Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Londonezii  vorbesc bine românește

În urmă cu ceva vreme am făcut o deplasare profesională la Londra.

Mai fusesem  în Anglia, dar la Londra nu.  Avionul pleacă din  Craiova spre seară și  ajunge pe aeroportul din  Luton, situat cam la 70 km  de Londra, după aproape 3 ore de zbor.

Așadar nu cunosc capitala Anglei și, din acest motiv, am preferat ca, pentru liniștea mea, să contactez o firmă care asigură, printre altele, transferul de la Aeroportul Luton la hotelul din Londra.

În ziua cu pricina, avionul a întârziat la venire în Craiova mai bine de două ore. Le-am trimis un mesaj celor de la firma de transfer, iar ei m-au asigurat că vom fi  așteptați. Mi-au dat și un număr de telefon  la care  va răspunde șoferul.

După un zbor liniștit am ajuns, într-un târziu, la Luton. Ne-am recuperat bagajele și  am ieșit în exteriorul  aeroportului. Mai multe autobuze așteptau, cu calm, să-i ducă pe călători la Londra deși întunericul se lăsase cam demultișor. Erau și taximetre.  Puteau  fi luate,  ordonat, cu calm, intrând într-un  mic  dispecerat.

I-am dat telefon șoferului care, într-o limbă română perfectă, cu ușor accent   botoșenesc, mi-a explicat  unde este locul de întâlnire. Pe drum, spre Londra, am mai primit și alte explicații, evident, în limba română.

A doua zi dimineața, la hotel, a început să sune alarma. Am ieșit pe hol speriat. Câteva uși batante erau deja închise iar liftul nu funcționa. Am intrat în panică dar camerista,  Maria, cu un calm specific englezilor și într-o limbă română perfectă, ne-a explicat  că  în fiecare săptămână, în aceași zi și la aceiași oră, se simulează un exercițiu de alarmare în caz de incendiu. Am înțeles bine despre ce este vorba  și m-am liniștit.

Am coborât pentru micul dejun. O sală  mare, pe măsura numărului impresionant de camere ale hotelului. La intrarea în sala de mese  câteva persoane așteptau să fie îndrumate spre o masă liberă. Am ajuns și  eu la  pupitrul unde  o tânără îi primește pe  oaspeți și notează  numărul camerei .

Am văzut pe ecuson numele Cristina, iar gazda  a sesizat  accentul meu așa că, dezinvolt, mi-a explicat, în limba română, cu un  ușor accent maramureșean,  în drum spre o masă liberă,  ce  se poate mânca la  micul dejun.

Vizita profesională a fost o reușită, iar la final, gazda, șeful departamentului de relații cu clienții, ne-a invitat, în limba română, folosind cu îndemânare perfectul simplu, să vizităm Londra și să mâncăm.

Am vrut să vizitez Piața Trafalgar. În cele câteva zeci de minute pe care le-am avut la dispoziție  am rememorat evenimentele legate de această piață, în mod particular ziua de 8 mai 1945, zi în care Churchill a anunțat sfârșitul războiului. Un reper în istoria noastră, a românilor.

Am găsit ușor un loc unde să  mâncăm. Oferta restaurantului – generoasă. Căutam în listă  un sos picant și mă simțeam jenat că ceilalți așteaptă după mine. M-a scos din încurcătură chelnerul, tânăr și prezentabil, cu o privire inteligentă care mi-a explicat, într-o limbă română clară, cu  accent moldovenesc inconfundabil, ce trebuie să aleg.

Acesta a fost momentul în care, fără să vreau, am gândit cu voce tare, dar cu amărăciune:

– Londonezii vorbesc bine românește !