Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Azi, la emisiunea Personalități  din știință și tehnică, o să vă spun povestea emoționantă a serviciului de asistență medicală cunoscut sub numele de „Crucea Roșie”.

Citesc  despre  personalităţile care  primesc anual Premiul Nobel pentru fizică, pentru literatură, pentru medicină. Înţeleg  sau accept uşor că prin  descoperirile făcute,   aceste personalităţi  au contribuit la dezvoltarea ştiinţei, au contribuit la obţinerea unui nou succes în lupta  medicului cu bolile  omului. Citesc despre personalităţi care au primit Premiul Nobel pentru Pace. Le compar, de fiecare dată,  cu cel  care prin atitudinea sa de OM a determinat apariţia serviciului de asistență medicală pe câmpul de luptă, a unei Mărci  foarte cunoscută în lumea întreagă, asociată cu serviciile umanitare: Crucea Roşie. Acest OM a fost, în 1901, primul laureat al Premiului  Nobel pentru Pace. Sunt convins că este o referinţă bună pentru oricare deţinător al Premiului Nobel pentru Pace. Numele acestui OM  este Henri Dunant.  

Henri Dunant  s-a născut la  data de 8 mai 1828  în oraşul  Geneva  din Elveţia, fiind primul copil al familiei  Jean-Jeacques Dunant și Antoinette Dunant-Colladon, o familie cu dare de mână și preocupări umanitare, integrate în activitatea biesericii, având o atitudine civică dezvoltată. În tinerețe Henri Dunant a călătorit în mai multe țări  învecinate cu Elveția, ca membru al Asociației Tinerilor Creștini.

La vârsta de 26 ani  lucrează  ca reprezentat al unei companii din Geneva care avea afaceri în Sicilia și Africa de Nord. În această calitate a făcut mai multe călătorii în orașul Setif, din Algeria. Cu ocazia acestor vizite, atenția i-a fost atrasă de condiția sclavilor  musulmani, iar observațiile făcute le-a publicat într-o carte intitulată „Sclavia printre musulmani și în Statele Unite le Americii”. Pe baza experienței acumulate în afaceri, inclusiv cunoașterea oportunităților din Algeria, a înființat compania  inustrial-financiară  „Morile Mons-Gémila” pentru exploatarea unei mari suprafețe de teren. Avea nevoie de aprobarea Împăratului Napoleon al III-lea. Acesta era pe front, în apropierea localității Solférino, din nordul Ialiei de azi. Armata franceză, aliată cu  armată sardă, încercau să alunge armata austriacă a împăratului Franz-Joseph. Heri Dunant a ajuns la Solférino pe 24 iunie 1859, după încheierea sângeroasei bătălii, intrată în istorie. Lupta a fost câștigată de francezi dar pe câmpul de luptă zăceau, de-a valma, soldați francezi-italieni-austrieci.

Zguduit de spectacolul miilor de soldaţi  abandonaţi, face apel la voluntari din împrejurimi, în special femei  curajoase,  şi începe să-i ajute pe răniţi, indiferent de uniforma pe care o purtau, indiferent de armata în care slujiseră cu credinţă. Femeile din Solférino au lansat atunci sintagma „Suntem cu toții frați”. Henri Dunant a organizat un spital  în Biserica satului vecin. Lipseau, însă, echipamentele necesare, personalul calificat,  hrana, experienţa. Cu toate eforturile, în final,  mii de răniţi au murit.

Marcat de suferința văzută și  impulsionat de spiritul său umanitar, a scris o carte,  așa cum mai făcuse și altă dată, în Algeria, impresionat de durerea umană. În cartea „O amintire de la Solférino”, publicată în 1862 de editura Fick din Geneva,  a descris disperarea răniților dar s-a gândit și la ce pot face ceilalți oameni pentru alinarea suferinței celor aflați  în necaz și anume:

• înființarea unei societăți umanitare, alcătuită din voluntari specializați,  care să acorde ajutor răniților pe timp de război;
• promovarea unui acord internațional care să protejeze soldații răniți pe câmpul de luptă dar și pe voluntarii care îi îngrijesc.

Cartea, tipărită în 1600 de exemplare,  a fost  trimisă  personalităților din Europa, administrațiilor centrale și locale, caselor regale. Un exemplar a ajuns și la „Societatea pentru Bunăstare Publică” din Geneva, prezidată de Gustave Moynier, avocat,  care a înțeles ce trebuie să facă. L-a invitat pe Henri Dunant să-și prezinte cartea și planurile de lucru. S-a constituit o Comisie, formată din Henri Dunant, avocatul Gustave Moynier, generalul Guillaume Henri Dufour, dr. Louis Appia si dr. Theodore Maunoir care s-a întrunit pe data de 17 februarie 1863. Acest nucelu s-a numit atunci, la început, Comitetul Internațional pentru Ajutorarea Răniților. Și-au propus să organizeze o Conferință internațională. Henri Dunant, fără să-și precupețească timpul și banii, a călătorit în mai multe țări europene, a discutat cu  reprezentanți ai guvernelor, cu personalități din lumea medicală  și din lumea științifică. Strădania lui Henri Dunant și a celorlați fondatori a dat roade.  Conferința  s-a desfășurat, la Geneva,  în perioada  26-29 octombrie 1863. Cu această ocazie, ca recunoaștere a  inițiativei lui Henri Dunant, s-a adoptat ca semn distitinctiv pentru această activitate umanitară, semnul de cruce roșie pe fond alb, adică inversul steagului elvețian. Tot atunci s-a decis înființarea de societăți naționale similare, de voluntari, în toate țările.

Din acest punct de vedere, Henri Dunant și-a văzut visul împlinit. Din păcate, afacerea legată de exploatarea unor terenuri și a apei din nordul Algeriei a falimentat. În 1867 Henri Dunant își pierduse și banii și prietenii. Ani buni a trăit ca un cerșetor. Între timp Organizația umanitară înființată de Henri Dunant devenise internațională, devenise utilă, devenise cunoscută. Henri Dunant, sărac și  bolnav, a fost internat, în 1892, într-un  sanatoriu din Heiden, un sat din Elveția. Aici, în sanatoriu, a fost descoperit de comunitatea locală și comunitatea internațională fiind  copleșit cu onoruri și premii pe care Henri Dunant a refuzat să le folosească. A vrut să fie înmormântat ca un sărac. S-a stins din viaţă la data de  30 octombrie 1910, în localitatea Heiden  din Elveţia. Avea 82 de ani. A fost înmormântat așa cum a vrut, ca un sărac necunoscut, iar premiile în bani au fost donate unor societăți filantropice.

Și totuși!

Pentru ceea ce a făcut la  Solférino, Henri Dunant a primit, din partea Regelui Italiei, Victor-Emmanuel, Ordinul Saint Maurice şi Saint Lazare.

În 1901  Henri Dunant a primit  Premiul Nobel pentru Pace. A fost primul Laureat.

În fiecare an,  pe data  de 8 mai, ziua de naștere a lui Henri Dunant, întreaga lume  sărbătorește  „ Ziua Mondială a Crucii Roşii” .

Un bulevard din Geneva poartă numele Henri Dunant. O stradă din București, dar și din alte orașe ale lumii, poartă numele Henri Dunant.

Bustul lui Henri Dunant este amplasat în mai multe orașe din lume printre care Geneva, Berlin, Minsk, Porto, Strasbourg, Subotica-Serbia.

La finalul acestui episod o să vă spun câteva detalii despre  istoria  Organizației „Crucea Roșie” din România.

            România a aderat  la Convenţia de la Geneva la  data de 30 noiembrie  1874, iar la 4 iulie  1876 se înfiinţează Societatea de Cruce Roşie din România, prin  hotărârea Principelui Ghica,  având primul sediu în actualul local al Spitalului Colţea din Bucureşti .După două săptămâni Crucea Roşie Română  trimite o ambulanţă cu tineri voluntari pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul  sârbo-turc. La 23 august 1876 Crucea Roşie Română  este recunoscută de Comitetul Internaţional de Cruce Roşie. În timpul Războiul de Independenţă  (1877-1878)  Crucea Roşie colectează fonduri ,organizează formaţiuni sanitare, cursuri de bandaje şi pansamente, se constituie ambulanţe care însoţesc trupele de campanie, se asigură personal sanitar auxiliar pentru unele trenuri sanitare.                                                        

  În timpul primului război mondial ( 1917-1919)  Crucea Roşie Română aduce o  contribuţie importantă la  diminuarea  suferinţei militarilor răniţi,  refugiaţilor şi populaţiei civile.       În 1923  se organizează în România prima “Săptămână a Crucii Rosii”, iar  în  1927  este inaugurat sediul central al Societăţii Române de Cruce Roşie din Bucureşti, str. Biserica Amzei nr. 29, construit din fonduri proprii şi din colectă publică.                     

 Activă în războiul de independenţă, în primul şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în nevoie – oameni afectaţi de marile epidemii care au lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de secetele din Moldova, de inundaţiile din anii  70 şi cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare dată, cu sprijinul oamenilor de toate categoriile, să vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline durerea celor loviţi de soartă. Refugiaţi, prizonieri, văduve de război, răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani, sunt categorii pentru care Crucea Roşie Română a avut mereu uşa deschisă.       Prin munca a zeci de generaţii, milioane de oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de organizaţie: Cantine, ceainării, spitale, ambulanţe, colonii de vară, tabere, bucătării de campanie, adăposturi, toate acestea au fost deservite de mii de oameni sensibili la suferinţa altora.

Astăzi,  Crucea  Roşie Internaţională, Crucea Roşie Română şi celelalte asociaţii naţionale  continuă să  urmeze, la alte cote,  misiunea  începută cu aproape un secol şi jumătate în urmă de elveţianul Henri Dunant.

Cred că este bine, stimați ascultători, să vă spun câteva detalii despre organizația similară „Semiluna Roșie”.

În timpul Războiului Ruso-Turc, între anii 1876 şi 1878, Imperiul Otoman a folosit o Semilună Roşie în locul Crucii Roşii deoarece guvernul considera că respectiva Cruce i-ar fi afectat pe soldaţii musulmani. În 1877,  Rusia s-a angajat să respecte simbolul Semilunii Roşii, după care şi Imperiul Otoman s-a angajat să respecte simbolul Crucii Roşii. După aceste evenimente, s-a acceptat că ar fi posibil să se adopte simboluri oficiale adiţionale pentru statele non-creştine. Semiluna Roşie a fost recunoscută oficial în anul 1929 când Convenţiile de la Geneva au fost amendate . De la recunoaşterea sa oficială şi până azi, Semiluna Roşie a devenit emblema majorităţii statelor cu populaţii majoritar musulmane. Societăţile naţionale din unele state cum ar fi Pakistan (1974), Malaezia (1975) sau Bangladesh (1989) şi-au schimbat oficial numele şi emblema de la Crucea Roşie la Semiluna Roşie. Semiluna Roşie este folosită azi  de  cca. 33 dintre cele 185 de societăţi naţionale recunoscute la nivel mondial.

              Mențiune.

              Emisiunea „Personalități din știință și tehnică” este difuzată la Radio Sud, pe frecvența 97,4 MHz FM, https://radio-online-romania.com/sud-fm, și  on line  radiosud.ro (ASCULTĂ LIVE), de luni până vineri, la ora 21:00.