09 Apr
Eliza Leonida-Zamfirescu, prima femeie inginer din Europa
Posted in File din Istoria stiintei si tehnicii on 09.04.11
În istoria omenirii sunt cunoscute multe femei celebre.Au fost regine,împărătese, scriitoare, misionare.Cunoaştem multe femei celebre din sport, din teatru, din film, din artă.Ştim despre multe femei eroine,care s-au jertfit pentru libertate ,pentru dreptate.Aparent,în ştiinţă, în inginerie sunt mai puţine femei celebre.Este doar o aparenţă. Iată un exemplu de femeie celebră în Europa şi născută în România.
Eliza Leonida-Zamfirescu s-a născut la data de 10 noiembrie 1887 la Galaţi. Tatăl său, Anastase Leonida, ofiţer de armată şi mama sa , Matilda Gill, fiica unui inginer de origine franceză, s-au ocupat atent de creşterea celor 11 copii, patru fete şi 7 băieţi, şi de educaţia celor opt care au ajuns la maturitate şi care au fost, fiecare în felul său, modele de intelectuali români de la începutul secolului XX : în inginerie, în medicină, în artă, în învăţământ. Eliza a fost al cincilea copil al familiei Leonida.
Un vis care trebuia să devină realitate.
A urmat Şcoala primară la Galaţi, iar studiile liceale umaniste le-a făcut la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. Aici a avut profesoare cu titluri universitare obţinute la Paris, Viena, Berlin, Bucurşti şi a căpătat pregătirea necesară pentru a urma, la rândul său, studii superioare universitare umaniste. Dar Eliza vroia să devină inginer chimist , ca bunicul său Charles Gill , ca vestita Marie Curie, care, în 1903, primise Premiul Nobel, despre care presa vremii scrisese mult, despre care Eliza citise mult şi pe care a admirat-o toată viaţa. Ca să devină inginer trebuia să obţină o diplomă de absolvire a unei secţii reale de liceu. Dacă vrei, poţi trece peste orice obstacol .A susţinut diferenţele la Liceul Mihai Viteazul din Bucureşti şi a obţinut recunoaşterea absolvirii unui liceu real. Alt obstacol. Cererea de înscriere la Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din Bucureşti i-a fost respinsă deoarece fetele nu erau admise la această şcoală unde viitorii ingineri erau pregătiţi şi ca ofiţeri de geniu .În 1909 s-a înscris la Academia Tehnică Regală din Berlin. Nici aici nu a fost simplu. Conducerea Academiei era pusă în faţa unei situaţii inedite: era prima candidată din istoria Academiei, dar scria şi vorbea impecabil limba germană cultă , avea cunoştinţe temeinice de matematică , fizică, chimie. În final a fost admisă. Poate a contat şi faptul că fratele său, Dimitrie Leonida, era deja un eminent student al Academiei. Cu toate acestea , era ocolită de colegi. Istoria spune că unul dintre profesori, văzând-o în sală a strigat :”La bucătărie, acolo-i locul femeilor, nu la politehnică”. Şi totuşi, abnegaţia Elizei l-a determinat pe Decanul Facultăţii de Chimie şi Metalurgie, profesorul Hoffman ca, la înmânarea diplomei, datată 20 ianuarie 1912, să o caracterizeze ca „Cea mai silitoare dintre silitori”.
O femeie admirabilă.
Presa vremii a consemnat evenimentul: ”Elisa Leonida, prima femeie inginer din ţara noastră şi din Germania”. Investigaţiile ulterioare au arătat că era de fapt prima femeie inginer din Europa şi , probabil, din lume. Deşi i s-a oferit un post de inginer la firma BASF din Germania, Eliza s-a întors în ţară ,aşa cum făceau cei mai mulţi dintre tinerii români care studiau în străinătate. A reuşit, cu greu, să obţină un post de inginer la laboratorul Institutului Geologic din Bucureşti, înfiinţat prin Decretul Regal nr.139 din20 iunie 1906. Între timp a început Războiul. Toată familia Leonida , bărbaţi şi femei, era pe front. Eliza Leonida, ca infirmieră voluntară, mergea până în linia întâi pentru a da primul ajutor răniţilor. Să nu uităm că şi studenta Ana Aslan, născută la Brăila, a făcut acelaşi lucru. Să nu uităm că profesoara Ecaterina Teodoroiu, născută la Vădeni, Tg. Jiu, a căzut în linia întâi pe frontul Mărăşti-Oituz. Eliza a primit în acea perioadă multe distincţii. Merită a fi menţionată „Medalia de Război a Republicii Franceze”. Aici , pe front, a văzut multă suferinţă, dar a întâlnit şi oameni cu aspiraţii intelectuale înalte. Printre ei, Constantin Zamfirescu, doctor în chimie, fratele scriitorului Duiliu Zamfirescu. S-au căsătorit, în 1918, în comuna Ghidigeni, lângă Mărăşeşti, iar la nuntă a participat însăşi regina Maria şi Principesa Ileana. Regina Maria i-a dat fotografia ei cu autograf, într-o ramă sculptată cu motive româneşti. Viaţa lor, a Elizei şi a lui Constantin Zamfirescu, poate fi comparată cu a soţilor Curie: profesiune, modestie, urmaşi cu contribuţii notabile în viaţa socială a ţării.
Istoria se repetă.
După terminarea Războiului, Eliza Leonida-Zamfirescu , se întoarce la Institutul Geologic unde ocupă postul de chimist clasa I, la laboratorul de analize chimice, aşa cum rezultă din Decretul Regal din 21 decembrie 1920.Activitatea era aproape la început aşa că, tânăra ingineră, a elaborat multe metode şi tehnici de analiză a substanţelor minerale, a petrolului, a gazelor, a cărbunelui, a apelor potabile şi a apelor minerale pentru a determina valoarea economică a acestora. Pe lângă activitatea de rutină, specifică laboratorului de analize chimice, a efectuat cercetări proprii legate de extragerea potasiului din glauconite, legate de zăcămintele de grafit din Munţii Olteţului, de compoziţia chimică a ţiţeiurilor din România. O parte din rezultatele cercetărilor efectuate au fost cuprinse în două monografii : „Contribuţiuni la studiul bauxitelor din România” , publicată în 1931 şi „Studiul chimic al cromitelor din Munţii Orşovei” publicată în 1939.A studiat apele minerale din România şi a elaborat metodologia de evaluare a apelor cu destinaţie industrială. A elaborat un procedeu original de producere a sulfatului de cupru, cunoscut şi sub numele de „piatră vânătă”, utilizat pentru combaterea unor ciuperci dăunătoare pentru plantele de cultură. Procedeul propus se baza pe utilizarea unor minereuri de cupru autohtone.
A activat şi ca profesoară de fizică-chimie la şcoala de fete Pitar Moş din Bucureşti. A făcut parte din Asociaţia Internaţională a femeilor cu studii Universitare şi din Asociaţia Generală a Inginerilor din România, fiind prima femeie din această asociaţie. A locuit în Bucureşti, împreună cu mai multe rude, pe strada Salcâmi, nr. 9, în casa construită de tatăl său Anastase Leonida. Din 12 noiembrie 1993 această strada se numeşte ing. Eliza Leonida Zamfirescu.
La 1 mai 1963, s-a pensionat. Avea atunci 75 de ani şi muncise 42 de ani, ani în care a arătat că dorinţa de a fi inginer venea dintr-o chemare şi nu din dorinţa de a imita sau a epata. Pentru a răsplăti contribuţiile aduse de femei în ştiinţa românească, a fost instituit, în 1997, Premiul Eliza Leonida-Zamfirescu.
Ca şi Marie Curie, a avut două fiice: Măruica, născută în anul 1921 şi Ancuţa Zoe care a devenit , mai apoi, chimist ca mama ei. De la fiecare a avut câte un nepot – Mihai, slăbiciunea ei, şi Ucu, preferatul bunicului cu care, de altfel, semăna. Nepotul Mihai, devenit scriitor, a scris în „Memoriile” sale „Despre Bunica”, adică despre Eliza Leonida Zamfirescu : „Mamaia mea, bunica dreaptă, serioasă, veşnic preocupată de ceva, veşnic muncitoare, reţinută cu toată lumea, afară de noi ,nepoţii ei pe care îi adora, însă la modul nemţesc, mai sever”. Istoria se repetă- în timp şi spaţiu.
S-a stins din viaţă la 25 noiembrie 1973.Avea 86 de ani.