Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Citesc  despre  personalităţile care  primesc anual Premiul Nobel pentru fizică, pentru literatură,pentru medicină. Înţeleg  sau accept uşor că descoperirea acestei personalităţi  a contribuit la dezvoltarea ştiinţei, a contribuit la obţinerea unui nou succes în lupta  medicului cu bolile  omului. Citesc despre personalităţi care au primit Premiul Nobel pentru Pace. Îl compar, de fiecare dată,  cu cel  care prin atitudinea sa de OM a determinat apariţia unui semn, a unei mărci  foarte cunoscută în lumea întreagă , asociată cu serviciile umanitare: Crucea roşie. Acest OM a fost, în 1901, primul laureat al Premiului  Nobel pentru Pace. Sunt convins că este o referinţă bună pentru oricare deţinător al Premiului Nobel pentru Pace. Numele acestui OM  este Henri Dunant.  

Doar câteva date biografice.

Henri Dunant  s-a născut la  data de 8 mai 1828  în oraşul  Geneva  din Elveţia .El a organizat primul serviciu  de asistenţă medicală pe  câmpul  de luptă  de la Magenta şi Solferino,Italia,  în  1859. Ca recunoaştere a  valorii iniţiativei sale umanitare, semnul atribuit acestei activităţi, cruce roşie pe fond alb,  este inversul  steagului Elveţiei, iar „ Ziua Mondială a Crucii Roşii”  se sărbătoreşte în fiecare an pe  data de 8 mai, ziua de naştere a lui Henri Dunant.  De asemenea  a primit Premiul Nobel pentru pace  pe 1901, împreună cu francezul Frederic Passy. . S-a stins din viaţă la data de  30 octombrie 1910, în localitatea Heiden  din Elveţia. Avea 82 de ani. În acest context o să vă spun istoria Crucii Roşii.

Suferinţa  soldatului nu ţine seama de uniformă.

Istoria Crucii Roşii este legată  de bătălia  care a avut loc în 24 iunie 1859 la Solférino , o mică localitate din nordul Italiei , între armata franceză  a lui Napoleon al III-lea , aliată cu  armata sardă, şi armata austriacă a împăratului Franz-Joseph.Victoria a fost de partea armatei franceze , dar pe câmpul de luptă  au rămas 40.000 de morţi şi răniţi.Strigătele de disperare ale răniţilor răsunau printre dealurile de la Solferino, fără ca cineva să le dea o mână de ajutor.Spre seară a trecut prin apropiere un tânăr eleveţian, Henri Dunant (1829-1910) ,aflat într-o călătorie de afaceri.Zguduit de spectacolul miilor de soldaţi  abandonaţi , face apel la voluntari din împrejurimi , în special femei  curajoase,  şi începe să-i ajute pe răniţi , indiferent de uniforma pe care o purtau, indiferent de armata în care slujiseră cu credinţă. Femeile din Solférino au lansat atunci sintagma devenită notorie : « Tutti fratelli ».Henri Dunant a organizat un spital  în Biserica satului vecin, Castiglione delle Stiviere. Lipseau , însă, echipamentele necesare, personalul calificat,  hrana, experienţa. Cu toate eforturile,în final,  mii de răniţi au murit. Pentru ceeace a făcut la  Solférino,a primit din partea Regelui Italiei , Victor-Emmanuel, Ordinul Saint Maurice şi Saint Lazare .Pornind de la această experienţă, Henri Dunant a scris o carte intitulată “Amintire de la Solférino“  , publicată în 1862 de editura Fick din Geneva , în care descrie bătălia , haosul şi suferinţa celor răniţi.  Multe din cele 1600 de exemplare tipărite au fost  distribuite unor personalităţi politice şi militare ale vremii din toată Europa.Mai mult , a făcut multe călătorii pentru  a susţine ideea înfiinţării unor  organizaţii umanitare, bazate pe voluntariat, care să fie autorizate să-i ajute pe soldaţii   răniţi în războaie.În  17  februarie 1863, din iniţiativa lui Henri Dunant, se înfiinţează   “Comitetul internaţional pentru ajutorarea militarilor răniţi “  .Între 26 şi 29 octombrie  1863 s-a ţinut la Geneva prima întrunire a Comitetului . Cu această ocazie au fost adoptate zece rezoluţii  privind funcţiile comitetelor pentru ajutorarea răniţilor şi simbolul organizaţiei : cruce roşie pe fond alb, adică inversul drapelului eleveţian, ca recunoaştere a  contribuţiei eleveţianului Henri Dunant la înfiinţarea acestei organizaţii.În 1901 Dunant primeşte Premiul Nobel pentru Pace.

Semiluna Roşie

În timpul Războiului Ruso-Turc, între anii 1876 şi 1878, Imperiul Otoman a folosit o Semilună Roşie în locul Crucii Roşii deoarece guvernul considera că respectiva Cruce i-ar fi afectat pe soldaţii musulmani. În 1877,  Rusia s-a angajat să respecte simbolul Semilunii Roşii, după care şi Imperiul Otoman s-a angajat să respecte simbolul Crucii Roşii. După aceste evenimente, CICR a declarat în 1878 că ar fi posibil să se adopte simboluri oficiale adiţionale pentru statele non-creştine. Semiluna Roşie a fost recunoscută oficial în anul 1929 când Convenţiile de la Geneva au fost amendate . De la recunoaşterea sa oficială şi până azi, Semiluna Roşie a devenit emblema majorităţii statelor cu populaţii majoritar musulmane. Societăţile naţionale din unele state cum ar fi Pakistan (1974), Malaezia (1975) sau Bangladesh (1989) şi-au schimbat oficial numele şi emblema de la Crucea Roşie la Semiluna Roşie. Semiluna Roşie este folosită azi  de 33 dintre cele 185 de societăţi naţionale recunoscute la nivel mondial.

Crucea Roşie în România.

            România a aderat  la Convenţia de la Geneva la  data de 30 noiembrie  1874, iar la 4 iulie  1876 se înfiinţează Societatea de Cruce Roşie din România, prin  hotărârea Principelui Ghica,  având primul sediu în actualul local al Spitalului Colţea din Bucureşti .După două săptămâni Crucea Roşie Română  trimite o ambulanţă cu tineri voluntari pentru a acorda ajutor răniţilor din războiul  sârbo-turc. La 23 august 1876 Crucea Roşie Română  este recunoscută de Comitetul Internaţional de Cruce Roşie. În timpul Războiul de Independenţă  (1877-1878)  Crucea Roşie colectează fonduri ,organizează formaţiuni sanitare, cursuri de bandaje şi pansamente, se constituie ambulanţe care însoţesc trupele de campanie, se asigură personal sanitar auxiliar pentru unele trenuri sanitare.                                                          În timpul primului război mondial ( 1917-1919)  Crucea Roşie Română aduce o  contribuţie importantă la  diminuarea  suferinţei militarilor răniţi,  refugiaţilor şi populaţiei civile.       În 1923  se organizează în România prima “Săptămână a Crucii Rosii”, iar  în  1927  este inaugurat sediul central al Societăţii Române de Cruce Roşie din Bucureşti, str. Biserica Amzei nr. 29, construit din fonduri proprii şi din colectă publică.                      Activă în războiul de independenţă, în primul şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în nevoie – oameni afectaţi de marile epidemii care au lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de secetele din Moldova, de inundaţiile din anii  70 şi cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare dată, cu sprijinul oamenilor de toate categoriile, să vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline durerea celor loviţi de soartă. Refugiaţi, prizonieri, văduve de război, răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani, sunt categorii pentru care Crucea Roşie Română a avut mereu uşa deschisă.       Prin munca a zeci de generaţii, milioane de oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de organizaţie :Cantine, ceainării, spitale, ambulanţe, colonii de vară, tabere, bucătării de campanie, adăposturi, toate acestea au fost deservite de mii de oameni sensibili la suferinţa altora.

Astăzi,  Crucea  Roşie Internaţională, Crucea Roşie Română şi celelalte asociaţii naţionale  continuă să  urmeze, la alte cote,  misiunea  începută cu aproape un secol şi jumătate în urmă de elveţianul Henri Dunant.