Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Emanoil Bacaloglu-organizator al cercetării ştiinţifice din România.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să discutăm despre începuturile organizării cercetării științifice în țara noastră, să vă povestesc despre Emanoil Bacaloglu.

Îmi amintesc uneori de profesorii din liceu. Îmi aduc aminte de mulţi dintre ei, în funcţie de context. Îmi aduc aminte de profesoara de fizică, Vlăduţ  Maria. Mică de statură. Tânără, dar aprigă. Îmi aduc  aminte de multe dintre exemplele  pe care ni le dădea pentru a înţelege mai bine  lecţiile de fizică. Spre exemplu influenţa vitezei de curgere  asupra temperaturii  aerului. Au trecut de atunci  aproape  cincizeci de ani, adică o jumătate de secol, dar ţin minte şi acum aceste exemple. Epopeea  fizicii în ţara noastră este legată de profesorul Alexe Marin, născut la Craiova  şi de Emanoil Bacaloglu, autor al primelor lucrări ştiinţifice  româneşti de fizică, matematică şi chimie, organizator  al cercetării ştiinţifice din România.

Emanoil Bacaloglu s-a  născut la data de  29 aprilie  1830  în  Bucureşti. Avea o miopie accentuată la care se adăuga o rezistenţă scăzută la maladiile care, în vremea aceea, se ţineau lanţ. Părinţii se întrebau dacă va supravieţui.A  fost elev la Colegiul  Sf. Sava, atât în cursul elementar  cât şi în cursul mediu.Unii dintre cei mai cunoscuţi mentori ai săi au fost Petrache Poenaru şi Alexe Marin  care a publicat în 1842 , la Bucureşti, celebra lucrare “ Moş Pătru  sau învăţătorul  de sat”. Spun celebră pentru că ea este cunoscută de  mulţi dintre noi  din povestirile profesorilor noştrii de fizică. Şi-a făcut o cultură ştiinţifică foarte solidă ca autodidact. De multe ori a asistat şi la experineţele de chimie făcute de profesorul său Alexe Marin, născut la Craiova. Ca elev de liceu a dat lecţii de matematică în particular unor copii  din familii mai bogate, iar banii câştigaţi i-a strâns pentru a-şi  putea plăti, mai târziu, studiile în străinătate.

              În 1856  s-a înscris la Universitatea din Leipzig unde a studiat în special matematica, fizica, chimia. După un an a plecat la Paris, la Universitatea Sorbona. A trebuit să susţină, mai întâi, bacalaureatul  de tip francez, apoi a fost admis la Facultatea de ştiinţe. Se face repede cunoscut în lumea matematicienilor prin trei  lucrări publicate în 1857. Într-una dintre ele   „Despre curbura suprafeţelor” , publicată la Berlin,  a abordat o  temă de actualitate la vremea respectivă  şi a propus  o formulă originală, utilizată în studiul fenomenelor capilare. Matematicianul Alessandro Terracini  a numit-o „curbura lui Bacaloglu”, deoarece era prima  expresie a curburii care  nu se mai anula  pentru suprafeţele desfăşurabile. Mai mult, este prima sintagmă  cu numele unui român care s-a impus în terminologia ştiinţifică internaţională. În 1858 obţine  diploma de licenţă în fizică la Paris. Se reîntoarce la Leipzig pentru a se specializa în  chimie aplicată, geomagnetism, cristalografie.

 In 1861 vine la Bucureşti, fiind numit profesor de chimie la Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie din Bucureşti, organizată de medicul Carol Davila. În anul 1862 ţine primul curs de matematică superioară din Principate, fiind puţin timp după aceea, în 1864, cel dintâi profesor de fizică al Universităţii din Bucureşti, funcţie pe care o deţine pînă în 1891. Organizează aici „Cabinetul de fizică”, adică laboratorul de fizică al Universităţii, cel mai bine înzestrat din acea vreme. A publicat primele lucrări româneşti de matematică, fizică şi chimie punând bazele terminologiei noastre în aceste domenii şi a avut contribuţii originale în geometrie şi optică.

              Din anul 1863 până în 1883 , Emanoil Bacaloglu a predat cursuri de fizică, fizică industrială, chimie la Şcoala de Drumuri şi Poduri din Bucureşti. În 1883  demisionează şi rămâne numai la Universitatea din Bucureşti.

              A făcut cercetări şi în domeniul instalaţiilor de iluminat. A studiat diferite tipuri de  generatoare electrice şi corpuri de iluminat. S-a documentat pe această temă şi a vizitat,  în 1882 şi 1883, expoziţiile organizate la München. Concluziile le-a inclus într-un raport prezentat  guvernului. Vă reamintesc că  deşi cercetările în acest domeniu au început în 1841, abia în 1879  Thomas Alva Edison a prezentat o lampă  cu filament din celuloză carbonizată, iar în 1880 pachebotul Columbia  a fost echipat cu becuri electrice cu incandescenţă. Vă reamintesc că în 1882 a fost introdus iluminatul electric în Bucureşti  pentru Palatul Cotroceni, exteriorul Teatrului Naţional şi Grădina Cişmigiu. Aşadar, Emanoil Bacaloglu  era puternic ancorat în realitate.

              A inventat  două tipuri de comutatoare şi un dispozitiv pentru variaţia rezistenţei electrice, fabricat apoi în serie la Viena. Avea nevoie de aceste dispozitive în laboratorul său de fizică.

 În 1879, 29 iunie,   a devenit  membru  al Academiei Române.

A rămas în amintirea multora dintre  marii oameni de ştiinţă din ţara noastră sau din străinătate. Spre exemplu, Dragomir Hurmuzescu, al cărui nume este legat de începutul radiofoniei în România cu bine cunoscuta frază   „Alo, Alo, aici Radio Bucureşti “  şi-l aminteşte ca „..un bărbat mic de statură, întotdeauna îngrijit îmbrăcat, care vorbea clar şi metodic, într-o limbă românească care se ferea de neologisme improprii graiului nostru. Se impunea studenţilor prin vastitatea cunoştinţelor sale, dar şi prin blândeţea sa, gata mereu să vină în ajutorul celor care se aflau în nevoie. Ajunseseră studenţii să-i imite şi vorba şi portul”. Dimitrie Sturza, multă vreme secretar general al Academiei Române, spunea :„Bacaloglu a fost exclusiv omul ştiinţei şi al şcoalei”. Fizicianul Constantin Bedreag, îl caracteriza ca  „Fizician prin carieră, matematician prin vocaţie”.

 A fost primul om de ştiinţă român din secolul  XIX specialist în trei discipline: matematica, chimie şi fizică. Un savant cu cunoştinţe enciclopedice. Această pregătire i-a  permis să  formuleze şase principii privind universalitatea cauzelor: universalitatea materiei şi a energiei; conservarea materiei şi a energiei; universalitatea mişcării;  corelaţia forţelor; transformarea şi echivalenţa forţelor.

Emanoil Bacaloglu a îmbinat mereu activitatea ştiinţifică   cu activitatea  socială şi culturală. Se menţionează, mai întâi, că, în 1848, la vârsta de 18 ani, a luat parte la mişcarea revoluţionară din Ţara Românească.   Este membru fondator al Ateneului Român (1866), instituţie culturală de mare prestigiu. Încă din 1862 înfiinţează o societate ştiinţifică, care însă, datorită condiţiilor din acele timpuri, nu a avut decât o scurtă existenţă. Când, în 1890, iniţiativa a fost reluată, Bacaloglu a devenit primul preşedinte al „Societăţii de Ştiinţe Fizice”. Din aceste motive Emanoil Bacaloglu  este considerat primul organizator al învăţământului de fizică din ţara noastră. A desfăşurat o activitate rodnică de răspândire a cunoştinţelor  ştiinţifice prin broşuri de popularizare şi prin conferinţe. Învăţase metoda de la magistrul său, Alexe Marin.

În 30 august 1891 se întorcea cu trenul de la Frankfurt pe Main unde vizitase Expoziţia de electricitate. Nu a mai apucat să ajungă la Bucureşti. A murit în tren.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am prezentat, pe scurt activitatea profesională a „unui om al științei și al școalei”, omul care a deschis drumul cercetărilor în științele fizice.

La finalul acestui episod va îndemn ca într-o zi de lucru să vizitați un laborator de fizică dintr-o școală din Craiova. Discutați cu Directorul școlii și cu profesorii de fizică, apoi mergeți cu ei într-un laborator de fizică. Asistați, alături de elevi, la o experiență și o discuție despre fizică.

Vă îmboldesc, prin vorbele mele, ca într-o zi de lucu, să vizitați un laborator de fizică sau de chimie din Universitatea din Craiova. Discutați cu Decanul Facultățiide Științe, cu profesorii de fizică sau de chimie, apoi mergeți cu ei într-un laborator de fizică sau de chimie. Asisați, alături de  studenți, la o expriență și o discuție despre fizică sau despre chimie.

Vă îmbii, prin vorbele mele, ca într-o zi de lucru să discutații cu profesori de matematică de la Universitatea din Craiova. Ve-ți afla că științele matematice din urbea noastră, prin rezultatele obținute, plasează școla din Craiova printre primele 500  din lume.

Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Nicolae Iorga, istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

istoricul Nicolae Iorga,  istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot

            În ultimii ani se organizează  școli de vară  pentru elevi, școli  de vară pentru studenți sau pentru adulți.  Școlile de vară se organizează cu scopul perfecționării cunoștințelor de cultură generală sau pentru dezvoltarea unor abilități profesionale. Unii dintre cursanți participă la școlile de vară pentru a lega legături de prietenie profesională.

            În țara noastră funcționează, funcționează  de multă vreme, și alte instituții de educare a adulților. Aceste instituții destinate educării adulților s-au numit, aș putea spune că se numesc și în prezent,  Universități Populare. Unele își desfășoară activitatea tot timpul anului, asigurând educarea continuă a adulților. Altele își desfășoară activitatea  numai vara, în vacanță. Una dintre Universitățile Populare din țara noastră, care organizează cursuri în timpul verii, este Universitatea Populară Nicolae Iorga din Vălenii de Munte .Și-a început activitatea acum mai bine de 100 de ani, în 1908,  din inițiativa istoricului Nicolae Iorga.

Nicolae Iorga s-a născut la data de 5 iunie 1871 la Botoșani. A fost un copil minune. Studiile elementare și gimnaziale le-a făcut la Botoșani. Deși avea numai 9 ani,  știa atât de multe despre Istoria  României încât profesorii săi l-au îndemnat să le predea colegilor săi. Avea 13 ani când a scris primul articol în ziarul Românul. A început liceul la Botoșani dar la continuat la Iași. L-a absolvit în 1888 cu media 9,24. S-a înscris la Universitatea din Iași pe care a absolvit-o într-un singur an, cu dispensă de la Minister,  obținând diploma „magna cum laude” . Lucrarea de disertație elaborată a fost remarcată atât de membrii Academiei Române, care l-au considerat „o minune de om”, cât și de opinia publică.

A obținut o bursă cu durata de  patru ani  pentru studii universitare. Și-a început studiile  în Italia, apoi le-a continuat în Franța, la Paris, precum și în Germania, la  Berlin și Leipzig, obținând titlul de doctor în 1893, adică la vârsta de 23 de ani. În anul astfel câștigat s-a documentat asupra vieții  domnitorului Petru Șchiopul și Mihai Viteazul. S-a reîntors în țară pentru scurt timp, apoi a plecat din nou în Olanda și Italia pentru a continua documentarea privind viața lui Mihai Viteazul. În 1897 a fost ales Membru Corespondent al Academiei Române. Avea 26 de ani. În 1911 a devenit Membru titular al  Academiei Române. Cu această ocazie a ținut discursul  „Două concepții istorice”.

A făcut mai multe vizite de documentare în Transilvania, care aparținea atunci Austro-Ungariei,  la Bistrița, Sibiu și Brașov, analizând rolul de precursor al lui Mihai Viteazul în Unirea Principatelor. Ca rezultat al acestor cercetări a publicat, în 1912  ,,Trei drame”, grupând  „Mihai Viteazul”, „Învierea lui Ștefan cel Mare” și „Un domn pribeag”.

Nicolae Iorga este cunoscut și pentru Școala de vară înființată la Vălenii de Munte în anul 1908, ca centru academic și cultural, la care au participat numeroase personalități din România și din întreaga lume. În  numărul din 11 iunie al publicației „Neamul Românesc” , Nicolae Iorga  publica următorul anunț:„ mai mulți profesori au luat hotărârea de a ține cursuri de vacanță la Vălenii de Munte. Astfel cî în ziua de 2 iulie 1908, ziua comemorării morții lui Ștefan cel Mare are loc inaugurarea Universității populare din Vălenii de Munte”.

Cu ocazia începerii cursurilor din anul 1912, la 1 iulie 1912, Nicolae Iorga spunea:

„Chemarea unei universități populare e să vulgarizeze diferitele elemente ale științei în lumea celor care n-au ajuns să-și procure o cultură universitară, iar chemarea cursurilor de față e să împrăștie anumite elemente de cultură îmbinate cu un anumit spirit, pentru a grăbi ridicarea neamului nostru din starea de azi… ”

În 1934, Nicolae Iorga scria: „Am deschis aceste cursuri de vară cu scopul dublu de a trezi sufletul românesc de pretutindeni și de a schimba prin acest suflet chiar formele de stat în care trăia poporul nostru…”

Subliniez, stimați ascultători, că Universitatea  de vară de la Vălenii de Munte activează și în prezent.

Opera istorică a lui Nicolae Iorga conține monografii privind armata, Biserica, domnitori români, familii de boieri, tipărituri, orașe. A publicat 25 de volume în perioada 1901-1913 și 10 volume în perioada 1936-1939, privind istoria românilor, 5 volume privind Istoria imperiului otoman, la care se adaugă numeroase articole.

Opera literară a lui Nicolae Iorga cuprinde poezii, romane istorice, memorii, volume de călătorii.

Pe Nicolae Iorga îl regăsim și  ca istoric literar, prin lucrări precum „Istoria literaturii române”, „Istoria literaturii religioase a românilor”.

În activitatea politică, începută la vârsta de 36 de ani, în 1907, a fost consilier regal, deputat în Parlament, Președintele Adunării Deputaților, Președintele Consiliului de Miniștri, Președintele Partidului Naționalist-Democrat, Președintele Senatului, Ministru de Interne, Ministru de stat.

Așa cum spuneam la început, Nicolae Iorga a avut zece copii. Puțini dintre ei a ajuns la maturitate și s-au dedicat unor meserii diferite de a tatălui lor. Una dintre fiice, Magdalina, a devenit pictor, unul dintre  băieți a făcut studii inginerești, iar al doilea băiat a făcut studii medicale. Doar Liliana Iorga, cunoscută  pentru sculpturile sale, s-a ocupat și de istorie.

            Nicolae Iorga  s-a opus Gărzii de Fier, motiv pentru care, în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940,   un grup de legionari l-au ridicat de la vila sa din Sinaia și l-au  împușcat lângă localitatea Strejnicu, situată la 12 km de Ploiești. Comunitatea internațională a fost consternată de această crimă. Mai multe universități din lume au arborat drapelul în bernă. În țară, datorită condițiilor politice din acea vreme, manifestările au fost interzise. Cel care „a întrupat puterea de muncă  intelectuală a neamului nostru în gradul cel mai înalt”  a avut parte, atunci, doar  de o ceremonie la Academia Română.

            Posteritatea îl cinstește, așa cum merită.

            Bustul lui Nicolae Iorga, turnat din bronz după proiectul sculptorului  de Ion Irimescu, amplasat pe Bulevardul Aviatorilor din București, a fost dezvelit cu ocazia  aniversării a 105  ani de la nașterea  acestuia. Alt bust   a fost amplasat la Bistrița Năsăud, altul la Giurgiu. Un altul în Albania.

            Instituții de învățământ și de cultură poartă numele  Nicolae Iorga.

            Străzi din  București, Ploiești, Cluj-Napoca, Craiova, poartă numele Nicolae Iorga. În Iași, Vălenii de Munte, Drobeta Turnu Severin, câte un bulevard poartă numele Nicolae Iorga.

            Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Nicolae Iorga, istoric,  scriitor, publicist, om politic, patriot. Pentru  ca mesajul despre Nicolae Iorga să  capete și o formă concretă, vă îndemn, vă poftesc ca într-o sâmbătă  sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Nicolae Iorga din Craiova.

Strada Nicolae Iorga, este una dintre străzile maestuoase  din zonele noi ale urbei noastre, pe măsura numelui pe care îl poartă: Nicolae Iorga. Are două benzi pe sens. Cam pe la jumătatea străzii  este un spațiu generos, cu un monument în formă de flacără stilizată, așa cum a trăit Nicolae Iorga. În acest spațiu sunt amenajate locuri de joacă pentru copii. Nicolae Iorga a avut 10 copii.   Strada Nicolae Iorga are formă de sabie dacică. Nici că se putea o formă mai potrivită pentru istoricul Nicolae Iorga. Începe din strada Frații Golești și se termină la intersecția cu strada Dezrobirii. Din strada Nicolae Iorga pornește, spre deal, strada Virgil Madgearu. Amândoi, Nicolae Iorga și Virgil Madgearu, au fost asasinați în aceiași zi – 27 noiembrie 1940, și au fost înmormântați în aceiași zi.

Înspre strada Nicolae Iorga afluează strada Rovine, parcă pentru a-i mulțumi istoricului Nicolae Iorga că a susținut ipoteza că bătălia de la Rovine s-a dat pe teritoriul actual al Craiovei.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Traian Lalescu, creatorul teoriei  ecuațiilor integrale.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

matematicianul Traian Lalescu,  creatorul teoriei ecuațiilor integrale.

            O stradă din Craiova, cartierul Rovine, poartă numele Traian Lalescu.

            Strada Traian Lalescu pornește din Bulevardul Decebal, traversează strada Dezrobirii apoi, până în urmă cu ceva timp, se înfunda. De curând s-a finalizat străpungerea în Calea București.  Zona este, acum, mai luminoasă, mai impunătoare. Parcă s-a produs un miracol generat de forța matematicianului al cărui nume este purtat de această stradă, Traian Lalescu.

Traian Lalescu  s-a născut  la data de 12 iulie 1882  la București dar primele două clase gimnaziale le-a urmat la Craiova. În 1903 Traian Lalescu se înscrie  la facultatea de Științe a Universității din București, secția de Matematici. Obține titlul de licențiat în 1905 după care pleacă la Paris, la celebra Universitate Sorbona. La 28 februarie 1908 şi-a susţinut, la Sorbona , teza de doctorat cu titlul Asupra ecuațiilor lui Volterra   care  va fi considerată prima contribuţie de seamă în domeniul ecuaţiilor integrale şi, prin aceasta, Traian Lalescu este  unul dintre  fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale.  A publicat, în 1911, cel dintâi tratat din lume despre  ecuaţiile  integrale, intitulat Introducere la teoria ecuaţiunilor integrale. A elaborat  studii în domeniile ecuaţiilor funcţionale, seriilor trigonometrice, fizicii matematice, geometriei, algebrei, istoriei matematicii.

Spirit practic, Traian Lalescu a fost atras de inginerie. A funcţionat, o vreme, după 1912, ca asistent la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele dar a urmat, în 1915, şi un curs de electricitate, predat de  craioveanul Nicolae Vasilescu-Karpen.  În perioada şederii la Paris, a obţinut şi diploma de inginer la Şcoala Superioară de Electricitate. El convinge Ministerul Lucrărilor Publice  să înfiinţeze o Şcoală Politehnică şi la Timişoara devenind, la data de 15 noiembrie 1920 primul Rector al Școlii Politehnice din Timișoara..

Viziunea lui Traian Lalescu depăşea graniţele matematicii. El a generat un stil de viaţă, a creat modele pentru cei tineri. Desena frumos, cânta la violoncel, traducea din italiană. A fost  bun prieten cu Tonitza, Medrea sau Zamfiropol-Dall. Câţiva ani  l-a găzduit pe tânărul craiovean Corneliu Baba, marele pictor de mai târziu.

    Avea un adevărat cult pentru teatru, fiind bun prieten cu Victor Eftimiu, soţii Bulandra, Mişu Fotino. În februarie 1916, din iniţiativa  unui grup de studenţi şi profesori din capitală, a luat fiinţă Clubul Universitar Bucureşti,  ulterior Sportul studenţesc, iar Traian Lalescu  a fost  primul preşedinte. În acea perioadă era membru în Comitetul Central al forului  conducător al sportului românesc. El a iniţiat şi înfiinţarea unei grupări sportive a Şcolii Politehnice din Timişoara.

În anii 1918 – 1919, ca trimis al  Guvernului României la Paris, a  susţinut   unirea tuturor românilor. A scris numeroase lucrări privind istoria matematicii în România. Printre acestea „Viaţa şi activitatea lui Gheorghe Lazăr”. Traian Lalescu și-a dat seama că manualele   de matematică, scrise de Gheorghe Lazăr și  rămase în manuscris, au adus o contribuție esențială la formarea limbajului matematic românesc. Din acest motiv Traian Lalescu a publicat „Trigonometria”  scrisă de Gheorghe Lazăr,  pe la 1820, în care acesta introducea, în limba română, noțiunile de sinus și cosinus.

Traian Lalescu considera că  o generație trebuie să fie educată pe toate planurile. În vremea aceea, adică prin 1920, se discuta despre teoria relativității, elaborată de Albert Einstein. Mulți discutau, puțini înțelegeau. De aceea publică în  Revista „Cugeul românesc” , din februarie 1922, o revistă de cultură generală, articolul „Convorbiri relativiste”. Aplică o  metodă euristică literară și  își imaginează  discuțiile, convorbirile,  trei convorbiri, dintre câțiva oameni obișnuiți despre teoria  relativității: un filosof, un inginer, un profesor, un cetățean curios, un matematician atipatic, un invitat, o doamnă.

Tot pentru educarea  contemporanilor săi publică articole accesibile despre telegrafia fără fir,  despre zborul avioanelor, despre manuscrisele grecești de matematică  din Țările Române.

            În 1919, s-a organizat la Paris, Conferința de Pace care avea pe ordinea de zi și problema Banatului. În acest context, Traian Lalescu elaborează lucrarea „Problema etnografică a Banatului”,  bazată pe două argumente:  un argument de ordin istoric și un argument de ordin statistic. Traian Lalescu analizează fiecare  comună din Banat prin prisma naționalității predominate și, în felul acesta, lămurește … problema etnografică a Banatului.

S-a implicat în viața comunității.

A fost deputat de Caransebeş şi raportor general al bugetului statului,  pentru anul 1925, în guvernarea Brătianu. Raportul a fost considerat cel mai bun din întreaga  istorie a vieții parlamentare românești de până atunci. Un martor ocular menționa: „ În momentul în care Lalescu venea la tribună se instaura o atmosferă de sărbătoare. Certurile și replicile de mahala încetau brusc și toți, indiferent de apartenența de partid, urmăreau cu atenție  argumentele de nivel universitar propuse de Lalescu”.

O să vă povestesc o întâmplare din vremea în care era deputat.

Tatăl lui Traian Lalescu era din satul Cornea, de lângă Caransebeș, din Banat. Prin 1926, un om din Cornea, Șandru Văsălie, a intrat într-o încurcătură cu un cazan de țuică. A primit o amendă usturătoare. Un vecin i-a spus:

-Du-te la domn profesor, e om mare la București. Poate multe. Intră și în foc pentru bănățenii lui.

            Traian Lalescu l-a certat mai tare decât cei de acasă, apoi a plecat. La întoarcere i-a spus:

• Măi Văsălie, poți să te întorci acum la Cornea, mi-a pus obrazul pentru dumneata, că am vorbit unde  trebuia și ți-au șters amenda. Da’, dacă aud că te mai ții de prostii, cu gura mea le spun să-ți dea amendă dublă”

      După câțiva ani, Văsălie Șandru a aflat, de la Primar, că amenda fusese plătită de Traian Lalescu.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a oferi modele de comportament. Citatul anterior este relevant, povestea cu Văsălie este pilduitoare pentru comportamentul  unui deputat.

În 1927    s-a îmbolnăvit de  pneumonie. Boala a evoluat  rapid așa  că, în anul următor, în 1928, merge în străinătate pentru tratament. Fără rezultat. În vara anului 1929 se reîntoarce la Bcurești. Iată cum descrie fiul său, cel mai mic, tot cu numele de Traian, momentul reîntâlnirii :„În după amiaza când ne-am dus să-l  primim la gară, eu nu puteam desprinde ochii de pe un scaun cu roți care ne-a însoțit tot timpul pe peron. După ce s-a oprit trenul, pe peron, întâi, a coborât bunica. Pe tata cu greu l-au dat jos din vagon, aproape că  nu l-am recuoscut, mai rămăsese o umbră. L-au așezat în scaunul cu roți”.

Pe drum, spre casă, Traian Lalescu  privea pe geamul  mașinii. Trecând prin dreptul unui teatru a văzut  afișul spectacolului din acea seară, intitulat  „Ca la mama acasă”. Traian Lalescu a comentat cu voce tare :

• „Au dreptate ăștia. Nicăieri nu e mai bine  „ca la mama acasă” !

 După două săptămâni s-a stins din viață, la numai 47 de ani, în plină putere de creație ştiinţifică.

 Pentru a omagia personalitatea sa,  mai multe licee din ţară poartă numele „Traian Lalescu”, iar  câte o  stradă din Timişoara, Craiova, Reşiţa, Oradea  se numeşte Traian Lalescu.

Începând cu anul 1985 a fost organizat anual un concurs interjudeţean de matematică, pentru elevii de gimnaziu şi liceu din judeţele Arad, Caraş-Severin, Hunedoara şi Timiş. În mediul universitar se organizează  concursuri  de Mecanică teoretică, de Bazele electrotehnicii care poartă numele de  „Traian Lalescu”.

Din anul 1990 a fost membru post-mortem al Academiei Române. La intrarea în Politehnica din Timişoara este plasat bustul lui Traian Lalescu, făcut de prietenul său, sculptorul  Corneliu Medrea, în 1930.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Traian Lalescu, vă îmboldesc, vă îmbii, să faceți o plimbare pe strada Traian Lalescu din Craiova.

Într-o  sâmbătă sau într-o duminică, duceți-vă până la Facultatea de Mecanică, până  la bustul lui Ștefan Velovan, venit și el din părțile Caransebeșului, de la  Rusca Montană. Mergeți spre Moara lui Drugă. Dacă n-ați fost  în ultima vreme pe aici, o să fiți surprinși de modul în care strada Traian Lalescu, leagă  acum Bulevardul Decebal cu Calea București.  Dacă ați ajuns aici, restul o să descoperiți, cu bucurie, singuri.

 Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Dimitrie Leonida, fondatorul Muzeului Tehnic din București.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre Dimitrie

 Leonida, fondatorul Muzeului Tehnic din București.

            Vă mai amintiți de fabrica „Fructul românesc” din Craiova? A funcționat pe Calea București, peste drum de Spitalul „Theodor Preda”, Spitalul nr.2, Spitalul Clinic de Neuropsihiatrie, cum se numește acum. A funcționat până prin 1965 când s-a prăbușit plafonul etajului unu. Nu se mai știe nimic despre „Fructul românesc”.

            Vă mai amintiți de Școala Normală de Băieți din Craiova? Chiar dacă nu vă mai amintiți, clădirea  construită între 1898 și 1901 stă  mărturie. Acum este sediul Facultății de Mecanică.

            Vă mai amintiți de Moara Barbu Drugă, construită prin 1912? Era la fel de celebră ca Moara Assan din București. Cilindrul de la Moara Assan există și acum la Muzeul Tehnic din București, fondat de profesorul inginer Dimitrie Leonida.

            Dimitrie Leonida s-a născut la Fălticeni, în data de 23 mai 1883, fiind primul băiat al familiei Anastasie și Matilda Leonida.  Tatăl său, Anastasie Leonida, a fost ofițer de cavalerie în oștirea română. Mama sa, Matilda Leonida, fiica inginerului Constantin Gill, a fost casnică  dar avea o educație aleasă. Familia s-a mutat de la Fălticeni la Galați, apoi la Buzău, iar de aici la București. A început școala primară la Galați, în  1890. Anul 1897 îl găsește la Constanța.

            În aceste peregrinări, impuse de profesia tatălui, a întâlnit oameni care, într-un fel sau altul, i-au influențat educația. La București a locuit în aceeași curte cu George Coșbuc având ocazia să-i citească poeziile încă înainte de a fi publicate. La Constanța, șeful marinei militare îl face să descopere frumusețea  muzicii interpretată la vioară și îl învață cum să organizeze un concert, un spectacol, învățătură care îi  va folosi, peste câțiva ani, când era elev la Liceul Mihai Viteazul din București.

            În 1903, după absolvirea Liceului și după un stagiu militar voluntar, se înscrie  la Școala de ingineri din Charlotenburg, Germania. Ca student, urmărind cu atenție cursurile predate, i-a venit ideea construirii unor hidrocentrale pe râurile din România. A studiat hărțile disponibile la vremea aceea. S-a documentat, în vacanțe,  pe teren, făcând excursii în munții  de acasă. S-a documentat  vizitând mai multe hidrocentrale din Germania. Preocupat de această idee,  își alege pentru lucrarea de absolvire tema „Complexul hidrotehnic și hidroenergetic al Bistriței din regiunea Bicaz”. Era anul 1908, iar Dimitrie Leonida avea 25 ani. S-a documentat serios și s-a implicat în elaborarea acestei lucrări pe care o putem numi, acum, „vis de student”. Viața l-a răsplătit pentru că Dimitrie Leonida, după 52 de ani, și-a văzut visul cu ochii. Era  perioada  anilor 1950-1960, perioadă în care  s-a construit hidrocentrala Bicaz-Stejaru. În 1960, Dimitrie Leonida avea 77 de ani și trecuseră 52 de ani de când,  cu ochii minții, văzuse această construcție magnifică.

            După absolvirea facultății, deși i s-a propus să ocupe un post de asistent la  Școala de ingineri din Charlottenburg,  a preferat să revină în țară pentru a ocupa  postul de inginer  electrician  scos la concurs de către Primăria din București.

            Sarcina lui de început a fost  să verifice documentațiile și instalațiile electrice  noi, pregătite deja pentru conectarea la rețeaua  orașului.

 A constatat multe  deficiențe dar, mai important, și-a dat seama că   neregulile constatate în rețelele executate  erau rezultatul  slabei calificări a  personalului de specialitate din țara  noastră. Iată ce spunea, mai târziu, Dimitrie Leonida: „Revenit în țară, am găsit foarte puțini lucrători-electricieni români, și aceia  foarte  slab pregătiți, căci electricitatea cere cunoștințe teoretice   destul de numeroase, pe care lucrătorii  români nu le puteau dobândi nici din școli și nici din cărți, care lipseau cu totul”.

            Așa s-a  decis să se implice, inclusiv financiar, pentru înființarea „Școlii Comunale de Electricieni și Mecanici”.  Școala   a fost asimilată  ca o școală medie. Matematica era obligatorie,  iar celelalte  discipline erau alese elevi   astfel încât să le fie de folos pentru nivelul de calificare  urmărit de fiecare elev.

            Menționez, stimați ascultători, că asta se întâmpla în 1908, adică acum mai bine de 100  de ani. Așadar, inițiativele din zilele noastre legate de manuale alternative, discipline la  alegerea școlii, discipline opționale etc., au fost experimentate cu succes aici, la noi,  cu zeci de ani în urmă.

Este încă un argument privind necesitatea cunoașterii istoriei învățământului, fie că vorbim de învățământ mediu, fie că vorbim de învățământ superior.

            „Școala Comunală de Electricieni și Mecanici” din București  a funcționat până în 1954 când este transformată în școală medie tehnică.

Așadar, stimați ascultători, visul tânărului inginer Dimitrie Leonida de  a da  o meserie  temeinică românilor, prin școală,  a fost o realitate timp de 45  de ani. Iată ce spunea  Dimitrie Leonida despre  secretul reușitei lui: „ Orice profesor simte cât  de strânsă este legătura invizibilă dintre el  și elevi…mulțumirea sufletească pe care o capătă se aseamănă cu cea pe care o simte un bun conducător de orchestră când ajunge  să-i electrizeze nu numai pe muzicanți, dar și pe ascultători. Asemenea mulțumire sufletească am avut de la elevii mei. După o muncă istovitoare, ei veneau la școală îmboldiți numai din dorința de a se instrui.”

În tinerețea sa, Dimitrie Leonida, a visat să construiască un Muzeu Tehnic în țara lui. Iată ce spunea în 1964:„ Când eram tânăr student la Școala Politehnică din Charlottenburg, am trăit acolo atmosfera plină de însuflețire și entuziasm, prilejuită de înființarea Muzeului Tehnic de la München, în 1905. În acest muzeu, printre obiectele de cea mai mare valoare istorică și tehnică, era expusă încă de la început și moara românească cu făcaie, străbuna turbinelor de apă Pelton. Eram mândru de recunoașterea în străinătate a geniului creator al poporului român, mai ales că la Muzeul Transporturilor din Berlin, înființat cam în același timp, cel dintâi  exponat de mare însemnătate istorico-tehnică era un vagonet de mină din lemn, cu macaz; se arăta acolo că invenția  acului de cale ferată a fost făcută pe la anul 1600 de muncitorii valahi de la minele de aur din Munții Apuseni. A fost firesc ca  în anul 1908, când am terminat studiile și când am înființat pentru muncitori școala serală  de electricieni și mecanici, să caut și să adun, împreună cu elevii mei, tot ceea ce rămăsese de la vechile instalații tehnice de la noi și care aveau valoare istorică, didactică, în vederea înființării muzeului tehnic”.

            Muzeul Tehnic și-a deschis porțile în 1909. Funcționa, atunci, în clădirea Școlii de Electricieni și Mecanici, situată pe lângă Piața Amzei de azi.

            În 1928 se făceau pregătiri pentru organizarea „Primei expoziții  de Electricitate din România” în Parcul Carol I  din București.  Un bun prilej, pentru Dimitrie Leonida, de a obține un spațiu mai bun, un pavilion generos, pentru Muzeul Tehnic. A fost adus aici  un utilaj din prima moară cu abur din țara noastră, moara lui Assan, construită în 1853. A fost expusă și prima centrală  electrică din București,  după modelul celei realizate de Thomas Alva Edison, montată în anul 1884. Au fost aduse  multe alte exponate.

            În 1935  a apărut o altă oportunitate, tot în zona Parcului Carol I din București.  O clădire nouă, din beton armat, cu o suprafață de 3000 m².

            Deși  de-a lungul timpului, Muzeul a trecut prin multe schimbări, transformări, el și-a păstrat destinația inițială. Chiar și fondatorul Muzeului, Dimitrie Leonida, a fost menținut, cu unele pauze, la conducerea lui.

Acum se numește „Muzeul Național Tehnic Prof.ing. Dimitrie Leonida”.

Muzeul  are peste 5000 de exponate, repere semnificative   din istoria științei și tehnicii.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre  profesorul Dimitrie Leonida, inginerul care și-a transformat idealurile din tinerețe în  realități  folositoare pentru oamenii din țara lui, din țara noastră. A visat o hidrocentrală în Moldova. A construit Hidrocentrala Stejaru de la Bicaz, de lângă Cetatea lui Ștefan cel Mare. A  vrut ca țara lui să aibă electricieni educați și a înființat o școală  tehnică. Și-a dorit să lase urmașilor  din țara sa un muzeu. A înființat și a mărit, cât a putut, Muzeul Tehnic din București.

S-a stins din viață la data de 14 martie 1965. Avea 81 de ani.

Menționez, stimați ascultători că în 1995, cu ocazia Sesiunii naționale de comunicări a muzeelor tehnice, am prezentat la București, la Muzeul Tehnic, comunicarea „Istorie veche, istorie contemporană a invențiilor din Oltenia”. Nutresc speranța că această comunicare, dar și multe altele făptuite de mine pentru istoria științei și tehnicii, să vă convingă că, fiecare dintre noi, are datoria să pună „umărul”, cu vorba sau cu fapta, la edificarea unui Muzeu al Științei și Tehnicii la Craiova.

Un exponat, un document scris, o fotografie, o amintire. Toate sunt bine venite! Vă invit să ne unim în jurul proiectului  legat de un Muzeu al Tehnicii la Craiova.

Vă îndemn să mergeți pe Calea București unde a funcționat cândva, unde rezistă și acum, Moara  Barbu Drugă. Imaginați-vă, stimați ascultători, că această clădire  ar  fi Muzeul Tehnic din Craiova.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Remus Răduleţ,  coordonatorul Lexiconul Tehnic Român.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc  despre

Academicianul Remus Răduleț coordonatorul Lexiconului Tehnic Român.

Bogăţia unui popor  vine din   cultura sa. Cultura unui popor este  dată de creaţiile comunităţilor care  formează poporul. Când se discută  despre cultură şi creaţii, ne gândim, de regulă, la creaţii artistice, la opere de artă ,la tablouri, la sculpturi, la cărţi. La cărţi scrise de poeţi, la cărţi scrise de romancieri.Cărţile care intră în patrimoniul, în tezaurul unui popor sunt scrise şi de alţi specialişti. Uneori de ingineri.Unele dintre aceste cărţi jalonează, pentru zeci de ani,  vocabularul  de specialitate corelat cu vocabularul  uzual, cu vocabularul comun. Dacă nu apar la momentul potrivit  aceste cărţi, numite dicţionare, numite lexicoane sau altcumva, cultura unui popor riscă să-şi piardă identitatea. Cuvintele de împrumut, cuvinte care „sună” frumos şi lasă impresia că cel care le foloseşte este inteligent şi cult, sufocă, încet-încet identitatea culturii unui popor. Cultura tehnică  a poporului român a beneficiat de mulţi creatori.Unii au creat invenţii pionier. Alţii au introdus  cuvinte folosite acum în întreaga lume. Altul,  Remus Răduleţ, prin erudiţia şi dăruirea  sa , a făcut posibilă apariţia  Lexiconului Tehnic Român.

Remus  Răduleţ  s-a născut la data de 3 mai 1904 în localitatea Brădeni  din judeţul Sibiu. Satul său natal   este atestat încă din 1297 cu numele de Terra Heen, iar biserica cu hramul Sf. Andrei,  a fost menţionată prima oară în 1350. Sat săsesc, numit Henndorf până în 1968. Studiile liceale le-a început la Sighişoara şi le-a terminat la Braşov.

A început studiile superioare în 1923 la Facultatea de Electromecanică a Şcolii  Politehnice din Timişoara, pe care a absolvit-o în 1927 ,  fiind cel mai strălucit student pe care l-a avut această şcoală  de-a lungul istoriei sale. Şcoala Politehnică din Timişoara a fost înfiinţată în noiembrie 1920 prin Decretul Regelui Ferdinand, care în 11 noiembrie 1923, cu ocazia  vizitei de inaugurare ,  a spus  „ Nu zidurile fac o şcoală ci spiritul care domneşte într-însa”.  

După un an de la absolvire, în 1928, a obţinut o bursă de studii la Şcoala Politehnică Federală din Zürich. Timp  de aproape  trei  ani  a lucrat alături de profesorul  Karl Kuhlmann, renumit la vremea aceea, în atmosfera intelectuală  efervescentă creată de o pleiadă de savanţi iluştri printre care Albert Einstein, Max Plank, Erwin Schröedinger, atmosferă în care logica raţionamentului, rigoarea ştiinţifică şi eleganţa expunerii erau repere fundamentale. La sfârşitul acestei perioade, în 1931, îşi susţine teza de doctorat  după care se reîntoarce în ţară. Reîncepe activitatea didactică  la Şcoala Politehnică  din Timişoara, pe care o va sluji timp de 20 de ani, până în 1951. Formarea sa enciclopedică, cunoştinţele temeinice dobândite ca student la Timişoara şi ca doctorand la Zürich  şi harul său pedagogic  i-au permis să predea cu deosebită competenţă atât discipline fundamentale, cum a fost Fizica, dar şi discipline de ultimă oră, la vremea aceea: Maşini electrice, Centrale electrice, Tehnica curenţilor slabi care a devenit ulterior curs de Electronică.

         Începând cu anul universitar 1951- 1952 se transferă la  Universitatea din Bucureşti unde predă cursurile de Electromagnetism  şi Teoria relativităţii. A funcţionat, în paralel, şi la Facultatea de Electrotehnică a  Institutului Politehnic din Bucureşti, mai precis în departamentul de Inginerie electrică. Acest departament fusese înfiinţat în 1948, prin reorganizarea departamentului de măsurări electrice, şi a fost condus la început de profesorul Constantin Budeanu apoi de profesorul Ion S. Antoniu, iar pentru o perioadă îndelungată de profesorul Remus Răduleţ, devenit între timp academician. Aici a predat, până la pensionare, în 1974, cursul de Bazele electrotehnicii căruia i-a dat o structură axiomatică.

În 1955, pe data de 2 iulie, a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar din 21 martie 1963 a devenit membru titular. Timp de 3 ani, între 1963 şi 1966, a fost Preşedinte al Secţiei de ştiinţe, iar apoi timp de 8 ani, între 8 aprilie 1966 şi  21 martie 1974, a ocupat funcţia de  vicepreşedinte al Academiei Române.

         Unul dintre domeniile în care şi-a  adus o contribuţie remarcabilă a fost cel al  terminologiei electrotehnice.  Pregătirea sa enciclopedică i-a permis să  imprime lucrărilor din acest domeniu  un caracter interdisciplinar  prin stabilirea unor relaţii între electrotehnică şi   diferite  domenii ale fizicii, chimiei, logicii, informaticii.

         În 1947 apare traducerea în limba română a  Manualului Inginerului Hütte, elaborat  sub coordonarea profesorului Remus Răduleţ, aflat încă la Timişoara. Nu a fost numai o traducere,  deoarece în fiecare  capitol  s-au adus completări  de ultimă oră, dar mai  ales  s-a utilizat o terminologie unitară. Iată ce spunea Remus Răduleţ : „ Cel ce semnează aceste rânduri s-a străduit să realizeze întrebuinţarea aceloraşi termini în diferite secţiuni ale manualului şi să-l prezinte într-o limbă cât mai unitară”.

         În perioada 1949- 1956  a coordonat  elaborarea Lexiconului Tehnic Român, ediţia I –a , opt  volume, iar în perioada 1957- 1966 ediţia a II-a în 18 volume, lucrare lexicografică de mare amploare, prima de acest gen din România. Prima ediţie a însumat 7000 de  pagini, iar a doua 12.000 de pagini. La elaborarea ei au lucrat 433 de persoane. Lexiconul Tehnic Român este un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic  deoarece, aşa cum spunea  Remus Răduleţ  „S-au preferat pentru termini forme româneşti atunci când ele existau, iar preluarea  neologismelor a fost făcută cu grijă”.

În 1964, este ales Preşedinte al Comisiei Electrotehnice Internaţionale pentru o perioadă de patru ani. A fost al 17-lea Preşedinte al acestei Comisii. Comisia Electrotehnică Internaţională a fost înfiinţată  cu ocazia Congresului Electricienilor, ţinut la Saint-Louis , SUA în zilele de 12-17 septembrie 1904. Primul preşedinte a fost Lordul Kelvin.

         În 1974, împreună cu alţi specialişti, a contribuit la organizarea la Bucureşti a  reuniunii anuale a Comisiei Electrotehnice Internaţionale.

         În calitate de Preşedinte al Comitetului Tehnic de Terminologie al Comisiei Electrotehnice Internaţionale  a coordonat şi  finalizat, în 1983, prima ediţie a Dicţionarului Multilingv al Electricităţii

         Începuse deja, din 1981, să lucreze,   împreună cu Comitetul Electrotehnic Român, la solicitarea Biroului Central al CEI  la elaborarea unui  Tezaur de termeni. Primele rezultate au fost prezentate de academicianul Remus Răduleţ,  în octombrie 1983,  la Reuniunea Generală a CEI  care s-a ţinut la Tokyo. Aprecierile au fost favorabile şi s-au materializat prin decizia de finanţare  a activităţii de elaborare a Tezaurului  terminologic.

         Din păcate în data 6 februarie 1984 s-a stins din viaţă.

         Propoziţia,  „Nu zidurile fac o şcoală ci spiritul care domneşte într-însa” , spusă la  inaugurarea Şcolii care l-a format,     i-au marcat toată viaţă.

Remus Răduleţ a creat o şcoală, o școală de inginerie electrică, o  școală  care îi continuă filozofia ştiinţifică şi profesională.

Pentru a-i cinsti memoria, o strada din Timișoara poartă numele Academician Remus Răduleț. De asemenea, un Colegiu Tehnic din Brașov poartă numele Remus Răduleț.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre viața și activitatea academicianului Remus Răduleț care, cu ajutorul a 433 de persoane a elaborat Lexiconul Tehnic Român, un tezaur terminologic pentru domeniul electrotehnic.

La finalul acestui episod  să sugerez să căutați în biblioteca dumneavoastră, în casa dumneavoastră o carte cu titlul „dicționar”. Este posibil să găsiți un dicționar explicativ, un dicționar enciclopedic, un dicționar de vise, un dicționare cu cuvinte românești și echivalentul lor într-o limbă  străină, un dicționar cu sinonime, dicționar al terminologiei electrotehnice. Puteți să folosiți calculatorul sau telefonul și să căutați  după cuvântul „dicționar”. O să găsiți multe surse de informare. Ei bine, la realizarea acestor dicționare au lucrat mulți ani, au lucrat mulți oameni. Printre ei se numără și academicianul Remus Răduleț.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ana Aslan, descoperitoarea secretului  tinereţei  fără bătrâneţe !

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă vorbesc  despre  Ana Aslan, descoperitoarea secretului tinereței fără bătrânețe.

Sunt puţini cei care nu au auzit de  actorii Charlie Chaplin sau Greta Garbo,  de Preşedinţii Charles de Gaulle, Ronald Regan sau Tito, de miliardarul Aristotelis Onassis sau de pictorul Salvador Dali.

Sunt extrem de puţini  români care nu au auzit de Gerovital, medicamentul fabricat în România de peste 60 de ani şi folosit în tratamentele  destinate  încetinirii procesului de îmbătrânire, în tratarea reumatismului cronic, sclerodormiei, aterosclerozei şi a depresiei.

Mai puţini ştiu însă că Gerovital  a fost prima marcă  românească de cosmetice înregistrată la Oficiul European de Brevete şi Mărci.

La fel de puţini  sunt şi cei care ştiu care este legătura dintre Gerovital şi numele sonore citate mai înainte.

Ei bine,  legătură este Ana Aslan,  medic, profesor, om de ştiinţă, inventatoare a unor medicamente esenţiale pentru tratamentul îmbătrânirii, cunoscute sub numele de Gerovital şi utilizate în egală măsură  de cei mai selecţi pacienţi din lume, dar şi de oameni obişnuiţi.

         Ana Aslan s-a născut  în data de  1 ianuarie1897  la Brăila,. A fost cel mai mic dintre cei patru copii  ai lui Mărgărit Aslan şi ai Sofiei, o bucovineancă frumoasă.Când s-a născut Ana , tatăl său tocmai împlinise 59 de ani. Urmează cursurile Colegiului Romaşcanu din Brăila.După mortea tatălui său , când Ana avea 13 ani,  familia Aslan  se mută la Bucureşti. În această perioadă visa  să ajungă pilot, impresionată de încercarea lui Aurel Vlaicu de a traversa Carpaţii. Chiar  a zburat  cu un mic aparat  tip Bristol – Coandă.In anul 1915, îsi termină studiile la Şcoala Centrală din Capitală şi  se decide să devină medic şi se înscrie la Facultatea de Medicină din Bucureşti  în ciuda opoziţiei mamei sale. Dedicată viitoarei meserii, pe durata Primului Război Mondial, activează ca voluntar în spitalele militare din spatele frontului de la Iaşi. Din anul 1919, deşi era încă studentă, lucrează alături de renumitul neurolog Gheorghe Marinescu. În 1922, după absolvirea facultăţii,este numită preparator la Clinica II din Bucureşti, condusă de profesorul D. Danielopolu, care o îndrumă şi în  elaborarea  tezei de doctorat. Îşi continuă activitatea didactică şi spitalicească la Spitalul Filantropia, Institutul Clinico-Medical al Facultăţii  de Medicină din Bucureşti, la  Clinica Medicală din Timişoara, la Spitalul CFR. Din 1949, devine şeful Secţiei de Fiziologie a Institutului de Endocrinologie din Bucureşti.Punctul de plecare în cariera de gerontolg l-a reprezentat experimentarea  procainei  în cazul unui student ţintuit la pat din cauza unei crize de artroză.Iată ce povestea Ana Aslan “Pe 15 aprilie, am cunoscut un tânăr student la medicină, care suferea de artroză acută, în stare de criză de trei săptămâni . Genunchiul lui era imobilizat şi fiecare mişcare îi provoca dureri atroce. Medicaţia care-i fusese administrată nu-i uşurase suferinţa decât pe termen scurt.” A hotărât  să-i administreze o soluţie cu procaină 1% în artera femurală. Tratamentul a reuşit , iar după câteva minute tânărul a ridicat piciorul şi l-a îndoit de mai multe ori. La scurt timp, el a părăsit spitalul. Ana Aslan nota : “Şocul şi interesul erau atât de mari, încât am renunţat la cariera universitară – căreia mă dedicasem trup şi suflet – pentru a mă consacra studiului acestei substanţe.” Avea 52 de ani, vârsta la care multora le este greu să înceapă un nou drum în viaţă.

 Îşi continuă cercetarile într-un azil de bătrâni şi evidenţiază importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă. În  22 inuarie 1952, la cererea Anei Aslan,  se înfiinţează Institutul de Geriatrie, primul de acest fel din lume,iar modelul de organizare a fost recomandat ulterior pentru organizarea şi altor institute similare din lume.

Din fericire rezultatele cercetărilor  au fost încurajatoare încă de la început. Iată unul dintre exemple.Un pacient  în vârstă  de 110 ani.După patru ani de tratament, putea să meargă singur, mâinile nu-i mai tremurau,  avea poftă de mâncare, părul alb se repigmenta, iar depresia era înlocuită de o stare psihică bună. După  cercetări efectuate pe 7.600 de pacienţi  s-a ajuns la o compoziţie care exercita în organism o acţiun mai îndelungată şi au denumit-o vitamina H3  pentru a indica acţiunea de tip vitaminic a medicamentului.

 Din 1958  în laboratoarele Institutului de Geriatrie începe prepararea industrială a  vitaminei H3. În 1972 elaborează, împreună cu farmacista Elena Polovrăgeanu, “ Gerovital H3 “, produs farmaceutic cu acţiune în tratamentul fenomenului de îmbătrânire, precum şi în bolile bătrâneţii, în ateroscleroză, vitiligo, sclerodermie etc. În 1974 devine membru al Academiei Române.În 1976 primeşte Brevetul pentru „Aslavital”, un produs eficace în terapia sistemului nervos şi a aparatului cardiovascular şi introdus în producţie industrială, în 1980.În 1952 , Organizatia Mondială a Sănătăţii i-a oferit Premiul  internaţional şi medalia  “Leon Bernard” pentru contribuţia adusă la dezvoltarea gerontologiei şi geriatriei.

În 1985, Ana Aslan publică lucrarea de sinteză intitulată “Precizări după 31 de ani de folosire” o lucrare de sinteză asupra produslui  Gerovitalul H3 prin care se demonstrează   ac­­ţiunea stimulatoare asupra proceselor de regenerare la ni­­velul ţesutului hepatic, a mucoasei gastrice şi a mă­du­vei osoase. De ase­­menea, sub acţiunea Gerovitalului H3 se produce şi re­­generarea fiziologică şi morfologică a muşchiului stri­at şi a nervilor periferici.De asemenea, rezultatele obţinute prin aplicarea tratatementului  înaintea producerii distrofiei, recomnadă  utilizarea profilactică a medicamentului.

În semn de prețuire a rezultatelor obținute a fost primită în Academia de Științe din New York. A fost Membră a Uniunii Mondiale de Medicină Profilactică și Igienă Socială, Membră de Onoare al Centrului European de Cercetări Medicale Aplicative, Membră în Consiliul de Conducere al Asociației Internaționale de Gerontologie.

A fost Președinta Societății Române de Gerontologie.

Ana Aslan a murit la 20 mai 1988 în Bucureşti.Avea 91 de ani.

Recunoaşterea valorii sale în întreaga lume poate fi demonstrată şi prin cele  130.000 de scrisori primite din 123 de ţări  şi care se păstrează în arhiva Insitutului de Geriatrie din Bucureşti.

         Ca recunoaştere  a contribuției la dezvoltarea științei,  câte un Liceu din Cluj-Napoca, Timișoara și Brăila  poartă numele Ana Aslan.   De asemenea, câte o stradă din Brăila, București, Cluj-Napoca, Alba Iulia, poartă numele Ana Aslan.

         În Craiova, în cartierul Bariera Vâlcii,  o stradă poartă numele Ana Aslan. Se poate spune că este o stradă „tânără”. Toate casele sunt noi. Cu siguranță se vor  construi aici și alte case noi.

         La finalul acestui episod vă reamintesc, stimați ascultători, că prima cremă Gerovital  a fost produsă la întreprinderea Farmec din Cluj-Napoca în 1968.

Înainte de 1989,  marca Gerovital H3, cu facsimilul de semnătură „prof. dr. Ana Aslan” aparţinea în totalitate statului român, reprezentat prin Centrala Industrială de Medicamente Cosmetice şi Lacuri. În 1992, succesoarea fostei centrale a cesionat marca Gerovital H3 celor doi producători autohtoni, Farmec şi Miraj, în conformitate cu produsele cu care erau prezenţi pe piaţă la acel moment.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am spus o poveste reală, parcă ruptă din  basmul lui Petre Ispirescu „ Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” .Până şi sfârşitul se aseamănă. Secţia de la Otopeni a  Institutului de Geriatrie nu mai este ce a fost . Zeiţa „ Afacere”  a învins-o pe zeiţa „Ştiinţă”.

Deosebirea  faţă de povestea lui Petre Ispirescu este că legătura cu trecutul  este păstrată cu sfinţenie. Albumele cu fotografiile în care apare  Ana Aslan,  articolele din presa vremii  sunt păstrate cu sfinţenie.

Pentru consolidarea  informațiilor despre Ana Aslan, vă sugerez ca, într-o sâmbătă sau într-o  duminică, să faceți o plimbare pe strada Ana Aslan din Craiova. Strada Ana Aslan face legătura între strada Mălinului și strada Măslinului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Carol Davila, organizatorul sistemului medical din Țara Românească.

Azi  la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să punctez câteva repere din viața doctorului Carol Davila, organizatorul sistemului medical din Țara Românească.

            Avem în Craiova o Universitate de Medicină cu patru Facultăți: Facultatea de Medicină, Facultatea d Medicină Dentară, Facultatea de Farmacie, Facultatea de Asistență Medicală.

            Avem în Craiova câteva spitale: Spitalul județean sau Spitalul nr.1,  Spitalul municipal Filantropia, Spitalul  Clinic de Boli Infecțioase Victor Babeș, Spitalul CFR, Spitalul Clinic de Urgență Militar „Ștefan Odobleja”, Spitalul clinic de Neuropsihiatrie. Se pot menționa și alte spitale private.

            Avem, în Craiova, un elicopter care transportă pacienții care au nevoie urgentă de asistență medicală.

            N-a fost așa dintotdeauna! Mulți oameni s-au implicat în organizarea sistemului medical din țara noastră până să se ajungă aici. Unul dintre pionierii organizării învățământului medical și sistemului medical din țara noastră a  fost doctorul Carol Davila.

Carol Davila s-a născut în Italia, în anul 1832, iar venirea lui pe lume este învăluită în mister. Povestea spune a fost rodul iubirii vremelnice  dintre pianistul Franz Liszt și scriitoarea franceză Daniel Stern. A fost adus pe lume, în mare taină, în satul Avila din apropierea orașului Parma, trecut în registrul bisericii doar cu prenumele Carol. Apoi, în timp, s-a transformat, în  Carol Davila și se scrie așa cum se citește: Carol Davila.

A absolvit liceul din localitatea Limoges, din Franța, după care s-a înscris la Facultatea de Medicină din  Angers, un centru universitar cunoscut, situat pe un afluent al râului Loarei . A fost un student de excepție lucrând, ca medic intern, și la Spitalul din Angers. În ianuarie 1853 și-a susținut Teza de doctorat cu titlul „ Prevenirea apariției și răspândirii sifilisului”. Avea 21 de ani și devenise doctor în medicină, chirurgie și farmacie.

Cu un an înainte,  în 1852,  domnitorul Barbu Știrbei, i-a trimis o scrisoare  decanului Facultății de medicină din Paris  prin care îi cerea să-i recomande un doctor iscusit care să se ocupe de organizarea serviciul  sanitar  din Țara Românească.

Așa a ajuns Carol Davila la București în data de 13 martie 1853.

Mai întâi s-a documentat. A inspectat sistemul de alimentare cu apă a Bucureștiului. A constatat că nu exista un serviciu de salubritate, gunoaiele fiind aruncate pa malul Dâmboviței. A inspectat modul în care era făcut controlul igienic al fabricării alimentelor. S-a documentat asupra modului în care era asigurată asistența bolnavilor și care era pregătirea corpului medical. A constatat  că medici erau străini. Unii dintre aceștia susțineau  că „mintea și capul de valah nu poate asimila greaua învățătură medicală”.  A inspectat  spitalul militar și a constatat că, de fapt, asistența medicală era asigurată de un felcer. Învățământul medical era ca și inexistent.

Multe nu erau cum trebuie dar a mai constatat ceva, pe care spus convingător: „Românul este capabil de a fi un bun doctor, inginer sau chimist, la fel cum e capabil francezul, rusul, grecul sau germanul, numai bună voință și încredere să ai într-însul”.

După această documentare  a elaborat un Raport, un plan, pe care l-a prezentat domnitorului Barbu Știrbei. Acesta  l-a numit medic șef al Spitalului militar și i-a dat mână liberă  pentru organizarea  sistemului sanitar din Țara Românească.

 Cred că este locul, stimați ascultători, să spun că  domnitorul Barbu Știrbei s-a născut la Craiova, iar pentru faptele bune făcute în timpul celor două domnii, 1849-1853 și 1854-1856,  capete luminate au numit un bulevard din Craiova Știrbei Vodă. Într-o vreme se întindea de la Poștă până la Luncă. Acum se oprește la… Ciupercă.

Dar să revenim la Carol Davila.

Pentru a-și duce planurile la bun sfârșit avea nevoie de  cadre medicale, avea nevoie de oameni de-ai locului cu  știință medicală. A început cu organizarea școlilor medicale. N-a fost simplu. La sfârșitului anului 1853  pregătise Regulamentul pentru înființarea Școlii de Mică  Chirurgie și proiectul  pentru înființarea  Serviciului sanitar al oștirii.

Spitalul militar  este împărțit pe secții,  ordinea și curățenia   a fost introdusă peste tot, iar nivelul actului medical  a crescut. Se menționează că în 1855   doctorul Carol Davila a făcut prima transfuzie de sânge din Țara Românească. Școala de Mică Chirurgie  s-a deschis  în 4 decembrie  1855 unde au început să învețe tineri soldați selecționați personal de către Carol Davila. Iată cum suna invitația: „Hotărându-se deschiderea învățăturii meșteșuglui felceresc la spitalul ostășesc,  să se prezinte dar tinerii care, cu învoirea părinților, doresc a se înrola în acea școală. Mai întâi vor fi văzuți și aleși  de Medicul șef Davila”.  Carol Davila i-a trimis pe elevii la colegiul Sfântul Sava pentru audierea cursurilor  de cultură generală: limba franceză, latina, greaca clasică, istorie și altele. A înființat o bibliotecă de specialitate. Fără cultură generală nu se poate construi o școală de medicină.

În 1857, Școala de Mică Chirurgie este  reorganizată și transformată în Școala  Națională de Medicină și Farmacie. Schimbarea este oficializată prin publicarea în Monitorul Oficial  nr.1092/ 1857. Tot în 1857  s-a înființat  și secția de „veterinărie”, iar biblioteca a fost înzestrată cu 6000 de volume de specialitate  din literatura medicală universală.

Fără bani nu se poate face școală. Carol Davila reușește să obțină aprobarea ca Școala să primească fonduri din bugetul statului pentru  cheltuielile de întreținere.

Un spital  trebuie să funcționeze în spații corespunzătoare. Prin grija lui Carol Davila, în 1858 a început construcția Spitalului Militar din București. În acest timp, Carol Davila elaborează primul regulament de funcționare, separând serviciul medical de serviciul chirurgical.

În 1859 Principatele Române se unesc sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, iar în 1860 Davila este avansat de către domnitor la gradul de General medic și devine  Inspector general al Administrației generale sanitare. În această calitate  va coordona și activitatea spitalelor civile.

Primii medici români au absolvit Școala Națională de Medicină în 1860. Carol Davila a selectat opt  dintre  aceștia. Pe șase  i-a trimis  în Franța, iar pe ceilalți doi i-a trimis în Italia  pentru perfecționare prin doctorat.

Ziua de 4 decembrie, ziua în care se înființase Școala de Mică Chirurgie,  era sărbătorită d elevi în fiecare an.  La festivitatea din 4 decembrie 1862, adică după șapte ani de la înființarea Școlii de Mică Chirurgie,  Carol Davila a ținut un discurs în care a spus: „ Primii elevi ai școlii  care și-au luat diplomele de doctori în străinătate  se vor ăntoarce petru a preda la rândul lor în fosta lor școală. În chipul acesta școala noastră va deveni ceea ce trebuie să fie, o adevărată facultate de medicină !”

La data de 12 noiembrie 1869, din inițiativa lui Carol Davila,  Școala de Medicină devine Facultatea  de Medicină și Farmacie și este inclusă în Universitatea din București. Cursurile au început în 22 noiembrie.

Selecția cadrelor medicale este importantă. Carol Davila a întocmit Regulamentul  pentru  selecționarea prin concurs a cadrelor medicale: extern, intern, secundar și medic primar. Regulamentul a  fost publicat în Monitorul Medical al României nr.9 din 1 aprilie 1862.

În 1864 Adunarea Deputaților a votat  naturalizarea  doctorului Carol Davila. Iată un fragment de Raportul întocmit cu această ocazie: „Doctorul Carol Davila, prin știința, talentul și rara activitate  ce în curs de unsprezece ani a desfășurat pentru dezvoltarea și progresul serviciului  și instituțiunii medicale românești, este un om care merită a i se acorda această recompensă națională”.

Crucea Roșie, ca organizație umanitară, a fost înființată în 1863. Prin strădania și implicarea nemijlocită a doctorului Carol Davila, la data de 4 iulie 1876 s-a înființat Societatea de Cruce Roșie a României. Deși a fost ales ca președinte, a refuzat și a cerut să rămână doar vicepreședinte. O lecție de modestie.

Nu v-am spus nimic, stimați ascultători, despre piedicile peste care a trebuit să treacă Davila: uneltiri, destituiri, acuzații, chiar și o provocare la duel.

Moartea prematură a soției, Ana Racoviță, în 1874 a fost o altă încercare pe care soarta i-a adus-o în cale.

Toate astea i-au zdruncinat sănătatea.

În dimineața zilei de 24 august 1884, la ora 4:30,  Carol Davila a rostit ultimele cuvinte: „Plec pentru marea călătorie”. Nu era singur. Era înconjurat  de mulți oameni apropiați lui.

Bustul său este amplasat în curtea Spitalului Militar Central Militar din București.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre francezul  Carol Davila, chemat în Țara Românească de domnitorul Barbu Știrbei,  naturalizat prin votul Adunării Deputaților din Principatele Unite care, cu dăruire și îndârjire a organizat Învățământul Medical  și a organizat  sistemul medical din țara noastră.

La finalul acestui episod, pentru a vă consolida legătura din Carol Davila și domnitorul Barbu Știrbei, cel care  l-a chemat pe meleagurile noastre și i-a dat mână liberă pentru organizarea sistemului medical, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe bulevardul Știrbei Vodă. Plecați de la clădirea Poștei Române, situată pe Calea Unirii, colț cu bulevardul Știrbei Vodă, treceți de clădirea Spitalului CFR,  treceți de Colegiul Frații Buzești apoi urcați spre Grădina Băniei. Găsiți o bancă la umbră.  Îndreptați-vă gândul spre doctorul Carol Davila.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

            Personalități din știință și tehnică

Șerban Țițeica,  fondatorul școlii românești  de  fizică teoretică și fizică cuantică.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre fizicianul Șerban Țițeica, fondatorul școlii românești de fizică teoetică, de fizică cuantică.

Citim sau urmărim știri despre lansarea sateliților pentru telecomunicații, a navelor cosmice care duc și aduc  oameni din spațiul extraterestru. Urmărim la televizor imagini din momentul lansării unei nave cosmice. Sunt impresionante instalațiile care transportă nava spre rampa de lansare. Este impresionant jetul de flăcări care țâșnesc în momentul lansării rachetei. Toate acestea ne pot face să credem că  sunt rezultate ale ingineriei, ale tehnologiei. Și totuși fără  fizica teoretică nu ar fi posibile  realizările  din tehnologie, din inginerie. Unul dintre reprezentanții de seamă ai fizicii teoretice  din țara noastră este Șerban Țițeica.

            Șerban Țițeica a fost unul dintre cei trei copii ai matematicianului Gheorghe Țițieca, creatorul școlii românești de  geometrie. Gheorghe Țițeica s-a născut la  Turnu Severin, iar fiul său, Șerban Țițeica s-a născut la București  în data de 27 martie 1908.

            A urmat Școala generală în București, apoi Liceul „Mihai Viteazul”  din capitală pe care l-a absolvit în anul 1926. Iată cum descria Șerban Țițeica, mai târziu, perioada liceului: „În penultima clasă am avut un profesor de fizică  excepțional, profesorul Roman. Lui îi datorez orientarea  spre fizică, el mi-a trezit în mare măsură interesul  pentru această știință și i-am rămas recunoscător toată viața. Profesorul Roman  discuta cu noi, ne stimula gândirea. Noi învățam mult mai puțin la fizică decât elevii de azi”.

            În 1926 s-a înscris la Universitatea din București, Facultatea de științe, obținând, în 1929, când avea 21 de ani, o dublă licență,  în științe fizico-chimice și în științe matematice.

            A fost pasionat de muzică și, încă de mic, a învățat să cânte la pian, iar în vremea studenției a  urmat și Conservatorul.În familia Țițeica se susțineau   adevărate concerte de muzică de cameră.

            Un an mai târziu, în 1930, a început studiile doctorale la Universitatea din Leipzig, sub îndrumarea profesorului  Werner Heienberg, unul dintre fondatorii mecanicii cuantice,care a obținut Premiul Nobel în 1932, adică în perioada în care  care Șerban Țițeica  era doctorand.  A elaborat Teza de doctorat cu  titlul „ Despre modificarea rezistenței metalelor în câmp magnetic” pe care a susținut-o în 1934.  Contribuția lui Șerban Țițeica s-a concretizat într-o ecuație  care  descrie modul în care se modifică rezistența electrică a unui conductor metalic în funcție de intensitatea câmpului magnetic, ecuație care îi poartă numele în literatura din fizica cuantică.O lucrare  de cercetare fundamentală care a deschis drum altor cercetări fundamentale sau aplicative, concretizate prin „Teoria  transportului în salturi”. De altfel, ca o dovadă a recunoașterii valorii acestui rezultat științific, în 1985, anul în care a decedat marele fizician, s-a organizat  în Italia, la Trieste, un simpozion științific inititulat „Șerban Țițeica.Teoria transportului în salturi” .

  Iată ce spunea Șerban Țițeica, în 1969, într-un interviu acordat televiziunii române, despre cercetările în fizica teoretică: „Fizica teoretică se face într-un cabinet. Stai la masa de lucru cu cărți, cu reviste, cu hârtii și un mare coș în care arunci  foile pe care ai scris. Dar fără fizica teoretică aselenizarea navei cosmice Apollo 11 din 21 iulie 1969 n-ar fi fost posibilă . Fără  fizica teoretică n-ar fi fost posbil un calcul prealabil foarte exact al traiectoriei navei cosmice, al locului și al momentului aselenizarii”

            A revenit în țară și, din 1935, a ocupat un post de asistent la Facultatea de Științe care funcționa în cadrul  Școalii Politehnice din București, actuala Universitatea Politehnică. În vremea aceea  era rector craioveanul Nicolae Vasilescu Karpen care avea și el studii în domeniul fizicii. În 1941 era deja conferențiar la catedra de Analiză matematică.

            A funcționat la Școala Politehnică din București până în 1941 când s-a transferat la Universitatea din Iași unde a funcționat ca profesor de fuzică până în 1948.

            În 1948 revine în București dar la Universitatea din București, ca șef al Catedrei de fizică teoretică, unde va funcționa până în 1977 când se pensionează dar rămâne încadrat ca profesor consultant, așa cum se practica în acea perioadă.

Este momentul, stimați ascultători, să fac o paranteză în expunerea mea pentru a explica în ce context a revenit Șerban Țițeica la București.

            În 1948 Academicianul Horia Hulubei a  inițiat înființarea unui institut de fizică dedicat exclusiv  cercetării științifice. El propunea, în felul acesta, separarea de activitatea didactică, urmând ca aceasta să se desfășoare, în continuare, la Universitatea din București și la Institutul Politehnic din București.  A obținut repartizarea unui conac boieresc  din  comuna Măgurele, situată la 12 km sud de București. Aici și-a început activitatea, în 1949, Institutul  de Fizică Atomică, subordonat Academiei Române. Din prima echipă de cercetători a făcut parte și Șerban Țițeica. Așadar, acesta este contextul în care Șerban Țițeica a revenit la București. Am considerat că este un detaliu important pentru că poate fi un model de   creare a unei entități  de cercetare: mai întâi se formează echipa.Horia Hulubei, Șerban Țițeica împreună cu puțini alți fizicieni au deschis  drumul cercetărilor din România în domeniul nuclear .

            Pentru ca imaginea  despre importanța  unui institut de cercetări să fie completă menționeză că aici, la Institutul de Fizică Atomică s-a realizat, în 1957, primul calculator numeric din țara noastră, CIFA, de către  echipa condusă  de cercetătorul Victor Toma, iar în 1962 s-a construit  primul laser din România, de către echipa condusă de Ion Agârbceanu.

            Dar să revenim la Șerban Țițeica.

            În 1951   este numit șeful secției de Fizică teoretică din cadrul Academiei, iar din1955 ocupă postul de Director adjunct al Institutului de Fizică Atomică  din Măgurele, despre care v-am povesit mai înainte. De altfel, la vremea aceea, având în Vedere valoarea lucrărilor elaborate, Șerban Țițeica era considerat, de către comunitatea științifică, al doilea specialist din România în domeniul nuclear

            Mulți ingineri și fizicieni  din România au lucrat la Institutul  Unificat de Cercetări Nucleare din Dubna, URSS. Printre ei s-a numărat și Șerban Țițeica care, în perioada 1956- 1981 a fost reprezentatul permanent al Românei în Consiliul științific. Se poate menționa că, pentru doi ani, între 1962 și 1964 a fost directorul  adjunct al Institutului de cercetări  nucleare de la Dubna.    

A scris mai multe cărți, printre care „Elemente de mecanică statistică” , Editura Academiei 1956,  „Termodinamoica”, Editura Academeiei 1982. A  scris, de asemenea, cursuri universitare pentru studenți. Amintesc „Elemente de mecanică teoretică”, în patru volume, tipărite la Unversitatea din București, Facultatea de Fizică.

În 1955 a fost  ales membru al Academiei Române, iar în perioada 1963-1985 a ocupat funcția de vicepreședinte al Academiei.

În 1965  a fost ales membru al Academiei de Științe din URSS, iar din 1967  a fost  ales membru al Academiei Saxone de Științe din  Leipzig.

            S-a stins din viață pe 28 mai 1985 la București.

În anul 2008, anul în care s-au aniversat 100 de ani de la nașterea academicianului Șerban Țițeica, s-a organizat, sub egida UNESCO, Simpozionul Național „Șerban Țițeica- Profesorul”.

La finalul acestui episod, stimați ascultători, o să vă redau un fragment din articolul „Șerban Țițieca, așa cum l-am cunoscut” publicat  în revista „Curierul de fizică” nr. 61 din august 2008, scris de către Oliviu Gherman, multă vreme profesor la Universitatea din Craiova :  Șerban Țițieca a fost un model pentru fizica româneascã, un criteriu de profesionalism, o persoanã generoasã, un factor de înserare a cercetãrilor de fizicã teoreticã,  și nu numai, în contextul cercetãrii mondiale, el a fost un reper. El este prezent în fiecare din noi. Mai mult decât atât, el este prezent în tot ce s-a realizat de valoare în fizica româneascã din ultimele șase decenii”

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Constantin  I. Budeanu şi… puterea deformantă.

Azi la emisiunea „Personalități din știință și tehnică” ,mi-am propus să vă spun povestea fascinantă a inginerului, a academicanului Constantin Budeanu care a  intuit existența unei mărimi electrice care nu poate fi văzută, puterea deformantă.

Folosim adesea expresii de forma  „Luna asta a fost frig şi am consumat mult curent electric” sau  „Trebuie să plătesc curentul electric”. De fapt plătim energia electrică, adică puterea electrică consumată într-un interval de timp. Consumatorul casnic plăteşte  energia activă.Cosumatorii industriali plătesc şi energia reactivă, adică un supliment de energie utilizată pentru magnetizarea motoarelor electice. Și consumatorii casnici, cu puteri instalate peste 30kW, plătesc energia recativă. Omul nu vede nici puterea activă, nici puterea reactivă şi nici puterea deformantă, care apare în cazul unor consumatori neliniari, bazaţi,  de regulă, pe componente electronice. Deşi nu  sunt văzute, aceste puteri au fost intuite, au fost definite. Aceste puteri au fost  explicate, pentru întreaga lume, de un român, Constantin I. Budeanu.

Constantin  I.  Budeanu  s-a născut la data de 16 februarie  1886 în oraşul Buzău, unde a urmat cursurile şcolii elementare şi ale Liceului „ Vasile Alecsandri”. În 1903  este admis ca student la  Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti, iar după 5 ani, la 10 iulie 1908, obţine titlul de inginer constructor cu media generală 18,21. În urma unui concurs,  Academia Română îi oferă, în 1908, o bursă pentru specializare în domeniul electrotehnicii. În 1909  a absolvit Şcoala Superioară de Electricitate din Paris şi obţine diploma inginer  energetician. A efectuat, timp de un an, un stagiu de practică  la întreprinderi electrice din Paris, pe care l-a continuat  în Germania,  la Fabrica de Maşini Electrice  şi la una dintre  Centralele  electrice din Berlin.

            În 1910  se reîntoarce în ţară şi îşi  începe activitatea de inginer la  atelierele CFR,

unde a funcţionat până în 1919. Din 1919, a lucrat timp de doi ani, până în 1921, la Societatea Tramvaielor din Bucureşti. Interesant de menţionat că se  mai păstrează legitimaţia-abonament  utilizată de Constantin  I.  Budeanu   pentru a călătorii cu tramvaiul. Legitimaţia cu nr. 2332  are fotografia  lui Constantin  I.Budeanu  şi următorul text  imprimat : „ am luat la cunoştinţă de condiţiunile de folosire a abonamentului din formularul  Cerere  de abonament  pe care l-am semnat” . Urmează semnătura  lui Constantin Budeanu  şi adresa scrisă de mână : str. Washington 32. Abonamentul, valabil pentru toate liniile, costa  960 lei.

            Apoi, timp de 10 ani, între 1921 şi 1931  a lucrat la Societatea „Electrica”, în calitate de Director tehnic. În acea perioadă a inventat reostatul cu lichid  pentru încercarea generatoarelor electrice.

            Din 1931  până în 1948  a lucrat şi  la  Creditul pentru întreprinderi electrice din România.

            Aşadar, timp de 38 de ani  a fost în contact direct cu problemele practice, cu problemele tehnice legate de  centrale electrice, de reţele electrice, de electrotehnică.

 A fost mereu atras  şi de  studiul teoretic, astfel că  în anul 1916 devine asistent la cursul de electricitate şi electrotehnică al  Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele. Datorită calităţilor sale pedagogice  i s-au încredinţat şi  cursurile  de „Maşini electrice” şi „Tracţiune electrică”.

Avea 40 de ani şi o bogată experienţă practică  şi de aceea, în 1926, este numit profesor la  cursurile  „ Electricitate şi măsurări electrice ”  şi „Bazele teoretice ale electrotehnicii” la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, înfiinţată în 1920 prin transformarea  Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele şi  care va deveni mai apoi Institutul Politehnic  Bucureşti, respectiv Universitatea Politehnica Bucureşti. Prin toate aceste transformări  învăţământul superior din România a demonstrat că ştie să ţină pasul cu  schimbările din economie, din viaţa socială, din lumea academică mondială. A slujit această şcoală până la pensionarea sa în anul 1959.

Activitatea lui Constantin I. Budeanu  a fost o împletire între practică şi teorie, între teorie şi practică,  caracterizată de  dorinţa sa permanentă de a înţelege cât mai bine sensul fizic al fenomenelor pe care le întâlnea  într-o epocă în care studiul electrotehnicii de-abia se închega. Această valenţă   se regăseşte în tratatul “Puissances reactives et fictives” , publicat în 1927, în care a definit noţiunea de „putere deformantă” şi metodele de calcul ale acesteia. Trei ani mai târziu, în 1930, a definit noţiunea de „factor de putere” , celebrul cos φ , a definit noţiunea de „ putere reactivă”   şi a   denumit unitatea de măsură a acesteia – VAR  Volt Amper Reactiv . Ca o dovadă a importanţei acestor noţiuni  este faptul că ele au fost imediat adoptate de  Conferinţa Electrotehnică Internaţională întrunită la Stockholm. Ca o dovadă a valorii lor ştiinţifice este faptul că a fost, între 1932 şi  1935,  membru în Consiliul de Conducere al Societăţii  Electricienilor Francezi din Paris şi Preşedinte al  Comitetului Internaţional pentru Studiul   Fenomenelor Reactive şi Deformante. Importanţa acestor concepte este mai evidentă în zilele noastre când consumatorii neliniari de tip instalaţii de sudură, cuptoare electrice, convertoare statice  au o pondere importantă,  când consumatorul  casnic  este păgubit de consumatorul industrial  prin  deformarea regimului de funcţionare  al  reţelelor electrice.

Pentru meritele sale remarcabile, a fost ales, în 1938,  membru corespondent al Academiei Române, iar apoi, în 1955,  membru plin  al Academiei Române  ca şi al unor academii şi societăţi străine. Academia Română acordă anual  Premiul „Constantin Budeanu”  celor mai valoroase lucrări ştiinţifice din domeniul electrotehnicii.

A avut un rol important şi în dezvoltarea  învăţământului superior electrotehnic,  în publicarea unor lucrări ştiinţifice şi tehnice de valoare prin  utilizarea  metodelor  matematice cele mai moderne, fără însă a pierde  din vedere sensul fizic al fenomenelor studiate.
El este primul inginer român care îşi înscrie numele atât în electrotehnică cât şi în teoria generală a ştiinţei, prin descoperiri de mare valoare. Cu colaboratorii săi  „era discret, lipsit de îngâmfare, nu făcea niciodată caz de pregătirea sa ştiinţifică şi îşi impunea punctual de vedere fără ostentaţie”.

Iată ce spunea un fost student, Nicolae Golovanov,  devenit, la rândul său, un ilustru profesor la Universitatea Politehica din București: Am avut deosebitul privilegiu ca în anul II de facultate să învăţ primele noţiuni de Bazele teoretice ale Electrotehnicii cu acad. Constantin Budeanu. Am apreciat în mod deosebit distincţia sa de adevărat profesor universitar în care tinerii erau „domnul student” sau „domnişoara studentă” iar cei din jur era „doamnă” şi „domn”. Apariţia domnului academician la curs, îmbrăcat impecabil, cu haine rămase din alte timpuri, cu lavalieră şi batistă asortată, cu o figură de om superior, cu o prezenţă impecabilă în faţa tablei negre, făcea ca studenţii să-l aştepte cu deosebit respect, pentru a afla noi noţiuni ale viitoarei noastre meserii. Cu deosebit talent de dascăl, cu grija ca tot ce prezenta să fie bine înţeles de către studenţi, a pus accentul, pentru început, pe explicarea clară a aspectelor fizice şi apoi pe relaţiile de calcul specifice acestor fenomene”.

Un pedagog special. Iată cum îl descria fostul său student, Nicolae Golovanov, profesor pensionar la Universitatea Politehnica din București: „Urmărind cu atenţie reacţia celor din sală a reuşit întotdeauna să observe când sunt necesare unele sublinieri şi în puţine cuvinte să aducă completările necesare. Ca un bunic sfătos se apropia de studenţi şi lămurea ceea ce nu era clar”.

Cu altă ocazie, profesorul Nicolae Golovanov, fostul student al Academicianului Constantin Budeanu, menționa:„L-am cunoscut, ca student, în ultimul său an la catedră în anul 1957. Rămăsese acelaşi mare dascăl care trăia împreună cu studenţii săi toate etapele de pregătire inginerească şi se străduia să ne facă să înţelegem sensul fizic al fenomenelor pe care le prezenta la tablă.      În marele laborator de Electrotehnică din vechiul local al politehnicii bucureştene, profesorul era lângă noi şi, cu bogata sa experienţă practică, ne ajuta să realizăm montajele complexe ale lucrărilor de laborator. Cu această ocazie am aflat şi faptul că omul cunoscut în toată lumea şi care a avut funcţii importante în industria şi şcoala românească la sfârşitul activităţii didactice avea dificultăţi financiare”.

Istoria se repetă și în zilele noastre.

Cred că este momemtul, stimați ascultători, să vă reamintesc că unul dintre obiectivele acestei emisiuni este de a consolida cultura recunoașterii valorilor de lângă noi. Dacă avem în vedere cele  spuse, în urmă cu cîțiva ani, de către profesorul uiversitar Nicolae Golovanov:„Absolvenţii din anul 1959, care se definesc ca fiind „generaţia acad. Constantin Budeanu” au realizat un frumos bust al profesorului lor. Astăzi unul dintre laboratoarele din facultatea de Energetică îi poartă numele şi găzduieşte bustul profesorului Constatin Budeanu care urmăreşte cu atenţie ceea fac studenţii actuali sub conducerea profesorilor care au învăţat de la profesorii care i-au fost studenţi iar pe holul facultăţii de Energetică o placă din marmură aminteşte de impresionantele realizări didactice ale profesorului”.

Așadar, stimați ascultători,  ca popor, avem cultura recunoașterii  valorilor de lângă noi. Această cultură trebuie păstrată și consolidată, fiecare cum poate, inclusiv prin emisiuni la radio.

Constantin Budeanu a murit în după amiaza zilei de  27 februarie 1959 la Bucureşti. Cu câteva minute mai înainte discutase la telefon cu un colaborator despre organizarea unei conferinţe ştiinţifice. Avea 73 de ani.

          La finalul acestui episod, pentru a face legătura  cu viața noastră obișnuită, vă sugerez să studiați factura pentru energie electrică. De regulă citim doar prima pagină, unde este înscrisă suma pe care trebuie să o plătim și data până la care trebuie să achităm. Citiți și următoarele pagini. Dacă aveți posibilitatea,  studiați factura pentru energie electrică emisă pentru un consumator noncasnic în care o să identificați un rând în care este menționată  energia reactivă, explicată de buzoianul Constantin Budeanu.

                        Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei din România.

   Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc despre Dragomir Hurmuzescu, părintele radiofoniei din România.

M-am întrebat de multe ori: De ce inventează oamenii? Analizând istoria mai multor invenţii se poate spune că oamenii caută soluţii la problemele  de care se lovesc la un moment dat.  În cele mai multe cazuri aceste probleme îşi au rădăcinile în activitatea profesională.Un cercetător, un doctorand  propune  o  soluţie tehnică dar care trebuie verificată cu instrumentele existente, iar dacă nu există trebuie să le creeze, să le inventeze. O să dau exemplul unui  inginer  român, din a doua jumătate a secolului XIX care a inventat câteva dispozitive pentru a-şi finaliza teza de doctorat.  Spre onoarea sa aceste dispozitive au fost folosite şi de alţi cercetători contemporani cu el  reuşind  astfel să deschidă noi porţi ale cunoaşterii. Numele acestui inventator, considerat părintele emisiunilor radiofonice din România, este Dragomir Hurmuzescu.

Dragomir Hurmuzescu  s-a născut la data de 13 martie 1865  în Bucureşti, într-o casă de pe strada Dorobanţi, ca fiul cel mare al lui Martin Hurmuzescu, functionar modest de poştă, şi al Profirei, casnică.

A urmat gimnaziul „Matei Basarab” şi apoi Liceul „Sf. Sava”, ca bursier. Din1885 devine şi bursier al Şcolii Normale Superioare  care  forma viitorii profesori pentru învăţământul secundar, la secţia ştiinţe fizice.

Timp de trei ani, între 1884și 1887,  a fost student al Universității din București, la secția de științe naturale. Iată ce povestea, mult mai târziu, dspre perioada ât a fost student la Bucurști: „ Aici, ca student am audiat o comunicare a prof. Bacaloglu, despre apărătorul de trăsnet. Expunerea a fost foarte clară, de altfel ca toate lecțiile acestui profesor, dar ne-a produs o mare decepție, după ideea noastră, doritori, cum eram, de noutăți senzaționale. Am ascultat o lecție foarte simplă și simplificată pe înțelesul tuturor, fără vreo dezvoltare ori perspectivă de generalizare mai înaltă”.

Din 1887  a beneficiat de o bursă de studii la Universitatea Sorbona din Paris, unde  şi-a desăvârşit studiile teoretice şi le-a completat cu altele de ştiinţă experimentală şi aplicată. În 1890, după ce obţine  licenţa în ştiinte fizice, ca şef de promoţie, este admis să lucreze la laboratorul de cercetări al profesorului Lippman. Din această perioadă datează importantele sale descoperiri practice, de folosinţă imediată: dielectrina – „un izolant, alcătuit dintr-un amestec de sulf şi parafină”,  dinamul de tensiune înaltă – 3.000 V şi electroscopul care îi poartă acum numele, electroscopul  Hurmuzescu  cu ecran electrostatic. Cu acest electroscop, în 1899 Pierre şi Marie Curie vor face primele lor experienţe asupra radiului, iar Becquerel îl va utiliza în 1903 în cercetări de radioactivitate, distinse cu premiul Nobel. Atât dinamul cât şi electroscopul au fost brevetate în Franţa. Invențiile sale, rezultate din necesitatea de a efectua experimetările din cadrul tezei de doctorat, au fost achizitionate de Casa Alvergniat-Chaband, care fabrica aparate de laborator și le-a fabricat în serie şi au fost prezentate la toate expoziţiile anuale ale firmei timp de 15 ani.

La 28 aprilie 1896 şi-a susţinut teza de doctorat cu titlul „Asupra unei noi determinări a raportului dintre unităţile electrostatice şi electromagnetice” în care stabileşte constanta electrodinamică . Originalitatea acestei teze consta în faptul că pentru determinarea constantei electrodinamice  a folosit aparatele  construite de el, iar rezultatul era citat  în toate cursurile universitare de la acea vreme.Teza de doctorat, realizarea electroscopului şi publicarea a 17 lucrări ştiinţifice deosebit de valoroase, îl impun definitiv în lumea ştiintifică pe savantul roman. După susţinerea tezei, în 1896, se întoarce în ţară animat de dorinţa de a ridica cercetarea din România la nivel european.

La 1 octombrie 1896 este numit conferentiar de fizică-matematică la Facultatea de științe din Iași. În 1897, este numit profesor suplinitor la catedra de gravitate, căldură și electricitate, catedră de curând înființată la Facultatea de științe din Iași. Din această perioadă s-a  ocupat de organizarea unui laborator în care a efectuat multe  de cercetări originale. În 1900 Dragomir Hurmuzescu devine profesor titular al Universității din Iași  și se dedică exclusiv cercetărilor științifice.

Timp de șase ani, între 1904 şi 1910,  organizează primul laborator de electricitate din țară, unde  se efectuau multe cercetări experimenatle dar se construiau şi aparatele  necesare pentru experințele  inedite  din  domeniul fizicii. În 1910 laboratorul  este  transformat  în Şcoala de electricitate  respectiv  „ Institutul electrotehnic” de pe lânga Universitatea din Iași. Aceasta este prima școală de fizică experimentală și, din acest motiv, Dragomir  Hurmuzescu  este onsiderat  fondator al învatamântului electrothnic  din tara noastra,  având în vedere că  din acest institut  a apărut, mai tîrziu,  Şcoala Politehnică „Gh. Asachi” din Iaşi, respectiv Uiversitatea „ Gheorghe Asachi” din zilele noastre. În această perioadă  repetă şi realizează, în 1901,  experimentele de comunicaţie prin radio ale lui Guglielmo Marconi, Alexandr Popov, cercetează radioactivitatea petrolului şi a apelor minerale din România, perfecţionează mai multe aparate de măsură pentru mărimi electrice printre care se numără și  galvanometrele.

De numele lui  Dragomir Hurmuzescu este legată și fondarea, alături de Petru Poni,  în 1900, a  publicatiei periodice   Analele științifice ale Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, editată în limba franceză, la care a activat ca secretar de redacţie  şi pe care a introdus-o în circuitul mondial al publicaţiilor ştiinţifice. 

În 1913 este transferat la  Universitatea din Bucureşti, ca profesor la disciplina „Aplicaţiile căldurii şi electricităţii”, unde va funcţiona până la pensionare în 1937.  Aici, la Universitatea din București”, înfiinţează  Institutul Electrotehnic din Bucureşti, după modelul celui de la Iaşi, fiind Director al acestuia  şi Decan al  Facultăţii de ştiinţe. În cadrul Institutului Electrotehnic  face primele încercări de  la noi din țară privind  transmisia prin telegrafie fără fir, împreună  cu inginerul Emil Petraşcu. Aici, la Universitatea din București, mai precis la Institutul electrotehnic din București,  studenţii erau instruiţi în domeniul radiocomunicaţiilor, domeniu nou în România la acea vreme.  În 1924, în cadrul Institutului Electrotehnic, a fost plasat primul post de emisie radiofonică din ţară,  sub conducerea lui Hurmuzescu.  În 1925, sub îndrumarea lui Dragomir Hurmuzescu, a fost construit şi dat în folosinţă primul receptor radiofonic, care permitea audiţia unor emisiuni publice. Emisiunile se ţineau de două ori pe săptămână, joia şi sâmbăta la orele 21,30. Iată ce spunea Dragomir Hurmuzescu, „În anexele laboratorului  din str.Victor Emanuel, s-au făcut primele demonstraţii de ascultare a unor posturi străine, cel din Viena fiind cel mai bine auzit la Bucureşti în acea epocă. La şedinţele acestea venea mulţimea curioşilor pentru a se convinge de minunea de a asculta muzica şi cuvântul, aduse prin văzduh de undele electromagnetice, din ţări depărtate la mii de kilometri. Şi lumea curioasă, doritoare de a cunoaşte acest mister, era atât de numeroasă, încât umplea nu numai sala, dar chiar şi curtea din faţa laboratorului în serile destinate şedinţelor de recepţie.” 

În 1922, sub conducerea sa, a început să funcţioneze Societatea Română de Radiodifuziune  care la 1 noiembrie 1928 difuza în eter prima emisiune cu anunţul: Alo, alo, aici Radio Bucureşti.  După aceste cuvinte, Dragomir Hurmuzescu, președintele Societății  de Difiziune Radioteefonică  a rostit un discurs în care a spus: „ Radiofonia este de mare importanță socială, căci se poate adresa lumii întregi”.Este momentul ce inaugura, practic, postul naţional de radio din România.

În anul 1915, Dragomir Hurmuzescu este numit membru corespondent al Academiei Române.

Moare în 1954, la 29 mai, în Bucureşti, la masa de lucru, în timp ce îşi redacta memoriile,  aproape uitat şi desconsiderat în  „epoca stalinistă”.

Pentru a-i cinsti memoria, unul dintre premiile Academiei Române îi poartă astăzi numele. Premiul Dragomir Hurmuzescu este  acordat de Secția de Științe Fizice

Facultatea de Fizică a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Fizică a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca organizează Concursul  Naţional Studenţesc de fizicã „Dragomir HURMUZESCU.

Un liceu din București, din Deva, din Medgidia, și din alte orașe poartă numele Dragomir Hurmuzescu.

La finalul fiecărui episod, stimați ascultători, vă fac o recomandare,  o sugestie  pentru consolidarea informațiilor despre personalitatea prezentată. Azi, având în vedere colaborarea din Dragomir Hurmuzescu și craioveanul Mihai Konteschweller, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică  să descoperiți două relee radio-tv  din Oltenia: releul de la Șimnicul de Sus și Releul de la  Novaci-Rânca.

Plecați de la cele două sensuri giratorii situate la intersecția din Bulevardul Carol și strada Frații Golești în direcția Horezu. Treceți pe sub calea ferată, lăsați în stânga Centrala Termoelectrică CET  2 din  cartierul Bariera Vâlcii și traversați Centura de Nord a Craiovei. Deja se profilează  în față, pe dealul de la Șimnicul de Jos,  față Releul  Radio-TV. Puteți să rămâneți în zona, în pădurea de la Mlecănești, sau să mergeți mai departe spre Novaci. Aveți de parcurs aproape 100 de kilometric dar peisajul și obiectivele întâlnite merită tot efortul. De la Novaci până la Rânca sunt aproape 20 de kilometri. Aproape de stațiunea tursitică Rânca, pe partea dreaptă, se profilează releul radio-tv Novaci-Rânca.

Vă sugerez să rămâneți o vreme, poate o zi sau două la Rânca. Puneți în bagajul pregătit de acasă și cartea „Dragomir Hurmuzescu”, scrisă  de Constantin A.Ghica și publicată de Editura Științifică în anul 1967. Are doar 174 de pagini.

            Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.