aşadar, descoperise valoarea numărului π. Iar metoda  de cercetare aplicată de Arhimede s-a numit, mai târziu, metoda aproximărilor succesive. De aici a fost doar un pas până la formularea relaţiei dintre circumferinţa cercului şi raza sa : L = 2 πR .

            Copilul Arhimede  a lucrat cu instrumentele astronomice ale tatătului său şi ca, orice copil, a rămas cu pasiunea pentru studiul cerului. Se presupune ca la Alexandria s-a ocupat, în primul rând, de astronomie pentru a putea continua  activitatea tatălui său. Şcoala astronomică din Alexandria  susţinea folosirea metodelor experimentale aşa că, Arhimede  şi-a construit un aparat pentru  măsurarea diametrului Soarelui. A calculat principalele mărimi legate de Soare, Lună, planete şi stelele fixe. A  construit  un model fizic al sistemului solar, un planetarium, cum îi  spunem noi azi. Era o sferă din cupru  care, acţionată cu mâna sau hidraulic, reproducea fazele Lunii, mişcarea Soarelui şi a planetelor, eclipsele de Soare şi de Lună. Modelul  era  atât de fascinant încât, spune istoria, a fost singurul trofeu pe care  Marcellus l-a luat din Siracuza cucerită de el.

            Deşi Silicia  a fost implicată în Primul Război Punic, Siracuza a fost ocolită de lupte. Arhimede şi-a continuat cercetările  privind echilibrarea greutăţilor pe un cântar. Istoria spune că se întreba adesea: „Dacă am o greutate mare şi o greutte mică, unde să plasez punctul de sprijin  al unei pârghii astfel încât să le echilibrez?” . A găsit soluţia  şi a postulat,   în lucrarea  „Pincipiul pârghiei”  că dacă se dă un pilon lung , care se  sprijină pe un suport, se poate deplasa un obiect  cu o greutate practic infinită. Aşa a ajuns să spună “Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca Pământul din loc”. A aflat şi regele Hieron al II-lea, rudă şi prieten cu Arhimede, care i-a cerut  să-şi dovedească afirmaţia. Tocmai se terminase  construirea corăbiei Syracusia, de 4.200 de tone, pe care regele Hieron al II-lea o pregătise cadou pentru regele Egiptului .Istoria spune că Arhimede a construit un sistem de pârghii şi scripeţi cu care a reuşit să împingă singur în mare corabia . Acest experiment a făcut ca încrederea  regelui în Arhimede  să crească şi mai mult.

            O să vă povestesc, stimați ascultători, cu a rezolvat  Arhimede o problemă  primită de la Regele Hieron.

            Istoria spune că Regele Hieron al II-lea şi-a comandat o coroană de aur. Le-a dat meşterilor bijutieri bucăţi de aur cântărite cu atenţie. La final a cântărit şi coroana. Aceiaşi greutate. Totuşi, sfetnicii lui îi şoptiseră că bijutierii obişnuiesc  să înlocuiască aurul cu argintul, în cantităţi egale. Nu ştia cum să scape de această bănuială, aşa că la chemat pe Arhimede şi i-a cerut să rezolve  dilema. Mult timp a căutat soluţia până când, într-o zi, mergând la baie  a observat că volumul de apă dislocat  din cadă depinde o volumul persoanei: la copii, un volum mai mic,  la cei corpolenţi , un volum mai mare. Atunci ar fi strigat „Evrika” , „Am găsit”. S-a dus la rege şi a pus într-un vas cu apă coroana. A măsurat apa dislocată. Apoi, în acelaşi vas a pus bucăţi de aur care aveau greutatea coroanei. Pe Arhimede nu l-a interesat ce s-a întâmplat cu bijutierii : el descoperise un principiu  şi s-a grăbit să-l scrie în lucrarea „Despre corpurile plutitoare”.

            Acum, stimați ascultători, o altă poveste  legată de moartea lui Arhimede.

            În anul 218 îHr a început al doilea război punic. Zilele liniştite ale Siracuzei au trecut. Siracuza a fost  încercuită şi atacată pe mare şi uscat. A rezistat timp de trei ani , graţie armelor imaginate de Arhimede. Catapulte grele capabile să arunce stânci mari peste navele ancorate în larg. Catapulte mai mici şi aruncătoare de săgeţi pentru lupta pe uscat cu infanteria. Oglinzi curbate  care, concentrând razele soarelui au incendiat corăbiile asediatoare.  După trei ani,  în noaptea care urmat festivalului dedicat zeiţei Artemis, noapte în care vigilenţa asediaţilor a scăzut aproape de tot, aramata romană a intrat în Siracuza şi a pus stăpânire pe oraş. Arhimede avea 75 de ani şi, ca de obicei îşi vedea ,absorbit, de cercetările sale. Un soldat a călcat, din neatenţie, peste  cercurile desenate de Arhimede. Acesta l-a apstrofat, iar soldatul  l-a ucis cu  sabia pe marele savanat Arhimede.

            Așadar, stimați ascultători,  v-am prezentat episodul intitulat „Arhimede între legendă și adevăr”. Folosesc  adesea aceste „legende” în lecțiile mele pentru a sensibiliza audioriul, studenți sau masteranzi și pot spune că efectul este, de fiecare dată, pozitiv. O lecție poate fi însoțită  de o „legendă” care, spusă cu tâlc, crează sinapse utile în procesul de învățare.

Ca de obicei, la finalului episodului fac o  sugestie prin care, un ascultător interesat, să-și consolideze informațiile despre  subiectul sau personalitatea prezentată. Vă sugerez să refaceți experimentul lui Arhimede cu scufundarea corpurilor în apă. Pregătiți o pârghie  având punctul de sprijin la mijloc, ca la cântarele cu două talere. Legați la capete două obiecte  cu greutăți egale dar din materiale diferite. Scufundați pârghia într-un vas cu apă și observați cum se înclină.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Elihu Thomson- un inventator prolific, Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Electrotehnică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elihu Thomson, inventator prolific, Președinte al Comisiei Internaționale de Electrotehnică.

Povestesc adesea despre inventatori. Mulţi oameni se declară ei înşişi  inventatori. Se poate pune întrebarea : când o persoană are această calitate? câte invenţii trebuie să aibă ?. Desigur, în mod oficial, o persoană poate fi considerată inventator dacă posedă un Brevet de invenţie eliberat de o autoritate naţională sau internaţională. Numărul de invenţii nu este semnificativ pentru a declara sau a utiliza  această calitate, de inventator. Petrache Poenaru a avut un singur Brevet de invenţie- stiloul. A devenit celebru fără să fi reuşit aplicarea în practică a stiloului.   Alţii au doar  câteva Brevete.  Alţii au avut chiar sute de brevete pe care au reuşit să le aplice aproape pe toate. Un exemplu este Elihu Thomson.

Elihu Tomson s-a născut la data  de 29 martie 1853  în localitatea Manchester  din Anglia, în familia  formată  de Daniel Thomson şi  Mary Ann Rhodes Thomson.  A plecat din Anglia în 1858 cu familia şi s-au stabilit în Philadelphia. A urmat cursurile Licelui  din Philadelphia ( Central High School) din Philadelphia pe care le-a absolvit în 1870.

După absolvire i s-a oferit un post de instructor în fizică dar a preferat să lucreze în domeniul chimiei ocupând în 1876 Catedra de chimie de la  Liceu ( Central High School). În 1880 se hotărăşte să renunţe la această poziţie pentru a se ocupa de aplicaţiile electricităţii şi îşi dedică tot timpul cercetărilor în acest domeniu  în folosul propriei companii, înfiinţată în 1879 împreună cu Edwin J. Houston

A fost unul dintre cei mai prolifici inventatori americani obţinând 696 de Brevete între 1880 şi 1930 şi  care a format, alături de Edison, compania General Electric. Una dintre primele invenţii se referă la un regulator  pentru  reglarea automată a tensiunii unui generator de curent continuu, cunoscut și cu numele de  dinam, în funcţie de sarcină, pentru care a obţinut Brevetul nr.302 963 din data de 5 august 1884.

            În data de 17 aprilie 1894 a obţinut Brevetul  518. 291 pentru o metodă de răcire a motoarelor electrice. Este vorba de răcirea forţată prin utilizarea unui schimbător de căldură  montat pe tubulatura externă  prin care circulă aerul de răcire.

             În data de 4 august 1903 obţine Brevetul SUA  nr. 735 621 pentru „Motor electrostatic”  utilizat la  realizarea wattmetrului înregistrator, destinat măsurării  energiei electrice.

        A inventat sistemul de iluminat cu incandescenţă, transformatorul, wattmetrul înregistrator, motorul de inducţie cu repulsie ( 1888), generatorul trifazat, locomotiva electrică. A iniţiat cercetări în curent alternativ de înaltă frecvenţă.

             Vă reamintesc, stimați ascultători, că frecvența în rețeaua de distribuție a energiei electrice este de 50 de Hz și se încadrează în categoria „joasă frecvență”.

           A elaborat primul standard referitor la securitatea muncii în lucrările electrice.

           Împreună cu E.J.  Houston a înfiinţat, în 1879, o fabrică pentru producerea lămpilor de iluminat cu arc, apoi a becurilor cu incandescenţă. În 1887 pune la punct procedeul de sudare electrică, în curent alternativ, prin puncte sau în flux continuu, bazat pe aplicarea efectului Joule. El a construit un transformator coborâtor pentru a obţine o tensiune de 2  V şi un curent de 2.000 A  necesar topirii metalelor care se sudau.

                      În 1892 Compania Thomson-Houston Electric a fuzionat cu Compania Edison General Electric devenind General Electric, una dintre cele  mai mari companii producătoare de echipamente electrice din lume. Elihu Thomson a lucrat  la această   companie ca inginer până la sfârşitul vieţii, în 1937.

           Elihu Thomson a  fost unul dintre  membrii fondatori ai Comisiei Internaționle de Electrotehnică CEI, precum şi cel de-al doilea preşedinte, după Lord Kelvin. În zilele de 12-17 septembrie 1904 s-a organizat la Saint-Louis, SUA, Congresul Electricienilor  la care s-a hotărât înfiinţarea unei organizaţii profesionale  care  „să examineze problema unificării terminologiei electrotehnice  şi clasificarea aparatelor şi maşinilor electrice”. Această problemă, a unificării, a standardizării trebuia rezolvată deoarece aplicaţiile electricităţii  erau din ce în ce mai numeroase în iluminat, acţionarea electrică a utilajelor industriale, transportul pe calea ferată, iar schimburile comerciale  creşteau ca volum şi valoare. În aceste condiţii, terminologia  trebuia să fie aceiaşi în toată lumea. Definirea unei caracteristici de echipament electric ( tensiune, curent, randament, dimensiuni specifice)  trebuia să aibă aceiaşi semnificaţiei indiferent de zona geografică unde se produce echipamentul şi unde se utilizează echipamentul. Pregătirea acestui Congres a început cu un an înainte. Astfel la data 1 iulie 1903,  Comitetul de organizare  şi-a ţinut prima întrunire.  Elihu Thomson  a fost ales  ca preşedinte al Congresului din 1904. Pe perioada desfăşurării Congresului s-a înfiinţat o Comisie Internaţională. La închiderea lucrărilor Congresului, sâmbătă 17 septembrie 1904, Elihu Thomson a spus : „Nici un eveniment  de o asemenea importanţă pentru industria electrică  nu a depăşit activitatea începută în aceşti ultimi ani  în schimbul de idei privind electricitatea. Ducerea la bun sfârşit a acestor probleme în plan internaţional  este anevoioasă; trebuie depăşite geloziile şi trebuie  menajate susceptibilităţile”.  „Am observat că unanimitatea în acţiune, absenţa oricărei neînţelegeri a fost remarcabilă. De îndată ce o măsură a fost considerată ca fiind corespunzatoare, toate voturile au fost unanime şi aceasta este de bun augur pentru activitatea viitoare a Comisiei Internaţionale”. Apoi, în încheiere a spus  „pregatiti-vă deci să acceptaţi un univers electric”. In 1908, ca urmare a decesului lordului Kelvin, Primul președinte, Thomson devenea cel de al doilea Preşedinte al Comisiei Internaţionale de Electrotehnică.

          Elihu  Thomson a fost unul dintre puţinii  fizicieni care au intuit    că razele X , puse în evidenţă de Röntgen, au şi efecte nocive şi de aceea trebuie să se ia masuri de protecţie. Pentru a demonstra acest fapt,  In 1896, Thomson deliberately exposed the little finger of his left hand to an x-ray tube for several days, half an hour per day. în 1896, Thomson  şi-a expus în mod deliberat  degetele de la mâna stângă  lângă  un tub de raze X pentru mai multe zile, timp de  o jumătate de oră pe zi. După această expunere demonstrativă şi excesivă  i-au apărut The resultant effects — pain, swelling, stiffness, erythema and blistering — were convincing for Thomson and others, but not for all.  dureri, umflături şi o rigiditate a articulaţiilor. Cu toate acestea, unii medici, din acea vreme, au negat  în continuare nocivitatea acestora.

          A primit multe medalii printre care, în 1909 a primit Medalia Edison din partea Institutului American de Inginerie Electrică, fondat în 1884, pentru  „Contribuţiile meritorii  în domeniul ştiinţelor inginereşti obţinute în ultimii treizeci de ani”. În 1963 acest institut a fuzionat  cu Institutul de Inginerie Electrică , fondat în 1912, rezultând una dintre cele ami mari organizaţii profesionale  non-profit din lume : Institutului de Inginerie Electrică şi Electronică (IEEE). A fost Preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale din 1908.

          A murit în  13 martie 1937 în SUA

          Așadar, stimați ascultători, azi v-am vorbit de Elihu Thomson și despre Comisia Electrotehnică Internațională, organizația care pregătește și publică standarde internaționale  din domeniul electrotehnic, adică generarea, transportul și distribuția energiei electrice, echipamente  electrocasnice,  energie solară etc.

          Mai mulți ingineri  români au activat în cadrul Comisiei Electrotehnice Internaționale printre care academicianul Remus Răduleț și  academicianul Constantin Budeanu.

            La finalul acestui episod, având în  vedere că Elihu Thomson a  construit un transformator coborâtor pentru a obţine o tensiune de 2  V şi un curent  mare, că în același mod sunt construite și transformatoarele folosite pentru pirogravură vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să discutații cu copiii,  cu nepoții sau cu prietenii despre pirogravură, despre instrumentele folosite, despre obiectele pirogravate, despre imaginile pirogravate.

Până la următoarea întâlnire eu, Gheorghe Manolea, vă urez toate cele  bune!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personaliăți din știință și tehnică

Heinrich Schliemann, arheolog pasionat de găsirea zidurilor cetății Troia.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” mi-am propus să vă spun câteva vorbe despre pasiunea cu care Heinrich Schliemann a făcut săpături arheologice pentru găsirea zidurilor cetății  Troia.

Am învățat la școală, la Istorie, la Istoria antică, despre  războiul dintre cetățile Troia și Sparta. Mai țin minte și alte detalii despre acest război, un amestec între legendă și adevăr. Totuși, detaliul pe care l-am  reținut și l-am urmărit  este legat de Calul Troian. Troia a fost asediată de spartani care nu reușeau să pătrundă în cetate. Într-o seară au simulat că se retrag și  au lăsat, la poarta cetății Troia, un cal imens din lemn. Părea un cadou lăsat de spartani pentru oștenii din cetatea Troia. Aceștia, păcăliți,  l-au împins în curtea cetății. Numai că, din interiorul calului de lemn, Calul Troian, au ieșit soldați spartani care au  reușit să deschidă porțile cetății, pe  care, apoi, au năvălit  ceilalți soldați spartani.

Această luptă, descrisă de Homer în poemele epice Iliada și Odiseea, pare să fie mai mult o legendă decât un fapt istoric, motiv pentru care mulți arheologi au făcut săpături pentru aflarea adevărului. Printre aceștia se numără și arheologul german  Heinrich Schliemann.

Heinrich Schliemann s-a născut la data de 6 ianuarie 1822 în orașul Neubkow, din nordul Germaniei,  situat la 10 km de Marea Nordului. Tatăl său era preot și îi povestea, adesea legendele care circulau despre satul lor. Într-una dintre ele se spunea că în cimitirul satului, cu mulți ani în urmă  a fost  îngropat un copil pus într-un  pătuț din aur.

Heinrich Schliemann încă nu împlinise 8 ani când a primit, cadou, o carte:  Istoria universală pentru copii.  A fost impresionat de tragedia orașului Pompei, acoperit la lava  vulcanului Vezuviu. Ilustrația bogată   despre zidurile și bastioanele  Cetății Troia și discuțiile  cu tatăl său despre poemele epice  scrise de Homer,  i-au dezvoltat imaginația tânărului Heinrich.  Acesta și-a propus ca, într-o zi, să scoată la lumină  zidurile Troiei. Mânat de aceste visuri a început să învețe sârguincios latina. A ajuns la un nivel atât de ridicat  încât a reușit să scrie un eseu în limba latină despre Războiul Troian.

Totuși, dificultățile materiale  care s-au abătut asupra familiei Schliemann, l-au obligat pe tânărul Heinrich, deja admis la liceu,  să renunțe la studiul latinei  și să urmeze o  școală profesională. A lucrat într-o băcănie până la vârsta de 19 ani când a hotărât să facă o schimbare radicală în viața lui. A plecat la Hamburg  și s-a îmbarcat pe  vasul Dorothea, un vapor destinat pasagerilor dar și transportului de marfă. În 28 noiembrie 1841 vasul a ridicat ancora îndreptându-se spre America de Sud. A navigat puțin pentru că o furtună năprasnică a scufundat vasul. Heinrich Schliemann, împreună cu marinarii care deserveau nava au reușit să se salveze, ajungând în Olanda, la Amsterdam. Consulatul  din Amsterdam i-a găsit  de lucru la o societate comercială din Amsterdam. Aici, obligat de împrejurări, învață engleza, franceza, olandeza, italiana și portugheza. Cartea, învățătura de carte, limbile străine, i-au deschis drumul  către un nou loc de muncă la societatea comercială B.H.Schröder.

Vă reamintesc, stimați ascultători,  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni  este de a oferi modele pentru oamenii de azi și, de aceea, o să vă redau, pe scurt, metoda practicată  de Heinrich Schliemann, expusă în autobiografia sa: „ Se va citi mult cu voce tare. Se va evita cu orice preț să se traducă. Se va studia timp de o oră pe zi. Se vor  scrie compuneri pe temele de interes. Un profesor va corecta compunerile elevului. Se vor memora corecturile făcute și se vor recita în următoarea oră de studiu”. Aș putea să adaug  că metoda depinde de la om la om, dar fără un studiu perseverent nu se pot face progrese.

Dar să revenim la Heinrich Schliemann.

Aici, la noua firmă, în 1844, constată  că aveau nevoie de oameni care să știe limba rusă așa că, folosindu-și aptitudinile pentru limbi străine, învață repede să scrie,  în limba rusă, corespondența  companiei  Schröder. După doi ani, în 1846, când avea  douăzeci și patru de ani,  este trimis la Sankt Petersburg. Aici se ocupa  cu intermedieri comerciale de materii prime cum ar fi indigoul, folosit ca materie primă pentru vopselele textile, sau salpetrul de Chile,  folosit pentru prepararea prafului de pușcă, sau zahăr și altele. Clienții erau din toată lumea. Heinrich Schliemann știa să profite de orice oportunitate. A adunat o avere considerabilă.

Deși afacerile îi ocupau tot timpul, îi consumau o bună parte din energie, nu a uitat visul din copilărie: să descopere relicvele istorice ale Greciei antice, turnurile cetății Troia, îngropate sub pământ, pe nu se știe unde. Acum avea bani și putea să se ocupe de visul care i-a legănat copilăria. S-a pregătit metodic, ca de obicei: a învățat greaca modernă, a învățat greaca veche apoi a învățat limba arabă. Așadar,  în 1858 știa toate limbile de care avea nevoie pentru studiul civilizațiilor mediteraneene.

În 1863, când avea 41 de ani, lichidează afacerile și pleacă într-o călătorie de documentare arheologică. Pornește din Germania, traversează Marea Mediterană și se oprește în Tunisia. Aici vizitează Cartagina. Ajunge în Italia și vizitează Pompei, despre care citise în „Istoria universală pentru copii”. Traversează Egiptul, merge spre India pentru a studia ruinele hinduse. Ajunge în China și vizitează Marele  Zid chinezesc. Traversează oceanul pentru a vizita Japonia, apoi calcă și pe pământ american. Vizitează ruinele aztece din Mexic. Acest periplu a durat doi ani. Deși se simțea pregătit pentru a descoperi relicvele istorice ale Greciei antice, în stilul său metodic în care și-a pregătit acțiunile, a decis ca, mai întâi, să se înscrie la Universitatea  din Sorbona pentru a studia arheologia și istoria antică. Avea 43 de ani când s-a înscris la universitate.

În 1868 a plecat spre Grecia și s-a oprit pe insula Itaca,  o  insulă de 95 km². Pe această insulă, Itaca, patria lui Ulise, se petrec cele povestite de Homer  în poemul epic Odiseea.  Apoi a vizitat  Micene, vechiul centru al civilizației grecești unde, conform celor afirmate de Homer, se găsește mormântul lui Agamemnon.

Apoi, trecând prin strâmtoarea Dardanele, s-a îndreptat  spre Asia Minor, în cătarea locului  unde se presupunea că s-ar găsi ruinele cetății Troia. A făcut săpături ca un  arheolog,  dar fără să respecte toate  regulile acestei științe, iar rezultatele le-a publicat, în 1869, în cartea „Itaca, Pelopones și Troia”.

Pentru a avea un reper istoric, stimați ascultători, vă reamintesc că în 1869 s-a finalizat construcția căii ferate  București-Giurgiu și s-a inaugurat clădirea Universității din București.

Deși cartea conținea informații inedite, a fost ignorată de comunitatea  arheologilor.   Această indiferență a specialiștilor l-a determinat să-și facă un plan de săpături arheologice, așa cum învățase la Sorbona, pentru a găsi ruinele Cetății Troia. A avut nevoie de o autorizație din partea guvernului turc pentru a începe săpături în localitatea Isarlâk,  pe care el, Heinrich Schliemann, o identificase pe baza unor studii comparative. Săpăturile  au început în octombrie 1871 și s-au desfășurat timp de doi ani, până în mai1873.

Norocul este de partea celui care caută.  Heinrich Schliemann a scos la iveală, de sub stratul de pământ, un oraș din Epoca Bronzului, care aparținea  civilizației miceniene, adică din perioada descrisă de Homer. Deși contemporanii lui Heinrich Schliemann au contestat  valoarea descoperirilor făcute, el a continuat să sape  în zona Micene, locul  menționat de Homer, în poemul epic Odiseea, unde ar fi  fost îngropat Agamemnon, eroul Războiului  Troian. I-au trebuit trei ani pentru a primi autorizația necesară pentru începerea săpăturilor. Heinrich Schliemann are succes și de această dată. A descoperit un ansamblu funerar rotund, mare, cu  cincisprezece  seturi de oseminte și, mai ales, o mască de aur, menționată și de Homer.  Deși visul lui Heinrich Schliemann era să demonstreze că  faptele descrise de Homer s-au petrecut cu adevărat, a înțeles că într-o cercetare arheologică trebuie  utilizate metode științifice  care să conducă la descoperiri cu adevărat valoroase, încadrate corect  din punct de vedere istoric așa că nu s-a mai grăbit să anunțe că a descoperit Troia.

Deși a început să aibă  dureri la una dintre urechi, și-a continuat săpăturile în Creta, iar apoi în Egipt, neglijând    deteriorarea stării de sănătate. Când durerile din ureche deveniseră  insuportabile, a plecat singur din Atena și s-a internat, în 15 noiembrie 1890, la spitalul Universității din Halle, din Germania. Rezultatul operației nu era îmbucurător dar, din dorința de a fi împreună cu familia pentru a sărbătorii Crăciunul, Heinrich Schliemann, pleacă spre Napoli pentru a se îmbarca pe un  vapor cu destinația Atena. Din păcate, chiar înainte de îmbarcare, s-a prăbușit pe stradă, nu a beneficiat de o îngrijire medicală adecvată și nu a mai putut fi salvat.

În 4 aprilie 1891 a fost înmormântat,  în cadrul unei ceremonii cu onoruri naționale la care au participat personalități din domeniul arheologiei precum și diplomați din multe țări. Istoria spune că în sicriu, alături de trupul neînsuflețit al arheologului, au fost puse  câteva volume din „Iliada” și „Odiseea”,  poemele   scrise de Homer.

 La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre arheologul Heinrich Schliemann, vă sugerez să faceți o excursie la Corabia, pe malul Dunării, unde puteți vizita  Muzeul arheologic al Cetății Sucidava.

Istorici și arheologi  au adus  la lumină zidurile și au amenajat  atractiv, civilizat,  Muzeul  arheologic al Cetății Sucidava. Printre cele ce pot fi vizitate se numără și fântâna secretă de unde se alimentau cu apă locuitorii cetății. Alaiul de nuntă  din zilele noastre,  din satul Celei, însoțește  mireasa până la fântâna din vechea cetate, la care se ajunge printr-un tunel. Vizitatorul își poate imagina că, pe treptele de acolo, coboară …în istorie!

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică       

André-Marie Ampère şi unitatea de măsură a curentului electric

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre André-Marie Ampère şi unitatea de măsură a curentului electric.

În discuţiile noastre  obişnuite  folosim adesea expresia  “ curent electric ” şi sintagme care conţin întreaga expresie sau numai cuvântul” curent”:

• S-a întrerupt curentul electric.
• Merg să plătesc curentul electric.
• Am nevoie de un conductor care să suporte un curent mai mare.

Asociem  expresia „curent electric”  cu notiunea „amper”.

     –   Vă rog să-mi daţi  o siguranţă electrică de 16 A.

    –   Este nevoie de un amperaj mai mare pentru a putea suda aceste piese.

   Unele dintre aceste sintagme sunt  incorecte din punct  de vedere tehnic, din punct de vedere electrotehnic, din punct de vedere academic, dar asta este altă problemă.

            Expresia „curent electric” a  fost folosită, acum peste 200 de ani de către  de fizicanul André-Marie Amper.

André-Marie Ampère  s-a născut la data de 20 ianuarie  1775 în localitatea Polémieux de lângă Lyon . Tatăl  său, Jean-Jacques Ampère,  un om instruit, era un comerciant înstărit  care, aplicând principiile educaţioanle ale lui Jean-Jacques Rousseau l-a încurajat să se documenteze  liber atât în biblioteca sa cât şi prin observaţii asupra naturii. Mama sa era  o femeie credincioasă şi l-a educat pe André-Marie în credinţa catolică. A găsit în bibliotecă multe capodopere ale  iluminismului francez printre care Histoire naturelle, generale et particulière, a lui Georges-Louis Leclerc,  şi Encyclopédie d’Alembert a lui Denis Diderot şi Jean Le Rond.

Istoria spune că părinții au invitat un profesor  de matematică să-i predea lecții lui André-Marie. După câteva întâlniri profesorul a înțeles că acesta este un elev extraordinar  pe care nu are ce să-l mai învețe.

 Din păcate, Jean-Jacques Ampère, tatăl lui André-Marie a fost ghilotinat, pe 24 noiembrie 1793, la cucerirea Lyon-ului de către armata republicană. André-Marie Amper  avea atunci   18 ani.           Copilul André-Marie Ampère  a manifestat  un interes special pentru studiu fiind interesat de matematică dar şi de botanică, poezie şi muzică. Istoria spune că la 12 ani stăpânea toate cunoştinţele de matematici  disponibile la vremea aceea. La 13 ani a scris un tratat despre secţiunile conice, iar  la vârsta de 14 ani citea cu pasiune toate cele douăzeci de volume ale Enciclopediei franceze. La vârsta de 18 ani cunoştea, pe lângă limba franceză, italiana, latina şi greaca. Istoria spune că puterea sa de memorare a fost atât de mare încât şi spre sfârşitul vieţii  era capabil  să recite pagini întregi din Enciclopedie.

André-Marie Ampère   a asimilat creativ  ceea ce a citit.

După moartea tatălui său, între anii 1796-1801, a predat la diferite şcoli din Lyon. În 1797 s-a logodit  cu Julie Caron, care provenea dintr-o familie înstărită şi cu care s-a căsătorit în 2 august 1799. După căsătorie, în 1800, s-a născut fiul lor Jean Jacques, botezat aşa în amintirea tatălui său, care va deveni mai târziu un scriitor recunoscut, membru al Academiei Franceze.  In aceiaşi perioadă   a publicat prima sa lucrare ştiinţifică  despre teoria probabilităţii: „Consideraţii  asupra teoriei matematice a jocurilor”.  Datorită noutăţii  subiectului tratat şi a soluţiilor  pe care le-a propus  în această lucrare a fost numit, în 1802,  profesor de fizică şi chimie la Şcoala Centrală din  Bourg-en-Bresse  unde funcţionează doi ani, până în 1804. Se face remarcat şi aici pentru activitatea sa ştiinţifică. Din păcate, în iulie 1803, soţia sa a murit  şi, în 1804, s-a mutat la Paris.  Din 1805  a  funcţionat ca asistent  la École Polytechnique   din Paris, iar din 1809 este numit profesor la  această universitate. În 1808 a fost numit de Napoleon  în funcţia de inspector al activităţilor din universităţi, funcţie pe care şi-a păstrat-o toată viaţa.

 În această perioadă a lucrat foarte mult în domeniul matematicii. A publicat mai multe lucrări ştiinţifice despre teoria probabilităţii, despre aplicaţiile  matematicii superioare în mecanică şi despre diverse  probleme de analiză matematică.

Pentru lucrările sale ştiinţifice din domeniul ecuaţiilor diferenţiale a fost numit, în 1814, membru al Institutului francez care a  devenit ulterior Academia de Ştiinţe, iar în anul 1821 a fost numit profesor de fizică experimentală la College de France.

În data de 11 septembrie 1820,  la o şedinţă a Academiei Franceze de Ştiinţe , fizicianul François Arago, reîntors dintr-o călătorie făcută la Geneva,  reconstituie experienţa  descrisă de fizicianul danez Hans ChristianOersted  referitoare la acţiunea curentului electric asupra unui ac  magnetic. Ampère a înţeles fenomenul dar şi importanţa acestei observaţii aşa că, având o foarte bună pregătire teoretică, după o săptămână,  formulează şi prezintă teoria  fizico-matematică a acestei experienţe explicând legătura dintre electricitate şi magnetism. A explicat atunci similitudinea dintre un magnet permanent şi o bobină parcursă de curent, adică un electromagnet. Continuă cercetările experimentale începute de Oersted şi  observă că  polul nord al unui ac magnetic, plasat sub un conductor parcurs de un curent electric, tinde să devieze spre stânga aşa cum degetul mare de la mâna dreaptă se depărtează de palmă. Această afirmaţie este învăţată de elevii de astăzi sub numele de regula mâinii drepte. Ampere demonstrează că în natură există doar sarcini electrice, iar magnetismul apare numai  din cauza mișcării sarcinilor electrice.

În 1824, după multe discuții și situații neplăcute, a primit catedra de fizică generală și experimentală la College de France. A făcut cercetări  teoretice şi experimentale minuţioase în domeniul interacţiunii dintre  curenţii electrici după care, în 1826 Amper demonstrează că doi curenţi care parcurg  conductoare paralele  acţionează unul asupra celuilalt  punând astfel  bazele electrodinamicii. Formulează legea care acum îi poartă numele.

Precizez   că tot  în 1826  românul  Petrache Poenaru obţinuse o bursă   la École Polytechnique   din Paris. Putem să ne imaginăm că cei doi s-au întâlnit. Am făcut această afirmație și într-o conferință pe care am ținut-o la Lyon în urmă cu ceva ani. Unuia dintre participanți i s-a părut o ipoteză care merită să fie cercetată.

Toate aceste descoperiri  sunt expuse, în 1827, în lucrarea „ Despre teoria matematică a fenomenelor  electrodinamice deduse experimental”. În această lucrare foloseşte pentru prima dată  noţiunea de curent electric  şi tensiune electrică.

Împreună cu François  Arago a inventat  electromagnetul  şi primul telegraf electric, asemănător cu cel propus de Sommering , la care voltmetrele  erau înlocuite cu ace magnetice.

A inventat galvanometrul, adică aparatul cu care se  măsoară intensitatea curentului   electric şi pe care îl numim azi „ ampermetru”. În 1881, s-a stabilit ca  unitatea de măsură a curentului electric să poarte numele celebrului fizician – Amper –  fiind una dintre cele şapte mărimi  fundamentale din sistemul internaţional de unităţi de măsură.

După anul 1828, Ampère se reîntoarce la  activitatea ştiinţifică din domeniul matematicii şi a mai publicat câteva lucrări de matematici superioare. A încercat să alcătuiască şi o clasificare a ştiinţelor pe baza unor principii filosofice şi matematice.

În 1832 îl susţine pe Hippolyte Pixii să construiască prima maşină electromagnetică, de fapt un generator electric. Iniţial Hippolyte Pixii a prezentat la Academia de ştiinţe din Paris o maşină care producea  curent electric monofazat prin rotirea manuală a unui magnet permanent în faţa unei bobine fixe. André-Marie Ampère  i-a sugerat să adauge un comutator  care permitea obţinerea unui electric pulsatoriu, altfel spus, un curent redresat.

Ampère  a introdus în vocabularul oamenilor de știință mulți termini noi, multe cuvinte noi, printre care  „electrostatică”, „electrodinamică”, „solenoid”,  cuvinte folosite în mod obișnit în zilele noastre.

În 1814 devine membru al Academiei de Științe din Paris, iar în 1830 membru de onoare al Academiei de Științe din Sankt Petersburg.

A murit la Marsilia în 10 iunie 1836, în timpul unei inspecţii universitare,  fără să cunoască bucuriile recunoaşterii  de către comunitatea profesională, aproape uitat de contemporani. Avea numai 61 de ani.

Numele său este inclus în lista celor mai mari oameni de știință ai Franței, plasată la primul etaj al Turnului Eiffel din Paris.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre un fizician celebru, André-Marie Ampère, al cărui nume a fost atribuit ca unitate de măsură  pentru curentul elecetric, Amper.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre  Amper, despre curentul electric, despre puterea  electrică în curent continuu, o să vă spun o poveste pe care am citit-o în vremurile de demult.

Se pune că Amper și Volta erau  buni prieteni. Se întâlneau într-o poiană cu umbra și cu un izvor cu apă minunantă, aproape miraculoasă. Când se simțeau obsosiți, după dispute  științifice prelungite, sorbeau din apa izovorului și oboseala le trecea ca prin minune.

Într-o zi, au stabilit să se întâlnească  în poiană pentr a discuta despre calculul puterii electrice în circuite de current continu. Volta a venit primul în poiană. A observat că peste izvor căzuse un bolovan. A încercat să-l dea la o parte dar, oricât a încercat, nu a reușit.După o vreme a venit și Amper. Și-au unit puterile și au reușit să îndepărteze bolovanul. Efortul îi obosise. Au sorbit din apa izovorului și puterea le-a revenit.

Apoi, întru-un glas au spus:

Puterea în curent continuu trebuie să se calculeze ca produs între Volt și Amper, adică P= UxI.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Marie Skłodowska Curie, mamă răsplătită de viață.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Marie Sklodowska Curie, mamă răsplătită de viață.

Luptătoare pe tărâmul ştiinţei,  a primit de două ori Premiul Nobel, realizând astfel o premieră. În plus,  a fost o mamă  răsplătită de viaţă: una dintre fiice i-a continuat drumul profesional, obţinând şi ea Premiul Nobel. A doua a vegheat-o în clipele de suferinţă, iar apoi a scris o carte despre mama ei, carte scrisă din suflet despre o savantă şi o mamă în care a văzut tot timpul studenta săracă, dornică să-şi atingă visele. Este vorba despre Marie  Skłodowska Curie.

Marie Sklodowska Curie s-a născut  la data de 7 noiembrie 1867   la Varşovia , în vremea în care Polonia nu mai exista ca ţară. Fusese împărţită între trei imperii. Marie Skłodowska Curie este un model  de perseverenţă, de încredere în valoarea proprie. Este un exemplu de cercetător care a învins prin perseverenţă şi muncă neostenită.

Tatăl său a fost profesor de fizică, iar mama sa directoarea unei şcoli cu pensiune. A adunat cu greu ban peste ban  pentru a-şi realiza visul: să fie studentă la vestita universitate  Sorbona din Paris. În 1891 s-a mutat la Paris. A locuit în suburbia La Vilette unde acum, întâmplător sau nu, Statul francez a  construit o Cetate a ştiinţei şi unde vin zilnic zeci de copii pentru a  descoperi drumurile ştiinţei. Marie  s-a înscris la Universitate şi a fost prima femeie care a obţinut licenţa în fizică la Sorbona, în 1893, absolvind cursurile cu  magna cum laude. După numai un an a obţinut şi licenţa în matematică. În această perioadă l-a cunoscut pe viitorul soţ, Pierre Curie, care conducea Laboratorul de la École de Phisique et Chimie. S-au căsătorit pe data de 26 iulie  1895, iar  drept călătorie de nuntă au făcut  o excursie cu biciclete prin satele Franţei. În 1897, abia refăcută după naşterea primei fiice, Irène,  şi-a ales ca teză de doctorat studiul radiaţiilor  abia descoperite de  Becquerel. A început să măsoare proprietăţile  uraniului şi a testat diferite materiale care conţin uraniu. În aprilie 1898 a întocmit raportul de  cercetare, apoi într-un articol, soţii Curie au anunţat descoperirea unui nou element. Ei au propus ca „ acest nou element să fie numit  poloniu, după numele ţării de origine a unuia dintre noi”. Nici că se poate o dovadă mai convingătoare a dragostei pentru pământul pe care a văzut lumina zilei. Soţii Curie au descoperit şi un nou fenomen pe care l-au numit radioactivitate. În 1900 soţii Curie şi-au sintetizat rezultatele  într-un articol prezentat la Congresul Internaţional de Fizică în care au pus întrebarea: Care este sursa de energie emanată de razele lui Becquerel? Vine din interiorul  corpurilor radioactive sau din  afara lor? Intuitiv, Marie Curie a presupus că această energie provine dintr-o activitate  din interiorul atomilor. Pornind de aici, misterele atomului aveau să fie dezvăluite la cumpăna dintre secole. Pentru a descoperi aceste mistere, Marie a prelucrat, kilogram cu kilogram, câteva tone de reziduuri de oxid de uraniu primite din Germania. Şi după atâta amar de muncă a obţinut zece grame de radiu pur. Cât despre condiţiile de muncă  şi despre salarii parcă nici nu-ţi vine să vorbeşti acum: un hangar şi un post de profesoară la Şcoala normală de fete din Sévres.

Așadar, stimați ascultători, cred că este locul să menționez  ce spunea Marie Curie despre munca științifică: „Nu trebuie să uităm că atunci când radiul a fost descoperit nimeni nu  ştiut că se va dovedi atât de folositor  în spitale. Munca era chiar ştiinţă pură. Iar asta dovedeşte  că munca ştiinţifică nu trebuie privită doar din punctul de vedere al  necesităţii directe. Trebuie făcută pentru ea însăşi, pentru frumuseţea ştiinţei, iar apoi există mereu şansa ca o descoperire ştiinţifică să devină, precum radiul, un beneficiu pentru umanitate” .

 Desigur azi cunoaştem utilitatea radiului. Dar în 1900 nu se ştia nimic. Fizicianul Becquerel a suferit o arsură ciudată  pe când transporta  în buzunar o sticluţă cu o sare de radiu. Aflând despre eveniment, Pierre Curie îşi expune în mod voluntar un braţ la acţiunea radiului timp de câteva ore. Apoi Marie Curie studiază  acţiunea radiului asupra animalelor şi descoperă că prin această terapie, numită mai apoi  Curieterapie, pot fi tratate anumite forme de cancer.

            În 10 decembrie 1903 soţii Curie au primit Premiul Nobel  pentru fizică pe care l-au împărţit cu Henri Becquerel. Din păcate, în 1906 Pierre Curie a murit într-un accident  de trăsură în Paris. Marie Curie a preluat postul de profesor la Sorbona deţinut de Pierre şi a devenit astfel prima femeie- profesor la această universitate. Istoria spune că înainte de primul curs, în ziua de 5 noiembrie 1906, cu două zile înainte de a  împlini 39 de ani, a făcut, mai întâi, o vizită la mormântul lui Pierre. A urmat  o perioadă grea dar, în final, munca ei a fost recompensată, în 1911,  cu al  doilea Premiu Nobel, pentru chimie. Până atunci nici un alt laureat nu fusese distins de două ori cu această  înaltă recompensă ştiinţifică. Dar aceste recunoaşteri internaţionale n-au putut  învinge mentalitatea membrilor Academiei de Ştiinţe din Franţa: o femeie nu poate ocupa un fotoliu în Academie. În şedinţa din 23 ianuarie 1911 preşedintele Academiei de ştiinţe le spune uşierilor:„Lăsaţi să intre toată lumea, cu excepţia femeilor”. Marie Curie nu a intrat în Academie. Întâmplări de genul acesta s-au mai petrecut şi se mai petrec. Titu Maiorescu, craiovean de-al nostru,  contemporan cu Marie Curie a spus într-un discurs „ Fereşte-te a doua zi după succes!”. Evident, nu s-a gândit la Marie Curie. Dar  oamenii mari au suferit totdeauna asaltul furibund al acelora care voiau să descopere, sub armura geniului, creaturi umane  imperfecte.

În timpul primului război mondial Marie Curie a  desfăşurat o bogată activitate pentru utilizarea razelor X, sau razele Roentgen, în intervenţiile medicale şi chirurgicale. A creat  primul automobil echipat cu un aparat radiologic, care circula din spital în spital, pentru a veni în ajutorul răniţilor. Tot în acea perioadă a echipat două sute de săli cu aparate radiologice.

După terminarea războiului a înfiinţat la Paris Institutul Radiului.

În 1922 a fost aleasă în Academia Franceză de Medicină, fiind prima femeie care a ocupat această poziţie, iar în 1923 Parlamentul  francez i-a acordat o pensie pe viaţă.

Câţiva ani, din 1928, a lucrat şi cu un român celebru în fizica teoretică, Alexandru Proca. Iată  ce spunea  Marie Curie despre Alexandru Proca: „De fiecare dată când am o problemă ştiinţifică dificilă, care necesită multă răbdare, competenţă, abilitate experimentală şi meticulozitate, mă adresez domnului Proca. Iar el, de fiecare dată, răspunde cu soluţii care îmi convin, mă satisfac, şi totdeauna furnizează rezultate precise. Voi românii puteţi fi mândri de-a avea un cercetător ştiinţific de valoarea domnului Proca”

De altfel, Marie Curie, a lucrat și cu alți români printre care Dragomir Hurmuzescu, inventatorul electroscopului folosit pentru cercetarea proprietăților radiului, respectiv Ștefania Mărăcineanu, cunoscută pentru declanșarea ploii artificiale, în 1930.

Soţii Curie au avut două fiice:  Irène şi Eve. Irène a moştenit pasiunea pentru cercetare, pentru ştiinţă. Împreună cu soţul ei Jean- Frèdèric Joliot  a obţinut Premiul Nobel pentru fizică pentru descoperirea radioactivităţii artificiale. Eve a fost alături de mama ei  până în ultima clipă, adică până în ziua de 4 iulie 1934, când Marie Curie a murit de leucemie asociată cu intoxicaţie radioactivă. Apoi Eve Curie  a scris o carte plină de dragoste :Madame Curie.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit  despre Marie Curie, o luptătoare pe tărâmul ştiinţei care, în premieră, a primit de două ori Premiul Nobel.

În plus,  a fost o mamă  răsplătită de viaţă cu două fiice iubitoare de părinți.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Charles Darwin, cercetător și observator  al naturii.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”  aș vrea să trecem în revistă viața lui Charles Darwin, cercetător și observator al naturii.

Vorbim, poate prea mult, despre educație, despre puterea  educației, chiar și despre „educația la putere”.

Mi-am adus aminte ( semn de bătrânețe) de diriginta noastră din liceu, profesoară de biologie, Claudia Târnăveanu.

Orele de dirigenție erau ore de … dirigenție!

Pregăteam  referate pe diferite teme. Ca să le pregătim, mergeam la Bibliotecă.

Unul dintre referate avea ca temă „Călătoria vasului Beagle  în insulele Galapagos”. Atunci, cu mulți ani în urmă, elev la liceu, am descoperit un cercetător complex al naturii, un observator fin al naturii, l-am descoperit pe Charles Darwin.

Charles Darwin s-a născut la data de 12  februarie 1809 în Țara Galilor, în familia doctorului Robert Darwin. Mama sa, Suzannah, preocupată  de științe și artă,  se trăgea dintr-o familie cu principii liberale, proprietara unei fabrici pentru obiecte din porțelan. Avea 8 ani când mama  sa  decedat. La 9 ani a fost trimis la o școală unde studiase atât tatăl cât și bunicul, medici. Copilul Charles era atras de științele naturii. A citit despre migrarea rațelor sălbatice,  mergea pe malul mării  ca să urmărească păsările și insectele. Cu toate acesta,  la 16 ani este trimis la Universitatea din Edinburgh pentru a face studii de medicină, ca tatăl și bunicul său.

Medicina nu îl atrăgea. Era atras de …științele naturii!

Universitatea pe care o urma, Universitatea din Edinburgh, avea un program de biologie marină și o grupare academică, o asociație  universitară  care se ocupa de istoria naturii, așa că s-a înscris în această asociație. Aici a aflat despre lucrarea „Filozofia zoologică”,  scrisă  în 1809 de naturalistul francez  Jean Baptiste Lamarck, în care acesta a formulat ipoteza că  animalele au evoluat de la organisme simple la organismele complexe  din  vremurile noastre. Charles Darwin era pasionat de activitatea pe care o făcea în acest grup profesional dar tatăl său, Robert Darwin, nemulțumit că a renunțat la medicină, l-a convins să  se facă preot având în vedere că mulți dintre aceștia erau și naturaliști. Se mută la Universitatea Cambridge. Aici  îl întâlnește pe profesorul John S. Henslow  care susținea, vineri seara, seminarii și studii despre științele naturii. Tot în această perioadă citește lucrarea botanistului german Humboldt „Călătorii spre noul continent”  care i-a plăcut atât de mult încât a reținut multe citate pe care le folosea în expunerile sale. Mai mult, își dorea să facă o călătorie în care să exploreze natura. Ocazia s-a ivit în anul 1831. Un grup de cercetători pregătiseră vasul Beagle pentru  o călătorie  cu scop geografic în Patagonia, Chile și Peru. Cercetătorii  doreau să facă  hărți detaliate ale acestei zone geografice.

În data de 27 decembrie 1831 vasul Beagle, cu Charles Darwin la bord  a plecat din Anglia spre America de Sud. După o călătorie de aproape patru ani, în 15 septembrie 1835, vasul Beagle a ajuns în insulele Vrăjite, numite mai târziu insulele  Galapagos, cele mai izolate insule de pe pământ.

Insulele Galapagos, insule vulcanice, se află la 80-90 km una de alta. Se poate spune că toate au aceeași climă, se află la aceeași latitudine și longitudine. Și totuși speciile diferă de la o insulă la alta. Spre exemplu, în Galapagos, țestoasa uriașă are carapacea ușor diferită de la o insulă la alta. Darwin a descoperit că cintezele aveau ciocurile de lungimi diferite în funcție de insula pe care trăiau. A constatat că iguanele aveau obiceiuri alimentare în funcție de mediul în care trăiau: cele de pe uscat se hrăneau cu ierburi, iar cele care trăiau pe malul mării se hrăneau cu animale marine.

Timp de 35 de zile a colectat mostre și fosile de diverse specii.

Timp de 35  de zile, în fiecare zi, își punea aceleași întrebări: De ce aspectul animalelor era ușor diferit de la o insulă la alta? De  ce obiceiurile alimentare ale animalelor erau ușor diferite de la o insulă la alta? După 35 de zile vasul Beagle a plecat. A ocolit Capul Horn și în luna mai a anului 1836 a reajuns în Anglia.

În ianuarie 1838 s-a căsătorit cu Emma Wedgwood. Au avut 10 copii, 6 băieți și 4 fete. Unii dintre ei au decedat înainte de  a ajunge la maturitate.

Charles Darwin, probabil ca urmare a înțepăturilor de insecte din timpul călătoriei, s-a îmbolnăvit. Avea amețeli și palpitații. Uneori  avea perioade de crize. Din acest motiv nu a mai călătorit. A rămas în  ținutul Kent din Anglia. Pentru a comunica cu lumea științifică nu avea nici telegraf, nici telefon. Încă nu se inventaseră. A folosit, în schimb, serviciul poștal.

A comunicat prin scrisori cu Charles Lyell,  geolog englez, autorul  „Teoriei geologiei”,   care susținea că „Pământul a fost format de niște forțe cu acțiune lentă  care există și azi”.

A comunicat prin scrisori cu membrii unui club care făcea experimente de pe culturi agricole și animale domestice. Ei experimentau după instinct, iar Darwin găsea explicația științifică a rezultatelor lor, le explica științific mutațiile care aveau loc.

Fiecare a câștigat.

Cultivatorii și-au îmbunătățit metodele de lucru și au obținut rezultate mai bune.

Charles Darwin a adunat multe informații  pentru lucrarea sa fundamentală, „Originea speciilor”, pe care, de altfel le ordona în vederea publicării lor într-o carte.

În această perioadă, mai precis prin1844, într-o scrisoare trimisă  botanistului Joseph  Hooker ,

Darwin scria:„ După studiile din insulele Galapagos, cercetând culturi, grădini și animale, am ajuns la o concluzie. Parcă aș mărturisi o crimă spunându-ți acest lucru, însă concluzia mea  este aceea  că speciile au evoluat de-a lungul timpului”.

Avea multe documente dar ezita să le publice. La un moment dat a afirmat că ar vrea ca rezultatele muncii lui, concluziile la care a ajuns ar vrea să fie publicate după moartea lui. Se gândea la soarta pe care a avut-o Copernic, pe care a avut-o Galileo Galilei.

Până într-o zi când…!

În 18 iunie 1858 a primit o scrisoare de la Alfred Wallace, naturalist englez, mai tânăr cu 14 ani, care îi scria că în opinia sa: „ speciile ar putea să treacă prin mutații de-a lungul timpului evoluând treptat într-o varietate infinită de specii noi, fiecare dintre ele având o diferență insesizabilă față de specia sursă”.

Scrisoarea lui Alfred Wallace a fost un șoc pentru Charles Darwin pentru că, în esență,  trata același subiect de care el se ocupa  de aproape 27 de ani. Alfred Wallace trăia în Indiile de vest și nu era la curent cu  rezultatele comunicate deja de Darwin.

În aceste condiții se decide să publice lucrarea cât mai repede. În 24 noiembrie 1859, cartea  „Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor  favorizate în lupta pentru existență”  vede lumina tiparului.  Cartea avea 600 de pagini. Trebuie subliniat că în nici-un paragraf Darwin nu face vreo referire la om. Cartea se ocupă de animale, iar ipoteza de la care a pornit  a rezultat  din analogia dintre „selecția umană” și  „selecția naturală”. Oamenii selectează plantele cele mai viguroase. Oamenii selectează animalele cele mai sănătoase pentru a produce urmași sănătoși.  Din această analogie a tras concluzia că și natura procedează la fel.  Darwin a afirmat: „Singurii care supraviețuiesc sunt aceia care se adaptează”. A numit acest proces „selecție naturală”. Exemplarele care reușesc să se adapteze mediului în care trăiesc transmit urmașilor aceste gene. Aceste mutații, în timp, conduc la o specie care diferă, mai mult sau mai puțin, de strămoșii săi. Spre exemplu, girafele care aveau gâtul mai lung puteau ajunge la hrana care le asigura supraviețuirea, iar această genă s-a transmis și a condus la exemplarele  de girafă din zilele noastre. El a ajuns la aceste concluzii  prin observarea fosilelor dar și prin discuții cu peroanele care făceau  experimente selective de împerechere între animale. În cercetarea sa a folosit raționamentul inductiv, a folosit metoda inductivă. Darwin este un exemplu de folosire a metodelor utilizare în cercetare: documentarea pe teren, observarea întâmplătoare, observarea sistematică, analogia, raționamentul sau metoda inductivă, metoda experimentală.

Apariția cărții „Oiginea speciilor”  a declanșat discuții  aprinse. Totuși, Darwin nu a avut soarta lui Galileo Galilei. Charles Darwin și-a continuat studiile având un program foarte riguros.

Și-a pus întrebarea: cum de plantele din aceeași specie se întâlnesc în diverse zone, în număr mare, deși ele sunt imobile? A studiat, a scris și a publicat cartea „Puterea mișcării la plante”. A publicat și cartea „Formarea mucegaiului vegetal prin acțiunea viermilor”, carte mult apreciată de către grădinari.

În anul 1882 sănătatea lui Darwin s-a deteriorat mult. A murit la data de 19 aprilie 1882. Avea 73 de ani.

Trebuie să spun că după vizita lui  Charles Darwin  în Insulele Galapagos oamenii au adus aici alte animale și … echilibrul natural s-a stricat.  Trebuie să spun că tot oamenii au decis să refacă echilibrul inițial. În 1978, insulele Galapagos au fost primul  teritoriu natural înscris în patrimoniul mondial.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, pentru consolidarea informațiilor despre Charles Darwin vă sugerez să faceți măcar una dintre următoarele vizite.

Vă sugerez să vizitați Secția de Științele Naturii din Craiova, strada Popa Șapcă nr.8, componentă a Muzeului Olteniei, inaugurată acum aproape 100 de ani, în decembrie 1923.

Vă sugerez să vizitați Biblioteca Universității din Craiova și să răsfoiți  volumul „Originea speciilor prin selecție naturală sau păstrarea raselor favorizate în lupta pentru existență”, publicată de Editura Academiei Române în anul 1957.

          Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Fraţii Lumière – inventatorii cinematografului.

Azi, la emisiuna Personalități din știință și  tehnică o sa vă povestesc despre Fraţii Lumière, inventatorii cinematografului.

Nu de mult am primit o scrisoare  din partea comunităţii ştiinţifice din Lyon.  Am fost invitat să prezint câteva repere  din istoria ingineriei  din România. Lyon este oraş partener cu oraşul nostru – Craiova. În Lyon funcţionează patru instituţii de învăţământ superior, iar două dintre ele poartă numele unor mari inventatori. În acest context am realizat că amintirile despre oameni, fiinţe trecătoare, se păstrează prin documente cu viaţă lungă, fie că sunt  ele documente scrise, fie că sunt ele  monumente dedicate,  adică statui, busturi  sau tablouri. Uneori  amintirile despre personalităţi de valoare, fiinţe trecătoare,  sunt ţinute  la lumină    botezând  cu numele lor instituţii, instituţii de utilitate publică, instituţii importante frecventate de mulţi oameni, de mulţi  tineri. Multe universităţi poartă un nume cu rezonanţă pentru oraşul în care funcţionează, sau pentru domeniul lor  de formare. Multe universităţi  poartă numele unor  mari inventatori. Obiceiul este practicat  în toată lumea. A fost practicat şi la Lyon. Una dintre universităţile de aici   este   Universitatea Lumière, înfiinţată în 1973 prin reorganizarea Universităţii  din Lyon, creată în 1896.  Numele său aminteşte de fraţii Lumière. August şi Louis Lumière.

Auguste Lumière s-a născut la data de  18 octombrie 1862  în oraşul Besançon, iar fratele său Louis, doi ani mai târziu  la data de  5 octombrie 1864.

Ei sunt model de colaborare între doi fraţi, sunt model de perseverenţă pentru perfecţionarea unei soluţii tehnice: cinematograful. Au avut şi alte preocupări ştiinţifice. Auguste, ca biolog, a studiat patogenia anafilaxiei şi reumatismului, a studiat terapeutica bazată pe săruri de magneziu. Louis s-a ocupat, în timpul Primului Război mondial, de reperajul acustic al avioanelor şi a creat încălzitorul catalic pentru aeronautică.

Louis Lumière a lucrat în laboratorul  tatălui său, Antoine Lumière,  fotograf în Lyon, iar în 1881,   la vârsta de 17 ani, a inventat o emulsie  care permitea  realizarea   fotografiei instantanee.

Anul 1895 a fost pentru familia Lumière un an de succes. În acel an 1895 ,  au deschis la Lyon uzina Monplaisir destinată fabricării aparatelor de fotografiat. Tot în 1895 Auguste şi  Louis Lumière  inventează aparatul cinematografic propriu-zis, care era în acelaşi timp şi aparat de filmat şi aparat de proiecţie pe care l-au prezentat Academiei de ştiinţe din Paris la 22 martie 1895.Au numit acest aparat „Cinèmatographe”, un nume care s-a răspândit în întreaga lume, un nume care a rămas. Pentru a respecta regulile de etică profesională, trebuie spus, măcar în treacăt, că în acea perioadă au fost şi alţi inventatori  care s-au ocupat de proiectarea unor imagini mişcătoare.  Fraţii Lumière au  prezentat aparatul dar şi primul film „La sortie des Usines Lumière ”:  filmul prezenta un grup compact de bărbaţi şi femei care râd , fac semne, se dispersează.

Ulterior, aparatul a fost separat în două  cu funcţii distincte : unul pentru filmare şi altul pentru proiecţie.

 În 28 decembrie 1895,  la  cafeneaua „Grand Café” , Boulevard des Capucines din Paris are loc prima proiecţie publică a unui film, realizată de fraţii Lumière. Filmul proiectat avea titlul  „Sosirea unui tren în gară”. Filmul durează  35 de secunde  şi prezintă intrarea unei locomotive cu abur în gara Ciotat, situată pe malul mării Mediterana, o staţiune estivală în vogă la vremea respectivă dar şi cu un şantier naval în expansiune.

 Data de 28 decembrie 1895, marchează nu numai prima proiecţie cinematografică. Ea marchează  naşterea unei noi arte, arta cinematografică, cea de-a şaptea artă cum mai este cunoscută, şi o nouă industrie, industria cinematografică.

Primul promotor al noii arte şi industrii, se poate spune că a fost Louis Lumière. El realizează primele filme alegând  subiecte hazlii din  fabrica lor de aparate de fotografiat. Astfel au fost realizate pelicule ca: Tâmplarul, Fierarul, Dărâmarea unui zid. Alte subiecte tot hazlii sunt alese din viaţa de familie: Dejunul lui Bébé, Borcanul cu peştişori roşii, Ceartă între copii,  Partida de cărţi, Partide de table, Pescuitul crevetelor.

 Auguste Lumière, filmează câteva pelicule inspirate din activitatea fermierilor la proprietatea tatălui lor, una dintre ele numindu-se „Femei care ard ierburi”.                                               
              Louis Lumière a fost primul operator de actualităţi. In iunie 1895, când proiecţia cinematografică se făcea numai sub titlu de experienţă, el filmează, cu ocazia Congresului de fotografie, sosirea participanţilor coborând din vapor la Neuville sur Saone. Succesul obţinut de fraţii Lumière cu prima proiecţie cinematografică, îi determină pe aceştia să angajeze operatori care să înregistreze pe peliculă aspecte din viaţa cotidiană. Aceştia sunt cei care au făcut posibilă apariţia jurnalului de actualităţi, a documentarului, a reportajului. Primul montaj de film îl realizează Louis Lumière prin unirea a patru filme cu durata de un minut despre activitatea pompierilor (ieşirea cu pompa, punerea în baterie, atacul focului şi salvarea).

În 1896 este înfiinţată  Universitatea din Lyon, adică la un an după prima proiecție cinematografică.

Filmul a fost multă vreme socotit ca un amuzament de bâlci, tratat cu dispreţ de oamenii  care se considerau serioşi.  Din fericire, au fost şi oameni care au văzut în această tehnică o nouă metodă de investigare ştiinţifică. Astfel, între 1898 şi 1902, profesorul  român Gheorghe Marinescu realizează mai multe filme ştiinţifice pentru depistarea tulburărilor  manifestate în mers de bolnavii internaţi la clinica de neurologie  de la spitalul Pantelimon din Bucureşti, prin studiul gesturilor  şi atitudinilor acestora. Prin această aplicaţie, Gheorghe Marinescu, a fost primul în lume care a aplicat cinematografia în cercetarea ştiinţifică.

La numai un an la prima proiecţie de la Paris, în 27 mai 1896  în saloanele din Bucureşti ale  ziarului „L’Indépendance  Roumanie”  este proiectat filmul „Sosirea unui tren în gară”. După un an , 8 iunie 1897 se prezintă în acelaşi loc primele trei subiecte de   actualitate româneşti legate de serbările de la 10 mai 1897.

În 1900 fraţii Lumière au depus un brevet de invenţie pentru cinematograful stereoscopic, iar în 1904 realizează placa fotografică autocromă, cu ajutorul căreia se perfecţionează fotografia în culori.

În 1907 Sala circului „Sidoli” din Iaşi este amenajată şi transformată în prima sală de cinematograf din România, în care se puteau face proiecţii cu caracter permanent., iar în mai 1909 se deschide  la Bucureşti „ Cinema Volta”.

În 1920 Louis Lumière , prezintă la Academia de ştiinţe din Paris o sinteză a cercetărilor efectuate  asupra fotografiei în relief.

În 1924 , inginerul român Dumitru Daponte face primele încercări pentru a realiza cinematograful în relief. El a conceput o cameră de luat vederi cu două obiective pentru ca perceperea  reliefului să rezulte prin proiectarea simultană pe ecran a ambelor imagini filmate  cu cele două obiective.

În 1935 Louis  Lumière pune la punct cinematografia în relief cu ajutorul anaglifelor, adică prin folosirea culorilor suplimentare, câte una pentru fiecare ochi, şi reconstituirea corespunzătoare prin ochelari în două culori- roşu şi vede.

Louis Lumière a murit  la data de 6 iunie 1948 în Bandol , Var, iar August Lumière  la 10 aprilie 1954 la Lyon.

La  finalul fiecărui episod fac o sugestie, o recomandare, prin care un ascultător interesat  să-și poată  consolida informațiile  despre subiectul evocat.

Aș putea să vă invit să redescoperiți vechile cinematografice  din Craiova, cu numele pe care le-am apucat eu: Patria, 30 decembrie- de lângă Minerva, Central sau Jean Negulescu, 23 august.

Totuși, vă invit să căutați și să descoperiți  noile cinematografe!

Vă invit să vizionați un film în noile cinematografe!

Vă sugerez să vizionați un film 3D!

Dar, mai ales, vă propun să-i studiați pe spectatorii din noile cinematografe.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.