13 Apr
09.04.2025.Nicolae Paulescu şi istoria insulinei.
Posted in Personalități din știință și tehnică din România on 13.04.25
Personalități din știință și tehnică
Nicolae Paulescu şi istoria insulinei
Azi, la emisiunea „Personalități din știință și tehnică”, mi-am propus să vă povestesc Nicolae Paulescu și despre povestea insulinei.
Este de datoria noastră să ne cunoaştem marile valori umane şi să le facem cunoscute semenilor noştri deoarece identitatea unui popor este legată şi de personalităţile care s-au impus pe plan profesional în comunitatea ştiinţifică internaţională . Una dintre aceste personalităţi, mai mult sau mai puţin controversată pentru convingerile sale ideologice, nu s-a putut bucura de recunoașterea oficială pe care o merita. Mereu a fost convins de valoarea cercetărilor efectuate așa cum rezultă și declarația făcută la un moment dat: „(…)unii m-au devalizat, alţii încearcă să-mi înabuşe plângerile. Şi aceasta se petrece în sânul cinstitei familii a oamenilor de ştiinţă. Odinioară credeam că un cercetător poate munci în linişte, căci eram convins că publicaţiile sale îl pun la adăpost de orice nedreptate. Din nefericire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu desăvârşire”. Personalitatea despre care o să vă povestesc, şi-a legat numele de tratarea diabetului, de insulină, de pancreină așa cum a numit-o el, Nicolae Paulescu.
Nicolae Constantin Paulescu, unul dintre precursorii descoperirii insulinei, s-a născut în Bucureşti la data de 8 noiembrie 1869.Tatăl său, Costache Paulescu, era negustor, iar mama sa Maria, era casnică. După studiile elementare s-a înscris la actualul Colegiu Naţional „Mihai Viteazul” din Bucureşti. In perioada liceului şi-a format o cultură vastă prin numeroase lecturi din domeniile literaturii, artei, ştiinţelor naturale.
Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza „ Cercetări asupra structurii splinei“ . Timp de trei ani, în perioada 1891- 1894, a lucrat în spitalele din Paris, cu Étienne Lancereaux – ilustru clinician şi anatomo-patolog al epocii, cu care a publicat (1903-1928) o lucrare monumentală – Tratat de medicină, în patru volume. În perioada 1897-1898 a urmat cursuri de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe cu lucrările „Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor atitudini ale corpului „ şi „Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală la poziţia verticală”. Apoi, în 1901 , a obţinut un titlu de doctor în chimie biologică cu teza „ Studiu comparativ al acțunii clorurilor alcaline asupra materiei vii” Deşi se bucura de un imens interes în cercurile ştiinţifice internaţionale şi de susţinere materială în cercetările sale, a preferat să se întoarcă în ţară, unde a fost numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti unde a funcționat timp de 27 de ani, între 1904 și 1931. În această calitate a desfăşurat o amplă activitate ştiinţifică în fiziologia medicală, metabolismul glicogenului, diabetul, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui hepatic, mecanismul morţii subite, anevrismele, etc. Pe baza cercetărilor asupra fiziologiei hipofizei şi epifizei, a elaborat, în 1906, o metodă originală de extirpare a hipofizei la câine, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. De asemenea, a obţinut rezultate extrem de importante privind structura splinei.
Deşi în cercetările sale a abordat un spectru larg, principala preocupare a fost în domeniul glandelor endocrine: hipofiza, tiroida, suprarenala şi pancreasul. A început aceste cercetări în 1911, iar după multe cercetări reuşeşte să obţină un extract apos de pancreas. Foloseşte acest extract pentru reducerea glicemiei la câni şi obţine rezultate concludente. A denumit acest hormon cu acţiune antidiabetică „ pancreină”. În anii primului război mondial a scris un tratat în trei volume , „Tratat de fiziologie medicală” în care au apărut, pentru prima dată, rezultatele sale experimentale legate de secreţia endocrină pancreatică. În sesiunea din 23 iulie 1921 a Societăţii de Biologie, a făcut patru comunicări legate de acţiunea extractului pancreatic, comunicări care au fost publicate în „ Rapoarte ale reuniunilor Societății de Biologie și ale filialelor sale”, volumul 27 din 1921, editat la Paris.
Titlul acestor comunicări: „Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă” . O lună mai târziu, a publicat, în revista de belgiană de specialitate „ Arhivele Internaționale de Fiziologie” din 31 august 1921 , un articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs de pancreas, numit de Nicolae Paulescu Pancreină . Titlul articolului : „Cercetări asupra rolului pancreasului în asimilarea nutritivă” Mai mult, după câteva luni, începe introducerea ei în terapeutică. Rezultatele obţinute în primele tratamente a bucurat enorm lumea medicală şi nu numai deoarece, pentru prima dată, mii de pacienţi diabetici muribunzi au fost redaţi vieţii.
În februarie 1922 Frederik.G.Banting şi Charles H. Best au publicat un articol în care se prezentau rezultatele experimentale obţinute prin aplicarea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, şi care confirmau concluziile lui Paulescu. Deşi acest articol a apărut după articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicină din 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni Frederick Banting, pentru activitatea experimentală desfăşurată şi lui John James Rickard Macleod pentru utilizarea insulinei în practica clinică, deşi meritul principal l-a avut biochimistul Collip care a reuşit să purifice extractul pancreatic făcându-l administrabil la om.
La 10 aprilie 1922 N.C.Paulescu a depus la Oficiul Român de Brevete descrierea cu titlul „Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei”, pentru care a obţinut un brevet nr.8322. În partea de revendicări a acestui brevet se menționează: „Revendic invenţiunea produsului organic Pancreina, care injectată în sânge, produce o diminuare sau chiar o suprimare trecătoare a simtomelor diabetului”.
Nicolae Paulescu s-a stins din viaţă la data de 19 iulie 1931 , în Bucureşti.
La moartea sa, Nicolae Iorga scria: „ Profesorul Paulescu a trăit ca un mucenic și a murit ca un sfânt”.
Și totuși, stimați ascultători, în viață, valoarea profesională este recunoscută până la urmă, mai devreme sau mai târziu. Așa s-a întâmplat și în cazul lui Nicolae Paulescu.
În 1969, din fericire pentru noi , diabetologul scoţian Ian Murray a vrut să scrie un istoric al descoperirii insulinei şi a constatat că Paulescu publicase primul lucrări valoroase în care a descris cu lux de amănunte, acţiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Ulterior, după aproape trei sferturi de veac, Paulescu revine, în mod oficial, în galeria marilor fiziologi ai lumii. În 1990 a fost ales, post mortem, membru al Academiei Române. În 1993 a fost înfiinţat la Bucureşti „ Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie şi Boli Metabolice” care poartă numele Nicolae Paulescu.
Ca recunoaştere a meritelor sale în descoperirea medicală a secolului XX , insulina, anul 2001 fost desemnat „Anul Paulescu”. O dovadă că adevărul este o valoare imprescriptibilă.
Medicul Aurel Abramovici, fost student al lui N. Paulescu afirma : “De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenţii (…) Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…”.
În data de 31august 2001, în prezența președintelui Federației internaționale de Diabet, Sr George Albert, a dezvelită statuia lui Nicolae Paulescu amplasată lângă Facultatea de Medicină din București.
Mențiune.
Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și on line radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.