Blog – Prof. Gheorghe Manolea

Despre Istoria ştiinţei, Despre Inventatori,şi…despre mine!

02 Apr

Nicolae Paulescu şi istoria insulinei

Posted in File din Istoria stiintei si tehnicii on 02.04.11

             Este de datoria noastră să ne cunoaştem marile valori umane şi să le facem cunoscute semenilor noştri  deoarece identitatea unui popor este legată şi  de personalităţile care s-au impus pe plan profesional în comunitatea ştiinţifică internaţională . Una dintre aceste personalităţi, mai mult sau mai puţin controversată pentru convingerile sale ideologice, şi-a legat numele de tratarea diabetului ,de pancreină, de insulină. Din păcate,  nu s-a putut bucura de recunoaşterea  oficială pe care o merita. 

Nicolae Constantin Paulescu, unul dintre precursorii descoperirii insulinei, s-a născut în Bucureşti la data de 8 noiembrie 1869.Tatăl său, Costache Paulescu, era negustor, iar mama sa Maria, era casnică. După studiile elementare s-a înscris la  actualul Colegiu Naţional „ Mihai Viteazu” din Bucureşti. In perioada liceului şi-a format o cultură vastă prin numeroase lecturi din domeniile  literaturii, artei, ştiinţelor naturale.

Primele cercetări.

Nicolae Paulescu a studiat medicina la Paris, începând cu anul 1888, obţinând în 1897 titlul de Doctor în Medicină cu teza „Recherches sur la structure de la rate“ (“ Cercetări asupra structurii splinei“ ). A lucrat în spitalele din Paris, (1891 – 1894) cu Étienne Lancereaux – cel mai ilustru clinician şi anatomopatolog al epocii, cu care a publicat (1903-1928) o lucrare monumentală – Traité de médicine, în patru volume. În perioada 1897-1898 a urmat cursuri de chimie biologică şi fiziologie generală la Facultatea de Ştiinţe din Paris  şi a obţinut titlul de doctor în ştiinţe cu lucrările „ Cercetări experimentale asupra modificărilor ritmului mişcărilor respiratorii şi cardiace sub influenţa diverselor atitudini ale corpului „ şi „ Cauzele determinante şi mecanismul morţii rapide consecutivă trecerii de la poziţia orizontală  la poziţia verticală”. Apoi, în 1901 , a obţinut un titlu de doctor în chimie biologică   cu teza „ Étude comparative de l’action des  chlorures alcalines sur la matière vivante”. Deşi se bucura de un imens interes în cercurile ştiinţifice internaţionale şi de susţinere materială în cercetările sale, a preferat să se întoarcă în ţară, unde a fost numit profesor de fiziologie la Facultatea de Medicină din Bucureşti (1904-1931), calitate în care a desfăşurat o amplă activitate ştiinţifică în fiziologia medicală, metabolismul glicogenului, diabetul, rolul pancreasului în asimilaţia nutritivă, coagularea sângelui hepatic, mecanismul morţii subite, anevrismele, etc. Iată ce spunea medicul Aurel Abramovici, fost student al lui N. Paulescu  : “De o probitate exemplară în lucrările lui ştiinţifice, de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenţii (…) Prof. Paulescu a atins uneori Genialitatea…”.  Nicolae Iorga îl caracteriza astfel :”..un om al muncii destoinice, al marilor merite şi al unei înalte valori”. Pe baza cercetărilor asupra fiziologiei hipofizei şi epifizei, a elaborat o metodă originală (1906) de extirpare a hipofizei la câine, pe cale temporală, care ulterior va fi aplicată în chirurgia hipofizei la om. De asemenea, a obţinut rezultate extrem de importante privind structura splinei.

 

Descoperiri în folosul medicinei.

Deşi în cercetările sale a abordat un spectru larg, principala preocupare a fost în domeniul  glandelor endocrine: hipofiza, tiroida, suprarenala şi pancreasul. A început aceste cercetări în 1911, iar după  multe cercetări reuşeşte să obţină un extract apos de pancreas. Foloseşte acest extract pentru reducerea glicemiei la câni şi obţine rezultate concludente. A  denumit acest hormon cu acţiune antidiabetică „ pancreină”. În anii primului război mondial a scris un tratat în trei volume , Traité de Physiologie Médicale în  care au apărut, pentru prima dată , rezultatele sale experimentale  legate de secreţia  endocrină pancreatică. În sesiunea din 23 iulie  1921 a Societăţii de Biologie, a făcut patru comunicări legate de acţiunea extractului pancreatic, comunicări care au fost publicate în Comptes rendus des siéances de la Société de Biologie et de ses filiales ,1921,vo. LXXXV , nr.27, Paris.  Titlul acestor comunicări :” Rescherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive” O lună mai târziu, a publicat, în revista  belgiană de  specialitate Archives Internationales de Physiologie, din 31 august 1921 , un articol despre descoperirea hormonului antidiabetic produs  de pancreas, numit de Nicolae Paulescu  Pancreină . Titlul articolului :” Rescherches sur le rôle du pancréas dans l’assimilation nutritive” .Mai mult, după câteva luni, începe introducerea ei în terapeutică. Rezultatele obţinute în primele tratamente a bucurat enorm lumea medicală şi nu numai deoarece, pentru prima dată, mii de pacienţi diabetici muribunzi au fost redaţi vieţii.

În galeria marilor fiziologi ai lumii.

În februarie 1922  Frederik.G.Banting şi Charles H. Best au publicat  un articol în care se prezentau rezultatele experimentale  obţinute prin aplicarea insulinei, noua denumire a hormonului pancreatic, şi care confirmau concluziile lui Paulescu.  Deşi acest articol a apărut după articolul lui Paulescu, Premiul Nobel pentru Medicină  din 1923 a fost acordat cercetătorilor canadieni Frederick Banting , pentru activitatea experimentală desfăşurată  şi lui John James Rickard Macleod   pentru utilizarea insulinei în practica clinică, deşi meritul principal l-a avut biochimistul Collip care a reuşit să purifice extractul pancreatic făcându-l administrabil la om.

La 10 aprilie 1922 N.C.Paulescu a depus la Oficiul Român de Brevete descrierea cu titlul „Pancreina şi procedeul fabricaţiei ei”, pentru care a obţinut brevetul 8322. „Pancreina” brevetată de Paulescu  era un extract apos al tocăturii de pancreas bovin, purificat parţial prin adăugare de acid clorhidric şi sodă caustică. Acest preparat a fost administrat de Paulescu bolnavilor săi numai sub forma de clismă dar această metodă de administrare  nu a avut  un efectul scontat  asupra cantităţii de glucoză din sânge.

Nicolae Paulescu  s-a stins din viaţă la data de 19 iulie 1931 , în Bucureşti.Ultimele cuvinte au fost:” Eu mă duc..”.            „ …a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt”, scria Nicolae Iorga în necrologul său.

 

Recunoaştere postumă.        

 În 1969, din fericire pentru noi , diabetologul scoţian Ian Murray  a vrut să scrie un istoric al descoperirii insulinei  şi a constatat că Paulescu  publicase primul lucrări valoroase în care a descris cu lux de amănunte, acţiunile hormonului antidiabetic pancreatic. Ulterior, după aproape trei sferturi de veac , Paulescu revine, în mod oficial,  în galeria marilor fiziologi ai lumii. În 1990 a fost ales, post mortem,  membru al Academiei Române.  În 1993 a fost înfiinţat la Bucureşti „ Institutul Naţional de Diabet, Nutriţie  şi Boli Metabolice” care poartă numele Nicolae Paulescu.

 Ca recunoaştere a meritelor sale în descoperirea medicală a secolului XX ,insulina,  anul 2001 fost desemnat  „Anul Paulescu”. O dovadă că adevărul este o valoare imprescriptibilă .Poate că această recunoaştere  mai îndulceşte amărăciunea  exprimată de Nicolae Paulescu în  cuvintele:„(…)unii m-au devalizat, alţii  încearcă să-mi înăbuşe plângerile. Şi aceasta se petrece în sânul cinstitei familii a oamenilor de ştiinţă. Odinioară credeam că un cercetător poate munci în linişte, căci eram convins că publicaţiile sale îl pun la adăpost de orice nedreptate. Din nefericire, astăzi sunt silit să mărturisesc că m-am înşelat cu desăvârşire”

Recunoaşterea sa ştiinţifică a fost  însoţită de  acuzaţiile  de antisemitism care i-au fost aduse  şi în anii din urmă.

tags: ,

No Comments »