Strada Emil Gârleanu
”Pe mușchiul gros, cald ca o blană a pământului, căprioara stă jos, lângă iedul ei. Acesta și-a întins capul cu botul mic, catifelat și umed, pe spatele mamei lui, și, cu ochii închiși, se lasă dezmierdat. Căprioara îl linge, și limba ei subțire culcă ușor blana moale, mătăsoasă a iedului. Mama îl privește, și-n sufletul ei de fugarnică încolțește un simțământ stăruitor de milă pentru ființa fragedă căreia i-a dat viață, pe care a hrănit-o cu laptele ei, dar de care trebuia să se despartă chiar azi, căci vremea înțărcatului venise de mult încă. Și cum se uită așa, cu ochii îndurerați, din pieptul căprioarei scapă ca un muget înăbușit de durere; iedul deschide ochii. Căprioara se îmbărbătează, sare în picioare și pornește spre țancurile de stâncă din zare, printre care vrea să-l lase rătăcit. Acolo, sus, e păzit și de dușmănia lupului, și de iscusința vânătorului, căci pe muchiile prăpăstiilor acelora numai ele, caprele, puteau a se încumeta. Acolo l-ar fi știut ca lângă dânsa.
Și-au mers mult așa, până ce au dat în sfârșit de luminiș. Iedul, bucuros, o ia înainte, sărind. Dar în aceeași clipă căprioara se oprește, ca de-o presimțire, adulmecând. În fața ei, de supt o cetină, ochii lupului străluceau lacomi. Un salt, și iedul ar fi fost sfâșiat. Atunci căprioara dă un zbieret adânc, sfâșietor, cum nu mai scosese încă, și, dintr-un salt, cade în mijlocul luminișului. Lupul, văzând prada mai mare, uită iedul și se repede la ea…
Prăbușită în sânge, la pământ, sub colții fiarei, căprioara rămâne cu capul întors spre iedul ei. Și numai când acesta, înspăimântat, se topește în adâncul pădurii, căprioara simte durerea, iar ochii i se tulbură de apa morții.”
Este una dintre povestirilie lui Emil Gârleanu. Cărprioara, din volumul ”Din lumea celor care nu cuvântă” apărut în 1910.
Emil Gârleanu s-a născut la Iași, în 5 ianuarie 1878.
A venit la Craiova în noiembrie 1911 , ca Director al Teatrului Național din Craiova.
Secretar literar era Liviu Rebreanu. A reparat și modernizat clădirea teatrului dar s-a ocupat și de condițiile de viață ale artiștilor. A introdus în repertoriul teatrului piese românești dar și piese străine traduse. A stabilit relații de colaborare cu teatre din țară și străinătate, făcând schimburi de spectacole. I-a respectat pe înaintași. Așa se face că în 1912, cu ocazia pensionării actorului craiovean Ion Anestin, Gârleanu a organizat un spectacol de omagiere. Mai mult, a organizat o ”galerie a marilor dispăruți cu portrete, fotografii, costume din spectacole, afișe”. Contemporanii au lăudat reușita lui Emil Gârleanu privind organizarea evenimentului ” Săptămâna Caragiale”, în 1912 când I.L.Caragiale împlinise 60 de ani. L-a invitat pe George Enescu la Craiova pentru fondarea unui Premiu Național de compoziție.L-a invitat pe istoricul Vasile Pârvan să țină conferința ”Oltenia în epoca daco-romană”.
S-a implicat direct, împreună cu actorii Teatrului din Craiova, la realizarea unuia dintre primele filme românești, ”Cetatea Neamțului”. S-a filmat în Parcul Romanescu, în Bucovăț și Leamna.
Deși a făcut multe pentru Teatrul din Craiova, s-au găsit și unii care să-l acuze că n-a făcut excedent, sau profit, cum se spune acum. S-a retras de la conducerea Teatrului în primăvara anului 1914 spunând ” Nimic nu e mai amar decât otrava prieteniei false”. În iulie a fost înmormântat în cimititul Belu din București. În Craiova, a locuit pe actuala strada Romul.
Strada Emil Gârleanu din cartierul Craiovița Nouă, începe din Bulevardul Oltenia, ocolește fostul Cinematograf și după ce face două bucle, ajunge în strada Constantin Brâncoveanu.