Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Personalități din știință și tehnică

Aurel Vlaicu sau „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumezeu”, pionier al aviației românești.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Aurel Vlaicu, pionier al aviației românești.

Zborul cu prin aer i-a preocupat pe oameni din cele mai vechi timpuri. Mitologia ni-l prezintă pe Icar, eroul care și-a construit aripi, asemănătoare cu ale păsărilor, din pene și ceară. Și Biblia descrie un aparat de zbor care ne duce  cu gândul la navele cosmice.Prin anul 200 î.Hr. au fost realizate în China  niște zmee care puteau ridica un om în aer. Unul dintre temerari a fost chiar prințul Yuan Huangtou.  Celebrul Leonardo da Vinci a schițat  un aparat de zbor cu aripi și chiar unul asemănător, ca principiu, cu elicopterele de azi.

În acest domeniu, al zborului cu un aparat mai greu decât aerul, românii și-au adus numeroase contribuții. Unul dintre acești români a fost Aurel Vlaicu.

Aurel Vlaicu s-a născut la data de 6 noiembrie 1882 în localitatea Binținți, situată între   Orăștie și Sebeș, în familia cu opt copii a  Primarului  Dumitru Vlaicu. Aurel era cel mai mare dar și cel mai îndemânatic.Își construise în șura casei un adevărat atelier mecanic. Privea la zborul zmeelor de hârtie manevrate de copii din sat și le explica fraților și prietenilor cum va arăta mașina de zburat pe care o va construi el.

După absolvirea școlii primare din satul natal este înscris la Liceul reformat din Orăștie, unde s-a remarcat pentru aptitudinile sale tehnice. Repara ceasurile profesorilor dar a conceput și o mașină de treierat. Și-a continuat studiile liceale la Sibiu, unde a fost coleg cu Octavian Goga. Aici a inventat o turbină preluată de fabrica Rieger pentru a fi produsă în serie. În 1902, după terminarea liceului, s-a înscris la Școala Politehnică din Budapesta, iar după un an, în 1903, s-a transferat la Școala Politehnică din München deoarece aici disciplinele mecanice  erau tratate  mai bine. Ca student,  a construit modelul primei mașini de zburat care a rămas în laboratorul școlii. A obținut diploma de inginer în 1907 apoi a fost concentrat la o unitate de submarine din Marea Adriatică, care aparținea de  marina austro-ungară. În 1908 s-a   angajat  ca inginer la fabrica de motoare Opel din Rüsselheim cu intenția de a construi un motor pentru  mașina de zburat pe care o visa din copilările. Conducerea fabricii i-a pus mai multe condiții pe care Aurel Vlaicu nu le-a putut accepta așa că în 1909 s-a reîntors acasă. Ajutat financiar de tatăl său, Dumitru Vlaicu, de frați dar și de  alți prieteni reușește să contruiască  un planor pe care l-a încercat pe pășunea satului Binținți. L-a botezat  „Gândacul”. Mai mult. Într-una dintre probe a urcat-o în planor și pe sora lui, Valeria. O premieră mondială: prima femeie care a zburat cu un planor. Demonstrațiile de zbor cu planorul au continuat la Sibiu și Brașov. Încurajat de aceste rezultate și sprijinit de mai multe oficialități, printre care și Spiru Haret, ministrul învățământului la vremea aceea, a venit, în 1910,  la București, unde a construit, la Arsenalul Armatei din Dealul Spirii, avionul Vlaicu I, echipat cu două elice coaxiale, contrarotative.La alegerea motorului rotativ Gnome, de 50 de CP, fabricat ăn Franța, s-a sfătuit și cu Traian Vuia. A obținut  Brevetul de invenție românesc RO2258 pentru  „Mașină de zburat cu un corp în formă de săgeată”. În data de 17 iunie 1910 Aurel Vlaicu face o probă de zbor pe terenul de la Cotroceni. Iată ce spunea inventatorul după cca.  un an de la acest   zbor : „Bucuria cea mare, însă, am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai sus de patru metri. Cu toate acestea, nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi ca înălţimea la care mă ridicasem eu. Fiindcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem şi asta era principalul”. A zburat atunci numai 50 de metri. Această zi, 17 iunie,  a fost  importantă pentru Aurel Vlaicu. Această zi , 17 iunie, este importantă pentru aviația din România. Aurel Vlaicu a învățat singur să zboare. Aurel Vlaicu și-a încercat în zbor propriul avion. Istoria aviației românești începe cu Aurel Vlaicu. Ziua de 17 iunie a devenit ziua aviației române

Aurel Vlaicu a  zburat, cu aparatul său, între Slatina și Piatra Olt pentru a duce un ordin de luptă în cadrul manevrelor militare  organizate de Armata română. Acesta a fost primul avion folosit de armata română. Prin această operațiune România este a doua țară din lume care a folosit un avion pentru manevreme militare.

În 1911  a construit mașina de zbor Vlaicu II, având îmbunătățiri substanțiale față de primul model,  cu care a făcut demonstrații la Blaj, pe Câmpia Libertății, apoi la Sibiu și la Brașov. Cu această ocazie a atins viteza de 90 km/oră și plafonul de înălțime de 1.000 m.

Cu același aparat Vlaicu II, a  participat, în 1912, la un concurs în Austria unde a obținut  Premiul I în proba de aruncare la țintă. La acest concurs au participat 40 de piloți din 7 țări, printre care și renumitul pilot francez Roland Garros. Iată ce scria presa vremii : „Minunate și curoajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care șade aviatorul. De câte ori se răsucea  mașina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplatea pe român cu ovații furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neînchipuit.”

Cu același aparat  a participat, în vara anului 1913,  la Al Doilea Război blacanic pentru misiuni de observație aeriană.

A vrut ca experiența acumulată să o folosească pentru a construi un nou aparat, numit Vlaicu III, care avea întreaga structură din metal, și cu care vroia să  traverseze Carpații. Inițial a vrut să facă acest zbor în august 1913 pentru  a participa la  festivitățile organizate de

Asociaţia Transilvăneană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român- ASTRA la Orăștie dar a considerat că aparatul Vlaicu II este destul de uzat și a amânat decolarea până la finalizarea noului său aeroplan Vlaicu III. Între timp și alți piloți și-au anunțat intenția de a face, în premieră, zborul de traversare a Carpaților. În aceste condiții s-a decis să zboare cu vechiul aparat așa că în data de 13 septembrie 1913 decolează din București. Se oprește la Ploiești pentru alimentarea  aeroplanului și decolează spre Brașov. Nu a mai ajuns. În apropiere de Câmpina, la marginea comunei Brănești,  avionul se prăbușește, iar constructorul său își pierde viața.

            Trupul neînsuflețit a fost expus în capela Spitalului Militar din București, unde mii de bucureșteni i-au adus un ultim omagiu.

            Trista veste a ajuns și la Orăștie, a doua zi, în 14 septembrie, iar serbările ASTREI, la care voia să ajungă Aurel Vlaicu, s-au transformat într-o tristă adunare funebră.

            Aurel Vlaicu este înmormântat în Cimitirul Bellu din București.

            Iată ce scria în acele zile Nicolae Iorga: „Vlaicu a murit. Cu aripile  ultimului său zbor i s-a frânt și viața: voința cea nebiruită s-a pierdut. Vor fi uitați bărbați politici, vor fi uitați scriitori de renume. Pe el îsă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mândrie: Și noi l-am avut pe Vlaicu”

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul din obiectivele acestei emisiuni este de a consolida cultura recunoașterii valorilor de lângă noi. Ei bine, recunoașterea de care se bucură Aurel Vlaicu este un exemplu de bune practici.

Localitatea în care s-a născut se numește Aurel Vlaicu. În localitatea natală  funcționează un Muzeu și o Expoziție memorială. Pe clădirea Muzeu este amplasată o placă pe care, printre altele, este  scris: „ În această casă românească s-a născut la 1882 cel dintâi sburător al Ardealului, Aurel Vlaic, biruitorul văzduhurilor  prin aeroplanul care era propria lui invenție și construcție”

O stradă din Craiova poartă numele Aurel Vlaicu.

Câte o stradă din București, Brașov, Cluj-Napoca, Constanța. Galați, Iași, poartă numele Aurel Vlaicu.

Liceul din Orăștie poartă numele „Aurel Vlaicu”.

Licee din Arad, Breaza, Baia Mare, București, Cluj-Napoca, Galați poartă numele Aurel Vlaicu.

Școala de aviaţie de la Buzău poartă numele Aurel Vlaicu.

Liceul de aviaţie de la Băneasa poartă numele Aurel Vlaicu.

Este Membru post mortem al Academiei Române

La finalul acestui episod vă recomand să citiți romanul „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu. Cronica vremii și vieții lui”, scris de Victor Ion Popa și tipărit în 1939. O să-l descoperiți pe Omul Aurel Vlaicu.

Vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Aurel Vlaicu din Craiova. Plecați din fața  Liceului Traian Vuia din Craiova, situat pe strada Rovinari. Mergeți pe strada Rovinari  până la intersecția cu strada General Magheru apoi coborâți până la interesecția cu  strada Aurel Vlaicu care urcă lin spre Cartierul Valea Roșie printre blocurile botezate cu litera T și, respectiv, litera U. În spatele acestora se ghicește clădirea Grădiniței nr. 42. După urcuș, strada Aurel Vlaicu ajunge în strada Vântului, așa cum omul Aurel Vlaicu s-a desprins de pământ pentru ași găsi libertatea spiritului în zările nesfârșite ale aerului.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Sergiu Rădăuțanu – primul rector al Institutului Politehnic din Chişinău.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Sergiu Rădăuțanuu, primul Rector al Intitutului Politehnic din Chișinău.

L-am „ descoperit” pe Sergiu Rădăuțanu într-un mod inedit.

În urmă cu mai mulți am predat la Universitatea Tehnică a Moldovei cursul  de „Metodologia cercetării  ştiinţifice”.  Printre altele, le  prezentam doctoranzilor  de la această universitate personalități din știință și tehnică, apoi  le ceream, ca temă individuală,  să prezinte  și ei o personalitate din domeniul tezei lor de doctorat. Ca răspuns la această temă, unul dintre doctoranzi mi-a adus  o revistă, un „calendar istoric”. Calendarul cuprindea câteva informații scrise însoțite de multe fotografii cu rectorii, prorectorii Universității Tehnice a Moldovei.  Revista intitulată „calendar istoric”  prezenta fotografii bust cu Președinții Republicii Moldova,  cu primminiștri și miniștrii din guvernele Republicii Moldova care au absolvit Universitatea Tehnică a Moldovei. Broșura cuprindea  fotografii bust, adunate într-un tablou, cu academicieni, scriitori, artiști care au aboslvit Universitatea Tehnică a Moldovei. De asemenea, am găsit acolo  fotografii bust ale cadrelor didactice, grupate pe facultăți  prezentate sub forma unui tabolu comun. Forma de prezentare mi-a amintit de tablorile pe care le făceam noi, ca  elevi, la aboslvirea liceului.

 Pe copertă erau  scris  câteva rânduri despre  Acad.Sergiu Rădăuțanu, rector-fondator al Politehnicii din Chișinău, 1964-1973. Așa am aflat despre Sergiu Rădăuțanu. Apoi  am discutat despre Sergiu Rădăuțanu cu colegii de la Chişinău  şi  cu câteva personalităţi de la Bucureşti. M-a impresionat, de la început,  lupta dusă de Sergiu Rădăuțanu pentru ca lumina ştiinţei să ajungă la tinerii proveniţi din satele moldoveneşti, în ciuda opreliştilor din vremea sa.  Așa am început să mă documentez  despre primul rector al Institutului Politehnic din Chișinău, Sergiu Rădăuțanu,

Sergiu Rădăuțanu s-a născut la data de 17 iunie 1926 în Chişinău într-o familie cu tradiţii intelectuale. Bunicul său, Serghei Rădăuțanu, a făcut studiile la Universitatea Sorbona din Paris.Tatăl său, Ion  Răduţan, a fost un timp asistent la  Universitatea  din Iaşi, apoi profesor de limba franceză la Seminarul Teologic din Chişinău.Mama sa, Nina a fost profesoară de muzică. A urmat şcoala primară în Chişinău  apoi  Liceul B.P.Haşdeu. Viaţa a fost dură cu Sergiu şi familia sa. Mai întâi, în 1940 au fost obligaţi să ia o decizie radicală :pleacă în România sau rămân în Chişinău. Au rămas. Apoi, în 1941, tatăl său, Ion Rădăuțanu, soldat în armata sovietică a murit pe frontul din Ukraina. Sergiu avea doar 15 ani când, prin forţa împrejurărilor , a cunoscut greutăţile sărăciei împreună cu bunica, mama şi fratele său de opt ani. A trecut prin toate. Voia să urmeze Institutul Pedagogic pentru a deveni profesor ca şi părinţii săi, dar  ,începând cu 1945, serviciul militar i-a răpit cinci ani buni. Abia în 1950 , când avea 24 de ani, a devenit student la Facultatea de Fizică a Universităţii de Stat  din Chişinău. Se spune că până în anul III a purtat hainele militare, deoarece nu avea altele. A fost un student preocupat de învăţătură, dar şi un foarte bun camarad care şi-a pus în slujba  colegilor cultura sa şi experienţa dobândită pe perioada stagiului militar. Participa cu succes la competiţiile sportive şi la activităţile culturale ale facultăţii.

Se poate spune că  drumul în cercetare l-a început  ca student , sub conducerea profesorului M.V.Kot, cu care a lucrat în fizica  semiconductorilor. Acesta  fusese numit şeful catedrei de Fizică Experimentală în 1953, catedră înfiinţată în 1951, şi care a iniţiat aici primele cercetări în domeniul semiconductorilor. Imediat după terminarea studiilor  universitare, în 1955,  pe baza rezultatelor excelente obţinute ca student,  Sergiu Rădăuțanu a fost  trimis să se perfecţioneze  prin doctorat la Institutul Fizico-Tehnic „A. Ioffe” din Sankt-Petersburg. Timp de patru  ani a făcut cercetări asupra soluţiilor solide obţinute din Indiu (In), Arsen (As), Seleniu (Se),Telur (Te) şi obţine titlul ştiinţific de doctor în data  26.01.1959 . Şi aici Sergiu Rădăuțanu şi-a pus în valoare calităţile de organizator şi liant între tinerii din Moldova. În căminul destinat doctoranzilor, discuţiile profesionale, adevărate seminarii ştiinţifice, erau la ordinea zilei, iar Sergiu Rădăuțanu era animatorul principal.  Şi-a continuat cercetările în cadrul Institutului de Fizică Aplicată al Academiei de Ştiinţe a Moldovei cu studii asupra semiconductorilor de tip diamant  cu structură defectă, iar pe baza rezultatelor obţinute  a primit titlul ştiinţific de doctor habilitat în 17 iunie 1966 la Institutul Politehnic din Leningrad. Dezvoltă activitatea  Institutului de Fizică  Aplicată cu noi direcţii din fizica  semiconductorilor  şi  electronica corpului solid. Rezultatele obţinute, cuprinse în zeci de articole şi în 30 de cărţi, îl propulsează în funcţia de şef de laborator ( 1961-1964) ,iar mai apoi Director al Centrului de materiale semiconductoare al Institutului de Fizică Aplicată al Academiei de Ştiinţe a Moldovei (1995-1998).

            Conducerea politică din anii ’60 a făcut demersurile necesare pentru înfiinţarea, în martie 1964, a Institutului Politehnic din Chişinău. În data de 6 mai 1964 Sergiu Rădăuțanu a fost numit Rector. Vara anului 1964 a fost o vară de foc pentru Sergiu Rădăuțanu: a selectat cu exigenţă  un  corp didactic competent şi de calitate aducând pe cei care, într-un fel sau altul, aveau rădăcini moldoveneşti. A  format echipa de conducere, a  dotat laboratoarele, a organizat procesul de învăţământ, a organizat admiterea. Institutul Politehnic din Chişinău şi-a început activitatea  cu 575 de studenţi  la forma cu frecvenţă şi 500 la învăţământul seral şi fără frecvenţă. După începerea cursurilor, Rectorul Sergiu Rădăuțanu, a  făcut câteva vizite la alte institute de învăţământ din  spaţiul sovietic pentru a stabili relaţii de colaborare în domeniul didactic şi ştiinţific. În acest context, mai mulţi tineri au mers să se specializeze prin doctorat, s-au organizat la Chişinău mai multe conferinţe ştiinţifice. În pofida recomandărilor  făcute de conducerea politică, tinerii din satele moldoveneşti erau încurajaţi să-şi îndrepte atenţia şi spre alte specializări decât agricultura, iar procentul de studenţi moldoveni nu a scăzut sub 65-70%.Încet-încet, numărul studenţilor a crescut la  7 mii, iar  vorba românească se auzea atât în troleibuzele care îi aducea din Râşcani, unde se construiseră căminele, până în centru, unde  erau sălile de curs şi laboratoarele.S-au format grupe cu studenţi moldoveni ,iar cursurile erau predate în limba română. Chiar şi la rectorat se vorbea româneşte.  Şi-a valorificat  calitatea sa de a crea punţi între oameni prin participarea la activităţi sociale. A păstrat şi a dezvoltat legătura ştiinţifică cu Academia de Ştiinţe a Moldovei.

Popularitatea lui Sergiu Rădăuțanu  crescuse prea mult, aşa că s-a trecut la provocări directe. În data de 9 decembrie 1970 un academician a prezentat la curs  o lecţie despre „limba moldovenească”. Auditoriul şi-a manifestat ostilitatea, iar situaţia a fost caracterizată ca „ moral-politică nesănătoasă”. Conducerea politică a trimis două comisii pentru a „ verifica” situaţia. Deciziile erau luate deja. Peste 50 de persoane au fost obligate să părăsească Institutul Politehnic. Grupele  moldoveneşti au fost desfiinţate. Totul a culminat cu destituirea Rectorului Sergiu Rădăuțanu în data de 2 octombrie 1973. Institutul  Politehnic ajunsese la  11 mii de studenţi şi  aproape o mie de cadre didactice.

Sergiu Rădăuțanu, profesorul, cercetătorul, s-a reîntors la Academie unde şi-a reluat cercetările, iar  dovezile privind recunoaşterea valorii sale au continuat să vină. În 1991 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, iar în 1992  al Academiei Inginereşti a Federaţiei Ruse .A primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţilor din Timişoara, Braşov, Iaşi , Chişinău. Cu oamenii de ştiinţă din România a fondat o adevărată frăţie dacică. Mai multe străzi şi instituţii poartă numele său.  

S-a stins din viaţă în 6 martie 1998.

            Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele emisiunii „Personalități din știință și tehnică” este de a oferi  modele, exemple de bune practici.

            Exemplul de bune practici  din episodul de azi  este legat de adunarea sistematică, anuală, a unor fotografii, executate în mod unitar, bust, cu oamenii care lucrează într-o școală, într-o Primărie, într-un spital, într-o universitate, într-un restaurant, într-o farmacie, într-un atelier, într-o fabrică, într-o instituție publică sau privată, într-o asociație.

            De curând am discutat cu conducătorul  unei firme private care are mai puțin de 150 de angajați. L-am întrebat care este cea mai importantă realizare a lui în această firmă, în această companie. Mă așteptam să-mi spună despre vreo instalație, despre vreo lucrare tehnică dificilă care i-a pus la încercare cunoștințele de specialitate, competențele de conducător.

            Răspunsul a fost dezarmant: „Categoric cea mai importantă realizare este comunitatea acestei firme. Avem echipă  de fotbal cu care am câștigat mai multe competiții. Avem Clubul copiilor din care fac parte toți copiii și nepoții angajaților. Ne întâlnim cu ei în fiecare an la petrecerea  zilei de 1 iunie.  La fiecare petrecere vedem cum copii și nepoții angajaților cresc o dată cu firma! ”

            Așadar, stimați  ascultători, oamenii sunt importanți și de aceea e bine să  adunăm, să păstrăm fotografii cu oamenii de lângă noi. În felul acesta consolidăm cultura recunoașterii valorilor de lângă noi.

                  Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

                    Eugen Bădărău, fondatorul şcolii româneşti de fizica plasmei.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Eugen Bădărău, fondatorul școlii românești de fizica  plasmei.

Plasma este considerată cea de a patra stare de agregare alături de starea solidă, starea lichidă și starea gazoasă. Plasma poate fi obținută prin descărcări în gaze la presiune joasă, cea mai cunoscută aplicație  fiind tubul cu neon folosit pentru reclamele luminoase. Cercetările  din acest domeniu s-au dezvoltat permanent, inclusiv în România, o dovadă fiind existența Institutului  Național de Fizica Laserilor, Plasmei si Radiatiei, Măgurele. Unul dintre pionierii  din acest domeniu de cercetare a fost Eugn Bădărău.

Eugen Bădărău  s-a născut la data de 19 septembrie 1887   în localitatea Folteşti- Ismail, judeţul Galaţi. A urmat   şcoala  primară în localitatea natală  şi  liceul la Ismail.

Iată ce spunea despre perioada liceului: „În liceu am avut 10 pe toată linia şi medalia de aur. Unii ziceau că nu ai nici-o aptitudine dacă eşti bun la toate. Cânt bine şi la vioară. Am avut succes cântând în orchestră vioara a doua. Eram pasionat pentru fizica aplicată şi pentru artă. Nu ştiam ce drum să urmez. La urmă a prevalat aptitudinea pentru ingineria fizică”. A susţinut examenul de bacalaureat în 1905 .Se simţea atras de inginerie aşa că , în acelaşi an, a plecat la Graz, în Austria şi s-a înscris  la Școala Tehnică. A rămas aici până în 1907 şi a urmat cursurile de inginerie timp de doi ani. Una dintre disciplinele audiate în această perioadă,  fizica, l-a atras în mod deosebit mai ales prin partea sa teoretică şi de aceea a decis să plece în Italia, la Pisa, unde  fizica teoretică era  bine cotată. Aşadar, în perioada 1907- 1911  a studiat la Pisa, iar în 1911 obţine licenţa în fizică. Continuă activitatea aici în calitate de doctorand, sub îndrumarea profesorului Angelo Battelli. În 1912 obţine titlul de doctor cu  teza „Constanta dielectrică  a gazelor şi a amestecurilor de gaze”. În următorii doi ani, 1912-1914 a lucrat ca asistent la Universitatea din Pisa, în cadrul Institutului de Fizică experimentală. A continuat cercetările începute în cadrul tezei de doctorat  studiind gazele comprimate până la 350 atmosfere. 

 Identifică   noi direcţii  de cercetare în domeniul opticii şi decide să  plece în Rusia. Din 1914 a ocupat un post de asistent la Institutul de Fizică din Petrograd unde a lucrat sub coordonarea  fizicianului rus Abram Fiodorovici Ioffe, de la Universitatea din Petrograd, devenit ulterior Leningrad. Acum, acest institut poartă numele profesorului Ioffe. Evenimentele istorice din 1917 îl prind în acest oraş, dar Eugen Bădărău  îşi continuă activitatea  de cercetare  devenind, în 1917, şef de secţie la Institutul de optică. Şi-a axat cercetările  asupra problemelor de optică studiind  birefringenţa  corpurilor izotrope în câmp magnetic. Pentru determinarea  indicilor de refracţie  ai gazelor  a inventat un nou tip de interferometru pe care l-a prezentat, sub forma unei comunicări ştiinţifice, la primul Congres de Ştiinţă organizat la Petrograd în 1918. Pe baza rezultatelor  cercetărilor efectuate obţine, în 1918  titlul  de  doctor docent  şi  este numit profesor  la Institutul Fototehnic Superior unde lucrează  timp de aproape trei ani, până în 1921.

În 1921 este  solicitat  să vină la Universitatea din Cernăuţi. Menţionez că Universitatea din Cernăuţi a fost înfiinţată în 1875 şi a fost multă vreme renumită în Austro-Ungaria, iar oraşul  Cernăuţi  din Bucovina de nord, situat pe malul Prutului, aparţinea din nou  României, după ce timp de 143 de ani, din 1775  până în 1918, aparţinuse Imperiului Habsburgic. Eugen Bădărău  funcţionează aici ca profesor agregat apoi ca profesor titular la Catedra de fizică teoretică şi experimentală. A condus laboratorul de fizică experimentală, iar în perioada 1926-1928 chiar şi Facultatea de Ştiinţe, în calitate de Decan. În cadrul laboratorului de fizică experimentală a iniţiat o nouă direcţie de cercetare axată pe  fizica descărcărilor în gaze. De aceea este  considerat fondatorul şcolii româneşti de fizica plasmei.

În 1934  se înfiinţează la Universitatea din Bucureşti catedra de fizică corpusculară, iar Eugen Bădărău este chemat să conducă  activitatea ştiinţifică a acestei catedre, care un an mai târziu, devine  catedra de acustică, optică şi  fizică moleculară  de care se ocupă până în  1962.

              Cercetările efectuate de Eugen Bădărău  au  acoperit o gamă foarte largă de domenii ale fizicii, începând cu descărcările electrice în gaze şi fizica plasmei, domeniu în care este considerat  fondator  al şcolii româneşti. A dat o explicaţie originală  mecanismului descărcărilor electrice luminiscente  şi a determinat coeficientul de ionizare  în gaze mono- şi poliatomice. A fost printre primii din lume  care au dovedit experimental emisia electronică a metalelor bombardate cu ioni pozitivi. Spectaculoase au fost şi  cercetările din domeniul acusticii şi ultraacusticii aplicate  la combaterea poluării sonore, la controlul materialelor de construcţie sau pentru stimularea germinaţiei plantelor. La fel de spectaculoase au fost şi aplicaţiile descărcărilor în gaze pentru obţinerea  de parfumuri. Iată ce spunea Eugen Bădărău despre aceste cercetări. „ Nu pot uita clipa în care din metan, în timpul cercetărilor noastre, a ieşit formol, prin  descărcare în scânteie. Am simţit cu toţii un miros pătrunzător. Ne-am privit miraţi. Să fie formol ? Să vedem ce zice analiza! La analiză am constatat  că mirosul nu ne înşelase: era într-adevăr formol. Formol – pornind de la gaz  metan….Şi dacă e să alunec pe panta confidenţelor, atunci trebuie să mărturisesc că în laboratoarele noastre s-au produs multe parfumuri excepţional de frumos mirositoare. Căci din gaz metan amestecat cu brom, prin descărcare electrică, am obţinut bromuri cu miros pe care cei mai mari parfumeuri l-ar fi invidiat… Poate că, cine ştie  când, fabricanţii de parfumuri vor merge pe calea deschisă de noi.”                                                       

Într-un interviu din 1967 spunea: „ Secretul marilor descoperiri constă în muncă şi spirit de observaţie, combinate cu simţ al perspectivei şi inteligenţei.”

                             S-a bucurat de multe dovezi de recunoaştere, cea mai  importantă fiind primirea, la  data de 12 august  1948, ca membru titular al Academiei Române. Avea 61 de ani. La iniţiativa sa, a fost înfiinţată în 1955,  Comisia de acustică a Academiei  fiind apoi  şi Preşedintele acestei Comisii. În perioada 1949- 1956  a condus  Secţia  de optică şi spectroscopie  din cadrul Institutului de Fizică Atomică de  la Măgurele, iar apoi, în intervalul 1956-1975 a fost  Directorul   Institutului de Fizică al Academiei.

                             A scris multe cărți printre care: „Fizica descărcărilor în gaze”, Editura Academiei, 1957, , Bazele acusticii moderne ”, Editura Academiei 1961, „Gaze ionizate. Descărcări electrice în gaze”, Editura Tehnică 1965.

                             Pentru activitatea sa a primit,  în 1962  titlul  de „ Om de ştiinţă emerit”, iar în  în 1966, Ordinul „Meritul ştiinţific”.

                             Personalitate complexă, de o vastă cultură, a cântat la vioară într-un cvartet, a iubit literatura, în special  romanul clasic în care Tolstoi şi Dostoievski au ocupat un loc important. Un erudit care știa să dezvolte relațiile umane și profesionale. Poate şi de aceea a fost Director tehnic al Radiodifuziunii Române în perioada 1940-1944. În această perioadă a scris și o carte cu informații din acest domeniu, intitulată „Cinematografia”, tipărită la Editura Națională Gheorghe Mecu în 1942. Cartea are 160  de pagini.

                             O stradă din Bucureşti poartă numele său. Interesant de menţionat  că aceasta  porneşte din strada Constantin Miculescu, cel pe care Eugen Bădărău  la succedat ca profesor la Universitatea din Bucureşti. Continuitate  în timp şi spaţiu!

                             Chiar şi crezul său de viaţă  îmbină ştiinţa cu frumosul :„Am dorit să-mi aduc contribuţia la realizarea visului întregii omeniri, o viaţă  senină, frumoasă”

                             S-a stins din viaţă la data de 11 martie 1975 în Bucureşti.

                             În partea finală a acestui episod, vă invit să rememorați anii de liceu. Ce disciplină v-a atras mai mult?  Când și cum v-ați decis  să vă alegeți un drum profesional? Vă mai aminitiți numele câtorva profesori din liceu? Povestiți-le prietenilor despre unul dintre ei! În felul acesta  învățăm să ne cunoaștem și să ne recunoaștem valorile de lângă noi.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Grigore Moisil, fondatorului şcolii româneşti  de teorie algebrică  a mecanismelor automate.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Grigore Moisil, fondatorul școlii românești de teorie algebrică a mecanismelor automate.

            L-am ascultat de multe ori la radio. L-am văzut de câteva ori la televizor. Prin anii ’70 îi citeam articolele publicate în săptămânalul „Contemporanul”. Student fiind, i-am studiat  şi unele dintre cărţi. Mai târziu am cumpărat și am citit câteva în care este prezentată personalitatea lui Grigore Mosil. Era fascinant de fiecare dată. Mă întrebam  de unde are atâta forţă. Desigur resursele umane sunt multiple. Cred că în cazul lui Grigore Moisil această forţă a  avut ca sursă educaţia, şcoala şi …şcoala continuă, adică învăţarea continuă.

Grigore Moisil s-a născut în data de 10 ianuarie 1906  la Tulcea  fiind unul dintre cei patru copii ai familiei Moisil.  O coincidenţă bizară: străbunicul său s-a născut tot într-o zi de 10 ianuarie şi s-a numit tot Grigore. Tatăl său, Constantin Moisil, era originar  din comuna Măieru, Bistriţa-Năsăud. A fost  profesor de istorie, iar mama sa  era învăţătoare. Mama sa, Elena,  l-a învăţat, mai întâi să socotească de la 1 la 10, apoi de la 10 la 100  pentru că, spunea dânsa, dacă ştii cât fac 2+3, atunci  ştii cât fac 20+30.De fapt, i-a dat încredere în el, l-a educat să nu-i fie frică de matematică, să creadă că matematica nu este grea. Grigore Moisil spunea: „Când mă gândesc la mama, mă gândesc la  mine cum creşteam sub ochii mamei”.

Familia Moisil  s-a mutat la Bucureşti când Grigore avea patru ani. Mama sa a fost directoarea şcolii „Maidanul Dulapului”, azi „Enăchiţă Văcărescu”. În şcoala  primară s-a remarcat  ca un copil cu aplecare spre învăţătură. Era vremea Primului  Război Mondial.  A prins farmecul calculului mintal şi s-a îndrăgostit de   regula  de trei simplă, iar profesorul său  l-a făcut să înţeleagă bucuria demonstraţiei geometrice. Este o bună dovadă cât de importanţi sunt învăţătorii, primii profesori ai unui copil. Ei  deschid porţi sau  închid obloanele ferestrelor spre lumea  învăţăturii.

Studiile  liceale le-a început, în 1916, la Vaslui şi le-a  finalizat în 1923 la  Bucureşti, la liceul Spiru Haret. În perioada liceului  a fost  un colaborator constant al Gazetei matematice. În anul 1923 era elev în penultima clasă de liceu şi,  sfătuindu-se cu tatăl său, a hotărât să  dea examenele pentru ultima clasă în perioada verii: un examen în iunie şi altul în septembrie. Fiind un elev bun dar mai ales fiind foarte bun la matematică le-a luat pe amândouă.

Ar fi putut să dea admiterea la Politehnică în acelaşi an, pentru că în vremea aceea orice copil bun la matematică urma o carieră inginerească. Pentru că fizic era destul de firav, mama sa l-a sfătuit : „Nu mai da tu imediat examen de admitere, dă-l la anul, tot e un an câştigat”. Ca să nu stea degeaba s-a înscris la  Secţia de matematică a Universităţii din Bucureşti. Aici a întâlnit profesori de excepţie: Dimitrie Pompeiu, Gheorghe Ţiţeica, Anton Davidoglu. Totuşi, în 1924 a dat admitere la Politehnica din Bucureşti şi urmează cursurile  secţiei de construcţii până în anul IV. A urmat, în paralel, şi facultatea de matematici. Atracţia către matematică a fost mai puternică. În 1929 şi-a susţinut, la Bucureşti,  teza de doctorat în matematici cu tema „Mecanica analitică a sistemelor continue”, publicată în acelaşi an la editura Gautier-Villars din Paris pentru a se asigura protecţia prin drept de autor a ideilor foarte valoroase  formulate de Grigore Moisil. Iată ce spunea  Grigore Moisil despre această etapă: „ În 1929, căzând multe examene la Politehnică, pentru a nu avea un bilanţ negativ , mi-am dat seama că aveam gata o lucrare de matematici care poate s-ar fi potrivit ca lucrare de doctorat. Profesorii Pompeiu şi Ţiţeica au fost de acord  că lucrarea putea fi prezentată la doctorat; cu puţin înainte , marele matematician italian Volterra, venit în ţară, mi-a citit lucrarea şi a lăudat-o public. De atunci am rămas în matematici şi n-am mai terminat politehnica”.

În 1930 pleacă la Paris pentru perfecţionarea în matematici, iar un an mai târziu, în 1931, susţine examenul de docenţă cu teza „Asupra unei clase de sisteme de ecuaţii cu  derivate parţiale din Fizica matematică”.  Imediat după susţinerea tezei a fost numit conferenţiar  la Facultatea de matematică din Iaşi, dar şi-a  continuat  perfecţionarea  la Roma, cu o bursă Rockefeller. A funcţionat la Iaşi, ca profesor de calcul diferenţial, timp de 10 ani  pe care i-a numit, într-un interviu din 1970, „10 ani frumoşi”.

La sfârşitul  anului 1941, în 30 decembrie, a fost chemat ca profesor de analiză superioară şi logică matematică la facultatea de ştiinţe  a Universităţii din Bucureşti unde a funcţionat până în 1948.

Grigore Moisil a avut un rol important în formarea informaticienilor şi la construcţia calculatoarelor  în România. El a înfiinţat un Centru de Calcul la Universitatea din Bucureşti  care urma să fie dotat cu un calculator CIFA  realizat la Institutul de Fizică Atomică de către inginerul Victor Toma, acum academician, iar până atunci studenţii de la Bucureşti erau trimişi  să facă practică la Timişoara unde se realizase deja un alt calculator cu tuburi MECIPT, cu 50 de operaţii pe secundă.  La inţiativa lui Grigore Moisil s-a făcut cu acest calculator prima traducere a unei fraze din limba engleză în limba română.

În 1948, la 1 octombrie, devine membru titular al Academiei Române.

În 1946, noua conducere politică a României a luat decizia să trimită ca ambasadori oameni de ştiinţă. Printre aceştia  s-a numărat şi Grigore Moisil care a fost  numit ambasador în Turcia, la Ankara.     Iată  ce spunea Grigore Moisil despre această perioadă :„Atunci am redactat într-o vară un memoriu important care a avut urmări când m-am întors cu el în ţară. Atunci am redactat  un volum de logică matematică. Mai mult decât atât. Am găsit că  e bine ca acolo, în Turcia, să arăt că România nouă care se formează  stimează, respectă munca intelectuală”. A rămas în Turcia până în 1949.

A scris „Teoria algebrică a mecanismelor  automate” ( 1959) , „Funcţionarea în mai mulţi timpi a schemelor  cu relee ideale” (1963) , „ Teoria algebrică a dispozitivelor automate discrete” (1963), „ Teoria algebrică a circuitelor cu tranzistori” (1965).

            Mulţi l-au cunsocut pe Grigore Moisil din emsiunile radio şi televiziune, cu vocea inconfundabilă şi spontaneitatea ieşită din comun, din interviurile publicate  în  ziarele timpului, din  tableta publicată săptămânal, spre sfârşitul vieţii, în «  Contemporanul ». Mi se pare de actualitate  un interviu  apărut în  ziarul  « Informaţia » din martie 1970  şi intitulat « Omul să-şi facă o plăcere din însăşi  munca lui » : „Consider că învăţarea continuă- proprie mai ales oamenilor de ştiinţă- începe să devină o treabă pe care trebuie să o facă şi cei care nu au această meserie. Adică aceea care lucrează modest, în domenii precise ale tehnicii şi economiei; şi anume, e nevoie să se înveţe cu ceea ce se numeşte şcoala continuă”. Spunea asta în 1970. Azi, după aproape 55 de ani, este la modă expresia  de import      „învăţare continuă”.  Se adevereşte din nouă că  „nimeni nu este profet în ţara lui”.

S-a stins din viaţă în seara zilei de 21 mai 1973, ora 19. Era  în  Canada, într-o vizită profesională  la Centrul de calcul al Politehnicii  din  Ottawa.

Așadar, stimați  ascultători,  azi v-am povestit despre Grigore Moisil, un vizionar în domeniul utilizării calculatoarelor în domeniul  lingvistic, pentru analiza unui  text sau pentru traducerea unui text scris dintr-o limbă de circulație internațională în limba română.

În partea finală a acestui episod am pregătit  câteva secvențe sonore dintr-un interviul acordat de Grigore Moisil în 1968.

( ascultă înregistrarea audio).

Timbrul vocii este unul special. Spontaneitatea răspunsurilor  este  dovada spiritului matematicianului Grigore Moisil.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Ion I. Agârbiceanu realizatorul primului  laser cu gaz  din ţara noastră. 

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Ion Agârbiceanu, realizatorul primului laser cu gaz din țara noastră.

În munții Metaliferi din Apuseni  se află două vârfuri stâncoase numite Detunate, care au atras din totdeauna turiştii, curioşii. Detunata  Goală  are o înălțime de 1169 m, dar spectaculozitatea provine de la aglomerarea de  coloane de bazalt  de formă prismatic-hexagonală, bizar de regulate de parcă un meşter cioplitor le-a fasonat cu răbdare. Istoria spune că numele Detunata vine de la zgomotul  asemănător unui tunet care se produce la desprinderea unei pietre din masiv  şi rostogolirea ei către bază. Pentru a se ajunge la ele se trece prin comuna Bucium, al cărui nume vine  de la tulnic, de la buciumul folosit de păstorii din Munţii Apuseni. Comuna are mai multe sate printre care Bucium  Poieni şi Bucium Șasa. Am fost acolo prima dată în 1970, cu unul  dintre colegii mei de facultate, Cosma Nicolae, originar din Bucium Poieni, care  ne-a invitat la bunica lui, o munteancă iute şi sfătoasă. Multe am auzit de la dânsa. Multe  mi le amintesc şi acum.  De atunci mi-a rămas în minte că în Bucium Şasa a trăit preotul Ion Agârbiceanu, pe care îl ştiam de la şcoală ca fiind autorul frumoasei povestiri despre Fefeleaga şi calul ei Bator. Mai târziu am aflat că din locurile acestea de basm a pornit spre lumea ştiinţei fiul său, Ion I. Agârbiceanu. Erau amintiri rămase într-un colţ neumblat al memoriei mele. Prin 2010 discutam cu  fostul Director administrativ de la Universitatea din Craiova, inginerul Micu Sălică. Nu ştiu cum am ajuns să vorbim despre laser şi dintr-o dată interlocutorul meu parcă s-a luminat la față şi a început să-mi povestească, cu evidentă emoție, despre fostul său profesor de la facultate, reprezentant strălucit al fizicii din România, Ion.I. Agârbiceanu.

Ion I. Agârbiceanu  s-a născut în data de 6 ianuarie 1907  în localitatea Bucium-Şasa. Tatăl său, Ion Agârbiceanu era preot în sat, iar mama sa Maria, era casnică, aşa cum  se întâmpla în multe familii de preoţi.  Mai târziu, în 1919,  tatăl său a  făcut parte din Primul Parlament al României Mari, iar în perioada 1922-1926 a fost vicepreşedinte al Senatului. A fost membru al Academiei Române, redactor al revistei „Transilvania”, protopop în Cluj, scriitor. Aşadar, Ion I. Agârbiceanu a  crescut într-o familie de intelectuali preocupaţi de literatură  dar şi de evoluţia fizicii şi a astronomiei. Atmosfera din familie dar şi  calităţile intelectuale ale copilului, i-au determinat pe părinţi să-l  dea la şcoală de la vârsta de 5 ani. Avea 17 ani când a absolvit Liceul „Gheorghe Bariţiu”  din Cluj. S-a înscris la Institutul Electrotehnic înfiinţat de Dragomir Hurmuzescu în cadrul Universităţii din Bucureşti pe care l-a absolvit  în 1930, obţinând titlul de inginer. A plecat în același an la Paris pentru aprofundarea studiilor în fizică. În 1934 şi-a susţinut teza de doctorat  în domeniul spectroscopiei.

A lucrat  puţină  vreme ca inginer în Anglia, apoi a revenit în ţară şi a funcţionat ca asistent apoi ca şef de lucrări la Universitatea din Bucureşti, Facultatea  de Fizică. În 1948 s-a înfiinţat, tot în Bucureşti, Institutul de Petrol şi Gaze, iar Ion I. Agârbiceanu  a fost numit şef al catedrei de fizică, apoi din 1955 s-a transferat la Institutul Politehnic Bucureşti,  unde a funcţionat  până în ultima clipă a vieţii,  adică până în 1971. Iată ce  spunea  fostul său student  din anul universitar 1961-1962, Micu Sălică, multă vreme Director la Universitatea din Craiova, atunci student în anul întâi. „Un om de o eleganţă desăvârşită  ca gestică şi îmbrăcăminte. Purta de obicei haine maro, în carouri. Dacă  întrebai pe cineva care nu îl cunoştea  ce crede că este această persoană, cu siguranţă îţi spunea că trebuie să fie un savant. În amfiteatrul în care preda, locurile din faţă se ocupau încă din pauza precedentă. Eu eram student la mecanică dar veneau studenţi şi de la electronică, de la cibernetică. Cursul era demonstrat la tablă cu o viteză de expunere aleasă în aşa fel încât   studenţii să-şi poată nota. De multe ori, la o demonstraţie, la un enunţ se oprea, se gândea puţin şi spunea : dar profesorul X are o altă părere despre asta şi tind să-i dau dreptate. După fiecare curs ne dădea mai multe variante de probleme pe care cred că  le compunea atunci. Vizita des   Anglia şi SUA, iar gurile rele  spuneau că se duce să-i înveţe pe cei de acolo fizica modernă. În timpul cursului punea întrebări  nominale, prin sondaj, să vadă  dacă s-a înţeles. Era o plăcere mai mare decât o plimbare la şosea cu prietena când  îţi spunea : „bine tinere, văd că judeci, deşi te-ai încurcat, dar principalul este că judeci”. L-am întrebat o dată  cum să învăţăm pentru examen. Ne-a  răspuns: „Luaţi  2-3 cărţi  cu acelaşi subiect, scrise de autori străini, şi găsiţi contradicţiile  dintre  teoriile susţinute de aceşti autori. Automat în mintea voastră  se vor forma sinapsele şi, fără să vreţi,  veţi reţine esenţialul”. Un alt student l-a întrebat cum se fac marile descoperiri şi ne-a dat un răspuns uluitor pentru noi atunci:” Toată lumea ştie  despre un adevăr că este absolut. Vine un ignorant care nu ştie treaba asta şi face o mare descoperire”. Desigur seamănă puţin cu afirmaţia lui Einstein „Există lucruri care ştim că sunt imposibil de realizat, până când vine cineva care nu ştie acest lucru şi le realizează.” Îmi amintesc şi de unul dintre sfaturile pe care  ni le-a dat. „Când o să fiţi ingineri şi unul dintre subalterni va face o greşeală tehnică, remediaţi întâi voi  greşeala şi apoi să-l pedepsiţi pe respectivul” Aceasta a fost povestea spusă de Sălică Micu, cel care cu aproape 65 de ani în urmă a fost studentul  lui Ion I. Agârbiceanu. Istoria spune că profesorul Agârbiceanu a  asistat, într-o zi,  la lecţia ţinută de un coleg mai tânăr. La sfârşit profesorul Agârbiceanu s-a  ridicat din banca în care stătuse şi a spus: „Am venit aici în inspecţie, dar îl felicit pe tânărul savant”.

Cercetarea ştiinţifică pe care a desfăşurat-o a fost  de avangardă,  iar  numele său  este legat de una dintre realizările  fizicii contemporane: laserul. Primul laser funcţional  a fost construit în 1960  şi avea ca mediu activ un cristal sintetic de rubin. Primul laser cu gaz a fost construit tot în 1960 de către fizicianul iranian Ali Javan  folosind un amestec de heliu şi neon care producea un fascicul cu lungimea de undă apropiată de infraroşu. Cercetările desfăşurate  de Ion I. Agârbiceanu în fizică şi spectroscopie au cunoscut o amplificare substanţială din 1956 prin înfiinţarea Institutului de Fizică din Bucureşti şi a Laboratorului de metode optice şi fizică nucleară. În 1963 a fost construit în acest Laborator, sub îndrumarea lui Ion I. Agârbiceanu, primul laser românesc cu gaz, după o concepţie originală, brevetată. Pentru meritele sale ştiinţifice a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963,  a lucrat în Grupul European de Spectroscopie Atomică, a fost reprezentantul României la Uniunea Internaţională  de Fizică Pură şi Aplicată.

S-a stins din viaţă la Cluj-Napoca în data de 9 martie 1971.

În partea finală a acestui episod, pentru completarea informațiilor despre laser, pentru fixarea informațiilor despre  Ion I. Agârbiceanu, pentru consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi, vă sugerez ca într-o zi de lucru să vizitați laboratorul  de laseri  organizat în clădirea centrală a Universității din Craiova .

Transformați-vă, pentru câteva zeci de minute, într-un tânăr studios și curios!

Laboratorul dispune de 4 instalații de tip laser. Două dintre acestea funcționează pe bază de argon, putând emite radiații continue sau sub forma unor pulsuri. Un al treilea laser are ca mediu activ un amestec gazos format din ioni de heliu și de neon(He-Ne). În sfârșit, o a patra instalație este din categoria laserilor solizi, având la baza ionul pozitiv al unui element rar din clasa lantanidelor, neodimul (Nd3+), amplificat de un cristal format din ytriu, aluminiu si granat (YAG).

Studenții dar și vizitatorii laboratorului pot vedea la lucru instalațiile de tip laser utilizate pentru studii de spectroscopie atomică și moleculară, pentru investigarea proprietăților optice ale materialelor anizotrope sau pentru aplicații în medicină. În acest din urmă  caz, laserii au devenit instrumente esențiale în chirurgie, urologie sau, mai nou, în dermatologie, instalațiile de tip laser fiind utilizate, spre exemplu, pentru eliminarea tatuajelor inscripționate pe piele.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că unul dintre obiectivele  acestei emisiuni este de a oferi modele de viață pentru tinerii dar și pentru adulții de azi.

 Iată un astfel de  model:

• Lucrează în domeniul laserilor !
• A învățat despre laseri în laboratoarele Universității din Craiova, adică în laboratorul pe care v-am propus să-l vizitați!
• Ca student și cadru didactic la Universitatea din Craiova  a cunoscut lumea internațională a cercetătorilor din domeniul laserilor!
• S-a integrat în lumea internațională a cercetătorilor din domeniul laserilor!
• Este cercetător asociat al Universității din Craiova!
• Este cercetător la o prestigioasă universitate din Europa!
• Susține, sistematic, cursuri și activități practice din domeniul laserilor  pentru studenți și elevi din Craiova!
• Modelul din zilele noastre se numește Cristian Șarpe.

Acest exemplu și  povestea mea despre Ion I. Agârbiceanu, născut în 1907, realizatorul primului laser cu gaz din țara noastră în 1963, îmi demonstrează mie, și nutresc speranța că vă  convinge și pe dumneavoastră, stimați ascultători, că oamenii sunt importanți, iar societatea trebuie să aibă grijă de creatorii săi.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalităț din ștință și tehnică.

Hermann Oberth și debarcarea pe lună

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre

             Hermann Oberth și debarcarea pe lună.

   Luna este un satelit al Pământului. Este singurul satelit natural al Pâmântului. Este foarte aproape de Pământ. De acea  este văzută cu ochiul liber și este prezentă în viața noastră, într-un fel sau altul. În unele nopți este atât de strălucitoare încât  putem vedea bine obiectele din jurul nostru sau drumul pe care mergem. Dar este suficient de departe pentru a înflăcăra imaginația oamenilor. Unii au imaginat legende pentru explica  enigmele lunii. Alții au scris poezii de o remarcabilă sensibilitate. Alții au crezut, cu convingere, că într-o zi un om sau mai mulți oameni vor pune piciorul pe lună. Unul dintre aceștia a fost Hermann Oberth.

Hermannn Oberth  s-a născut  în  data de 25 iunie 1894  la Sibiu, într-o familie  de iluminişti. Bunicul său Friedrich Krasser,  a scris mai multe poezii progresiste dintre care Antisyllabus  şi Tabula rasa  sunt cele mai cunoscute şi publicate în volumul Viziera deschisă. Istoria spune că în iulie 1869, la o întâlnire duminicală obişnuită în casa bunicului lui Hermannn Oberth , Friedrich Krasser, acesta ar fi spus:” Oameni buni, puteţi crede ce vreţi, dar să ştiţi că peste o sută de ani oamenii vor debarca pe Lună”. Peste o sută de ani, la data de 22 iulie 1969 primul om păşea pe Lună. Mama lui Hermannn , Valerie Oberth  a fost o femeie inteligentă şi înţeleaptă, dotată cu o memorie extraordinară. Valerie a cumpărat multe cărţi pentru  cei doi băieţi ai săi. Printre ele, romanele lui Jules Verne. Tatăl lui Hermannn a fost un chirurg celebru, corect, perseverent   şi care se entuziasma pentru orice  noutate .A fost directorul spitalului judeţean din Sighişoara  timp de 30 de ani, din 1896 până în 1926. Cu un simţ al datoriei  proverbial   a contribuit la formarea  spiritului strălucitor şi caracterului remarcabil  al fiului său.

Spiritul  inventiv al lui Hermannn  s-a manifestat de timpuriu. Se spune că la vârsta de patru ani a construit o locomotivă din lemn şi i-a întrebat pe musafirii veniţi în vizită dacă ar putea ajunge cu ea  în Lună, aşa cum spusese bunicul său.  A imaginat o moară de apă   destinată cascadei Niagara. Avea, atunci, şase ani.

La vârsta de şase ani Hermannn Oberth a început să înveţe la celebra „Școala din Deal” . Celebră pentru că este atestată documentar din 1522,  pentru că a format mulţi oameni de seamă,   pentru că  majoritatea celor care trec şi azi prin Sighişoara urcă cele 174 de  trepte spre această şcoală.

Pe toată perioada şcolii l-a frământat problema zborului cosmic. A făcut calcule. A făcut experienţe. În  1908, când avea paisprezece ani, a  construit o centrifugă cu braţe de 35 de metri şi care se rotea în jurul unui ax vertical pentru a verifica  dacă un om poate suporta forţa care se exercită asupra sa în momentul lansării rachetei.

În 1913  a plecat la München pentru a studia medicina, aşa cum voia tatăl său, dar mergea adesea să audieze  cursurile facultăţii  tehnice. Între timp a izbucnit războiul şi a plecat pe front. A fost rănit şi  şi-a continuat stagiul militar ca sergent sanitar.

În 1917 a calculat prima rachetă  de mare distanţă  care avea o lungime de 25 de metri şi diametrul de 5 m. Drept combustibil  propunea un amestec de alcool, apă şi aer  lichid. Aşadar – combustibil lichid. A fost primul proiect din lume al unei rachete cu rază mare de acţiune cu combustibil lichid.

Pentru ceea ce voia să facă avea nevoie de învăţătură temeinică, aşa că în  februarie 1919  s-a înscris la  Universitatea din Cluj, iar în toamnă  s-a transferat la München. Cu noile cunoștințe, dar şi pe baza celor pe  care le acumulase deja, în vara  anului 1920, a finalizat proiectul unei rachete cu hidrogen şi oxigen. Cu această ocazie a ajuns şi la o nouă invenţie: racheta cu mai multe  trepte. Treapta inferioară folosea  un amestec de alcool şi oxigen, iar cea superioară un amestec de hidrogen şi oxigen. Era primul proiect din lume al unei rachete cu mai multe trepte şi combustibil lichid bazat pe calcule numerice. A proiectat apoi o rachetă pentru cercetări meteorologice, iar în final o rachetă care trebuia să pătrundă în spaţiul cosmic cu oameni la bord,  fiind astfel primul care a prezentat  calcule matematice referitoare la lansarea unei rachete spre Lună şi aterizarea cu paraşuta. Proiectul  a fost prezentat ca lucrare de disertaţie la Universitatea din Heidelberg, apoi,  la 23 mai 1923 şi la Facultatea de Fizică  din Cluj. Preşedintele Comisiei a fost Augustin Maior.

În  1923, a apărut la editura Oldenbourg  din München, cartea „Racheta spre spaţiile interplanetare” care avea acelaşi titlu cu lucrarea sa de disertaţie. Multe dintre soluţiile propuse s-au aplicat sau se aplică  în prezent. Viteza optimă de lansare şi traiectoria rachetei în urcare de la vest spre est, forma de clopot a ajutajelor pentru viteze mari de evacuare a gazelor, răcirea regenerativă, rigidizarea rezervoarelor de  combustibil printr-o uşoară suprapresiune, aterizarea cu paraşuta, curăţirea aerului din capsulă prin distilare. În 1925  familia Oberth s-a mutat  la Mediaş, unde Hermannn  a ocupat un post de profesor de matematică şi fizică la  gimnaziul Stephan Ludwig Roth. Continuă cercetările, deşi  mijloacele financiare erau modeste, iar în 1929 apare la editura Oldenbourg cartea „Căile navigaţiei spaţiale”,  care a intrat în istoria  ştiinţelor ca lucrare-model, numită de multe ori „ Biblia astronauticii”.

Povestea  vieţii lui Hermannn Oberth a început de la ficţiunea lui Jules Verne. A continuat tot cu ficţiune. În 1928 a participat, în calitate de consultant ştiinţific la turnarea filmului „Femeia în Lună” de către studiourile UFA  din Germania. Imaginile din film au prefigurat lansarea reală  din 1969 a unei rachete spaţiale  la Cape Kennedy. Platforma rachetei, interiorul navei, deşi ficţiune în 1928, erau aranjate ca în navele spaţiale de azi. În acea perioadă pune la punct motorul conic şi a obţinut mai multe Brevete de invenţie:  „Procedeu de propulsare a vehiculelor prin reacția gazelor ejectate” (1930), „Procedeu și dispozitiv  de combustie rapidă(1931).

După premiera filmului Femeia în Lună s-a reîntors la Mediaş ca profesor de gimnaziu dar şi-a continuat cercetările cu mijloace financiare proprii. În 1932 a publicat, în revista românească „Natura”  articolul „Zborul rachetelor şi zborul în vid”. În acelaşi an a preluat şi conducerea atelierului gimnaziului unde a putut să realizeze şi să experimenteze multe dintre soluţiile imaginate. Hermann povesteşte într-o scrisoare că a reuşit să lanseze  primele rachete cu combustibil lichid. Se poate spune că Mediaşul a fost primul oraş  din care s-a lansat o rachetă. Porţile spre zborul cosmic erau deschise. La Mediaş poate fi vizitată acum   Casa Memorială  Hermann Oberth.

În 1923  a conceput o oglindă cosmică capabilă să concentreze energia solară    în anumite puncte de pe Pământ. Cu o faţetă individuală a oglinzii s-ar putea lumina noaptea  un oraş întreg, nemaifiind  necesare instalaţiile electrice pentru iluminatul stradal.

După 1938 au urmat ani grei pentru Hermannn. Ani cu realizări profesionale dar şi cu decepţii psihologice legate de atitudinea oamenilor şi a oficialităţilor.

S-a stins din viaţă la 28 decembrie 1989 la Nürnberg, Germania. 

În Adunarea   din  31ianuarie 1991  a fost ales membru post-mortem al Academiei Române.

Vă reamintesc, stimați ascultători, că emisiunea „Personalități din știință și tehnică” și-a propus să contribuie la consolidarea culturii recunoașterii valorilor de lângă noi.  În acest context

se poate spune că, post-mortem, Hermann Oberth, se bucură  de recunoașterea celor din zilele noastre  având în vedere că Facultatea de inginerie  din Sibiu se numește Hermannn Oberth,  că Aeroclubul din Sibiu se numește Hermann Oberth, că în 1994 a fost desemnat cetățean de onoare al orașului Sighișoara, că o stradă din Sighișoara poartă numele Hermann  Oberth,  că bustul său este amplasat în Sibiu și în Sighișoara. De asemenea, în Mediaș  este  deschisă Casa Memorială „Hermann Oberth”.

                        Mențiune.

Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Elie Carafoli, proiectantul primului avion românesc.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Elie Carafoli, proiectantul primului avion românesc.

În 1938 s-a inaugurat Aeroportul din Craiova. În 1959 s-a constrit turnul de control folosit până în zilele noastre, acum inclus în noua construcție.  În 1972 s-a inaugurat Fabrica de avioane din Craiova. O poveste lungă. În prezent se fabrică la Craiova avionul IAR 99 Șoim, un avion militar folosit ca avion  de antrenament dar și pentru misiuni de trecunoaștere. IAR este acronimul de la Intreprinderea Aeronautică Română. Primul avion IAR a fost proiectat,în 1930, de către inginerul Elie Carafoli.

Elie Carafoli s-a născut la data 15 septembrie 1901 în oraşul Veria, foarte aproape de oraşul Tesalonic din Grecia, din părinţi aromâni. A început şcoala în oraşul Veria.

Iată o murtusire, făcută într-un interviu publicat în 1982, despre perioada copilăriei.

„Am şi trăit acolo un timp, am urmat clasele primare, într-un mediu care avea să mă influenţeze pentru tot restul vieţii. La începutul secolului în Macedonia exista încă o comunitate a aromânilor, dominată de un puternic sentiment naţional, în ciuda prigoanei şi a suferinţelor pricinuite de cei care ne contestau dreptul de a gândi şi vorbi în limba română, de a susţine revendicările social-politice ale românilor din acea regiune. Situaţia familiei mele era agravată şi de faptul că fratele meu mai mare, Tulliu Carafoli, era profesor de limba română şi scriitor în dialectul macedo-român. Pe când eu abia începusem şcoala primară, un membru al familiei Carafoli a fost asasinat mişeleşte pentru acelaşi motiv, iar în 1907 a fost incendiată casa noastră, odată cu şcoala română şi alte două case ale unor fruntaşi români din aceeaşi comună. Aceste fapte şi multe altele de acest fel sunt relatate într-o carte publicată în 1913, „Les Roumains de Macédoine”, care mi-a căzut nu demult în mână şi care mi-a răscolit amintiri triste din fragedă tinereţe.

 În 1915 a plecat împreună cu familia în Serbia şi s-au stabilit pentru scurt timp în oraşul Bitolia. Declanşarea războiului îl obligă să plece din nou, de data aceasta spre Bucureşti, la un unchi al său.

După multe peripeții ajunge la Giurgiu. Iată cum își aminteșete aceste moment: „În cele din urmă am reuşit, iar când am ajuns la Giurgiu, graiul românesc, pe care îl auzeam pretutindeni, îmi părea o melodie plină de vrajă”

Continuă studiile la liceul „Gheorghe Lazăr” şi la liceul militar „Mânăstirea Dealu”. Îşi amintea mereu de o poveste ascultată în copilărie şi în care se spunea că Nistor Kostic, ţăran din satul Divic, apropiat de oraşul în care s-a născut el, se lansa cu un planor de pe crestele munţilor Pind şi zbura ca o pasăre. Poate că această poveste l-a determinat  să se înscrie, în 1919,  la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, recent transformată din Şcoala  Naţională de Poduri şi Şosele cu intenţia de aş construi  un planor. În 1924  obţine  titlul de inginer electromecanic.

Şi-a continuat studiile, între 1924 şi 1928,  la Universitatea din Sorbona  unde a obţinut şi titlul de doctor în ştiinţe fizico-chimice  cu teza  „Contribuţii la teoria sustentaţiei în aerodinamică”. La Paris,  lucrează la Institutul Aerotehnic din Saint-Cyr  unde, împreună cu directorul acestuia, profesorul Albert Toussaint, construieşte o instalaţie hidromecanică pentru vizualizarea spectrelor de mişcare în jurul corpurilor de aviaţie, denumită ulterior  „cuva Toussaint – Carafoli”.

În acea perioada, în mediile  academice, erau dispute aprinse  privind semnificaţia fizică a rezultantei forţelor pe un profil aerodinamic. Elie Carafoli publică lucrarea „Confruntarea teoriilor aerodinamice moderne cu legile mecanicii raţionale” prin care pune capăt acestei dispute  dar  care i-a adus consacrarea  printre specialiştii de mecanica fluidelor şi aerodinamică. Între 1926 şi 1928 a  publicat mai  multe lucrări ştiinţifice şi studii  care l-au consacrat pe plan internaţional, printre care  „Teoria şi trasarea profilelor aerodinamice”, „Influenţa aripioarelor asupra proprietăţilor aerodinamice ale suprafeţelor portante”, „Aerodinamica aripilor de avion”, „Cercetări experimentale asupra aripilor monoplane”. Pe baza rezultatelor obţinute a proiectat şi realizat profilurile aripilor de avion cu bordul de fugă rotunjit, cunoscute sub denumirea  „profilurile Carafoli”.

Se reîntoarce în ţară  şi  înfiinţează, în octombrie 1928, catedra de Aerodinamică şi Mecanica fluidelor la Şcoala Politehnică  din Bucureşti, unde va activa timp de 45 de ani. După doi ani de activitate în ţară, în 1930,  împreună cu inginerul francez Lucien Virmaux, finalizează proiectul primului avion românesc fabricat de uzinele IAR-Braşov, de tip CV-11 (Carafoli-Virmaux) un monoplan cu aripa joasă, o concepţie originală, care pe parcursul anilor s-a generalizat în aviaţia mondială modernă. Pentru efectuarea  cercetărilor specifice a realizat, în perioada  1928-1930, în curtea Şcolii Politehnice din Bucureşti, un tunel aerodinamic, inaugurat oficial în 1931, prima instalaţie de acest gen din sud-estul Europei având performanţe remarcabile pentru acea vreme.

În 1938  a realizat avionul de vânătoare IAR – 80 ( Industria Aeronautică Română) , considerat, la vremea sa, unul dintre cele mai bune avioane şi care a stabilit, în 1940, recordul mondial pentru puterea specifică  la motoarele de aviaţie cu piston. A elaborat o metodă pentru studiul aripilor dreptunghiulare, trapezoidale şi triunghiulare  cunsocute sub numele de  „aripi delta”. In paralel cu activitatea didactică şi de cercetare ştiinţifică, Elie Carafoli a îndeplinit şi funcţia de inginer şef şi, apoi, de director la fabrica de avioane IAR-Industria Aeronautică Română din Braşov unde a conceput, proiectat, construit şi încercat avioanele de tip  IAR-13, IAR-14, IAR-15 şi IAR-16 cu performanţe remarcabile pentru acea vreme şi comparabile cu cele mai bune realizări pe plan mondial. Unul dintre aceste avioane a fost considerat ca făcând parte dintre cele mai bune şase avioane din Europa la un concurs care a avut loc în Bucureşti, în 1931.

Activitatea ştiinţifică s-a concretizat în  peste 200 de comunicări ştiinţifice şi 14 cărţi  incluse în tezaurul  aviaţiei. Iată câteva: Aerodinamica aripilor de avion (Paris,1928), Aerodinamica (1951) tradusă în limba germană (Berlin,1954) şi în limba rusă (Moscova,1955), Aerodinamica vitezelor mari (1957) tradusă în limba rusă (Moscova,1958), Studii experimentale asupra aripilor monoplane, Mişcări conice în regim supersonic, apărută în China (Beijing,1955), Teoria aripii în zborul supersonic (Oxford,1969), Dinamica fluidelor incompresibile (1981), Dinamica fluidelor compresibile (1983).

Iată ce spunea Elie Carafoli despre cărțile publicate: „Dacă vreţi o socoteală, sunt 14 cărţi publicate, între care 4 la Paris, 5 la Bucureşti, două la Moscova, câte una la Berlin, Londra şi Beijing. Am să vă povestesc şi o întâmplare interesantă petrecută la Moscova. Acolo am avut ocazia să-l cunosc pe academicianul Keldis, preşedintele pe atunci al Academiei de ştiinţe din U.R.S.S. El studiase şi după cărţile mele, iar când m-a cunoscut, la întâlnirea cu delegaţia de români din care făceam parte, nu s-a putut abţine să nu mă întrebe: „Mais, vous n’êtes pas français?“ Nu, eram şi sunt român, deşi Keldis fusese convins până atunci că sunt francez.”

Pentru activitatea  de cercetare în domeniul aerodinamicii  a fost distins cu Premiul „Louis Breguet” (Paris,1927) şi „Medalia de argint”,1928,  decernată la Sorbona de Societatea naţională de încurajare a progresului , Diploma Paul Tissandier decernată de Federaţia Aeronautică Internaţională la Congresul de la Los Angeles (1956), Marea Medalie Gauss care se acordă o singură dată pe an unui savant ales din întreaga lume de către Societatea Ştiinţifică Braunschweg-Germania pentru “lucrări proieminente şi deschizătoare de drumuri“, Medalia “Apollo 11” decernată de NASA în 1970, Diploma şi Medalia “Tiolkovschi” la 27 martie 1981. In ţară a primit titlul de OM DE ŞTIINŢĂ EMERIT al RSR, acordându-i-se Premiul de Stat clasa I, Ordinul Muncii clasa I, Ordinul Meritul Ştiinţific clasa I, Steaua Republicii clasa a II-a.                A fost ales membru titular al Academiei  Române, în 12 august 1948, iar din 1961 a condus Comisia de Astronautică a Academiei. A fost membru titular al Academiei Internaţionale de Astronautică, vicepreşedintele Federaţiei Internaţionale de Astronautică  în prioada 1965-1967, preşedinte în exerciţiu al Federaţiei Internaţionale de Astronautică, în perioada 1968-1969, post-preşedinte FIA (1971-1973). A fost ales  membru de onoare al Societăţii Regale de Aeronautică din Marea Britanie.

Şi-a dedicat o bună parte din energie pentru a scoate în evidenţă pionierii aviaţiei mondiale:  Traian  Vuia,  AurelVlaicu,  Henri Coandă, Gheorghe  Bothezat  ş.a.      

S-a stins din  viaţă la 24 octombrie 1983 în Bucureşti.

Într-un interviu  din 1982, acordat lui Dumitru Graur, Elie Carafoli  spunea :„ Eu, Elie  Carafoli, m-am străduit toată viața să fiu la înălțime”.

La finalul acestui episod, pentru a vă  consolida informațiile despre informațiile despre Elie Carafoli, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică, să faceți o excursie în zona Aeroportului din Craiova.

            Puteți să mergeți cu autobuzul nr.9. Traseul începe din Craiovița Nouă, trece pe la Teatrul Național, face un ocol pe la Fabrica de avioane și se termină la METRO.  Coborâți la stația „Aeroport”.  Încercați să descoperiți vechiul turn de comandă, integrat în  noul  turn de comandă. Intrați în clădirea Aeroportului.  Aeroportul este un câștig pentru Craiova.

 Uneori puteți observa aterizarea vreunui avion de pasageri.

Din când în când puteți asista la zborul vreunui avion IAR 99 Șoim.

                              Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică.

Augustin Maior și  telefonia multiplă cu curenți alternativi.

Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, o să vă povestesc despre Augustin Maior și telefonia multiplă cu curenți alternativi.

În zilele noastre putem vorbi foarte usor  cu alte persoane, fie că suntem pe stradă, fie că suntem în mașină, fie că suntem la munte, folosind un telefon mobil sau un telefon celular.

Până acum 20-30 de ani nu era așa simplu. Puteam să vorbim  cu o altă persoană dacă aveam acces la un telefon fix, conectat  galvanic, adică prin două conductoare electrice, la o rețea de telefoane, la o centrală telefonică. Pentru apelarea unei persoane se forma  un număr, compus din 10 cifre, apăsând niște butoane, niște taste fizice. În urmă cu 50 de ani, numărul se forma cu ajutorul unui disc rotativ, și era compus din șase cifre, pentru a vorbi cu o persoană din același județ, sau din opt cifre, că   să vorbim cu o persoană din alt județ. Legătură între două posturi telefonice se făcea  automat prin intermediul unei centrale telefonice.

Mai demult, conexiunea între două posturi telefonice se făcea cu ajuorul unei persoane, numită „centralistă” care, practic, realiza o legătură galvanică, fizică, între cele două posturi. Istoria comunicațiilor telefonice a început cu 20 de ani înainte de 1900.

Încă de atunci inginerii, oamenii, se căutau o soluție  pentru ca, folosind doar două conductoare electrice să se poată efectua mai multe convorbiri telefonice simultane. Unul dintre aceștia a fost Augustin Maior.

Augustin Sabiniu Maior  s-a născut la data de  21 august 1882 în localitatea  Reghin. Tatăl său, Gheorghe Maior, era învăţător la Şcoala primară din Reghin. Mama sa,  Tereza, născută Cornea, s-a ocupat de creşterea şi educarea celor cinci copii ai familiei Maior : Olivia, Augustin, Iuliu, Gheorghe şi Ana.

Prin erudiţia sa a reuşit să le formeze copiilor dorinţa de a cunoaşte lucrurile dincolo de prima aparenţă. Germana a   fost limba în care a învăţat primele poezii la grădiniţa germană din Reghin. Germana a fost limba în care a învăţat să scrie la şcoala primară  din Reghin. În 1892 a fost înscris  în clasa I-a a Liceului Evanghelic German din Reghin pe care îl frecventează până în 1896. Continuă  şcoala, până în clasa a VI-a , la Liceul Piarist din Târgu Mureş, apoi la cel din Budapesta. Aici, la Budapesta, l-a întâlnit pe   profesorul Schmidt Agoston, pedagog cu har, care i-a deschis fereastra către ştiinţele exacte. În toţi aceşti ani de şcoală  a dovedit o pasiune remarcabilă pentru cercetarea bibliografică, pentru documentare, pentru explicarea realităţii percepute sau doar intuite.  În iunie 1900 a absolvit liceul şi a susţinut examenul de bacalaureat. În toamna aceluiaşi an  devine student la Institutul Politehnic din Budapesta, Facultatea de Mecanică. În 1905 a obţinut titlul de inginer, iar înainte de a începe să profeseze meseria face, timp de câteva luni,  o vizită de documentare la universităţile din Viena, , München şi Göttingen. Aici a participat la câteva cursuri post universitare şi a întâlnit  multe  dintre personalităţie  ştiinţifice ale epocii. Printre acestea  s-a numărat şi Hermann. Minkowski, cel  care a adăugat la cele trei  dimensiuni ale spaţiului şi dimensiunea timp, rezultând  varietatea tetradimensională spaţiu-timp, folosită ulterior de Augustin Maior în studiile sale.

          .

            Găseşte un post  de inginer disponibil la Serviciul Tehnic al Poştelor din Budapesta, participă la concursul organizat în noiembrie 1905 şi îi convinge pe examinatori de pregătirea sa teoretică aşa că îşi va începe activitatea  la Staţia Experimentală a Poştelor. Denumirea de „Staţie experimentală” sau „Staţie de cercetare” a fost folosită multă vreme în Europa, inclusiv în România, pentru a desemna  un instituit de cercetări.

Problemele studiate erau legate de telefonie, de creşterea calităţii convorbirilor telefonice , de  satisfacerea  numărului  din ce în ce mai mare de cereri de convorbiri telefonice în unitatea de timp. Trecuseră  numai 30 de ani de când, în 1876,  Graham Bell a  transmis primele cuvinte  prin fir electric. Trecuseră  doar 13  ani de la intrarea în funcţiune, în 1892, a primei centrale telefonice automate în statul american  Indiana. A experimentat şi a fundamentat  teoretic soluţii pentru transmiterea simultană a mai multor convorbiri  pe acelaşi circuit electric.

La numai un an de la angajarea sa ca inginer, la sfârşitul anului 1906, reuşeşte să transmită  cinci convorbiri simultane între două centrale telefonice situate la 15 km distanţă şi legate printr-o singură linie telefonică  formată din două conductoare electrice. Suportul teoretic l-a expus  în 1907 în revista „Elektrotechnische Zeitschrift”. În 1908 a participat  la Prima Conferinţă Internaţională a Inginerilor  din Poştă  Telefonie şi Telegrafie  la care a  prezentat lucrarea „Telefonia armonică” în care expunea  rezultatele experimentale şi teoretice obţinute de el. Din păcate nu a brevetat  soluţia tehnică aşa că, prioritatea  lui Augustin Maior în acest domeniu este  asigurată doar prin dreptul  de autor.Chiar şi Nicolae Vasilescu- Karpen face o comunicare la Academia de Ştiinţe din Pars ,în 1909, în care  expune  propunerile sale  privind telefonia multiplă pornind de la experienţa existentă în domeniul telegrafiei fără fir. În perioada 1910-1911 americanul George Owen Squier  a făcut şi el mai multe experienţe privind telefonia multiplă dar a şi brevetat soluţia tehnică.

            Augustin Maior sesisează pericolul de a nu-i fi recunoscută  prioritatea în domeniu şi scrie  revistei The Electrician  o scrisoare publicată în numărul din 21 aprilie 1911. Augustin Maior preciza „Am arătat  matematic că se poate  realiza telefonia multiplă cu curenţi alternativi de înaltă frecvenţă, astfel încât fiecare curent să  transporte o convorbire, am menţionat că am reuşit să transmit simultan cinci mesaje. Am prezentat  experimentele mele la prima conferinţă europeană a poştelor şi telegrafului  şi am comunicat conferinţei că am reuşit să transmit mesaje pe o linie de 15 km.”  Cu toate acestea, în 1921  Edwin.H. Colpitts publică o lucrare de sinteză în revista Transactions AIEE în care afirmă că George Owen Squier  ( scuaiă) prin experimentările făcute între 1910 şi 1911 a reuşit să pună la punct telefonia  multiplă. Este adevărat că el citează la bibliografie şase dintre lucrările teoretice   ale lui Augustin Maior, dar nu menţionează prioritatea acestuia.

            După  proclamarea Unirii de la 1 decembrie 1918, Augustin Maior revine la Cluj  fiind numit Director General al Poştelor, Telegrafiei şi Telefoanelor.

Se implică şi în dezvoltarea învăţământului superior din Transilvania. Aşa se face că în iulie 1919 este  numit profesor titular la Universitatea din Cluj unde a predat cursurile de „Electricitate şi magnetism”  şi „ Acustică şi optică”, iar apoi, în perioada 1919-1946 a fost Decan al Facultăţii de ştiinţe. În 1919  s-a implicat în înfiinţarea primei şcoli de telegrafie şi telefonie la Sibiu.

Practician convins, a condus, în calitate de director, activitatea Institutului de Fizică Teoretică şi Tehnologică al Facultăţii de Ştiinţe  în cadrul căruia a abordat mai multe direcţii de cercetare de mare actualitate la vremea aceea: electricitate şi magnetism, acustică şi optică, telecomunicaţii, gravitaţie, termodinamica radiaţiilor, teoria cuantelor şi statistică.

S-a stins din viaţă la data de 3 octombrie 1963 în Cluj-Napoca..

Viaţa lui Augustin Maior a fost zbuciumată, iar funcţiile pe care le-a deţinut demonstrează  aprecierea de care s-a bucurat. În 1946 a fost ales membru al Academiei Române. Schimbările din 1947 nu i-au fost favorabile în ţară chiar dacă în străinătate era  elogiat. Spre exemplu, Louis de Broglie, laureat al Premiului Nobel  în 1929, a  făcut o sinteză a lucrării lui Augustin Maior „Câmpurile gravitaţionale şi magnetismul” pe care a prezentat-o  la Academia Franceză în 1950. Dar iată că sinusoida  istorică revine şi, după 1990, activitatea lui Augustin Maior este din  nou recunoscută:  din 21 martie 1994  şcoala  din Regin unde a învăţat scrisul şi cititul se numeşte „ Gimnaziul de stat Augustin Maior”, din martie 1995 unul dintre amfiteatrele Facultăţii de Fizică din Cluj-Napoca se numeşte „Augustin Maior”, Grupul Şcolar de Telecomunicaţii din Cluj-Napoca îi poartă numele  La data de 7 iulie 2000, Primăria din Cluj-Napoca  a montat o placă memorială pe casa din str. Octavian Goga  nr. 9 unde a locuit Augustin Maior.

Așadar, stimați ascultători, azi v-am povestit despre Augustin Maior, unul dintre pionierii telefoniei multiple de care beneficiem din plin în ultimii 40-50 de ani.

Ca de obicei, la finalului episodului fac o  sugestie prin care, un ascultător interesat, să descopere singur informații suplimentare despre subiect sau despre personalitatea prezentată.

Așadar, stimați ascultători, vă invit să încercăm să ne gândim  împreună cum am putea  aduna aparate telefonice pentru un Muzeu al Științei și Tehnicii la Craiova.

      Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

Personalități din știință și tehnică

Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică mi-am propus să discutăm despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

Afirm, adesea, că „Istoria este ca o busolă care indică de unde s-a plecat, unde s-a ajuns, dar mai ales ne dă „energia” pentru a merge mai departe.

Au fost oameni care au învățat carte în altă limbă decât limba maternă. Au fost oameni care, deși găseau cu greu cărți scrise în limba română, le-au căutat, le-au găsit dar, mai ales, le-au citit. Au fost oameni care, cu greu, au aflat  câte ceva despre   istoria neamului apoi, când au știut mai multe, le-au scris pe multe pagini pentru ca cei din vremea de acum să știe. Unul dintre acești oameni a fost Gheorghe Barițiu.           

Gheorghe Barițiu, sau George Barițiu, s-a născut la data de 24 mai 1812 în localitatea Jucul de Sus, situată lângă Apahida și Căianu, la 20 km nord de Cluj-Napoca, pe drumul spre Dej. A fost primul copil al familiei Ioan Pop Barițiu,  preot greco-catolic, căsătorit  cu  Ana Rafila, fiica preotului  ortodox Simion Cornea. Acasă vorbea limba română. A urmat școala primară în localitatea Rimetea, situată în apropiere de Turda. Aici a învățat în limba maghiară  dar  cunoștea bine  germana, latina și franceza.

            În 1824 s-a înscris la gimnaziul din Blaj, oraș în care s-au format mulți oameni de cultură din Transilvania, unde a avut profesori cu calități didactice deosebite, continuatori ai Școlii Ardelene. Din 1827 a urmat  liceul romano-catolic din Cluj, capitala Marelui Principat al Transilvaniei, și a continuat la facultatea de filozofie, timp de doi ani, 1829-1830.

Deși se găseau cu dificultate, a citit multe cărți în limba română, în special cărți legate de istoria românilor.

Stimați ascultători, pentru ca dumneavoastră să aveți un reper temporal, precizez că în 1826, adică aproape în aceiași perioadă,  Petrache Poenaru, născut lângă Bălceștii din Vâlcea, își completa studiile inginerești la Ecole Polytechnique din Paris.

Dar să revenim  la Gheorghe Barițiu.

Gheorghe Barițiu, student la facultatea de filozofie, a studiat fizica, chimia, mecanica, matematica, istoria universală, filologia, filosofia și morala. Așadar, discipline fundamentale care i-au format cultura generală și cultura de specialitate.

Își începe activitatea didactică în 1835 la Liceul din Blaj.  Apoi, împreună cu Timotei Cipariu,  face o călătorie lungă prin orașele din Transilvania. La final au rămas o vreme la București unde s-a întâlnit cu personalitățile vremii: Ion Heliade-Rădulescu, C.A. Rosetti, Ion Câmpineanu, Iancu Văcărescu, Cezar Boliac, Petrache Poenaru, Eftimie Murgu. Se poate spune că, în această călătorie, a cunoscut realitatea românească.

În 1836 s-a stabilit la Brașov unde  s-a angajat să înființeze o școală  cu predare în limba română și germană pentru copii brașovenilor.  A început cu 12 elevi  dar numărul  lor a crescut datorită principiilor progresiste pe care le-a adoptat și prestigiului său pedagogic și moral.

Un popor are nevoie de cultură, iar cultura se construiește cu ajutorul școlii și al  ziarelor. În 1838 Gheorghe Barițiu înființează, la Brașov, primul ziar românesc din Marele Principat al Transilvaniei, Gazeta de Transilvania, iar la Blaj  revista literară  numită „Foaia pentru minte, inimă și literatură”.   Primul număr al Gazetei de Transilvania conținea chemarea „Deșteaptă-te și tu, române”. Pentru dezvoltarea creației literare, pentru îmbogățirea limbii și literaturii române a încurajat traducerile din alte literaturi și culegerea folclorului românesc. Ambele publicații erau difuzate și în Țara Românească și în Moldova. La realizarea acestor publicații a fost ajutat și de Andrei Mureșanu, cel care, în mai 1848, a scris  poemul ” Deșteaptă-te, române” devenit, în 1990, imnul de stat al României.

Mai mult, pentru știrile locale a găsit corespondenți în mai toate localitățile din Transilvania, Moldova și Muntenia. Și la Craiova avea un corespondent.

Articolele erau legate de problemele agricole, industriale, comerciale și bancare, adică de viața economică a celor trei regiuni încă nereunite, studiile alternând cu reportaje și polemici aprinse. Trebuie menționat că prin articolele publicate, Gheorghe Barițiu  încerca să ofere răspunsuri, soluții la problemele abordate.

Timp de opt ani, între 1838 și 1846, a publicat, în Gazeta de Transilvania, articole cu caracter educativ în care erau evocate personalități  din istoria Europei, printre care Napoleon Bonaparte.

 A susținut crearea unei rețele de căi ferate, luptându-se  cu cei care se împotriveau noilor mijloace de transport, introduse  deja în Europa. Prin articolele sale s-a opus legilor și practicilor de maghiarizare a populației românești din Transilvania.

În 1851, din inițiativa sa, a lui Timotei Cipariu și a lui Andrei Șaguna, s-a înființat  „Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român”, ASTRA, care a avut un rol important în emanciparea culturală și politică a românilor. În 6 august 1888, Gheorghe Barițiu a fost ales președinte al asociației ASTRA, poziție din care  a elaborat  lucrarea istorică „Studii asupra locuitorilor, porturilor și obiceiurilor din diferite ținuturi, asupra hranei, esteticii, etnologiei și psihologiei românilor” și a organizat, la Brașov, prima expoziție de industrie casnică românească.

Din inițiativa sa s-a înființat, la Sibiu, primul gimnaziu de fete precum și  Muzeul de Istorie și Etnografie. Gheorghe Barițiu a inițiat editarea  lucrării „Enciclopedia României”, publicată la Sibiu, în trei volume, între  1898 și 1904,   și a colecției „Biblioteca populară”.

A fost, în 1866, unul dintre  cei 21 de membri fondatorii ai Academiei Române, care reprezentau Țara Românească, Moldova, Transilvania, Banat, Maramureș, Bucovina, Basarabia. Între 1879 și 1885 a fost Președintele Secției de Istorie.

La începutul anului 1893, ca recunoaștere a contribuțiilor sale la dezvoltarea științei și culturii, a  fost  ales Președinte al Academiei, funcție de care nu s-a bucurat mult deoarece, după câteva luni, în 2 mai 1893, la vârsta de 80 de ani, a trecut la cele veșnice. Este înmormântat la Sibiu, în curtea  Bisericii dintre  Brazi.

             Transilvăneanul  Gheorghe Barițiu a intrat în istorie   ca  excelent om de școală,  cu vederi didactice progresiste,  ca luptător pentru   dreptul la limba și cultura națională, ca revoluționar de la 1848, ca fondator al presei scrise în limba română din Transilvania.

            Gheorghe Barițiu s-a remarcat și ca istoric. A scris o amplă monografie, „Părți alese din istoria Transilvaniei pre două sute de ani în urmă”, în trei volume,  publicate între 1889 și 1891. A mai scris și alte lucrări printre care, în 1877, „Noțiuni relative la economia socială și la istoria civilizației în Transilvania”.

            Pentru a cinsti memoria lui Gheorghe Barițiu, numele său a fost atribuit  mai multor instituții de cultură, unor licee și unor străzi din multe localități printre care   Cluj-Napoca, Baia Mare, Sibiu, Brașov, Jucu de Sus, Craiova. Statuia lui a fost amplasată în Parcul ASTRA din Sibiu încă din 1912. O altă statuie există la Brașov. Pentru aducere aminte despre Revoluția de la 1848, despre Marea Adunare Națională  de la Blaj din 3-5 mai 1848, a fost  amenajat aici, la Blaj,  Ansamblul monumental Gloria, care cuprinde busturile contemporanilor lui Gheorghe Barițiu, inclusiv bustul acestuia. Un bust a fost ridicat și în comuna Jucu de Sus, localitatea în care a văzut lumina zilei Gheorghe Barițiu.

La finalul acestui episod, pentru consolidarea informațiilor despre Gheorghe Barițiu, fondator al presei scrise în limba română din Transilvania, vă sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare pe strada Gheorghe Barițiu din Craiova. Este una dintre străzile centrale ale orașului. Face legătura între strada Jean Negulescu, fostă Borzești, și Bulevardul  Carol I. Pe partea stângă au mai  rămas doar opt case, parcă încremenite  de spaima demolării, înghesuite una în alta. Zugrăveala de la exterior trădează trecerea anilor de așteptare a unor vremuri mai bune. Pe partea dreaptă, spectacolul obișnuit din spatele unui bloc a cărui față este îndreptată spre o arteră principală, Calea București. Mașinile parcate  pe dreapta și pe stânga  fac parte din peisajul specific străzilor din zona centrală a orașului.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.

Personalități din știință și tehnică

Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

Azi, la emisiunea Personalități din știință și tehnică  mi-am propus să discutăm despre Victor Babeș, fondatorul școlii românești de microbiologie, tratamentul rabiei și pelagrei.

            Oamenii se îmbolnăvesc. Oamenii s-au îmbolnăvit din toate timpurile. În antichitate, oamenii, oamenii de știință, considerau  că maladiile sunt provocate de niște făpturi mici care ajungeau în corpul omului. Pentru  a evita îmbolnăvirea s-au formulat norme igienice stricte care, în multe cazuri, au dat rezultate deși micile făpturi nu puteau fi văzute.

            Prin  1600  se inventează microscopul. În 1665 Robert Hooke folosește microscopul în scop biologic.          Pe la 1880 Louis Pasteur se ocupa de conservarea vinului și de sănătatea  oamenilor. Pentru conservarea vinului a  pus la punct  o metodă numită, acum, pasteurizare prin care sunt distruse microorganismele. A găsit și microorganismele, adică micile făpturi care îi îmbolnăveau pe oameni. A găsit și metoda prin care oamenii se puteau apăra de aceste mici făpturi: metoda se numește vaccinare. Tot atunci, adică pe la 1882, lucrează cu un tânăr medic cu rădăcini românești, care va duce mai departe metoda imaginată de Pasteur. Acest tânăr era Victor Babeș.

Victor Babeș, deși are rădăcini bănățene, s-a născut  la Viena, în data de 28 iulie 1854, fiind al doilea copil din  familia  avocatului Vincențiu Babeș și Sofia Babeș. Tatăl său avea 30 de ani și  îndeplinea funcția de secretar al Înaltei curți de casație și justiție a  Austriei. Printre alte atribuiții o avea și pe aceea de a pleda pentru drepturile românilor din Transilvania, Bucovina și Banat. Copil dotat, Victor Babeș,  obține, la Viena, certificatul de absolvire  a claselor primare  după care urmează gimnaziul la Lugoj, apoi Liceul piariștilor din Buda. Aici, la Liceu, dă lecții altor copii reușind să-și ajute financiar familia, mai ales că tatăl său, Vincențiu Babeș  fusese îndepărtat din magistratură pe motiv că pledoariile sale sunt mult prea patriotice.

După absolvirea liceului s-a înscris la Facultatea de Medicină din Budapesta de unde, după un an, în toamna anului 1872  este înscris în anul doi la Facultatea de Medicină din Viena. Este captivat  de cursul de anatomie patologică, predat de profesorul Carl von  Rokitansky.

În 1875 ocupă un post de asistent la catedra de anatomie patologică a Facultății de Medicină din Budapesta. În 1881 obține titlul de doctor  pentru specializările chirurgie, oftalmologie și obstretică.

Publică mai multe articole, în reviste de specialitate, articole din care rezultă calitățile de cercetător dar și conturarea  domeniul în care dorea să  găsească soluții, bacteriologia, domeniu inițiat de Pasteur.  Dintre aceste articole amintesc doar „Cercetări experimentale asupra studiului influenței sistemului nervos asupra modificărilor patologice ale pielii”.

Deoarece  activitatea de cercetare de  la Facultatea de Medicină din Budapesta  nu îi oferea condițiile pe care și le dorea, în 1882 pleacă într-o călătorie profesională prin Germania și Franța. Împreună cu profesorul André Victor Cornil  elaborează primul  Tratat de bacteriologie  medicală, publicat în 1885 la Paris. În cercetările sale, Victor Babeș a corelat studiul leziunilor cu studiul bacteriilor,  cu studiul clinic, cu analiza  transmiterii bolii. Altfel spus,  a avut o viziune  sistemică urmărind legătura cauză-efect. În 1887, Academia de Științe din Paris  i-a premiat cartea „Bacteriile și rolul lor  în etiologia, anatomia și histologia  patologică a bolilor infecțioase”. Ședința de premiere a fost prezidată de Louis Pasteur.

Victor Babeș a explicat fenomenul de antibioză, pe care l-a cercetat în perioada 1883-1893, și a intuit inventarea antibioticelor. Iată ce spunea în 1885 despre antibiotice, pe care le-a numit substanțe difuzabile: „Va veni o vreme când chimiștii vor reuși să purifice aceste substanțe  difuzabile utilizându-le în terapie”.

Recunoașterea de care se bucura Victor Babeș obligă conducerea Facultății de Medicină din Budapesta să-i creeze un post  de profesor, pe care a funcționat doi ani, din 1885 până în 1887.

În luna ianuarie 1886 Victor Babeș  îl asistă pe Louis Pasteur la prepararea vaccinului antirabic și învață repede  cum poate fi aplicat. Mai mult, observă care ar fi posibilitățile de îmbunătățire a vaccinului din punct de vedere medical și al modului de administrare.   Louis Pasteur spera ca Victor Babeș să lucreze în continuare cu el, la Paris. Un concurs  de împrejurări, inclusiv  vizita  Ministrului Instrucțiunii Publice de la acea vreme,  Dimitrie Sturza,   face ca Victor Babeș să fie numit  profesor la Facultatea de Medicină din București și medic primar în spitalele din țară. Menționez că până atunci funcționase la Facultatea din Budapesta.

Mai mult,  parlamentul de la București aprobă înființarea unui Institut de patologie și  bacteriologie.  Așa se face că din 10 august 1887, Victor Babeș   se implică în amenajarea Institutului de patologie  în  fostul Palat  Bibescu Vodă, situat în apropierea Dealului Mitropoliei. După doisprezece ani, în 1899,  institutul a fost mutat într-un sațiu nou construit, situat și în prezent pe Splaiul Independenței nr.99-101, unde funcționează  sub numele „Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare în Domeniul Patologiei și Științelor Biomedicale „Victor Babeș”.

Institutul a avut, la început, patru secții. Prima secție, denumită mai târziu  Secția de bacteriologie și anatomie patalogică, era destinată  cercetării bolilor infecțioase la om.  La vremea aceea, adică în 1888  a fost condusă de doctorul Gheorghe Marinescu, cel care se va afirma, mai târziu, ca savant în neurologie.  În secția a doua, condusă de medicul veterinar  Constantin  Starcovici, se cercetau bolile infecțioase la animale. Secția a treia, condusă de  Aurel Babeș, doctor în chimie, fratele lui Victor Babeș, se ocupa de cercetări  de chimie patologică și biologică. În sfârșit,  secția a patra se ocupa de tratamentul antirabic, fiind condusă de doctorul Emil Pușcaru.

Pentru publicarea rezultatelor  cercetărilor  efectuate în institut, încă din 1889 a fost inițiată apariția Analelor Institutului  de patologie și bacteriologie  din București. Mai târziu, în 1893 a inițiat publicația „România medicală”, respectiv în 1895 „Archives des sciences médicales”.

S-au  efectuat cercetări privind  pelagra și enterohepatita la om.

În vremea aceea, bântuiau câteva molimi  care făceau prăpăd prin cirezile de animale: boala secetei, udeala roșie. Prin cercetările conduse de Victor Babeș s-a stabilit că agentul patogen era un parazit care, pătrunzând  și dezvoltându-se în învelișul celulei roșii, îl rupe determinând înroșirea urinei. Babeș numește  acest parazit „hematococus”.  Aplicând aceeași metodă de cercetare descoperă  cauza bolii numită „cârceagul oilor”. Ca recunoaștere a contribuției lui Victor Babeș în acest domeniu, lumea științifică numește aceste  boli „babesioze”.

În 1893 este primit în Academia Română. Mai târziu, a fost ales, de două ori, vicepreședinte, între 1899-1900 și 1918-1919.

Totuși, una dintre contribuțiile fundamentale aduse de Victor Babeș, se referă la seroterapie,  adică metoda  de „combatere a unei boli  microbiene prin tratarea ei cu serul din sângele celor care s-au vindecat de aceea boală”. Serul astfel obținut conține anticorpi care neutralizează microbul și toxinele produse de microb. Metoda pusă la punct de Victor Babeș, seroterapia, a fost privită ca o mare victorie  în lupta cu bolile microbiene.

Trebuie să menționez și tratamentul contra turbării. Vaccinul antirabic a fost descoperit de Louis Pasteur prin prepararea unui ser prelevat de la câini turbați.  Victor Babeș a plecat de la un virus izolat de la lupi turbați, iar serul antirabic  conține anticorpi gata pregătiți,  tratamentul fiind mult mai eficient.

Merită menționată prepararea  serului antidifteric care a fost, apoi, produs în mii de doze distribuite  spitalelor sau vândute în farmacii.

Trebuie să  vă spun că, la insistențele lui Victor Babeș, s-a construit, în 1889, un sistem de alimentare cu apă a Bucureștiului, sistem dotat  cu filtre cu nisip  și  cu un sistem  de sterilizare a apei. Constructorul sistemului de alimentare cu apă a fost inginerul  Elie Radu, cel care a construit și calea ferată Craiova-Calafat. Cu siguranță, acest sistem de alimentare cu apă i-a ferit pe bucureșteni de epidemia de holeră din 1892.

Dacă vorbim de holeră, trebuie spus că  Victor Babeș a preparat un vaccin antiholeric folosit de Armata Română în Războiul Balcanic din 1913.

Victor Babeș ține conferințe și publică articole din care rezultă starea de sănătate din România la începutul  secolului XX. Iată doar câteva titluri: Regenerarea poporului român,  Tuberculoza și combaterea ei, Expunere de motive  pentru crearea unui Minister al Sănătății Publice.

În 1918, după Marea Unire, Conducerea Universității din Cluj  îi trimite o  scrisoare:„ Consiliul Dirigent roagă pe domnul profesor Babeș să aducă jertfa de a primi catedra  de  Anatomie patologică și de bacteriologie la noua universitate al cărei tineret va fi fericit să urmeze  vestitele cursuri ale profesorului Babeș”.

În martie 1925, la propunerea Ministerului Instrucțiunii Publice, „Institutul de patologie și bacteriologie” din București va primi numele „Institutul dr.Victor Babeș”, „ca un omagiu pentru multele descoperiri fundamentale pornite de aici și destinate să renoveze știința medicală, să ridice sănătatea publică mondială și în special să regenereze sanitară a poporului român”.

Victor Babeș a încetat din viață în 19 octombrie 1926. Avea 72 de ani.

Un bust care îl reprezintă pe  dr.Victor Babeș este amplasat la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În București funcționează  Muzeul memorial  dr. Victor Babeș. Mai multe spitale poartă numele dr. Victor Babeș.  Câte o strada din Cluj-Napoca, Timișoara, Târgu Mureș și multe alte orașe poartă numele  dr. Victor Babeș.

Spitalul   de boli infecțioase din Craiova, situat pe strada Sărari,  are rădăcini  care încep de la 1900, iar din 1957 i s-a atribuit numele Dr.Victor Babeș. Un bust al doctorului Victor Babeș este amplasat în Grădina Botanică din Craiova.

La finalul acestui episod, pentru  consolidarea informațiilor despre dr. Victor Babeș, va sugerez ca într-o sâmbătă sau într-o duminică să faceți o plimbare prin Grădina Botanică din Craiova. De la intrare, mergeți spre sere. Bustul doctorului Victor Babeș  este într-o companie selectă: poetul Alexandru Macedonski și profesorul Alexandru Buia.

De aici mergeți pe Calea București, până la intersecția cu strada Sărari.  Spitalul Clinic de Boli Infecțioase și Pneumoftizilogie, înființat prin 1900, are, din 1957, patronimul dr. Victor Babeș.

Mențiune.

            Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.

.