Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică.

Remus Răduleţ,  coordonatorul Lexiconul Tehnic Român.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

Academicianul Remus Răduleț coordonatorul Lexiconului Tehnic Român.

Bogăţia unui popor  vine din   cultura sa. Cultura unui popor este  dată de creaţiile comunităţilor care  formează poporul. Când se discută  despre cultură şi creaţii, ne gândim, de regulă, la creaţii artistice, la opere de artă ,la tablouri, la sculpturi, la cărţi. La cărţi scrise de poeţi, la cărţi scrise de romancieri.Cărţile care intră în patrimoniul, în tezaurul unui popor sunt scrise şi de alţi specialişti. Uneori de ingineri.Unele dintre aceste cărţi jalonează, pentru zeci de ani,  vocabularul  de specialitate corelat cu vocabularul  uzual, cu vocabularul comun. Dacă nu apar la momentul potrivit  aceste cărţi, numite dicţionare, numite lexicoane sau altcumva, cultura unui popor riscă să-şi piardă identitatea. Cuvintele de împrumut, cuvinte care „sună” frumos şi lasă impresia că cel care le foloseşte este inteligent şi cult, sufocă, încet-încet identitatea culturii unui popor. Cultura tehnică  a poporului român a beneficiat de mulţi creatori.Unii au creat invenţii pionier. Alţii au introdus  cuvinte folosite acum în întreaga lume. Altul,  Remus Răduleţ, prin erudiţia şi dăruirea  sa , a făcut posibilă apariţia  Lexiconului Tehnic Român.

Remus  Răduleţ  s-a născut la data de 3 mai 1904 în localitatea Brădeni  din judeţul Sibiu. Satul său natal   este atestat încă din 1297 cu numele de Terra Heen, iar biserica cu hramul Sf. Andrei,  a fost menţionată prima oară în 1350. Sat săsesc, numit Henndorf până în 1968. Studiile liceale le-a început la Sighişoara şi le-a terminat la Braşov.

A început studiile superioare în 1923 la Facultatea de Electromecanică a Şcolii  Politehnice din Timişoara, pe care a absolvit-o în 1927 ,  fiind cel mai strălucit student pe care l-a avut această şcoală  de-a lungul istoriei sale. Şcoala Politehnică din Timişoara a fost înfiinţată în noiembrie 1920 prin Decretul Regelui Ferdinand, care în 11 noiembrie 1923, cu ocazia  vizitei de inaugurare ,  a spus  „ Nu zidurile fac o şcoală ci spiritul care domneşte într-însa”.  

După un an de la absolvire, în 1928, a obţinut o bursă de studii la Şcoala Politehnică Federală din Zürich. Timp  de aproape  trei  ani  a lucrat alături de profesorul  Karl Kuhlmann, renumit la vremea aceea, în atmosfera intelectuală  efervescentă creată de o pleiadă de savanţi iluştri printre care Albert Einstein, Max Plank, Erwin Schröedinger, atmosferă în care logica raţionamentului, rigoarea ştiinţifică şi eleganţa expunerii erau repere fundamentale. La sfârşitul acestei perioade, în 1931, îşi susţine teza de doctorat  după care se reîntoarce în ţară. Reîncepe activitatea didactică  la Şcoala Politehnică  din Timişoara, pe care o va sluji timp de 20 de ani, până în 1951. Formarea sa enciclopedică, cunoştinţele temeinice dobândite ca student la Timişoara şi ca doctorand la Zürich  şi harul său pedagogic  i-au permis să predea cu deosebită competenţă atât discipline fundamentale, cum a fost Fizica, dar şi discipline de ultimă oră, la vremea aceea: Maşini electrice, Centrale electrice, Tehnica curenţilor slabi care a devenit ulterior curs de Electronică.

         Începând cu anul universitar 1951- 1952 se transferă la  Universitatea din Bucureşti unde predă cursurile de Electromagnetism  şi Teoria relativităţii. A funcţionat, în paralel, şi la Facultatea de Electrotehnică a  Institutului Politehnic din Bucureşti, mai precis în departamentul de Inginerie electrică. Acest departament fusese înfiinţat în 1948, prin reorganizarea departamentului de măsurări electrice, şi a fost condus la început de profesorul Constantin Budeanu apoi de profesorul Ion S. Antoniu, iar pentru o perioadă îndelungată de profesorul Remus Răduleţ, devenit între timp academician. Aici a predat, până la pensionare, în 1974, cursul de Bazele electrotehnicii căruia i-a dat o structură axiomatică.

În 1955, pe data de 2 iulie, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 21 martie 1963 a devenit membru titular. Timp de 3 ani, între 1963 şi 1966, a fost Preşedinte al Secţiei de ştiinţe, iar apoi timp de 8 ani, între 8 aprilie 1966 şi  21 martie 1974, a ocupat funcţia de  vicepreşedinte al Academiei Române.

         Unul dintre domeniile în care şi-a  adus o contribuţie remarcabilă a fost cel al  terminologiei electrotehnice.  Pregătirea sa enciclopedică i-a permis să  imprime lucrărilor din acest domeniu  un caracter interdisciplinar  prin stabilirea unor relaţii între electrotehnică şi   diferite  domenii ale fizicii, chimiei, logicii, informaticii.

         În 1947 apare traducerea în limba română a  Manualului Inginerului Hütte, elaborat  sub coordonarea profesorului Remus Răduleţ, aflat încă la Timişoara. Nu a fost numai o traducere,  deoarece în fiecare  capitol  s-au adus completări  de ultimă oră, dar mai  ales  s-a utilizat o terminologie unitară. Iată ce spunea Remus Răduleţ : „ Cel ce semnează aceste rânduri s-a străduit să realizeze întrebuinţarea aceloraşi termini în diferite secţiuni ale manualului şi să-l prezinte într-o limbă cât mai unitară”.

         În perioada 1949- 1956  a coordonat  elaborarea Lexiconului Tehnic Român, ediţia I –a , opt  volume, iar în perioada 1957- 1966 ediţia a II-a în 18 volume, lucrare lexicografică de mare amploare, prima de acest gen din România. Prima ediţie a însumat 7000 de  pagini, iar a doua 12.000 de pagini. La elaborarea ei au lucrat 433 de persoane. Lexiconul Tehnic Român este un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic  deoarece, aşa cum spunea  Remus Răduleţ  „S-au preferat pentru termini forme româneşti atunci când ele existau, iar preluarea  neologismelor a fost făcută cu grijă”.

În 1964, este ales Preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale pentru o perioadă de patru ani. A fost al 17-lea Preşedinte al acestei Comisii. Comisia Electrotehnică Internaţională a fost înfiinţată  cu ocazia Congresului Electricienilor, ţinut la Saint-Louis , SUA în zilele de 12-17 septembrie 1904. Primul preşedinte a fost Lordul Kelvin.

         În 1974, împreună cu alţi specialişti, a contribuit la organizarea la Bucureşti a  reuniunii anuale a Comisiei Electrotehnice Internaţionale.

         În calitate de Preşedinte al Comitetului Tehnic de Terminologie al Comisiei Electrotehnice Internaţionale  a coordonat şi  finalizat, în 1983, prima ediţie a Dicţionarului Multilingv al Electricităţii

         Începuse deja, din 1981, să lucreze,   împreună cu Comitetul Electrotehnic Român, la solicitarea Biroului Central al CEI  la elaborarea unui  Tezaur de termeni. Primele rezultate au fost prezentate de academicianul Remus Răduleţ,  în octombrie 1983,  la Reuniunea Generală a CEI  care s-a ţinut la Tokyo. Aprecierile au fost favorabile şi s-au materializat prin decizia de finanţare  a activităţii de elaborare a Tezaurului  terminologic.

         Din păcate în data 6 februarie 1984 s-a stins din viaţă.

         Propoziţia,  „Nu zidurile fac o şcoală ci spiritul care domneşte într-însa” , spusă la  inaugurarea Şcolii care l-a format,     i-au marcat toată viaţă.

Remus Răduleţ a creat o şcoală, o școală de inginerie electrică, o  școală  care îi continuă filozofia ştiinţifică şi profesională.

Pentru a-i cinsti memoria, o strada din Timișoara poartă numele Academician Remus Răduleț. De asemenea, un Colegiu Tehnic din Brașov poartă numele Remus Răduleț.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre viața și activitatea academicianului Remus Răduleț care, cu ajutorul a 433 de persoane a elaborat Lexiconul Tehnic Român, un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic.

La finalul acestui episod  să sugerez să căutați în biblioteca dumneavoastră, în casa dumneavoastră o carte cu titlul „dicționar”. Este posibil să găsiți un dicționar explicativ, un dicționar enciclopedic, un dicționar de vise, un dicționare cu cuvinte românești și echivalentul lor într-o limbă  străină, un dicționar cu sinonime, dicționar al terminologiei electrotehnice. Puteți să folosiți calculatorul sau telefonul și să căutați  după cuvântul „dicționar”. O să găsiți multe surse de informare. Ei bine, la realizarea acestor dicționare au lucrat mulți ani, au lucrat mulți oameni. Printre ei se numără și academicianul Remus Răduleț.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ana Aslan, descoperitoarea secretului  tinereţei  fără bătrâneţe !

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc  despre  Ana Aslan, descoperitoarea secretului tinereței fără bătrânețe.

Sunt puţini cei care nu au auzit de  actorii Charlie Chaplin sau Greta Garbo,  de Preşedinţii Charles de Gaulle, Ronald Regan sau Tito, de miliardarul Aristotelis Onassis sau de pictorul Salvador Dali.

Sunt extrem de puţini  români care nu au auzit de Gerovital, medicamentul fabricat în România de peste 60 de ani şi folosit în tratamentele  destinate  încetinirii procesului de îmbătrânire, în tratarea reumatismului cronic, sclerodormiei, aterosclerozei şi a depresiei.

Mai puţini ştiu însă că Gerovital  a fost prima marcă  românească de cosmetice înregistrată la Oficiul European de Brevete şi Mărci.

La fel de puţini  sunt şi cei care ştiu care este legătura dintre Gerovital şi numele sonore citate mai înainte.

Ei bine,  legătură este Ana Aslan,  medic, profesor, om de ştiinţă, inventatoare a unor medicamente esenţiale pentru tratamentul îmbătrânirii, cunoscute sub numele de Gerovital şi utilizate în egală măsură  de cei mai selecţi pacienţi din lume, dar şi de oameni obişnuiţi.

         Ana Aslan s-a născut  în data de  1 ianuarie1897  la Brăila,. A fost cel mai mic dintre cei patru copii  ai lui Mărgărit Aslan şi ai Sofiei, o bucovineancă frumoasă.Când s-a născut Ana , tatăl său tocmai împlinise 59 de ani. Urmează cursurile Colegiului Romaşcanu din Brăila.După mortea tatălui său , când Ana avea 13 ani,  familia Aslan  se mută la Bucureşti. În această perioadă visa  să ajungă pilot, impresionată de încercarea lui Aurel Vlaicu de a traversa Carpaţii. Chiar  a zburat  cu un mic aparat  tip Bristol – Coandă.In anul 1915, îsi termină studiile la Şcoala Centrală din Capitală şi  se decide să devină medic şi se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti  în ciuda opoziţiei mamei sale. Dedicată viitoarei meserii, pe durata Primului Război Mondial, activează ca voluntar în spitalele militare din spatele frontului de la Iaşi. Din anul 1919, deşi era încă studentă, lucrează alături de renumitul neurolog Gheorghe Marinescu. În 1922, după absolvirea facultăţii,este numită preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul D. Danielopolu, care o îndrumă şi în  elaborarea  tezei de doctorat. Îşi continuă activitatea didactică şi spitalicească la Spitalul Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultăţii  de Medicină din Bucureşti, la  Clinica Medicală din Timişoara, la Spitalul CFR. Din 1949, devine şeful Secţiei de Fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti.Punctul de plecare în cariera de gerontolg l-a reprezentat experimentarea  procainei  în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză.Iată ce povestea Ana Aslan “Pe 15 aprilie, am cunoscut un tânăr student la medicină, care suferea de artroză acută, în stare de criză de trei săptămâni . Genunchiul lui era imobilizat şi fiecare mişcare îi provoca dureri atroce. Medicaţia care-i fusese administrată nu-i uşurase suferinţa decât pe termen scurt.” A hotărât  să-i administreze o soluţie cu procaină 1% în artera femurală. Tratamentul a reuşit , iar după câteva minute tânărul a ridicat piciorul şi l-a îndoit de mai multe ori. La scurt timp, el a părăsit spitalul. Ana Aslan nota : “Şocul şi interesul erau atât de mari, încât am renunţat la cariera universitară – căreia mă dedicasem trup şi suflet – pentru a mă consacra studiului acestei substanţe.” Avea 52 de ani, vârsta la care multora le este greu să înceapă un nou drum în viaţă.

 Îşi continuă cercetarile într-un azil de bătrâni şi evidenţiază importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. În  22 inuarie 1952, la cererea Anei Aslan,  se înfiinţează Institutul de Geriatrie, primul de acest fel din lume,iar modelul de organizare a fost recomandat ulterior pentru organizarea şi altor institute similare din lume.

Din fericire rezultatele cercetărilor  au fost încurajatoare încă de la început. Iată unul dintre exemple.Un pacient  în vârstă  de 110 ani.După patru ani de tratament, putea să meargă singur, mâinile nu-i mai tremurau,  avea poftă de mâncare, părul alb se repigmenta, iar depresia era înlocuită de o stare psihică bună. După  cercetări efectuate pe 7.600 de pacienţi  s-a ajuns la o compoziţie care exercita în organism o acţiun mai îndelungată şi au denumit-o vitamina H3  pentru a indica acţiunea de tip vitaminic a medicamentului.

 Din 1958  în laboratoarele Institutului de Geriatrie începe prepararea industrială a  vitaminei H3. În 1972 elaborează, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, “ Gerovital H3 “, produs farmaceutic cu acţiune în tratamentul fenomenului de îmbătrânire, precum şi în bolile bătrâneţii, în ateroscleroză, vitiligo, sclerodermie etc. În 1974 devine membru al Academiei Române.În 1976 primeşte Brevetul pentru „Aslavital”, un produs eficace în terapia sistemului nervos şi a aparatului cardiovascular şi introdus în producţie industrială, în 1980.În 1952 , Organizatia Mondială a Sănătăţii i-a oferit Premiul  internaţional şi medalia  “Leon Bernard” pentru contribuţia adusă la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei.

În 1985, Ana Aslan publică lucrarea de sinteză intitulată “Precizări după 31 de ani de folosire” o lucrare de sinteză asupra produslui  Gerovitalul H3 prin care se demonstrează   ac­­ţiunea stimulatoare asupra proceselor de regenerare la ni­­velul ţesutului hepatic, a mucoasei gastrice şi a mă­du­vei osoase. De ase­­menea, sub acţiunea Gerovitalului H3 se produce şi re­­generarea fiziologică şi morfologică a muşchiului stri­at şi a nervilor periferici.De asemenea, rezultatele obţinute prin aplicarea tratatementului  înaintea producerii distrofiei, recomnadă  utilizarea profilactică a medicamentului.

În semn de prețuire a rezultatelor obținute a fost primită în Academia de Științe din New York. A fost Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială, Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative, Membră în Consiliul de Conducere al Asociației Internaționale de Gerontologie.

A fost Președinta Societății Române de Gerontologie.

Ana Aslan a murit la 20 mai 1988 în Bucureşti.Avea 91 de ani.

Recunoaşterea valorii sale în întreaga lume poate fi demonstrată şi prin cele  130.000 de scrisori primite din 123 de ţări  şi care se păstrează în arhiva Insitutului de Geriatrie din Bucureşti.

         Ca recunoaştere  a contribuției la dezvoltarea științei,  câte un Liceu din Cluj-Napoca, Timișoara și Brăila  poartă numele Ana Aslan.   De asemenea, câte o stradă din Brăila, București, Cluj-Napoca, Alba Iulia, poartă numele Ana Aslan.

         În Craiova, în cartierul Bariera Vâlcii,  o stradă poartă numele Ana Aslan. Se poate spune că este o stradă „tânără”. Toate casele sunt noi. Cu siguranță se vor  construi aici și alte case noi.

         La finalul acestui episod vă reamintesc, stimați ascultători, că prima cremă Gerovital  a fost produsă la întreprinderea Farmec din Cluj-Napoca în 1968.

Înainte de 1989,  marca Gerovital H3, cu facsimilul de semnătură „prof. dr. Ana Aslan” aparţinea în totalitate statului român, reprezentat prin Centrala Industrială de Medicamente Cosmetice şi Lacuri. În 1992, succesoarea fostei centrale a cesionat marca Gerovital H3 celor doi producători autohtoni, Farmec şi Miraj, în conformitate cu produsele cu care erau prezenţi pe piaţă la acel moment.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am spus o poveste reală, parcă ruptă din  basmul lui Petre Ispirescu „ Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” .Până şi sfârşitul se aseamănă. Secţia de la Otopeni a  Institutului de Geriatrie nu mai este ce a fost . Zeiţa „ Afacere”  a învins-o pe zeiţa „Ştiinţă”.

Deosebirea  faţă de povestea lui Petre Ispirescu este că legătura cu trecutul  este păstrată cu sfinţenie. Albumele cu fotografiile în care apare  Ana Aslan,  articolele din presa vremii  sunt păstrate cu sfinţenie.

Pentru consolidarea  informațiilor despre Ana Aslan, vă sugerez ca, într-o sâmbătă sau într-o  duminică, să faceți o plimbare pe strada Ana Aslan din Craiova. Strada Ana Aslan face legătura între strada Mălinului și strada Măslinului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Carol Davila, organizatorul sistemului medical din Țara Românească.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să punctez câteva repere din viața doctorului Carol Davila, organizatorul sistemului medical din Țara Românească.

            Avem în Craiova o Universitate de Medicină cu patru Facultăți: Facultatea de Medicină, Facultatea d Medicină Dentară, Facultatea de Farmacie, Facultatea de Asistență Medicală.

            Avem în Craiova câteva spitale: Spitalul județean sau Spitalul nr.1,  Spitalul municipal Filantropia, Spitalul  Clinic de Boli Infecțioase Victor Babeș, Spitalul CFR, Spitalul Clinic de Urgență Militar „Ștefan Odobleja”, Spitalul clinic de Neuropsihiatrie. Se pot menționa și alte spitale private.

            Avem, în Craiova, un elicopter care transportă pacienții care au nevoie urgentă de asistență medicală.

            N-a fost așa dintotdeauna! Mulți oameni s-au implicat în organizarea sistemului medical din țara noastră până să se ajungă aici. Unul dintre pionierii organizării învățământului medical și sistemului medical din țara noastră a  fost doctorul Carol Davila.

Carol Davila s-a născut în Italia, în anul 1832, iar venirea lui pe lume este învăluită în mister. Povestea spune a fost rodul iubirii vremelnice  dintre pianistul Franz Liszt și scriitoarea franceză Daniel Stern. A fost adus pe lume, în mare taină, în satul Avila din apropierea orașului Parma, trecut în registrul bisericii doar cu prenumele Carol. Apoi, în timp, s-a transformat, în  Carol Davila și se scrie așa cum se citește: Carol Davila.

A absolvit liceul din localitatea Limoges, din Franța, după care s-a înscris la Facultatea de Medicină din  Angers, un centru universitar cunoscut, situat pe un afluent al râului Loarei . A fost un student de excepție lucrând, ca medic intern, și la Spitalul din Angers. În ianuarie 1853 și-a susținut Teza de doctorat cu titlul „ Prevenirea apariției și răspândirii sifilisului”. Avea 21 de ani și devenise doctor în medicină, chirurgie și farmacie.

Cu un an înainte,  în 1852,  domnitorul Barbu Știrbei, i-a trimis o scrisoare  decanului Facultății de medicină din Paris  prin care îi cerea să-i recomande un doctor iscusit care să se ocupe de organizarea serviciul  sanitar  din Țara Românească.

Așa a ajuns Carol Davila la București în data de 13 martie 1853.

Mai întâi s-a documentat. A inspectat sistemul de alimentare cu apă a Bucureștiului. A constatat că nu exista un serviciu de salubritate, gunoaiele fiind aruncate pa malul Dâmboviței. A inspectat modul în care era făcut controlul igienic al fabricării alimentelor. S-a documentat asupra modului în care era asigurată asistența bolnavilor și care era pregătirea corpului medical. A constatat  că medici erau străini. Unii dintre aceștia susțineau  că „mintea și capul de valah nu poate asimila greaua învățătură medicală”.  A inspectat  spitalul militar și a constatat că, de fapt, asistența medicală era asigurată de un felcer. Învățământul medical era ca și inexistent.

Multe nu erau cum trebuie dar a mai constatat ceva, pe care spus convingător: „Românul este capabil de a fi un bun doctor, inginer sau chimist, la fel cum e capabil francezul, rusul, grecul sau germanul, numai bună voință și încredere să ai într-însul”.

După această documentare  a elaborat un Raport, un plan, pe care l-a prezentat domnitorului Barbu Știrbei. Acesta  l-a numit medic șef al Spitalului militar și i-a dat mână liberă  pentru organizarea  sistemului sanitar din Țara Românească.

 Cred că este locul, stimați ascultători, să spun că  domnitorul Barbu Știrbei s-a născut la Craiova, iar pentru faptele bune făcute în timpul celor două domnii, 1849-1853 și 1854-1856,  capete luminate au numit un bulevard din Craiova Știrbei Vodă. Într-o vreme se întindea de la Poștă până la Luncă. Acum se oprește la… Ciupercă.

Dar să revenim la Carol Davila.

Pentru a-și duce planurile la bun sfârșit avea nevoie de  cadre medicale, avea nevoie de oameni de-ai locului cu  știință medicală. A început cu organizarea școlilor medicale. N-a fost simplu. La sfârșitului anului 1853  pregătise Regulamentul pentru înființarea Școlii de Mică  Chirurgie și proiectul  pentru înființarea  Serviciului sanitar al oștirii.

Spitalul militar  este împărțit pe secții,  ordinea și curățenia   a fost introdusă peste tot, iar nivelul actului medical  a crescut. Se menționează că în 1855   doctorul Carol Davila a făcut prima transfuzie de sânge din Țara Românească. Școala de Mică Chirurgie  s-a deschis  în 4 decembrie  1855 unde au început să învețe tineri soldați selecționați personal de către Carol Davila. Iată cum suna invitația: „Hotărându-se deschiderea învățăturii meșteșuglui felceresc la spitalul ostășesc,  să se prezinte dar tinerii care, cu învoirea părinților, doresc a se înrola în acea școală. Mai întâi vor fi văzuți și aleși  de Medicul șef Davila”.  Carol Davila i-a trimis pe elevii la colegiul Sfântul Sava pentru audierea cursurilor  de cultură generală: limba franceză, latina, greaca clasică, istorie și altele. A înființat o bibliotecă de specialitate. Fără cultură generală nu se poate construi o școală de medicină.

În 1857, Școala de Mică Chirurgie este  reorganizată și transformată în Școala  Națională de Medicină și Farmacie. Schimbarea este oficializată prin publicarea în Monitorul Oficial  nr.1092/ 1857. Tot în 1857  s-a înființat  și secția de „veterinărie”, iar biblioteca a fost înzestrată cu 6000 de volume de specialitate  din literatura medicală universală.

Fără bani nu se poate face școală. Carol Davila reușește să obțină aprobarea ca Școala să primească fonduri din bugetul statului pentru  cheltuielile de întreținere.

Un spital  trebuie să funcționeze în spații corespunzătoare. Prin grija lui Carol Davila, în 1858 a început construcția Spitalului Militar din București. În acest timp, Carol Davila elaborează primul regulament de funcționare, separând serviciul medical de serviciul chirurgical.

În 1859 Principatele Române se unesc sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, iar în 1860 Davila este avansat de către domnitor la gradul de General medic și devine  Inspector general al Administrației generale sanitare. În această calitate  va coordona și activitatea spitalelor civile.

Primii medici români au absolvit Școala Națională de Medicină în 1860. Carol Davila a selectat opt  dintre  aceștia. Pe șase  i-a trimis  în Franța, iar pe ceilalți doi i-a trimis în Italia  pentru perfecționare prin doctorat.

Ziua de 4 decembrie, ziua în care se înființase Școala de Mică Chirurgie,  era sărbătorită d elevi în fiecare an.  La festivitatea din 4 decembrie 1862, adică după șapte ani de la înființarea Școlii de Mică Chirurgie,  Carol Davila a ținut un discurs în care a spus: „ Primii elevi ai școlii  care și-au luat diplomele de doctori în străinătate  se vor ăntoarce petru a preda la rândul lor în fosta lor școală. În chipul acesta școala noastră va deveni ceea ce trebuie să fie, o adevărată facultate de medicină !”

La data de 12 noiembrie 1869, din inițiativa lui Carol Davila,  Școala de Medicină devine Facultatea  de Medicină și Farmacie și este inclusă în Universitatea din București. Cursurile au început în 22 noiembrie.

Selecția cadrelor medicale este importantă. Carol Davila a întocmit Regulamentul  pentru  selecționarea prin concurs a cadrelor medicale: extern, intern, secundar și medic primar. Regulamentul a  fost publicat în Monitorul Medical al României nr.9 din 1 aprilie 1862.

În 1864 Adunarea Deputaților a votat  naturalizarea  doctorului Carol Davila. Iată un fragment de Raportul întocmit cu această ocazie: „Doctorul Carol Davila, prin știința, talentul și rara activitate  ce în curs de unsprezece ani a desfășurat pentru dezvoltarea și progresul serviciului  și instituțiunii medicale românești, este un om care merită a i se acorda această recompensă națională”.

Crucea Roșie, ca organizație umanitară, a fost înființată în 1863. Prin strădania și implicarea nemijlocită a doctorului Carol Davila, la data de 4 iulie 1876 s-a înființat Societatea de Cruce Roșie a României. Deși a fost ales ca președinte, a refuzat și a cerut să rămână doar vicepreședinte. O lecție de modestie.

Nu v-am spus nimic, stimați ascultători, despre piedicile peste care a trebuit să treacă Davila: uneltiri, destituiri, acuzații, chiar și o provocare la duel.

Moartea prematură a soției, Ana Racoviță, în 1874 a fost o altă încercare pe care soarta i-a adus-o în cale.

Toate astea i-au zdruncinat sănătatea.

În dimineața zilei de 24 august 1884, la ora 4:30,  Carol Davila a rostit ultimele cuvinte: „Plec pentru marea călătorie”. Nu era singur. Era înconjurat  de mulți oameni apropiați lui.

Bustul său este amplasat în curtea Spitalului Militar Central Militar din București.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre francezul  Carol Davila, chemat în Țara Românească de domnitorul Barbu Știrbei,  naturalizat prin votul Adunării Deputaților din Principatele Unite care, cu dăruire și îndârjire a organizat Învățământul Medical  și a organizat  sistemul medical din țara noastră.

La finalul acestui episod, pentru a vă consolida legătura din Carol Davila și domnitorul Barbu Știrbei, cel care  l-a chemat pe meleagurile noastre și i-a dat mână liberă pentru organizarea sistemului medical, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe bulevardul Știrbei Vodă. Plecați de la clădirea Poștei Române, situată pe Calea Unirii, colț cu bulevardul Știrbei Vodă, treceți de clădirea Spitalului CFR,  treceți de Colegiul Frații Buzești apoi urcați spre Grădina Băniei. Găsiți o bancă la umbră.  Îndreptați-vă gândul spre doctorul Carol Davila.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

            Personalități din știință și tehnică

Șerban Țițeica,  fondatorul școlii românești  de  fizică teoretică și fizică cuantică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre fizicianul Șerban Țițeica, fondatorul școlii românești de fizică teoetică, de fizică cuantică.

Citim sau urmărim știri despre lansarea sateliților pentru telecomunicații, a navelor cosmice care duc și aduc  oameni din spațiul extraterestru. Urmărim la televizor imagini din momentul lansării unei nave cosmice. Sunt impresionante instalațiile care transportă nava spre rampa de lansare. Este impresionant jetul de flăcări care țâșnesc în momentul lansării rachetei. Toate acestea ne pot face să credem că  sunt rezultate ale ingineriei, ale tehnologiei. Și totuși fără  fizica teoretică nu ar fi posibile  realizările  din tehnologie, din inginerie. Unul dintre reprezentanții de seamă ai fizicii teoretice  din țara noastră este Șerban Țițeica.

            Șerban Țițeica a fost unul dintre cei trei copii ai matematicianului Gheorghe Țițieca, creatorul școlii românești de  geometrie. Gheorghe Țițeica s-a născut la  Turnu Severin, iar fiul său, Șerban Țițeica s-a născut la București  în data de 27 martie 1908.

            A urmat Școala generală în București, apoi Liceul „Mihai Viteazul”  din capitală pe care l-a absolvit în anul 1926. Iată cum descria Șerban Țițeica, mai târziu, perioada liceului: „În penultima clasă am avut un profesor de fizică  excepțional, profesorul Roman. Lui îi datorez orientarea  spre fizică, el mi-a trezit în mare măsură interesul  pentru această știință și i-am rămas recunoscător toată viața. Profesorul Roman  discuta cu noi, ne stimula gândirea. Noi învățam mult mai puțin la fizică decât elevii de azi”.

            În 1926 s-a înscris la Universitatea din București, Facultatea de științe, obținând, în 1929, când avea 21 de ani, o dublă licență,  în științe fizico-chimice și în științe matematice.

            A fost pasionat de muzică și, încă de mic, a învățat să cânte la pian, iar în vremea studenției a  urmat și Conservatorul.În familia Țițeica se susțineau   adevărate concerte de muzică de cameră.

            Un an mai târziu, în 1930, a început studiile doctorale la Universitatea din Leipzig, sub îndrumarea profesorului  Werner Heienberg, unul dintre fondatorii mecanicii cuantice,care a obținut Premiul Nobel în 1932, adică în perioada în care  care Șerban Țițeica  era doctorand.  A elaborat Teza de doctorat cu  titlul „ Despre modificarea rezistenței metalelor în câmp magnetic” pe care a susținut-o în 1934.  Contribuția lui Șerban Țițeica s-a concretizat într-o ecuație  care  descrie modul în care se modifică rezistența electrică a unui conductor metalic în funcție de intensitatea câmpului magnetic, ecuație care îi poartă numele în literatura din fizica cuantică.O lucrare  de cercetare fundamentală care a deschis drum altor cercetări fundamentale sau aplicative, concretizate prin „Teoria  transportului în salturi”. De altfel, ca o dovadă a recunoașterii valorii acestui rezultat științific, în 1985, anul în care a decedat marele fizician, s-a organizat  în Italia, la Trieste, un simpozion științific inititulat „Șerban Țițeica.Teoria transportului în salturi” .

  Iată ce spunea Șerban Țițeica, în 1969, într-un interviu acordat televiziunii române, despre cercetările în fizica teoretică: „Fizica teoretică se face într-un cabinet. Stai la masa de lucru cu cărți, cu reviste, cu hârtii și un mare coș în care arunci  foile pe care ai scris. Dar fără fizica teoretică aselenizarea navei cosmice Apollo 11 din 21 iulie 1969 n-ar fi fost posibilă . Fără  fizica teoretică n-ar fi fost posbil un calcul prealabil foarte exact al traiectoriei navei cosmice, al locului și al momentului aselenizarii”

            A revenit în țară și, din 1935, a ocupat un post de asistent la Facultatea de Științe care funcționa în cadrul  Școalii Politehnice din București, actuala Universitatea Politehnică. În vremea aceea  era rector craioveanul Nicolae Vasilescu Karpen care avea și el studii în domeniul fizicii. În 1941 era deja conferențiar la catedra de Analiză matematică.

            A funcționat la Școala Politehnică din București până în 1941 când s-a transferat la Universitatea din Iași unde a funcționat ca profesor de fuzică până în 1948.

            În 1948 revine în București dar la Universitatea din București, ca șef al Catedrei de fizică teoretică, unde va funcționa până în 1977 când se pensionează dar rămâne încadrat ca profesor consultant, așa cum se practica în acea perioadă.

Este momentul, stimați ascultători, să fac o paranteză în expunerea mea pentru a explica în ce context a revenit Șerban Țițeica la București.

            În 1948 Academicianul Horia Hulubei a  inițiat înființarea unui institut de fizică dedicat exclusiv  cercetării științifice. El propunea, în felul acesta, separarea de activitatea didactică, urmând ca aceasta să se desfășoare, în continuare, la Universitatea din București și la Institutul Politehnic din București.  A obținut repartizarea unui conac boieresc  din  comuna Măgurele, situată la 12 km sud de București. Aici și-a început activitatea, în 1949, Institutul  de Fizică Atomică, subordonat Academiei Române. Din prima echipă de cercetători a făcut parte și Șerban Țițeica. Așadar, acesta este contextul în care Șerban Țițeica a revenit la București. Am considerat că este un detaliu important pentru că poate fi un model de   creare a unei entități  de cercetare: mai întâi se formează echipa.Horia Hulubei, Șerban Țițeica împreună cu puțini alți fizicieni au deschis  drumul cercetărilor din România în domeniul nuclear .

            Pentru ca imaginea  despre importanța  unui institut de cercetări să fie completă menționeză că aici, la Institutul de Fizică Atomică s-a realizat, în 1957, primul calculator numeric din țara noastră, CIFA, de către  echipa condusă  de cercetătorul Victor Toma, iar în 1962 s-a construit  primul laser din România, de către echipa condusă de Ion Agârbceanu.

            Dar să revenim la Șerban Țițeica.

            În 1951   este numit șeful secției de Fizică teoretică din cadrul Academiei, iar din1955 ocupă postul de Director adjunct al Institutului de Fizică Atomică  din Măgurele, despre care v-am povesit mai înainte. De altfel, la vremea aceea, având în Vedere valoarea lucrărilor elaborate, Șerban Țițeica era considerat, de către comunitatea științifică, al doilea specialist din România în domeniul nuclear

            Mulți ingineri și fizicieni  din România au lucrat la Institutul  Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna, URSS. Printre ei s-a numărat și Șerban Țițeica care, în perioada 1956- 1981 a fost reprezentatul permanent al Românei în Consiliul științific. Se poate menționa că, pentru doi ani, între 1962 și 1964 a fost directorul  adjunct al Institutului de cercetări  nucleare de la Dubna.    

A scris mai multe cărți, printre care „Elemente de mecanică statistică” , Editura Academiei 1956,  „Termodinamoica”, Editura Academeiei 1982. A  scris, de asemenea, cursuri universitare pentru studenți. Amintesc „Elemente de mecanică teoretică”, în patru volume, tipărite la Unversitatea din București, Facultatea de Fizică.

În 1955 a fost  ales membru al Academiei Române, iar în perioada 1963-1985 a ocupat funcția de vicepreședinte al Academiei.

În 1965  a fost ales membru al Academiei de Științe din URSS, iar din 1967  a fost  ales membru al Academiei Saxone de Științe din  Leipzig.

            S-a stins din viață pe 28 mai 1985 la București.

În anul 2008, anul în care s-au aniversat 100 de ani de la nașterea academicianului Șerban Țițeica, s-a organizat, sub egida UNESCO, Simpozionul Național „Șerban Țițeica- Profesorul”.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, o să vă redau un fragment din articolul „Șerban Țițieca, așa cum l-am cunoscut” publicat  în revista „Curierul de fizică” nr. 61 din august 2008, scris de către Oliviu Gherman, multă vreme profesor la Universitatea din Craiova :  Șerban Țițieca a fost un model pentru fizica româneascã, un criteriu de profesionalism, o persoanã generoasã, un factor de înserare a cercetãrilor de fizicã teoreticã,  și nu numai, în contextul cercetãrii mondiale, el a fost un reper. El este prezent în fiecare din noi. Mai mult decât atât, el este prezent în tot ce s-a realizat de valoare în fizica româneascã din ultimele șase decenii”

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Constantin  I. Budeanu şi… puterea deformantă.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” ,mi-am propus să vă spun povestea fascinantă a inginerului, a academicanului Constantin Budeanu care a  intuit existența unei mărimi electrice care nu poate fi văzută, puterea deformantă.

Folosim adesea expresii de forma  „Luna asta a fost frig şi am consumat mult curent electric” sau  „Trebuie să plătesc curentul electric”. De fapt plătim energia electrică, adică puterea electrică consumată într-un interval de timp. Consumatorul casnic plăteşte  energia activă.Cosumatorii industriali plătesc şi energia reactivă, adică un supliment de energie utilizată pentru magnetizarea motoarelor electice. Și consumatorii casnici, cu puteri instalate peste 30kW, plătesc energia recativă. Omul nu vede nici puterea activă, nici puterea reactivă şi nici puterea deformantă, care apare în cazul unor consumatori neliniari, bazaţi,  de regulă, pe componente electronice. Deşi nu  sunt văzute, aceste puteri au fost intuite, au fost definite. Aceste puteri au fost  explicate, pentru întreaga lume, de un român, Constantin I. Budeanu.

Constantin  I.  Budeanu  s-a născut la data de 16 februarie  1886 în oraşul Buzău, unde a urmat cursurile şcolii elementare şi ale Liceului „ Vasile Alecsandri”. În 1903  este admis ca student la  Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, iar după 5 ani, la 10 iulie 1908, obţine titlul de inginer constructor cu media generală 18,21. În urma unui concurs,  Academia Română îi oferă, în 1908, o bursă pentru specializare în domeniul electrotehnicii. În 1909  a absolvit Şcoala Superioară de Electricitate din Paris şi obţine diploma inginer  energetician. A efectuat, timp de un an, un stagiu de practică  la întreprinderi electrice din Paris, pe care l-a continuat  în Germania,  la Fabrica de Maşini Electrice  şi la una dintre  Centralele  electrice din Berlin.

            În 1910  se reîntoarce în ţară şi îşi  începe activitatea de inginer la  atelierele CFR,

unde a funcţionat până în 1919. Din 1919, a lucrat timp de doi ani, până în 1921, la Societatea Tramvaielor din Bucureşti. Interesant de menţionat că se  mai păstrează legitimaţia-abonament  utilizată de Constantin  I.  Budeanu   pentru a călătorii cu tramvaiul. Legitimaţia cu nr. 2332  are fotografia  lui Constantin  I.Budeanu  şi următorul text  imprimat : „ am luat la cunoştinţă de condiţiunile de folosire a abonamentului din formularul  Cerere  de abonament  pe care l-am semnat” . Urmează semnătura  lui Constantin Budeanu  şi adresa scrisă de mână : str. Washington 32. Abonamentul, valabil pentru toate liniile, costa  960 lei.

            Apoi, timp de 10 ani, între 1921 şi 1931  a lucrat la Societatea „Electrica”, în calitate de Director tehnic. În acea perioadă a inventat reostatul cu lichid  pentru încercarea generatoarelor electrice.

            Din 1931  până în 1948  a lucrat şi  la  Creditul pentru întreprinderi electrice din România.

            Aşadar, timp de 38 de ani  a fost în contact direct cu problemele practice, cu problemele tehnice legate de  centrale electrice, de reţele electrice, de electrotehnică.

 A fost mereu atras  şi de  studiul teoretic, astfel că  în anul 1916 devine asistent la cursul de electricitate şi electrotehnică al  Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele. Datorită calităţilor sale pedagogice  i s-au încredinţat şi  cursurile  de „Maşini electrice” şi „Tracţiune electrică”.

Avea 40 de ani şi o bogată experienţă practică  şi de aceea, în 1926, este numit profesor la  cursurile  „ Electricitate şi măsurări electrice ”  şi „Bazele teoretice ale electrotehnicii” la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, înfiinţată în 1920 prin transformarea  Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi  care va deveni mai apoi Institutul Politehnic  Bucureşti, respectiv Universitatea Politehnica Bucureşti. Prin toate aceste transformări  învăţământul superior din România a demonstrat că ştie să ţină pasul cu  schimbările din economie, din viaţa socială, din lumea academică mondială. A slujit această şcoală până la pensionarea sa în anul 1959.

Activitatea lui Constantin I. Budeanu  a fost o împletire între practică şi teorie, între teorie şi practică,  caracterizată de  dorinţa sa permanentă de a înţelege cât mai bine sensul fizic al fenomenelor pe care le întâlnea  într-o epocă în care studiul electrotehnicii de-abia se închega. Această valenţă   se regăseşte în tratatul “Puissances reactives et fictives” , publicat în 1927, în care a definit noţiunea de „putere deformantă” şi metodele de calcul ale acesteia. Trei ani mai târziu, în 1930, a definit noţiunea de „factor de putere” , celebrul cos φ , a definit noţiunea de „ putere reactivă”   şi a   denumit unitatea de măsură a acesteia – VAR  Volt Amper Reactiv . Ca o dovadă a importanţei acestor noţiuni  este faptul că ele au fost imediat adoptate de  Conferinţa Electrotehnică Internaţională întrunită la Stockholm. Ca o dovadă a valorii lor ştiinţifice este faptul că a fost, între 1932 şi  1935,  membru în Consiliul de Conducere al Societăţii  Electricienilor Francezi din Paris şi Preşedinte al  Comitetului Internaţional pentru Studiul   Fenomenelor Reactive şi Deformante. Importanţa acestor concepte este mai evidentă în zilele noastre când consumatorii neliniari de tip instalaţii de sudură, cuptoare electrice, convertoare statice  au o pondere importantă,  când consumatorul  casnic  este păgubit de consumatorul industrial  prin  deformarea regimului de funcţionare  al  reţelelor electrice.

Pentru meritele sale remarcabile, a fost ales, în 1938,  membru corespondent al Academiei Române, iar apoi, în 1955,  membru plin  al Academiei Române  ca şi al unor academii şi societăţi străine. Academia Română acordă anual  Premiul „Constantin Budeanu”  celor mai valoroase lucrări ştiinţifice din domeniul electrotehnicii.

A avut un rol important şi în dezvoltarea  învăţământului superior electrotehnic,  în publicarea unor lucrări ştiinţifice şi tehnice de valoare prin  utilizarea  metodelor  matematice cele mai moderne, fără însă a pierde  din vedere sensul fizic al fenomenelor studiate.
El este primul inginer român care îşi înscrie numele atât în electrotehnică cât şi în teoria generală a ştiinţei, prin descoperiri de mare valoare. Cu colaboratorii săi  „era discret, lipsit de îngâmfare, nu făcea niciodată caz de pregătirea sa ştiinţifică şi îşi impunea punctual de vedere fără ostentaţie”.

Iată ce spunea un fost student, Nicolae Golovanov,  devenit, la rândul său, un ilustru profesor la Universitatea Politehica din București: Am avut deosebitul privilegiu ca în anul II de facultate să învăţ primele noţiuni de Bazele teoretice ale Electrotehnicii cu acad. Constantin Budeanu. Am apreciat în mod deosebit distincţia sa de adevărat profesor universitar în care tinerii erau „domnul student” sau „domnişoara studentă” iar cei din jur era „doamnă” şi „domn”. Apariţia domnului academician la curs, îmbrăcat impecabil, cu haine rămase din alte timpuri, cu lavalieră şi batistă asortată, cu o figură de om superior, cu o prezenţă impecabilă în faţa tablei negre, făcea ca studenţii să-l aştepte cu deosebit respect, pentru a afla noi noţiuni ale viitoarei noastre meserii. Cu deosebit talent de dascăl, cu grija ca tot ce prezenta să fie bine înţeles de către studenţi, a pus accentul, pentru început, pe explicarea clară a aspectelor fizice şi apoi pe relaţiile de calcul specifice acestor fenomene”.

Un pedagog special. Iată cum îl descria fostul său student, Nicolae Golovanov, profesor pensionar la Universitatea Politehnica din București: „Urmărind cu atenţie reacţia celor din sală a reuşit întotdeauna să observe când sunt necesare unele sublinieri şi în puţine cuvinte să aducă completările necesare. Ca un bunic sfătos se apropia de studenţi şi lămurea ceea ce nu era clar”.

Cu altă ocazie, profesorul Nicolae Golovanov, fostul student al Academicianului Constantin Budeanu, menționa:„L-am cunoscut, ca student, în ultimul său an la catedră în anul 1957. Rămăsese acelaşi mare dascăl care trăia împreună cu studenţii săi toate etapele de pregătire inginerească şi se străduia să ne facă să înţelegem sensul fizic al fenomenelor pe care le prezenta la tablă.      În marele laborator de Electrotehnică din vechiul local al politehnicii bucureştene, profesorul era lângă noi şi, cu bogata sa experienţă practică, ne ajuta să realizăm montajele complexe ale lucrărilor de laborator. Cu această ocazie am aflat şi faptul că omul cunoscut în toată lumea şi care a avut funcţii importante în industria şi şcoala românească la sfârşitul activităţii didactice avea dificultăţi financiare”.

Istoria se repetă și în zilele noastre.

Cred că este momemtul, stimați ascultători, să vă reamintesc că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a consolida cultura recunoașterii valorilor de lângă noi. Dacă avem în vedere cele  spuse, în urmă cu cîțiva ani, de către profesorul uiversitar Nicolae Golovanov:„Absolvenţii din anul 1959, care se definesc ca fiind „generaţia acad. Constantin Budeanu” au realizat un frumos bust al profesorului lor. Astăzi unul dintre laboratoarele din facultatea de Energetică îi poartă numele şi găzduieşte bustul profesorului Constatin Budeanu care urmăreşte cu atenţie ceea fac studenţii actuali sub conducerea profesorilor care au învăţat de la profesorii care i-au fost studenţi iar pe holul facultăţii de Energetică o placă din marmură aminteşte de impresionantele realizări didactice ale profesorului”.

Așadar, stimați ascultători,  ca popor, avem cultura recunoașterii  valorilor de lângă noi. Această cultură trebuie păstrată și consolidată, fiecare cum poate, inclusiv prin emisiuni la radio.

Constantin Budeanu a murit în după amiaza zilei de  27 februarie 1959 la Bucureşti. Cu câteva minute mai înainte discutase la telefon cu un colaborator despre organizarea unei conferinţe ştiinţifice. Avea 73 de ani.

          La finalul acestui episod, pentru a face legătura  cu viața noastră obișnuită, vă sugerez să studiați factura pentru energie electrică. De regulă citim doar prima pagină, unde este înscrisă suma pe care trebuie să o plătim și data până la care trebuie să achităm. Citiți și următoarele pagini. Dacă aveți posibilitatea,  studiați factura pentru energie electrică emisă pentru un consumator noncasnic în care o să identificați un rând în care este menționată  energia reactivă, explicată de buzoianul Constantin Budeanu.

                        Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei din România.

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc despre Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei din România.

M-am întrebat de multe ori: De ce inventează oamenii? Analizând istoria mai multor invenţii se poate spune că oamenii caută soluţii la problemele  de care se lovesc la un moment dat.  În cele mai multe cazuri aceste probleme îşi au rădăcinile în activitatea profesională.Un cercetător, un doctorand  propune  o  soluţie tehnică dar care trebuie verificată cu instrumentele existente, iar dacă nu există trebuie să le creeze, să le inventeze. O să dau exemplul unui  inginer  român, din a doua jumătate a secolului XIX care a inventat câteva dispozitive pentru a-şi finaliza teza de doctorat.  Spre onoarea sa aceste dispozitive au fost folosite şi de alţi cercetători contemporani cu el  reuşind  astfel să deschidă noi porţi ale cunoaşterii. Numele acestui inventator, considerat părintele emisiunilor radiofonice din România, este Dragomir Hurmuzescu.

Dragomir Hurmuzescu  s-a născut la data de 13 martie 1865  în Bucureşti, într-o casă de pe strada Dorobanţi, ca fiul cel mare al lui Martin Hurmuzescu, functionar modest de poştă, şi al Profirei, casnică.

A urmat gimnaziul „Matei Basarab” şi apoi Liceul „Sf. Sava”, ca bursier. Din1885 devine şi bursier al Şcolii Normale Superioare  care  forma viitorii profesori pentru învăţământul secundar, la secţia ştiinţe fizice.

Timp de trei ani, între 1884și 1887,  a fost student al Universității din București, la secția de științe naturale. Iată ce povestea, mult mai târziu, dspre perioada ât a fost student la Bucurști: „ Aici, ca student am audiat o comunicare a prof. Bacaloglu, despre apărătorul de trăsnet. Expunerea a fost foarte clară, de altfel ca toate lecțiile acestui profesor, dar ne-a produs o mare decepție, după ideea noastră, doritori, cum eram, de noutăți senzaționale. Am ascultat o lecție foarte simplă și simplificată pe înțelesul tuturor, fără vreo dezvoltare ori perspectivă de generalizare mai înaltă”.

Din 1887  a beneficiat de o bursă de studii la Universitatea Sorbona din Paris, unde  şi-a desăvârşit studiile teoretice şi le-a completat cu altele de ştiinţă experimentală şi aplicată. În 1890, după ce obţine  licenţa în ştiinte fizice, ca şef de promoţie, este admis să lucreze la laboratorul de cercetări al profesorului Lippman. Din această perioadă datează importantele sale descoperiri practice, de folosinţă imediată: dielectrina – „un izolant, alcătuit dintr-un amestec de sulf şi parafină”,  dinamul de tensiune înaltă – 3.000 V şi electroscopul care îi poartă acum numele, electroscopul  Hurmuzescu  cu ecran electrostatic. Cu acest electroscop, în 1899 Pierre şi Marie Curie vor face primele lor experienţe asupra radiului, iar Becquerel îl va utiliza în 1903 în cercetări de radioactivitate, distinse cu premiul Nobel. Atât dinamul cât şi electroscopul au fost brevetate în Franţa. Invențiile sale, rezultate din necesitatea de a efectua experimetările din cadrul tezei de doctorat, au fost achizitionate de Casa Alvergniat-Chaband, care fabrica aparate de laborator și le-a fabricat în serie şi au fost prezentate la toate expoziţiile anuale ale firmei timp de 15 ani.

La 28 aprilie 1896 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Asupra unei noi determinări a raportului dintre unităţile electrostatice şi electromagnetice” în care stabileşte constanta electrodinamică . Originalitatea acestei teze consta în faptul că pentru determinarea constantei electrodinamice  a folosit aparatele  construite de el, iar rezultatul era citat  în toate cursurile universitare de la acea vreme.Teza de doctorat, realizarea electroscopului şi publicarea a 17 lucrări ştiinţifice deosebit de valoroase, îl impun definitiv în lumea ştiintifică pe savantul roman. După susţinerea tezei, în 1896, se întoarce în ţară animat de dorinţa de a ridica cercetarea din România la nivel european.

La 1 octombrie 1896 este numit conferentiar de fizică-matematică la Facultatea de științe din Iași. În 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de gravitate, căldură și electricitate, catedră de curând înființată la Facultatea de științe din Iași. Din această perioadă s-a  ocupat de organizarea unui laborator în care a efectuat multe  de cercetări originale. În 1900 Dragomir Hurmuzescu devine profesor titular al Universității din Iași  și se dedică exclusiv cercetărilor științifice.

Timp de șase ani, între 1904 şi 1910,  organizează primul laborator de electricitate din țară, unde  se efectuau multe cercetări experimenatle dar se construiau şi aparatele  necesare pentru experințele  inedite  din  domeniul fizicii. În 1910 laboratorul  este  transformat  în Şcoala de electricitate  respectiv  „ Institutul electrotehnic” de pe lânga Universitatea din Iași. Aceasta este prima școală de fizică experimentală și, din acest motiv, Dragomir  Hurmuzescu  este onsiderat  fondator al învatamântului electrothnic  din tara noastra,  având în vedere că  din acest institut  a apărut, mai tîrziu,  Şcoala Politehnică „Gh. Asachi” din Iaşi, respectiv Uiversitatea „ Gheorghe Asachi” din zilele noastre. În această perioadă  repetă şi realizează, în 1901,  experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Guglielmo Marconi, Alexandr Popov, cercetează radioactivitatea petrolului şi a apelor minerale din România, perfecţionează mai multe aparate de măsură pentru mărimi electrice printre care se numără și  galvanometrele.

De numele lui  Dragomir Hurmuzescu este legată și fondarea, alături de Petru Poni,  în 1900, a  publicatiei periodice   Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, editată în limba franceză, la care a activat ca secretar de redacţie  şi pe care a introdus-o în circuitul mondial al publicaţiilor ştiinţifice. 

În 1913 este transferat la  Universitatea din Bucureşti, ca profesor la disciplina „Aplicaţiile căldurii şi electricităţii”, unde va funcţiona până la pensionare în 1937.  Aici, la Universitatea din București”, înfiinţează  Institutul Electrotehnic din Bucureşti, după modelul celui de la Iaşi, fiind Director al acestuia  şi Decan al  Facultăţii de ştiinţe. În cadrul Institutului Electrotehnic  face primele încercări de  la noi din țară privind  transmisia prin telegrafie fără fir, împreună  cu inginerul Emil Petraşcu. Aici, la Universitatea din București, mai precis la Institutul electrotehnic din București,  studenţii erau instruiţi în domeniul radiocomunicaţiilor, domeniu nou în România la acea vreme.  În 1924, în cadrul Institutului Electrotehnic, a fost plasat primul post de emisie radiofonică din ţară,  sub conducerea lui Hurmuzescu.  În 1925, sub îndrumarea lui Dragomir Hurmuzescu, a fost construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic, care permitea audiţia unor emisiuni publice. Emisiunile se ţineau de două ori pe săptămână, joia şi sâmbăta la orele 21,30. Iată ce spunea Dragomir Hurmuzescu, „În anexele laboratorului  din str.Victor Emanuel, s-au făcut primele demonstraţii de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la Bucureşti în acea epocă. La şedinţele acestea venea mulţimea curioşilor pentru a se convinge de minunea de a asculta muzica şi cuvântul, aduse prin văzduh de undele electromagnetice, din ţări depărtate la mii de kilometri. Şi lumea curioasă, doritoare de a cunoaşte acest mister, era atât de numeroasă, încât umplea nu numai sala, dar chiar şi curtea din faţa laboratorului în serile destinate şedinţelor de recepţie.” 

În 1922, sub conducerea sa, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune  care la 1 noiembrie 1928 difuza în eter prima emisiune cu anunţul: Alo, alo, aici Radio Bucureşti.  După aceste cuvinte, Dragomir Hurmuzescu, președintele Societății  de Difiziune Radioteefonică  a rostit un discurs în care a spus: „ Radiofonia este de mare importanță socială, căci se poate adresa lumii întregi”.Este momentul ce inaugura, practic, postul naţional de radio din România.

În anul 1915, Dragomir Hurmuzescu este numit membru corespondent al Academiei Române.

Moare în 1954, la 29 mai, în Bucureşti, la masa de lucru, în timp ce îşi redacta memoriile,  aproape uitat şi desconsiderat în  „epoca stalinistă”.

Pentru a-i cinsti memoria, unul dintre premiile Academiei Române îi poartă astăzi numele. Premiul Dragomir Hurmuzescu este  acordat de Secția de Științe Fizice

Facultatea de Fizică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Fizică a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca organizează Concursul  Naţional Studenţesc de fizicã „Dragomir HURMUZESCU.

Un liceu din București, din Deva, din Medgidia, și din alte orașe poartă numele Dragomir Hurmuzescu.

La finalul fiecărui episod, stimați ascultători, vă fac o recomandare,  o sugestie  pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea prezentată. Azi, având în vedere colaborarea din Dragomir Hurmuzescu și craioveanul Mihai Konteschweller, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să descoperiți două relee radio-tv  din Oltenia: releul de la Șimnicul de Sus și Releul de la  Novaci-Rânca.

Plecați de la cele două sensuri giratorii situate la intersecția din Bulevardul Carol și strada Frații Golești în direcția Horezu. Treceți pe sub calea ferată, lăsați în stânga Centrala Termoelectrică CET  2 din  cartierul Bariera Vâlcii și traversați Centura de Nord a Craiovei. Deja se profilează  în față, pe dealul de la Șimnicul de Jos,  față Releul  Radio-TV. Puteți să rămâneți în zona, în pădurea de la Mlecănești, sau să mergeți mai departe spre Novaci. Aveți de parcurs aproape 100 de kilometric dar peisajul și obiectivele întâlnite merită tot efortul. De la Novaci până la Rânca sunt aproape 20 de kilometri. Aproape de stațiunea tursitică Rânca, pe partea dreaptă, se profilează releul radio-tv Novaci-Rânca.

Vă sugerez să rămâneți o vreme, poate o zi sau două la Rânca. Puneți în bagajul pregătit de acasă și cartea „Dragomir Hurmuzescu”, scrisă  de Constantin A.Ghica și publicată de Editura Științifică în anul 1967. Are doar 174 de pagini.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Alexandru Ciurcu, inventatorul propulsorului cu reacție.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre  Alexandru Ciurcu, inventatorul propulsorului cu reacție.

Oamenii au visat mereu să zboare prin aer.

Legenda spune că Dedal a construit, pentru el și pentru fiul său Icar, două perechi de aripi din ceară și pene pentru a putea scăpa din labirintul în care fuseseră închiși. Icar, fascinat de frumesețea zborului, s-a apropiat prea mult de Soare. Aripile din ceară s-au topit, Icar  cade și se zdrobește de stâncile unei insule din Marea Egee. Este tributul pe care oamenii l-au plătit pentru împlinirea visurilor.

Timpul a trecut dar visul a rămas.

Prin 1783 un francez, fabricant de hârtie, a construit și a lansat primul balon cu aer cald. A plutit prin aer câțiva kilometri dar zbura  unde îl duceau curenții de aer.

După aproape 70 de ani, prin 1852, un alt francez i-a adăugat balonului un propulsor cu aburi, dar viteza  era mică.

Apoi alți oameni s-au gândit la alte metode de propulsie pentru ca viteza balonului să fi mai mare. Printre acești oameni s-a numărat și Alexandru Ciurcu.

Alexandru  Ciurcu s-a născut  la  data  de 29 ianuarie 1854,  în comuna Şercaia, Braşov, într-o familie de vechi cărturari. Familia sa provenea din Muntenia .Deoarece  tatăl său,  Neculai Ciurcu, a  participat  la Revoluţia din 1848, acesta, împreună cu familia,  a fost nevoit să se refugieze în Transilvania. După terminarea liceului la Braşov, în 1872,  s-a înscris la Facultatea de drept din  Viena  dar a făcut în paralel şi studii tehnice între 1873 şi 1876. După terminarea facultăţii se dedică activităţii jurnalistice sub îndrumarea lui Constantin Alexandru Rosetti şi înfiinţează la Bucureşti câteva  jurnale româneşti editate în limba franceză pentru a avea o circulaţie europeană. În această  perioadă i-a cunoscut pe Ion Luca Caragiale  şi Mihai Eminescu. În timpul Războiului de Independenţă din 1877- 1878 a fost corespondent de război, iar acolo, pe câmpul de luptă s-a împrietenit cu   Nicolae Grigorescu,  pictor de front, cel care avea să redea în tablourile sale multe scene de eroism ale soldaţilor români la Griviţa şi Rahova. Amintesc numai tabloul „ Atacul de la Smârdan”.

După terminarea Războiului continuă activitatea de jurnalist şi se împrieteneşte cu  Just Buisson , reprezentat al agenţiei franceze  de presă „Havas” la Bucureşti. I-a  apropiat profesia de jurnalist, dar i-a legat pasiune pentru tehnică. Aşa se face că în 1882  au pus la punct detaliile tehnice ale unui motor cu reacţie. În 1885 este expulzat de guvernul din acea perioadă din Principatele Unite datorită criticilor virulente  pe care le publica în  ziarele vremii, dar pe motiv că era cetăţean străin. Nu se înfăptuise încă Unirea cea mare.

În final se stabileşte  la Paris unde, împreună cu francezul Just Buisson,  studiază problema propulsiei aeronavelor mai uşoare decât aerul, respectiv propulsarea dirijabilelor, la vremea aceea în mare vogă. Propulsorul se baza pe forţa de reacţie care se dezvoltă la evacuarea gazelor dintr-un recipient aflat sub presiune. Au făcut mai multe experienţe şi au ajuns la concluzia că acesta poate fi folosit la propulsarea unui vehicul care se deplasează în aer, pe apă sau pe sol.  Definitivează invenţia” Ambarcaţiune cu reacţie-Propulsorul reactiv”, numită  mai apoi „ Propulsorul cu reacţie Ciurcu- Buisson”. Au propus montarea   motorului reactiv pe balonul-dirijabil  construit de Gaton Tissandier  şi prezentat la Expoziţia de electricitate de la Paris din  1881.

Ei   construiesc  şi experimentează pentru prima dată în lume un motor cu reacţie. Motorul era format dintr-o butelie de aramă, având o capacitate de 2 l si un orificiu de evacuare, cu diametrul de 3 mm. Amestecul introdus producea, prin ardere, o presiune interioară de 10-15 atmosfere. Nu se cunoaşte compoziţia amestecului. În descrierea Brevetului se spunea  doar că „arde lent în recipiente închise fără să lase reziduuri; produce un volum mare de gaze ( are o detentă puternică) ; se fabrică uşor; are un preţ redus”.      
            La 13 august 1886, ei au experimentat, cu succes, pentru prima oară în istoria tehnicii, o ambarcaţiune cu un motor reactiv. Experienţa a avut loc pe Sena, contra cursului apei, şi a durat 15 minute. Presa din Paris a consemnat acest eveniment menţionând că „o barcă fără pânze, fără vâsle sau zbaturi a urcat pe Sena împotriva curentului”. Autorii au primit Brevetul francez  179001 din 12.10.1886, iar ulterior au brevetat soluţia şi în Germania, Anglia, Belgia şi Italia. Cu ocazia primei experimentări au constatat că este nevoie de o putere mai mare. În consecinţă, au mărit capacitatea buteliei şi au reluat experimentul în data de 16 decembrie 1886. Din păcate, în experimentul făcut tot pe Sena,  Just Buisson şi-a pierdut viaţa, iar reputaţia lui Ciurcu a fost afectată. Despre aceste experienţe a scris un articol intitulat „ Experimentarea propulsorului cu reacție”  care a apărut în revista La Nature nr. 755 din 2 iulie 1887. Cercetările  au continuat , iar experimentările efectuate cu un motor  montat pe un vagonet au  demonstrat  posibilitatea utilizării motorului cu reacţie fără pericol de explozie.Aşadar, ei au  construit şi au experimentat  primul motor reactiv cu combustibil lichid care putea fi utilizat pentru deplasarea pe apă sau pe şine. Au intuit şi posbilitatea utilizării în aeronautică dar  moartea lui Just  Buisson şi lipsa banilor  au făcut ca această soluţie de aplicare  să rămână doar la stadiul de proiect. Experinţele făcute de Ciurcu şi Buisson  pot fi date ca exemplu de metodologie pentru verificarea experimentală a unei soluţii tehnice.  Propulsorul era destinat  dirijabilelor, dar experimentarea pe  o aeronavă era mai dificilă. Au găsit o metodă foarte ingenioasă pentru simularea condiţiilor reale : propulsarea  unei bărci. Montarea propulsorului a fost mai uşoară, urmărirea experimentului s-a făcut direct. Pasiunea şi dorinţa de a demnostra  corectitudinea unei soluţii este un stimulator recunoscut al creativităţii.

 Deşi era în exil,  Ciurcu s-a ocupat de amenajarea  pavilionul românesc de la  Expoziţia Universală din 1889  organizată la Paris pentru a  aniversa centenarul Revoluţiei Franceze. Vă reamintesc că  Turnul Eiffel a fost inaugurat cu ocazia aceluiaşi eveniment. Ca răsplată pentru implicarea sa în organizarea pavilionului românesc, i s-a permis revenirea în ţară.

 A revenit în ţară în 1890 şi a condus timp de 10 ani ziarul „Timpul”. A locuit pe strada Labirint la numărul 13. Propulsorul cu reacţie a stat multă vreme  în magazia  casei de la această adresă. Şi în această perioadă şi-a pus în valoare spiritul practic organizând la Copăceni, pe malul stâng al râului Argeş,  o fermă model unde s-a ocupat de viticultură, pomicultură , zootehnie.

Menționez, stimați ascultători că localitatea Copăceni  este situată la șapte km de București și la 7 km de orașul Măgurele, orașul unde funcționeză din 1956 Intitutul de Fizică Atomică Horia Hulubei, altfel spus o cetate a științei.

Iată cum  îl descria publicistul Nicolae Dumitru Cocea în 1913:„ Un cap admirabil de expresie. Scrijelat,brăzdat,tăiat cu cuţitul şi cu dalta, capul lui Alexandru Ciurcu pare un bronz de Rodin, scăpat dintr-o sală de expoziţie, cu barba în vânt şi părul vâlvoi. Ziarist, agronom, inventator  de motoare şi aeroplane, orator, om politic, martir, expulzat, profet în ţara lui şi iarăşi ziarist, Ciurcu n-a rămas nepăsător în faţa nici unei din manifestările infinite ale geniului omenesc”.

Alexandru Ciurcu s-a stins din viaţă  la data de 22 ianuarie 1922 în Bucureşti.Avea 68  de ani.

În octombrie 2009, cu ocazia unui Simpozion organizat pentru  a  marca împlinirea a 155 de la naşterea lui Alexandru Ciurcu, Primăria  comunei Şercaia i-a acordat titlul de „Cetăţean de onoare post mortem” şi s-a dezvelit o placă comemorativă amplasată pe clădirea Primăriei.

Un exemplu care poate fi urmat şi de alte Primării pentru personalităţile  care  s-au născut sau au activat în comunităţile pe care le gestionează.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  Alexandru Ciurcu și invenția  sa, propulsorul cu reacție. La finalul acestui episod vă recomand să urmăriți funcționarea unui aspersor rotativ folosit la udatul gazonului. Acesta funcționează ca un propulsor reactiv doar că mișcarea este rotativă. Nu este liniară ca în cazul experimentului făcut de Alexandru Ciurcu. Deschideți progresiv robinetul pentru apă. Urmăriți viteza de rotație a aspersorului. Unii dintre dumneavoastră, cu aptitudini de cercetători, pot să măsoare, pentru fiecare poziție a robinetului, consumul de apă, lungimea jetului de apă au chiar viteza de rotație.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Lazăr Edeleanu, specialist renumit în rafinarea petrolului.

Bună seara, stimați ascultători!

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Lazăr Edeleanu, specialist renumit în rafinarea petrolului.

Într-unul dintre episoadele acestei emisiuni v-am povestit despre  Alexe Marin, născut în 1814 la Craiova, ajuns apoi profesor de chimie la Universitatea din București. I-a învățat pe studenții lui să distileze păcura folosind un alambic, utilizat și azi pentru a obține țuică. Printre ei s-au numărat și  Marin și Theodor Mehedințeanu care, în 1857, au construit o distilerie în localitatea Rîfov, lângă Ploiești.Aici s-a început fabricarea gazului folosit pentru iluminarea Bucureștiului.Drumul de la distilarea petrolului la rafinarea petrolului a presupus știință de carte, adică școală. Unul dintre cei care, prin învățătură serioasă, au înțeles tainele procesului de rafinare a petrolului, a țițeilului, a fost Lazăr Edeleanu.

Lazăr Edeleanu s-a  născut la data de 1 septembrie 1861 în București într-o familie cu mulți copii, Lazăr fiind mezinul. Tatăl său, Șaie Edeleanu, era muncitor strungar. Câștiga cu greu cele necesare pentru ași întreține familia numeroasă  și de aceea a fost nevoit să încerce să găsească de lucru prin țară. O vreme a lucrat în  Focșani dar a trecut și prin Craiova unde comunitatea evreiască  era bine organizată.

Părinții au remarcat interesul lui Lazăr pentru învățătură, manifestat  la școala comunității evreiești din Craiova, dar și spiritul de observație special demonstrat în activitatea tatălui său Șaie Edeleanu. Din lipsă de fonduri, școala din Craiova se închide iar elevul de 12 ani se mută la Liceul Sfântul Sava din București. Este găzduit  la familie prietenă cu Șaie Edeleau. Casa în care locuia era  peste drum de Palatul Șuțu din București, bine luminat atât în interior cât ți în exterior. Vă reamintesc, stimați ascultători că din 1956 în Palatul Șuțu funcționează Muzeul Municipiului București. Peste ani, Lazăr Edeleanu  povestea că, uneori, când nu avea bani pentru lumânarea la care își pregătea lecțiile, ieșea în stradă unde era lumină din plin.

A absolvit liceul în 1882 apoi a lucrat timp de un an pentru a aduna banii necesari continuării studiile la Universitatea din Berlin unde s-a dedicat studiului chimiei sub îndrumarea  celui mai exigent profesor din universitate, August Wilhelm von Hofmann, al cărui nume  este legat de multe realizări din chimia organică printre care  formaldehida și colorantul roșu de anilină.

Din studiul documentelor din acea vreme rezultă că Lazăr  Edeleanu a fost un student special care dorea să-și asigure o pregătire științifică deosebită. El era apreciat pentru seriozitatea  și perseverența cu care  studia, era admirat  pentru originalitatea și  subtilitatea cercetărilor  sale.

În anul 1887 și-a susținut Teza  de doctorat  cu tema „ Asupra unor derivați ai acizilor fenilmetacrilic și fenilizobutiric”. Este interesant de menționat că prin cercetarea doctorală făcută, Lazăr Edeleanu a descoperit o substanță uleioasă incloră cu punct de fierbere la 203 ⁰C dar care, aparent, nu avea nici-o utilizare. Abia după patruzeci de ani, în 1933, s-a  descoperit că această substanță  are utilizări importante în medicină, cu proprietăți analeptice. Azi o numim amfetamină.  Istoria cercetării este presărată cu multe exemple de acest tip care confirmă  utilitatea  continuarea unor cercetări, după mai mulți ani, cu noile  metode și cu noile instrumente de cercetare.

După susținerea tezei de doctorat, în 1888, a lucrat, timp  de un an, la un Colegiu din Londra unde, împreună cu alți chimiști englezi,  au studiat și realizat mătasea artificială de tip vâscoză.

Deși se bucura de recunoașterea specialiștilor europeni, în 1898 se întoarce acasă și rămâne aici deoarece, așa cum a recunoscut la vremea aceea „nu mă mai pot despărți de țară”. S-a angajat ca asistent  la Universitatea din Iași, unde chimiști de valoare s-au grupat în jurul profesorului Petru Poni, și la Universitatea din București, unde chimiști cu reputație internațională s-au unit în jurul profesorului și academicianului Constantin Istrati. Pe baza cercetărilor efectuate în laboratoarele de la București publică, în 1891, articolul „Noi metode pentru prepararea acizilor nesaturați din seria aromatică”.

Am făcut această precizare, stimați ascultători, pentru a sublinia că publicarea de articole științifice în revistele de specialitate a fost și este și în zilele noastre o preocupare constantă a cercetătorilor, a oamenilor de știință.

Lazăr Edeleanu a fost preocupat de aspectele  tehnologice, de aspectele aplicative ale cercetărilor sale. Așa se face că Lazăr Edeleanu contribuie la introducerea în România   a procedeelor  de tăbăcire minerală, cu săruri de crom, și cu extracte de scoarță de scoarță de stejar concentrate.

Este locul să vă spun, stimați ascultători, că o zonă și o uliță, care începea mai sus de actuala Piață Chiriac, s-a numit Tabaci.   Pe amplasamentul acesteia este acum strada Gheorghe Chițu, strada Marin Sorescu și, ultima parte până în strada Râului, a păstrat numele vechii străzi, strada  Tabaci. Prin mijlocul acestei ulițe curgea un pârâu alimentat  de multele fântâni din zonă.  În zona unde este acum Biserica Ungureni, iernau turmele de oi ale ungurenilor, ale ciobanilor. Unii dintre locuitorii zonei, așezați de o parte și de alta a pârâului, se ocupau cu tăbăcirea pieilor de oaie. De aici numele Tabaci dat uliței, iar mai târziu străzii.  De altfel, prin anii 1960, locul unde este acum Cercul Militar se numea Tabaci.

Dar să revenim, stimați ascultători, la Lazăr Edeleanu care, din 1897, începe să facă cercetări aplicative în domeniul industriei petroliere. Din 1906 formează o echipă de tineri cercetători cu care lucrează în  secția de chimie a Institutului geologic, proaspăt înființat. Prin cercetările inițiate  a fundamentat științific tehnologia de prelucrare a petrolului. În 1908 inventează „Procedeul de rafinare cu bioxid de sulf lichid”, reușind  extragerea și rafinarea selectivă  a hidrocarburilor aromatice ( benzen, toluen) din țiței  fără modificarea lor chimică. Procedeul, cunoscut sub numele „procedeul Edeleanu” și instalațiile „Edeleanu” construite pentru aplicarea procedeului s-au aplicat în toată lumea. Documentele consemnează că în 1960, adică la mulți după moartea lui Lazăr Edeleanu, procedeul se aplica în peste 80 de instalații de rafinare a petrolului.

Iată ce spunea, în 1932, un reprezentat al Rafinăriei Vega construită la Ploiești: „ Când l-am întâlnit la București în 1900, dr. Edeleanu era un om devotat științei…Mi-a expus ideile sale asupra dezvoltării chimiei petrolului și, în special, necesitatea de a găsi căi noi de  folosire a uleiurilor minerale, fără a distruge hidrocarburile valoroase pe care le conțineau. Amândoi eram tineri pe atunci și am fost impresionat de perspectivele prezentate de doctor Edeleanu”

Lazăr Edeleanu  s-a ocupat  de valorificarea chimică a gudroanelor rezultate din distilarea  cărbunelui pentru fabricarea gazului de iluminat. Lazăr  Edeleanu  s-a implicat cu  toată energia în obținerea unui lampant de bună calitate din țițeiul românesc care să poată fi vândut pe piața mondială a petrolului. Vorbim despre perioada 1900-1910 când Lazăr Edeleanu  a reprezentat România la Congrese mondiale din domeniul tehnologiei petrolului organizate la Paris, în 1900, la Liege, în 1905, la București, în 1907, la Londra, în 1909.Mai mult, în 1910 a fost ales membru de onoare al Societății de științe naturale de la Moscova. Cu toate acestea nu s-a bucurat și de recunoașterea oamenilor din țară. Este unul dintre motivele pentru care, în 1910, pleacă în Germania.

Stimați ascultători, în acești ani am fost martori la plecarea din țară a   multor oameni valoroși. Unii dintre ei au plecat din același motiv: n-am știut cum să le recunoaștem valoarea. Vă reamintesc, stimați ascultători,  că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este consolidarea  culturii recunoașterii valorilor de lângă noi. Altfel spus, trebuie să învățăm să-i prețuim pe oamenii de lângă noi.

Lazăr Edeleanu s-a reîntors în țară, așa cum a făcut-o și în 1889, după terminarea studiilor universitare, „să caute liniștea amurgului  unei vieți închinate științei și progresului tehnic”, așa cum spunea craioveanul Ludovic Mrazec, un alt mare specialist în exploatarea petrolului.

Nu a avut parte de liniștea pe care o merita. Uni oamenii  din anii 1935-1944   nu îi acceptau pe alți oameni care trăiau lângă ei.

S-a stins din viață, în București, la data  de 7 aprilie 1941.

Atunci, craioveanul Ludovic  Mrazec, mare specialist în exploatarea petrolului, a spus:„ Cu distinsul Lazăr Edeleanu dispare  un om și un caracter, o podoabă a științei române, pildă de muncă neobosită și înțeleaptă, închinată căutării adevărului și progresului în știință”.

Ca de obicei, la finalul fiecărui episod, pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea  evocată, formulez un îndemn.

Azi v-am povestit despre Lazăr Edeleanu, specialist în exploatarea petrolului. Dacă vorbim despre petrol, vă sugerez să mergeți spre Filiași. La ieșirea din Craiova o să vedeți, în funcțiune, câteva sonde de  extracție a petrolului.

Dacă vorbim de sonde pentru petrol, vă sugerez să faceți o plimbare prin Craiova. Din Piața Buzești vă îndreptați spre strada Buzești. O să observați în față, pe peretele unei clădiri inscripția  „Foraj Sonde Craiova”.

În cazul lui  Lazăr Edeleanu, specialist în rafinarea petrolului, va sugerez să citiți cartea „Lazăr Edeleanu” , publicată la Editura Științifică și Enciclopedică din București, în 1982.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Nicolae Paulescu şi istoria insulinei

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc Nicolae Paulescu și despre povestea insulinei.

             Este de datoria noastră să ne cunoaştem marile valori umane şi să le facem cunoscute semenilor noştri  deoarece identitatea unui popor este legată şi  de personalităţile care s-au impus pe plan profesional în comunitatea ştiinţifică internaţională . Una dintre aceste personalităţi, mai mult sau mai puţin controversată pentru convingerile sale ideologice, nu s-a putut bucura de recunoașterea oficială pe care o merita. Mereu a fost convins de valoarea cercetărilor efectuate așa cum rezultă  și declarația făcută la un moment dat: „(…)unii m-au devalizat, alţii  încearcă să-mi înabuşe plângerile. Şi aceasta se petrece în sânul cinstitei familii a oamenilor de ştiinţă. Odinioară credeam că un cercetător poate munci în linişte, căci eram convins că publicaţiile sale îl pun la adăpost de orice nedreptate. Din nefericire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu desăvârşire”. Personalitatea despre  care o să vă povestesc,  şi-a legat numele de tratarea diabetului, de insulină, de pancreină așa cum a numit-o el, Nicolae Paulescu.

Nicolae Constantin Paulescu, unul dintre precursorii descoperirii insulinei, s-a născut în Bucureşti la data de 8 noiembrie 1869.Tatăl său, Costache Paulescu, era negustor, iar mama sa Maria, era casnică. După studiile elementare s-a înscris la  actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul” din Bucureşti. In perioada liceului şi-a format o cultură vastă prin numeroase lecturi din domeniile  literaturii, artei, ştiinţelor naturale.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza „ Cercetări asupra structurii splinei“ .  Timp de trei ani, în perioada 1891- 1894, a lucrat în spitalele din Paris, cu Étienne Lancereaux –  ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, cu care a publicat (1903-1928) o lucrare monumentală – Tratat de medicină, în patru volume. În perioada 1897-1898 a urmat cursuri de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris  şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor atitudini ale corpului „ şi „Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală  la poziţia verticală”. Apoi, în 1901 , a obţinut un titlu de doctor în chimie biologică   cu teza „  Studiu comparativ al acțunii clorurilor alcaline  asupra materiei vii” Deşi se bucura de un imens interes în cercurile ştiinţifice internaţionale şi de susţinere materială în cercetările sale, a preferat să se întoarcă în ţară, unde a fost numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti unde a funcționat timp de 27 de ani, între 1904 și 1931. În această calitate a desfăşurat o amplă activitate ştiinţifică în fiziologia medicală, metabolismul glicogenului, diabetul, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui hepatic, mecanismul morţii subite, anevrismele, etc. Pe baza cercetărilor asupra fiziologiei hipofizei şi epifizei, a elaborat, în 1906, o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. De asemenea, a obţinut rezultate extrem de importante privind structura splinei.

Deşi în cercetările sale a abordat un spectru larg, principala preocupare a fost în domeniul  glandelor endocrine: hipofiza, tiroida, suprarenala şi pancreasul. A început aceste cercetări în 1911, iar după  multe cercetări reuşeşte să obţină un extract apos de pancreas. Foloseşte acest extract pentru reducerea glicemiei la câni şi obţine rezultate concludente. A  denumit acest hormon cu acţiune antidiabetică „ pancreină”. În anii primului război mondial a scris un tratat în trei volume , „Tratat de fiziologie medicală” în care au apărut, pentru prima dată, rezultatele sale experimentale  legate de secreţia  endocrină pancreatică. În sesiunea din 23 iulie  1921 a Societăţii de Biologie, a făcut patru comunicări legate de acţiunea extractului pancreatic, comunicări care au fost publicate în „ Rapoarte ale reuniunilor Societății de Biologie și ale filialelor sale”, volumul 27 din 1921, editat la Paris.

Titlul acestor comunicări: „Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă” .  O lună mai târziu, a publicat, în revista de belgiană de  specialitate  „ Arhivele Internaționale de Fiziologie”  din 31 august 1921 , un articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs  de pancreas, numit de Nicolae Paulescu  Pancreină . Titlul articolului : „Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă”  Mai mult, după câteva luni, începe introducerea ei în terapeutică. Rezultatele obţinute în primele tratamente a bucurat enorm lumea medicală şi nu numai deoarece, pentru prima dată, mii de pacienţi diabetici muribunzi au fost redaţi vieţii.

În februarie 1922  Frederik.G.Banting şi Charles H. Best au publicat  un articol în care se prezentau rezultatele experimentale  obţinute prin aplicarea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, şi care confirmau concluziile lui Paulescu.  Deşi acest articol a apărut după articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicină  din 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentală desfăşurată  şi lui John James Rickard Macleod   pentru utilizarea insulinei în practica clinică, deşi meritul principal l-a avut biochimistul Collip care a reuşit să purifice extractul pancreatic făcându-l administrabil la om.                                                  

La 10 aprilie 1922 N.C.Paulescu a depus la Oficiul Român de Brevete descrierea cu titlul „Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei”, pentru care a obţinut un brevet nr.8322.  În partea de revendicări  a acestui brevet se menționează: „Revendic invenţiunea produsului organic Pancreina, care injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simtomelor diabetului”.

         Nicolae Paulescu  s-a stins din viaţă la data de 19 iulie 1931 , în Bucureşti.  

La moartea sa, Nicolae Iorga scria: „ Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt”.

Și totuși, stimați ascultători, în viață, valoarea profesională este recunoscută până la urmă, mai devreme sau mai târziu. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Nicolae Paulescu.

În 1969, din fericire pentru noi , diabetologul scoţian Ian Murray  a vrut să scrie un istoric al descoperirii insulinei  şi a constatat că Paulescu  publicase primul lucrări valoroase în care a descris cu lux de amănunte, acţiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Ulterior, după aproape trei sferturi de veac, Paulescu revine, în mod oficial,  în galeria marilor fiziologi ai lumii. În 1990 a fost ales, post mortem,  membru al Academiei Române.  În 1993 a fost înfiinţat la Bucureşti „ Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie  şi Boli Metabolice” care poartă numele Nicolae Paulescu.

 Ca recunoaştere a meritelor sale în descoperirea medicală a secolului XX , insulina,  anul 2001 fost desemnat  „Anul Paulescu”. O dovadă că adevărul este o valoare imprescriptibilă.

Medicul Aurel Abramovici, fost student al lui N. Paulescu afirma : “De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenţii (…) Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…”.

În data de 31august 2001, în prezența președintelui  Federației internaționale de Diabet, Sr George Albert, a dezvelită  statuia lui Nicolae Paulescu  amplasată lângă Facultatea de Medicină din București.

La finalul acestui episod, pentru a-l cunoaște mai bine pe omul și savantul Nicolae Paulescu vă recomand să cumpărați sau să împrumutați apoi să citiți cartea „Cele patru patimi și remediile lor”. Cartea a fost scrisă de Nicolae Paulescu. Și dacă v-a plăcut, încercați să mai citiți încă una dintre cărțile scrise de Nicolae Paulescu : „Noțiunile de suflet și Dumnezeu îm fiziologie”.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Aurel Vlaicu sau „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumezeu”, pionier al aviației românești.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Aurel Vlaicu, pionier al aviației românești.

Zborul cu prin aer i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Mitologia ni-l prezintă pe Icar, eroul care și-a construit aripi, asemănătoare cu ale păsărilor, din pene și ceară. Și Biblia descrie un aparat de zbor care ne duce  cu gândul la navele cosmice.Prin anul 200 î.Hr. au fost realizate în China  niște zmee care puteau ridica un om în aer. Unul dintre temerari a fost chiar prințul Yuan Huangtou.  Celebrul Leonardo da Vinci a schițat  un aparat de zbor cu aripi și chiar unul asemănător, ca principiu, cu elicopterele de azi.

În acest domeniu, al zborului cu un aparat mai greu decât aerul, românii și-au adus numeroase contribuții. Unul dintre acești români a fost Aurel Vlaicu.

Aurel Vlaicu s-a născut la data de 6 noiembrie 1882 în localitatea Binținți, situată între   Orăștie și Sebeș, în familia cu opt copii a  Primarului  Dumitru Vlaicu. Aurel era cel mai mare dar și cel mai îndemânatic.Își construise în șura casei un adevărat atelier mecanic. Privea la zborul zmeelor de hârtie manevrate de copii din sat și le explica fraților și prietenilor cum va arăta mașina de zburat pe care o va construi el.

După absolvirea școlii primare din satul natal este înscris la Liceul reformat din Orăștie, unde s-a remarcat pentru aptitudinile sale tehnice. Repara ceasurile profesorilor dar a conceput și o mașină de treierat. Și-a continuat studiile liceale la Sibiu, unde a fost coleg cu Octavian Goga. Aici a inventat o turbină preluată de fabrica Rieger pentru a fi produsă în serie. În 1902, după terminarea liceului, s-a înscris la Școala Politehnică din Budapesta, iar după un an, în 1903, s-a transferat la Școala Politehnică din München deoarece aici disciplinele mecanice  erau tratate  mai bine. Ca student,  a construit modelul primei mașini de zburat care a rămas în laboratorul școlii. A obținut diploma de inginer în 1907 apoi a fost concentrat la o unitate de submarine din Marea Adriatică, care aparținea de  marina austro-ungară. În 1908 s-a   angajat  ca inginer la fabrica de motoare Opel din Rüsselheim cu intenția de a construi un motor pentru  mașina de zburat pe care o visa din copilările. Conducerea fabricii i-a pus mai multe condiții pe care Aurel Vlaicu nu le-a putut accepta așa că în 1909 s-a reîntors acasă. Ajutat financiar de tatăl său, Dumitru Vlaicu, de frați dar și de  alți prieteni reușește să contruiască  un planor pe care l-a încercat pe pășunea satului Binținți. L-a botezat  „Gândacul”. Mai mult. Într-una dintre probe a urcat-o în planor și pe sora lui, Valeria. O premieră mondială: prima femeie care a zburat cu un planor. Demonstrațiile de zbor cu planorul au continuat la Sibiu și Brașov. Încurajat de aceste rezultate și sprijinit de mai multe oficialități, printre care și Spiru Haret, ministrul învățământului la vremea aceea, a venit, în 1910,  la București, unde a construit, la Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, avionul Vlaicu I, echipat cu două elice coaxiale, contrarotative.La alegerea motorului rotativ Gnome, de 50 de CP, fabricat ăn Franța, s-a sfătuit și cu Traian Vuia. A obținut  Brevetul de invenție românesc RO2258 pentru  „Mașină de zburat cu un corp în formă de săgeată”. În data de 17 iunie 1910 Aurel Vlaicu face o probă de zbor pe terenul de la Cotroceni. Iată ce spunea inventatorul după cca.  un an de la acest   zbor : „Bucuria cea mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem şi asta era principalul”. A zburat atunci numai 50 de metri. Această zi, 17 iunie,  a fost  importantă pentru Aurel Vlaicu. Această zi , 17 iunie, este importantă pentru aviația din România. Aurel Vlaicu a învățat singur să zboare. Aurel Vlaicu și-a încercat în zbor propriul avion. Istoria aviației românești începe cu Aurel Vlaicu. Ziua de 17 iunie a devenit ziua aviației române

Aurel Vlaicu a  zburat, cu aparatul său, între Slatina și Piatra Olt pentru a duce un ordin de luptă în cadrul manevrelor militare  organizate de Armata română. Acesta a fost primul avion folosit de armata română. Prin această operațiune România este a doua țară din lume care a folosit un avion pentru manevreme militare.

În 1911  a construit mașina de zbor Vlaicu II, având îmbunătățiri substanțiale față de primul model,  cu care a făcut demonstrații la Blaj, pe Câmpia Libertății, apoi la Sibiu și la Brașov. Cu această ocazie a atins viteza de 90 km/oră și plafonul de înălțime de 1.000 m.

Cu același aparat Vlaicu II, a  participat, în 1912, la un concurs în Austria unde a obținut  Premiul I în proba de aruncare la țintă. La acest concurs au participat 40 de piloți din 7 țări, printre care și renumitul pilot francez Roland Garros. Iată ce scria presa vremii : „Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea  mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.”

Cu același aparat  a participat, în vara anului 1913,  la Al Doilea Război blacanic pentru misiuni de observație aeriană.

A vrut ca experiența acumulată să o folosească pentru a construi un nou aparat, numit Vlaicu III, care avea întreaga structură din metal, și cu care vroia să  traverseze Carpații. Inițial a vrut să facă acest zbor în august 1913 pentru  a participa la  festivitățile organizate de

Asociaţia Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român- ASTRA la Orăștie dar a considerat că aparatul Vlaicu II este destul de uzat și a amânat decolarea până la finalizarea noului său aeroplan Vlaicu III. Între timp și alți piloți și-au anunțat intenția de a face, în premieră, zborul de traversare a Carpaților. În aceste condiții s-a decis să zboare cu vechiul aparat așa că în data de 13 septembrie 1913 decolează din București. Se oprește la Ploiești pentru alimentarea  aeroplanului și decolează spre Brașov. Nu a mai ajuns. În apropiere de Câmpina, la marginea comunei Brănești,  avionul se prăbușește, iar constructorul său își pierde viața.

            Trupul neînsuflețit a fost expus în capela Spitalului Militar din București, unde mii de bucureșteni i-au adus un ultim omagiu.

            Trista veste a ajuns și la Orăștie, a doua zi, în 14 septembrie, iar serbările ASTREI, la care voia să ajungă Aurel Vlaicu, s-au transformat într-o tristă adunare funebră.

            Aurel Vlaicu este înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

            Iată ce scria în acele zile Nicolae Iorga: „Vlaicu a murit. Cu aripile  ultimului său zbor i s-a frânt și viața: voința cea nebiruită s-a pierdut. Vor fi uitați bărbați politici, vor fi uitați scriitori de renume. Pe el îsă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: Și noi l-am avut pe Vlaicu”

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul din obiectivele acestei emisiuni este de a consolida cultura recunoașterii valorilor de lângă noi. Ei bine, recunoașterea de care se bucură Aurel Vlaicu este un exemplu de bune practici.

Localitatea în care s-a născut se numește Aurel Vlaicu. În localitatea natală  funcționează un Muzeu și o Expoziție memorială. Pe clădirea Muzeu este amplasată o placă pe care, printre altele, este  scris: „ În această casă românească s-a născut la 1882 cel dintâi sburător al Ardealului, Aurel Vlaic, biruitorul văzduhurilor  prin aeroplanul care era propria lui invenție și construcție”

O stradă din Craiova poartă numele Aurel Vlaicu.

Câte o stradă din București, Brașov, Cluj-Napoca, Constanța. Galați, Iași, poartă numele Aurel Vlaicu.

Liceul din Orăștie poartă numele „Aurel Vlaicu”.

Licee din Arad, Breaza, Baia Mare, București, Cluj-Napoca, Galați poartă numele Aurel Vlaicu.

Școala de aviaţie de la Buzău poartă numele Aurel Vlaicu.

Liceul de aviaţie de la Băneasa poartă numele Aurel Vlaicu.

Este Membru post mortem al Academiei Române

La finalul acestui episod vă recomand să citiți romanul „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui”, scris de Victor Ion Popa și tipărit în 1939. O să-l descoperiți pe Omul Aurel Vlaicu.

Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Aurel Vlaicu din Craiova. Plecați din fața  Liceului Traian Vuia din Craiova, situat pe strada Rovinari. Mergeți pe strada Rovinari  până la intersecția cu strada General Magheru apoi coborâți până la interesecția cu  strada Aurel Vlaicu care urcă lin spre Cartierul Valea Roșie printre blocurile botezate cu litera T și, respectiv, litera U. În spatele acestora se ghicește clădirea Grădiniței nr. 42. După urcuș, strada Aurel Vlaicu ajunge în strada Vântului, așa cum omul Aurel Vlaicu s-a desprins de pământ pentru ași găsi libertatea spiritului în zările nesfârșite ale aerului.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.