Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Călătorim cu trenul sau cu maşina pe distanţe mai scurte sau mai lungi. Oricât de scurtă este călătoria, dacă ieşim din oraş, fie că este vorba de Craiova sau altă localitate, cu siguranţă vom trece şi pe un pod pentru a traversa un pârâu, un râu. Nu avem timp să ne gândim când a fost construit, cine l-a proiectat sau construit. Dar fiecare operă de artă are istoria sa, legată de viaţa unuia sau mai multor oameni. Unul dintre marii constructori de poduri din ţara noastră, care şi-a legat numele şi de ingineria seismică, a fost Aurel Beleş.

Articolul poate fi citit aici!

Ne place geografia, ne place istoria, ne place literatura sau matematica pentru că cineva din familie sau poate un profesor, un dascăl, un iniţiat ne-a deschis fereastra cunoaşterii acestor ştiinţe exact în momentul în care subconştientul nostru era în căutare de lumină. Bine, dar acestui iniţiat cine i-a deschis fereastra cunoaşterii? Nu ştiu să vă dau un răspuns competent, dar vă ofer povestea fascinantă a unui om care, aparent, s-a născut privind lumea prin fereastra matematicii, a geometriei. Acest om s-a numit Gheorghe Ţiţeica.

Articolul poate fi citit aici!

Preocupările mele sunt legate de istoria ingineriei, în particular, de istoria ştiinţei, în general. În documentele cercetate am găsit evocate adesea contribuţiile medicilor la inventarea unor procedee specifice medicinei, la inventarea unor dispozitive aplicate în medicină. Unii dintre aceştia s-au născut, au lucrat în Craiova. Mai mulţi medici contemporani din Craiova au obţinut brevete de invenţie. Un nume întâlnit constant în aceste documente este al doctorului Victor Gomoiu. Am avut mai multe tentative de a scrie despre Victor Gomoiu. De fiecare dată am renunţat, gândindu-mă că nu este domeniul meu, că alţii, printre care profesorul Mihail Şcheau, au scris mult, au scris mai bine despre Victor Gomoiu. Într-un final, mi-am adus aminte de o discuţie purtată cu profesorul Mihail Şcheau prin anii ’96 -’97, când încerca să salveze ce se putea salva din Muzeul de istorie a medicinei, amenajat cu multă trudă în clădirea din Calea Unirii, revendicată la vremea aceea. Aşa am acceptat că ştiinţa, că istoria ştiinţei, nu are graniţe. În plus, Victor Gomoiu se înscrie în galeria academicienilor cu rădăcini olteneşti.

Articolul poate fi citit  aici

Povestesc mereu despre inventatori. Mulţi oameni se declară ei înşişi  inventatori. Ne putem întreba: când o persoană are această calitate? Câte invenţii trebuie să aibă? Desigur, în mod oficial, o persoană poate fi considerată inventator dacă posedă un brevet de invenţie, eliberat de o autoritate naţională sau internaţională. Numărul de invenţii nu este semnificativ pentru a declara sau utiliza această calitate, de inventator. Petrache Poenaru a avut un singur brevet de invenţie – stiloul. A devenit celebru fără să fi reuşit aplicarea în practică a stiloului. Unii au doar câteva brevete. Alţii au avut chiar sute de brevete şi au reuşit să le aplice aproape pe toate. Un exemplu este Elihu Thomson.

Articolul poate fi citit  aici!

Începutul secolului XX a fost marcat de căutările şi realizările din domeniul aviaţiei. Mulţi tineri erau fascinaţi de aparatele zburătoare. Pe 17 august 1903, Traian Vuia a obţinut brevetul de invenţie francez pentru aeroplanul-automobil, iar pe 18 martie 1906 a efectuat un zbor epocal pe terenul de la Montesson. În 1910, Aurel Vlaicu s-a desprins de la sol cu un aparat mai greu decât aerul şi a zburat 40 m.
Mulţi tineri din Brăila erau şi ei fascinaţi de avioane. Printre aceştia se număra şi Ana Aslan, născută la Brăila cu trei ani înainte de trecerea în secolul XX. Visa să ajungă pilot. De asemenea, George Fernic născut la începutul secolului XX, adică în 1900, la Galaţi, adică la o aruncătură de băţ de Brăila, a fost un mare constructor de avioane. Alt tânăr al acelor vremuri, Ionel Fernic, maestru al romanţei şi tangoului românesc, vărul lui George Fernic, a fost un pasionat pilot civil.
Dar, ca în orice început, au fost şi multe tragedii. George Fernic a murit într-un accident aviatic când îşi pregătea zborul transatlantic de revenire în ţară. Ionel Fernic a murit tot într-un accident aviatic, fiind pasager al cursei Varşovia –  Bucureşti – Salonic.
Ca o coincidenţă ciudată, un tânăr născut la Brăila în aceeaşi perioadă cu cei evocaţi mai înainte a inventat paraşute, catapulte care să-i salveze pe piloţi, care să-i salveze pe pasagerii avioanelor în situaţii critice. Acest brăilean s-a numit Anastase Dragomir.

Articolul poate fi citit  aici.

Şcoala a avut, are şi va avea un rol important în formarea elitei unei naţiuni. Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele a jucat un rol important în formarea inginerilor din România. Aici au primit învăţătură nume sonore din ingineria românească şi care, mai apoi, i-au dus renumele şi pe alte meleaguri. Aşa cum se întâmplă de obicei, în istoria unei instituţii, apare un om care, prin forţa şi viziunea sa, îi schimbă radical destinul. În istoria Şcolii Naţionale de Poduri şi Şosele acest om s-a numit Gheorghe Ion Duca, de al cărui nume este legat începutul învăţământului ingineresc în ţara noastră prin reorganizarea acestuia şi prin construcţia localului din strada Polizu, colţ cu Calea Griviţei, în care a funcţionat multă vreme Institutul Politehnic din Bucureşti.  

Articolul poate fi citit  aici

În discuţiile noastre obişnuite folosim adesea expresia „curent electric“ şi sintagme care conţin întreaga expresie sau numai cuvântul „curent“: „s-a întrerupt curentul electric“, „merg să plătesc curentul electric“, „am nevoie de un conductor care să suporte un curent mai mare“. Asociem expresia „curent electric“ cu noţiunea „amper“. Spunem „vă rog să-mi daţi o siguranţă electrică de 16 A“ sau „este nevoie de un amperaj mai mare pentru a putea suda aceste piese“. Unele dintre aceste sintagme sunt incorecte din punct de vedere tehnic, din punct de vedere electrotehnic, din punct de vedere academic, dar asta este altă problemă. Expresia „curent electric“ a fost folosită de fizicianul André-Marie Ampère în urmă cu peste 200 de ani.

Articolul poate fi citit  aici

L-am ascultat de multe ori la radio. L-am văzut de câteva ori la televizor. I-am citit articolele din săptămânalul Contemporanul. Student fiind, i-am studiat şi unele cărţi. Era fascinant de fiecare dată. Mă întrebam de unde are atâta forţă. Desigur, resursele umane sunt multiple. Cred că în cazul lui Grigore Moisil această forţă a avut ca sursă educaţia, şcoala şi… şcoala continuă, adică învăţarea continuă

Articolul poate fi citit aici !

În Munţii Metaliferi din Apuseni se află două vârfuri stâncoase numite Detunate, care au atras dintotdeauna turiştii, curioşii. Detunata Goală are o înălţime de 1169 m, dar spectaculozitatea provine de la aglomerarea de  coloane de bazalt de formă prismatic-hexagonală, bizar de regulate, de parcă un meşter cioplitor le-a fasonat cu răbdare. Istoria spune că numele Detunata vine de la zgomotul asemănător unui tunet care se produce la desprinderea unei pietre din masiv şi rostogolirea ei către bază. Pentru a se ajunge la ele se trece prin comuna Bucium, al cărei nume vine de la tulnic, de la buciumul folosit de păstorii din Munţii Apuseni. Comuna are mai multe sate, printre care Bucium Poieni şi Bucium Şasa. Am fost acolo prima dată în 1970. Eram în ultimul an de facultate, iar unul dintre colegii mei, Cosma Nicolae, originar din Bucium Poieni, ne-a invitat la bunica lui, o munteancă iute şi sfătoasă. Multe am auzit de la dânsa. Multe mi le amintesc şi acum. De atunci mi-a rămas în minte că în Bucium Şasa a trăit preotul Ion Agârbiceanu, pe care îl ştiam de la şcoală ca fiind autorul frumoasei povestiri despre Fefeleaga şi calul ei Bator. Mai târziu am aflat că din locurile acestea de basm a pornit spre lumea ştiinţei fiul său, Ion I. Agârbiceanu. Erau amintiri rămase într-un colţ neumblat al memoriei mele. De curând discutam cu fostul director administrativ de la Universitatea din Craiova, inginerul Micu Sălică, acum pensionar. Nu ştiu cum am ajuns să vorbim despre laser şi dintr-o dată interlocutorul meu parcă s-a luminat şi a început să-mi povestească despre fostul său profesor de la facultate, Ion I. Agârbiceanu. Aşa m-am hotărât să vă povestesc despre un reprezentant strălucit al fizicii din România şi care a realizat, în 1963, primul laser cu gaz din ţara noastră.

Articolul poate fi citit   aici !

Am avut, în facultate, mulţi profesori în vârstă. Deşi fiecare era o personalitate bine individualizată, caracteristica lor comună era… modestia. La geometrie descriptivă şi la desen tehnic l-am avut ca dascăl pe profesorul Paul Eugen. Purta ochelari cu multe dioptrii, dar desenele erau impecabile. Era originar dintr-un sat din Bistriţa-Năsăud. Într-o seară a venit la noi în cămin şi ne-a povestit multe întâmplări din viaţa Domniei sale. Deşi au trecut mai bine de 40 de ani de atunci îmi aduc aminte expresia feţei şi a ochilor când ne povestea cum „tătuca m-o suit în căruţă, m-o dus la liceu la Năsăud şi mi-o zâs: fiule, musai să înveţi carte bine…“. Pentru Domnia sa, cuvântul părintelui a fost lege. Despre viaţa unora dintre profesorii mei am aflat în timp şi alte detalii, dar prea puţine. În documentarea mea despre Cristea Mateescu, oltean constructor de baraje hidrotehnice, am aflat că a scris o carte biografică despre Ion Ionescu, unul dintre profesorii săi, publicată în vremea când eram student. Am cumpărat cartea şi am citit-o. M-a frapat modestia profesorului Ion Ionescu şi cultul pentru părinţi.

Articolul poate fi cititit  aici !